ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 502/2020

Procedura derulată în primă instanță.

Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat obligarea pârâtului de a șterge toate comentariile și referirile cu conținut denigrator, defăimător și batjocoritor la adresa reclamanților găzduite de pagina sa publică de socializare de pe internet; obligarea pârâtului de a nu mai publica și de a nu mai găzdui pe pagina sa publică de socializare comentarii și referiri cu conținut denigrator, defăimător și batjocoritor la adresa reclamanților; obligarea pârâtului la plata sumei de câte 210.000 RON pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 1357 și urm. din C. civ., art. 1381 și art. 1391 C. civ.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii ca neîntemeiată și, în prealabil, ca reclamanții să precizeze cu exactitate: pagina de socializare, data postărilor ce se doresc a fi șterse, cu indicarea persoanei care a postat comentariul și conținutul comentariului.

În drept, pârâtul a invocat disp. art. 1349 C. civ., art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 3 martie 2017, reclamanții au depus la dosar precizări ale acțiunii introductive, în privința primelor două capete de cerere, indicând perioada în care au fost publicate comentariile denigratoare și injurioase ca fiind aprilie 2016 - iunie 2016 și rețelele de socializare ca fiind: pagina personală de x a pârâtului și blogul personal www.x.com. (indicând un număr de 38 de link-uri către articole postate pe acest blog).

La data de 30 martie 2017, pârâtul C. a formulat întâmpinare la cererea precizatoare, solicitând respingerea acțiunii, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal:

Prin Sentința civilă nr. 878 din 19 iunie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea precizată, a obligat pârâtul la ștergerea de pe pagina sa personală de x și de pe blogul său personal www. x. y.com (actual www.x.com) a comentariilor și referirilor cu conținut denigrator și defăimător la adresa reclamanților din perioada aprilie- iunie 2016, a obligat pârâtul să nu mai publice și să nu mai găzduiască pe viitor pe pagina sa personală de x și pe blogul său personal sus-menționat comentarii și referiri cu conținut denigrator și defăimător la adresa reclamanților și a obligat pârâtul la plata către fiecare reclamant a sumei de 20.000 RON cu titlu de daune morale.

Apelul formulat în cauză:

Împotriva sentinței primei instanțe a formulat apel pârâtul C..

În drept, pârâtul și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 30 din Constituția României, art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 70, 71, 72, 73, 75, 253, 1349, 1353, 1357, 1369, 1371 C. civ., art. 456 și urm. C. proc. civ.

Intimații-reclamanți A. și B. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului, ca nefondat.

Hotărârea pronunțată în apel:

Prin decizia nr. 327 A/11 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât C., împotriva Sentinței civile nr. 878 din 19 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

A schimbat în parte sentința apelată, în sensul înlăturării obligației stabilite în sarcina pârâtului de a nu mai publica și găzdui pe viitor pe pagina sa personală de x și pe blogul său personal comentarii și referiri cu conținut denigrator și defăimător la adresa reclamanților și, totodată, s-a înlăturat obligația stabilită în sarcina pârâtului de ștergere de pe blogul personal www.x.com (actual www.x.com) a comentariilor și referirilor cu conținut denigrator și defăimător la adresa reclamanților din perioada aprilie - iunie 2016.

A fost obligat pârâtul să șteargă (în măsura în care acest lucru nu s-a realizat deja) de pe pagina sa personală de x comentariul utilizatorului D. din 12 mai 2016 ca răspuns la postarea pe pagina pârâtului din rețeaua de socializare x din 12 mai 2016 care cuprinde un link către articolul "E." de pe blogul său și un comentariu al acestuia, comentariul utilizatorului F. din 13 mai 2016 ca răspuns la aceeași postare a pârâtului, comentariul utilizatorului F. din 15 mai 2016 ca răspuns la postarea pe pagina pârâtului din rețeaua de socializare x din 14 mai 2016 cu următorul cuprins: "Cu certitudine, "G." a intrat în etapa ridicolului. Caragiale râde solar", comentariul utilizatorului F. din 17 mai 2016 ca răspuns la postarea pe pagina pârâtului din rețeaua de socializare x din 16 mai 2016: "Mai sunt exact 5 zile (...)", comentariul utilizatorului F. din 17 mai 2016 ca răspuns la aceeași postare, răspunsul propriu din 20 mai 2016 la postarea sa din 20 mai 2016 care cuprinde comentariul "Marea soprană" și are atașată imaginea unei invitații la concertul "H." organizat în 29 mai la I., comentariul utilizatorului J. din 20 mai 2016 ca răspuns la postarea pârâtului din 20 mai 2016 cu următorul conținut: "Mai e o singură zi", comentariul utilizatorului J. din 25 mai 2016 ca răspuns la postarea pârâtului din 25 mai 2016 cu următorul conținut: "Serios acum, că tot nu înțeleg: Care este legătura dintre unificarea/despărțirea Operei cu Opereta și alungarea/revenirea lui K.?", comentariul aparținând pârâtului din data de 26 mai 2016, adăugat postării sale din aceeași dată cu următorul conținut:

