ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1369/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 11 ianuarie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B.:

- constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare și mincinoase la adresa reclamantului de către pârâtă;

- atragerea răspunderii delictuale a pârâtei, în sensul obligării acesteia la repararea integrală a prejudiciului cauzat reclamantului prin plata unei sume de 300.000 RON, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată;

- obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată într-un ziar de largă circulație, precum și publicarea dispozitivului hotărârii pe pagina de C. a pârâtei;

- obligarea pârâtei de a nu mai publica niciun comentariu, de nu a posta imagini privind pe reclamant și persoanele care îi sunt apropriate, inclusiv persoanele care fac parte din familie, respectiv părinți și copii, de natură a prejudicia