"(i)Logică de ministru al culturii. (...)", comentariul pârâtului din 7 iunie, adăugat postării sale din aceeași dată cu următorul conținut:

"Până la urmă, câte semnături a reușit să strângă L. împotriva lui K.? Vrem transparență: să se publice indexul:):)Haideți, dna L. are nevoie de voi!", comentariul utilizatorului F. din 10 iunie la postarea pârâtului din 10 iunie 2016: "M.", comentariul pârâtului din 12 iunie adăugat postării sale din aceeași dată: "Să aveți un final de săptămână frumos. (...), comentariul utilizatorului F. din 12 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 12 iunie: " Să aveți un final de săptămână frumos.(...), comentariul utilizatorului F. din 13 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 13 iunie ce cuprinde link-ul către articolul "N." de pe blogul său, comentariul utilizatorului O. din 15 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 15 iunie: " P., tenorul atât de atașat de colectivu' oamenilor muncii (...)", comentariul utilizatorului F. din 14 iunie, comentariul utilizatorului F. din 16 iunie la postarea pârâtului din aceeași dată:

"Q.", comentariul utilizatorului R. din 16 iunie la aceeași postare a pârâtului, comentariul utilizatorului F. din 16 iunie la aceeași postare a pârâtului, două comentarii ale utilizatorului F. din 20 iunie ca răspuns la postarea pârâtului din 20 iunie: "Azi! Era să uit. Nu ratați concertul (...)."

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 8000 RON și către reclamant a sumei de 4.000 RON, cu titlul de daune morale.

Au fost obligați intimații-reclamanți la plata către apelant a sumei de 3.000 RON (taxă de timbru și onorariu avocațial în faza procesuală a apelului).

Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamanții A., B. și pârâtul C..

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenții-reclamanți A. și B. au formulat, în esență, următoarele critici:

În temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., se invocă greșita aplicare a dispozițiilor art. 466 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului și se susține, pe de o parte, că a fost reținută greșit situația de fapt, respectiv perioada în care au avut loc postările de pe blogul personal al apelantului-pârât, în sensul că postările indicate în cererea precizatoare ar exceda perioadei indicate iar, pe de altă parte, că este greșită modalitatea în care au fost analizate aceste postări, fără a se ține cont de faptul că invocarea acestora a fost făcută având în vedere solicitarea de a fi obligat pârâtul să nu mai posteze pe viitor asemenea comentarii sau să nu mai găzduiască asemenea postări, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) și c) C. civ.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit normele interne și internaționale, jurisprudența CEDO în materia libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia, cu privire la asimilarea apelantului-pârât, care și-a arogat calitatea de critic/cronicar muzical în domeniul muzicii culte, în categoria freelancerilor, cu scopul de a-i aplica acestuia un tratament juridic mai favorabil, cu o răspundere mai atenuată.

Se apreciază că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 70 C. civ. și art. 71 - 75 din același act normativ, susținând că nu există limbaj colocvial care să permită batjocorirea numelui, cum, în mod greșit, a reținut instanța de apel, precum și că s-a omis să se constate influența postărilor pârâtului asupra partenerilor de viață ai reclamanților.

Se mai susține aplicarea greșită a normelor privind libertatea de exprimare prin raportare la interesul public, care ar justifica anumite exagerări, conform practicii judiciare, doar în cazul ziariștilor, precum și faptul că greșita informare a publicului de către pârât nu a fost analizată de instanța de apel.

Recurenții apreciază că decizia a fost dată cu încălcarea art. 253 alin. (1) lit. b) și lit. c) C. civ. prin refuzul instanței de apel de a recunoaște ca modalitate de reparare a prejudiciului și obligația stabilită în sarcina apelantului ca pe viitor acesta să nu mai publice și să nu mai găzduiască pe pagina sa de x și pe blogul său comentarii și referiri cu conținut denigrator și defăimător la adresa reclamanților.

De asemenea se apreciază că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 253 alin. (4) C. civ., art. 1349 și art. 1357 C. civ., a actelor normative internaționale și jurisprudenței CEDO, cu privire la repararea prejudiciului moral atunci când a apreciat că se impune reducerea despăgubirii stabilite de instanța de fond.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul-pârât C. a formulat, în esență, următoarele critici:

Recurentul apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 75 C. civ. și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare, arătând că unele exprimări au fost considerate ca nedepășind limitele criticii acceptabile, în timp ce altele, de aceeași natură și cu același conținut critic, sunt considerate a nu se încadra în limitele criticii acceptabile, fără a exista o analiză detaliată a acestora. Susține că există bază factuală pentru opiniile exprimate prin comentarii și, în consecință, nu poate fi tras la răspundere civilă pentru acestea.

De asemenea apreciază că s-a reținut greșit ca faptă ilicită, conform obiceiului locului, neștergerea comentariilor terților după formularea acțiunii, aspect de natură a încălca dispozițiile art. 253 C. civ., susținând că, din condițiile de utilizare ale rețelei sociale, nu rezultă că utilizatorii sunt asimilați rețelei în sine, drepturilor și obligațiilor acesteia, iar reclamanții nu au raportat rețelei conținutul problematic.

Apreciază că nu există o prevedere de drept material care să prevadă obligația de a lua măsuri privind încetarea încălcării dreptului nepatrimonial la data sesizării instanței și doar în momentul pronunțării unei hotărâri definitive apare această obligație.

Consideră că la data sesizării instanței, fapta ilicită reținută în apel nu se produsese și nu există un temei de drept material pentru a aprecia drept dovadă a relei credințe faptul că nu a șters comentariile indicate în acțiunea precizată, ci, dimpotrivă, acest aspect denotă buna sa credință, nedorind să producă modificări cu privire la probele din dosar.

O altă critică adusă instanței anterioare este că a aplicat greșit art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că obligarea atât la ștergerea comentariilor cât și la plata unor daune morale semnificative, de 12.000 RON, este disproporționată față de exprimarea unor opinii cu caracter general la adresa unui grup vag determinat.

Un alt motiv de recurs vizează incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., susținându-se că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității cu privire la existența faptei ilicite constând în neștergerea comentariilor terților după sesizarea acțiunii, susținând recurentul că reclamanții nu au indicat o astfel de faptă ilicită, ci doar cele întâmplate înainte de formularea acțiunii.

În final recurentul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., apreciind că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la analiza expresiilor folosite în comentariile de pe x, fiind arbitrare prin modul în care unele comentarii au fost apreciate a fi în limitele criticii acceptabile permise de dreptul la liberă exprimare, iar altele, de aceeași factură, nu. De asemenea, neștergerea comentariilor după introducerea acțiunii este tratată în mod contradictoriu, fie ca faptă ilicită, fie, indirect, drept utilă cauzei.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 23 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursurile formulate de reclamanții A. și B. și de pârâtul C. împotriva Deciziei nr. 327A din 11 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată, în ședință publică, apreciindu-se că motivele de recurs invocate pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. .

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul C., ce va fi analizat cu prioritate având în vedere faptul că acesta contestă existența faptei ilicite, se constată că, sub un prim aspect, acesta a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a aplicat în mod greșit prevederile art. 75 C. civ. și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare, în sensul că unele exprimări au fost considerate ca nedepășind limitele criticii acceptabile, în timp ce altele, de aceeași natură și cu același conținut critic, sunt considerate a nu se încadra în limitele criticii acceptabile, fără a exista o analiză detaliată a acestora. Susține că există bază factuală pentru opiniile exprimate prin comentarii și, în consecință, nu poate fi tras la răspundere civilă pentru acestea.

Conform art. 75 C. civ., invocat de către recurent, nu constituie o încălcare (...) atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, iar exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Libertatea de exprimare este fundamentul esențial al unei societăți democratice și una dintre condițiile primordiale ale progresului și împlinirii fiecăruia, dar nu constituie însă o libertate absolută ci, exercițiul acestei libertăți este supus unor restrângeri și limitări.

În acest sens, art. 30 alin. (6) din Constituția României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine, iar art. 57 din Constituție, statuează că cetățenii trebuie să își exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile cetățenești.

Conform art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere, iar art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie.

Jurisprudența CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la libera exprimare, iar dreptul la libera exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

Libertatea de exprimare poate fi supusă unor ingerințe, în condițiile alin. (2) al art. 10, care trebuie însă să îndeplinească mai multe cerințe: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim (dintre cele enumerate limitativ în alineatul menționat), măsura luată să fie necesară într-o societate democratică, cu o privire specială asupra proporționalității ingerinței cu scopul legitim urmărit.

Protecția reputației unei persoane este prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenție, ca temei pentru restrângerea libertății de exprimare, iar statele semnatare, în baza obligațiilor pozitive, trebuie să garanteze oricărei persoane, "o speranță legitimă în ceea ce privește protecția și respectarea vieții sale private", (CEDO, cauza von Hannover c. Germaniei, hotărârea din 24 iunie 2004, par. 68).

Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat, pentru fiecare comentariu în parte de ce apreciază că se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Astfel, în privința unor afirmații, Curtea a apreciat că nu depășesc limitele libertății de exprimare, care permite o anumită doză de exagerare și evident folosirea figurilor de stil în cadrul exprimărilor pseudo-jurnalistice, care nu sunt injurioase, ci, chiar dacă folosesc un termen colocvial, se încadrează în limitele libertății de exprimare și a criticilor permise la adresa unui artist.

S-a apreciat în acest sens că e acceptabil (din perspectiva formei/stilului exprimării) ca în cadrul unei comunități restrânse, cum este cea a consumatorilor de operă, să fie folosite apelative colocviale, nepretențioase (...), conotația care se acordă uzual acestor formule de adresare nefiind implicit negativă, ci mai degrabă a eliminării unilaterale a distanței între două persoane străine, a familiarității pe care consumatorii de cultură și le arogă în raport cu artiștii, că nu depășesc nivelul acceptabil de exprimare sau sunt afirmații de natură a cataloga, tot într-o manieră acceptabilă ca formă și stil, exprimarea punctului de vedere advers și criticarea sa sau se referă la prestația artistică și, deși sunt de natură a leza pe reclamanți, nu sunt ilicite, deoarece prin însuși faptul că reclamanții sunt artiști, ei se supun celor mai subiective judecăți de valoare, criticii oricărui spectator, care, însă, cât timp este exprimată decent, nu poate fi cenzurată.

Pe de altă parte însă, Curtea de Apel a arătat că nu găsește nimic decent în unele exprimări, pe care le-a considerat ilicite, inclusiv din perspectiva discrepantei între conținutul formulărilor și mediul elevat al operei și al iubitorilor de operă, care nu ar trebui să conțină referințe zoologice sau alte derapaje de limbaj, confirmând raționamentul primei instanțe în calificarea acestora care a constatat că aceste afirmații au fost făcute în absența unei baze factuale a unor fapte determinate privindu-i pe reclamanți, cu folosirea unor termeni tendențioși și ofensatori, de natură a induce în conștiința opiniei publice ideea că reclamanții au o conduită nepotrivită.

Modul în care instanțele anterioare au evaluat gradul în care afirmațiile făcute depășesc limitele criticii acceptabile și măsura în care există o bază factuală în sprijinul acestora, nu constituie o problemă de nelegalitate a hotărârilor atacate, ci o problemă de netemeinicie, întrucât evaluarea se raportează la situația de fapt reținută, care nu poate face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, raportat la dispozițiile limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.,

Recurentul mai apreciază că s-a reținut greșit ca faptă ilicită, conform obiceiului locului, neștergerea comentariilor terților după formularea acțiunii, aspect de natură a încălca dispozițiile art. 253 C. civ., susținând că, din condițiile de utilizare ale rețelei sociale, nu rezultă că utilizatorii sunt asimilați rețelei în sine, drepturilor și obligațiilor acesteia, iar reclamanții nu au raportat rețelei conținutul problematic.

În privința faptei ilicite constând în inacțiunea apelantului-pârât, care nu a suprimat comentariile cu caracter denigrator făcute de terți pe pagina sa de x, Curtea de Apel a constatat că există această faptă, apelantul-pârât tolerând comentarii injurioase la adresa reclamanților, invocând dispozițiile art. 1349 C. civ.. referitoare la obligația de a fi respectate regulile de conduită pe care obiceiul locului le impune.

Aplicând speței de față aceste dispoziții, instanța de apel a apreciat că "obiceiul locului" poate fi stabilit prin raportare la condițiile de utilizare ale rețelei de socializare x, potrivit cărora utilizatorii acestei rețele de socializare se supun condițiilor de utilizare x, care implică auto-cenzură în primă fază, dar și o formă de cenzură post-factum, fiind posibil, din punct de vedere tehnic, atât ștergerea/editarea propriilor comentarii, cât și ștergerea/raportarea la x a comentariilor terțelor persoane.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține concluziile Curții Europene a Drepturilor Omului din Hotărârea din 16 iunie 2015, în Cauza Delfi AS împotriva Estoniei, în cadrul căreia s-a arătat la paragraful (110) că "posibilitatea persoanelor fizice de a se exprima pe internet constituie un instrument fără precedent în exercitarea libertății de exprimare. Acesta este un fapt necontestat, recunoscut de Curte în mai multe rânduri [Ahmet Y-305; l-305; r-305;m împotriva Turciei, nr. 3111/10, pct. 48, CEDO 2012; Times Newspapers Ltd (nr. 1 și 2) împotriva Regatului Unit, nr. 3002/03 și 23676/03, pct. 27, CEDO 2009]. Cu toate acestea, beneficiile acestui mijloc de comunicare sunt însoțite de o serie de riscuri. Afirmațiile vădit ilicite, mai ales afirmațiile calomnioase, care instigă la ură sau la violență, se pot difuza ca niciodată până acum în întreaga lume în câteva secunde și, uneori, rămân online pentru o lungă perioadă de timp. (...). Având în vedere necesitatea de a proteja valorile care stau la baza Convenției și având în vedere că drepturile pe care aceasta le protejează, respectiv, la art. 10 și art. 8 merită același respect, este necesar să se găsească un echilibru care păstrează esența fiecăruia dintre aceste drepturi. Astfel, deși recunoaște beneficiile semnificative pe care internetul le oferă pentru exercitarea libertății de exprimare, Curtea consideră că trebuie păstrată, în principiu, posibilitatea ca persoanele vătămate în urma declarațiilor calomnioase sau a altor tipuri de conținut ilicit să introducă o acțiune în răspundere care să poată constitui o cale de atac efectivă împotriva încălcării drepturilor personalității."

Ca atare s-a apreciat că ștergerea comentariilor de către societatea reclamantă, furnizor de știri online, imediat după publicarea lor, ar fi fost suficientă pentru a nu fi considerată răspunzătoare în conformitate cu legislația internă.

În consecință, Curtea a considerat că faptul de a impune societății reclamante obligația de a șterge din website, imediat după publicarea lor, comentariile care constituiau discurs instigator la ură și instigare la violență - despre care se putea înțelege la prima vedere că sunt vădit ilicite - nu constituie, în principiu, o ingerință disproporționată în exercitarea de către aceasta a libertății sale de exprimare.

Chiar dacă speța de față nu privește un furnizor de știri, ca în cazul avut în vedere de către instanța de contencios european, se poate observa că, rolul pârâtului în afișarea publică a comentariilor adăugate la articolele publicate în spațiul online îl depășea pe cel al unui furnizor pasiv de servicii pur tehnice, astfel că, în concordanță cu jurisprudența europeană, ca furnizor de servicii de conținut, se impunea intervenția sa în ștergerea comentariilor denigratoare, independent de raportarea conținutului ilicit de către reclamanți platformei x și anterior intervenției acesteia.

De altfel, fapta ce a fost imputată pârâtului de către Curtea de Apel nu este necenzurarea înainte și imediat după postare a comentariilor, ci aceea de menținere a comentariilor terțelor persoane după data sesizării (în speță, data cererii de chemare în judecată) pentru că obligația pe care utilizatorul titular al paginii x o are este similară cu cea a platformei x, care își asumă responsabilitatea pentru înlăturarea comentariilor care contravin standardelor comunități, după momentul raportării postărilor, respectiv după momentul sesizării, în cazul utilizatorului.

Recurentul, în susținerea sa în sensul că obligația de a șterge comentariile poate fi angajată doar de la momentul pronunțării unei hotărâri definitive care să constate caracterul ilicit al acestora, pornește de la premisa că la momentul sesizării instanței fapta nu se produsese încă.

Or, de principiu, nu este necesară intervenția instanței pentru a constata că un comentariu are sau nu caracter denigrator, ilicit, ci această obligație stă în sarcina oricărei persoane fizice care își arogă dreptul de a posta diverse informații în mediul online, creând oportunitatea unui spațiu de discuție și acordând voluntar posibilitatea postării unor comentarii de către alți utilizatori.

În măsura în care o parte din comentariile considerate ilicite existau inclusiv la data pronunțării instanței de apel, nu poate fi primită justificarea că nu s-a intervenit pentru a nu se produce modificări probelor din dosar, care deja erau administrate, cu atât mai mult cu cât o altă parte fuseseră deja șterse.

Deși se susține de pârât că reclamanții nu se puteau prevala de dispozițiile art. 253 lit. a) C. civ., potrivit căruia (1) persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă, câtă vreme conform alin. (2) al aceluiași articol în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), deci nu și pe cele de la lit. a), Înalta Curte constată că instanțele anterioare nu au făcut aplicarea în speță a dispozițiilor art. 253 lit. a) C. civ.

Reclamanții nu au solicitat instanței interzicerea săvârșirii unei fapte ilicite iminente, pentru a fi aplicabile dispozițiile enunțate anterior, ci aceasta - postarea comentariilor denigratoare și menținerea acestora de către pârât-, era deja produsă la data inițierii litigiului de față.

Instanța s-a raportat la data depunerii cererii de chemare în judecată ca fiind data la care reclamanții i-au adus la cunoștință pârâtului caracterul ilicit al faptei constând în neștergerea comentariilor denigratoare, ce echivalează cu momentul de la care acestuia i se poate imputa o formă de vinovăție, aptă a-i angaja răspunderea civilă delictuală.

În aceste condiții nu poate fi primit nici motivul de recurs încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 5 C. proc. civ., în cadrul căruia s-a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității cu privire la existența faptei ilicite constând în neștergerea comentariilor terților după sesizarea acțiunii, susținând recurentul că reclamanții nu au indicat o astfel de faptă ilicită, ci doar cele întâmplate înainte de formularea acțiunii.

De altfel, în cadrul cererii de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtului la a șterge toate comentariile și referirile cu conținut denigrator, defăimător și batjocoritor la adresa reclamanților din perioada aprilie- iunie 2016, găzduite de pagina sa publică de socializare de pe internet, comentarii care existau deja la data promovării acțiunii, dar al căror efect s-a întins și peste acest moment, existența acestora având un caracter continuu, până la momentul în care pârâtul va proceda la ștergerea lor.

În aceste condiții se constată că soluția instanțelor anterioare nu excedează cadrului procesual fixat de către reclamanți prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, nefiind încălcat principiul disponibilității părților, principiu ce guvernează procesul civil.

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii cu privire la analiza expresiilor folosite în comentariile de pe x, fiind arbitrare prin modul în care unele comentarii au fost apreciate a fi în limitele criticii acceptabile permise de dreptul la liberă exprimare, iar altele, de aceeași factură, nu, se observă că susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății, fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța de apel și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, procedând la analiza în mod detaliat a expresiilor folosite în comentariile de pe x, prin includerea lor în diferite categorii/tipologii și menționând pentru fiecare în parte care este motivul reținerii sau nu ca faptă ilicită.

De asemenea, nu se confirmă susținerea recurentului că instanța de apel ar fi tratat în mod contradictoriu neștergerea comentariilor după introducerea acțiunii fie ca faptă ilicită, fie, indirect, drept utilă cauzei, din lecturarea considerentelor hotărârii nerezultând că instanța a apreciat ca fiind utilă cauzei o asemenea faptă ilicită.

În ceea ce privește recursul reclamanților A. și B. se constată că aceștia au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ. potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

În speța de față, recurenții apreciază că instanța anterioară a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 466, 477, 478 C. proc. civ. cu privire la efectul devolutiv al apelului și susțin că a fost reținută greșit situația de fapt, respectiv perioada în care au avut loc postările de pe blogul personal al apelantului-pârât, în sensul că postările indicate în cererea precizatoare ar exceda perioadei indicate.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține, cu titlu prealabil, că nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În acest sens se observă că aspectele de fapt ale judecății și criticile de netemeinicie, nu pot face obiectul controlului judiciar în cadrul recursului exercitat în condițiile art. 488 C. proc. civ., față de caracterul extraordinar al acestei căi de atac, care permite examinarea hotărârii atacate numai prin prisma motivelor de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege și, prin urmare, vor fi cercetate exclusiv criticile de nelegalitate expuse în memoriul de recurs.

Pe altă parte, încălcarea dispozițiilor art. 466, 477 și 478 C. proc. civ., cu privire la efectul devolutiv al apelului, reprezintă o critică încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Printre textele invocate ca fiind încălcate sunt art. 466 și 477 C. proc. civ., care reglementează hotărârile ce pot fi apelate precum și faptul că instanța de apel este ținută a proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, devoluțiunea operând cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil.

De asemenea, conform art. 478 alin. (1) C. proc. civ., (1) Prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, iar potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ., instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță

Aceste dispoziții arată că, deși cel mai semnificativ și caracteristic efect al apelului este efectul devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecății pricinii în fond, astfel că problemele de fapt și de drept dezbătute în fața primei instanțe sunt repuse în discuția instantei de apel, totuși, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a apelat) și tantum devolutum quantum judicatum (adică nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat).

Recurenții susțin că judecarea apelului s-a făcut cu încălcarea principiului tantum devolutum quantum judicatum în sensul că s-a statuat că o parte din postările menționate în cererea precizatoare sunt anterioare perioadei menționate în aceeași cerere precizatoare.

Cadrul procesual a fost stabilit chiar de către recurenți prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 5 iulie 2016, în cadrul căreia au solicitat obligarea pârâtului la a șterge toate comentariile și referirile cu conținut denigrator, defăimător și batjocoritor la adresa reclamanților găzduite de pagina sa publică de socializare de pe internet; obligarea pârâtului de a nu mai publica și de a nu mai găzdui pe pagina să publică de socializare comentarii și referiri cu conținut denigrator, defăimător și batjocoritor la adresa reclamanților; obligarea pârâtului la plata sumei de câte 210.000 RON pentru fiecare reclamant, reprezentând despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnității și reputației, dar și prin cererea precizatoare depusă la data de 3 martie 2017, ce viza primele două capete de cerere, indicând perioada în care au fost publicate comentariile denigratoare și injurioase ca fiind aprilie 2016 - iunie 2016 și rețelele de socializare ca fiind: pagina personală de x a pârâtului și blogul personal www. x. y. com. (indicând un număr de 38 de link-uri către articole postate pe acest blog).

Potrivit art. 9 C. proc. civ., ce reglementează dreptul de dispoziție al părților, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat, ..., iar obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Potrivit doctrinei și practicii judiciare, prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului pretenției supuse judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința părților, obiectului și cauzei, precum și a etapelor pe care l-ar putea parcurge.

În același context, conform art. 22 alin. (6) noul C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Ca atare, instanța judecătorească este obligată să statueze asupra celor solicitate de către părți, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea în exercitarea acțiunii civile, atât sub forma cererilor în justiție, cât și a apărărilor.

Or, în speța de față, chiar reclamanții au arătat în mod expres în cadrul cererii precizatoare că înțeleg să își precizeze solicitările în sensul de "a obliga pârâtul la ștergerea comentariilor și referirilor cu conținut denigrator defăimător și batjocoritor la adresa reclamanților din perioada aprilie - iunie 2016, atunci când acestea au atins cotele maxime", astfel încât se poate constata că instanța de apel s-a pronunțat chiar între aceste limite, fixate prin acțiunea dedusă judecății.

Recurenții susțin că în motivarea cererii precizatoare au arătat că" postările incriminate au început cu data de 11 aprilie 2016. De principiu aceste postări au loc și acum, (n.n.data depunerii precizării) chiar dacă într-un ritm mai scăzut. Apogeul se situează în perioada mai - iunie 2016" și că, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă în 5 iulie 2016, postările invocate în precizare nu exced perioadei indicate.

Conform art. 22 alin. (4) noul C. proc. civ. judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, dar dreptul instanței de a califica o cerere nu este echivalent cu dreptul său de a pune în discuție posibilitatea modificării acesteia.

A califica înseamnă a da denumirea legală din punct de vedere procedural unei cereri fundamentate corect în raport de situația de fapt, chiar dacă textele legale sunt eronat indicate, instanța având acest drept independent de poziția procesuală a părților, dar a pune în discuție modificarea acțiunii înseamnă a refundamenta o cerere întemeiată greșit, aspect ce nu poate fi realizat decât cu concursul părții.

Ca atare, deși recurenții, pentru a aduce argumente suplimentare admiterii cererii lor, au făcut vorbire și de alte postări, în măsura în care au formulat în mod clar, indubitabil, obiectul acțiunii, rezumându-se în concret la perioada aprilie - iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanțele anterioare nu puteau proceda la modificarea cererii, întrucât aceasta ar avea drept consecință încălcarea principiului disponibilității părților în procesul civil.

De asemenea, faptul că invocarea postărilor ce exced perioadei anterior menționate a fost făcută având în vedere solicitarea de a fi obligat pârâtul să nu mai posteze pe viitor asemenea comentarii sau să nu mai găzduiască asemenea postări, în temeiul art. 253 alin. (1) lit. b) și c) C. civ., așa cum susțin chiar recurenții, nu înseamnă că această solicitare reprezintă un capăt de cerere separat, de obligare a pârâtului și la ștergerea acestor comentarii, ci, în realitate, este un argument în susținerea unui alt capăt de cerere.

În aceste condiții, instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu respectarea disp. art. 476 C. proc. civ. potrivit cărora apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept, nefiind încălcate limitele efectului devolutiv al acestei căi de atac.

Un alt motiv de recurs al reclamanților îl reprezintă aplicarea greșită a normelor interne și internaționale, jurisprudența CEDO în materia libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia, cu privire la asimilarea apelantului-pârât, care și-a arogat calitatea de critic/cronicar muzical în domeniul muzicii culte, în categoria freelancerilor, cu scopul de a-i aplica acestuia un tratament juridic mai favorabil, cu o răspundere mai atenuată.

Sub acest aspect, Curtea de Apel a reținut că, raportat la conținutul paginii de x a pârâtului, la specializarea subiectelor abordate (exclusiv în domeniul muzicii clasice), la numărul de persoane care urmăresc această pagină (sute) și la numărul de persoane "prieteni" (mii), la propria prezentare a paginii ca fiind aceea a unui critic muzical, activitatea pârâtului pe această pagină poate fi asimilată activității jurnalistice de tip freelancer.

Raportat la aceste considerente, se poate observa că instanța de apel nu i-a atribuit paratului calitatea de freelancer, ci a apreciat că activitatea acestuia ar putea fi asimilată acestei categorii, iar pe de altă parte, stabilirea naturii activității paratului ține de modul în care instanța anterioară a stabilit situația de fapt ca urmare a interpretării probatoriului administrat în cauză, operațiune care nu poate fi supusă controlului judiciar al instanței de recurs în condițiile în care, așa cum s-a arătat anterior, aceasta poate analiza doar motivele de nelegalitate astfel cum au fost expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Faptul că instanța de apel a menționat Rezoluția nr. 1003 privind Etica ziaristică a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și a Codului Deontologic al ziaristului, precum și art. 9 din Codul Deontologic al Ziaristului adoptat de S., nu echivalează cu încadrarea ca ziarist a pârâtului, ci reprezintă argumente în plus, din perspectiva asimilării activității sale cu cea a unui jurnalist de tip freelancer.

Ca argument în acest sens, instanța de apel a arătat că, postările de pe pagina personală x a pârâtului sunt accesibile oricui, neexistând setate restricții de acces, cel puțin la momentul cercetării sale de către instanță. De altfel, această pagină cuprinde cu predilecție postări referitoare la activitatea culturală muzicală, existând prea puține postări private, din ansamblul postărilor existente pe această pagină rezultând că titularul acesteia, pârâtul, este un meloman care se exprimă intens în mediul virtual referitor la subiecte din domeniu.

Ca motiv de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au invocat că nu pot fi asimilate postările de pe pagina personală de socializare sau blogul personal cu colaborările externe în presă, aceasta reprezentând o încălcare a art. 31 din Constituția României - postările de pe paginile de socializare și blog nefiind "mijloace de informare în masă".

Potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice".

Se poate observa deci, că textul invocat chiar de către recurenți nu se referă doar la situația mijloacelor de informare în masă prin intermediul presei și colaboratorilor acesteia ci și la mijloacele de informare în masă private.

De asemenea, instanța de apel a considerat în mod corect că rețeaua de socializare x este spațiu public, în cadrul deciziei atacate, menționându-se la punctul III, lit. A) că aceasta este o rețea de socializare (informațională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii se pot înscrie și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși, că este destinată accesului public/oricărui utilizator (utilizator existent - eventual "prieten" utilizator nou - potențial "prieten" sau utilizator "intermediat"), în fața unui anumit număr de persoane, iar urmare a accesării paginii de socializare de către anumiți utilizatori (asociați publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg, neutilizator al rețelei de socializare în cauză, prin diseminarea acestuia ..."

În aceste condiții, toate criticile care vizează greșita încadrare a activității pârâtului și modul în care ar trebui să fie calificat și să se comporte un free-lancer, precum și aprecierea că din această calificare ar fi fost aplicat un tratament mai blând, vor fi înlăturate, aceste aspecte vizând netemeinicia celor stabilite de către instanțele de fond și nu nelegalitatea hotărârii atacate.

De asemenea recurenții-reclamanți apreciază că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 70 C. civ. și art. 71-75 din același act normativ, susținând că nu există limbaj colocvial care să permită batjocorirea numelui, precum și că s-a omis să se constate influența postărilor pârâtului asupra partenerilor de viață ai reclamanților, fiind aplicate greșit normele privind libertatea de exprimare prin raportare la interesul public, care ar justifica anumite exagerări, conform practicii judiciare, doar în cazul ziariștilor, precum și faptul că nu a fost analizată de instanța de apel greșita informare a publicului de către pârât.

C. civ., în Capitolul II dedicat respectului datorat ființei umane și drepturilor ei inerente, la art. 70 stipulează că (1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

De asemenea în art. 72 ce reglementează dreptul la demnitate se arată în mod expres că orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În contextul existenței dispozițiilor legale anterior menționate, cât și ale art. 30 alin. (6), art. 57 din Constituția României din Constituție, art. 10 și 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analizate anterior, raportat la situația de fapt, astfel cum a fost deja reținută de instanțele anterioare, nu se poate aprecia că au fost aplicate greșit normele legale aplicabile în materie.

În privința folosirii în mod distorsionat a numelui reclamantei, faptul că instanța de apel a apreciat că este acceptabil (din perspectiva formei/stilului exprimării) ca în cadrul unei comunități restrânse, cum este cea a consumatorilor de operă, să fie folosite apelative colocviale, nepretențioase (...), conotația care se acordă uzual acestor formule de adresare nefiind implicit negativă, ci mai degrabă a eliminării unilaterale a distanței între două persoane străine, a familiarității pe care consumatorii de cultură și le arogă în raport cu artiștii, nu poate echivala cu nelegalitatea hotărârii, din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., întrucât ceea ce se deduce prin critica formulată sunt aspecte ce țin de evaluarea unei situații de fapt și nu a unei chestiuni de drept.

Deși recurenții invocă greșita aplicare a art. 74 lit. h) C. civ., potrivit căruia sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană, se poate observa, acest text se referă la fapta de folosire a numelui unei persoane fără drept și nu la distorsionarea acestuia prin crearea unor apelative apreciate ca având caracter ofensator, iar pe de altă parte acest aspect nu a fost invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată.

De asemenea, nu pot fi primite susținerile recurenților în sensul că normele privind libertatea de exprimare prin raportare la interesul public, ar fi fost aplicate în mod greșit, întrucât s-ar justifica anumite exagerări doar în cazul ziariștilor, câtă vreme dispozițiile legale enunțate anterior nu fac referire doar la această categorie profesională.

Recurenții mai susțin că decizia a fost dată cu încălcarea art. 253 alin.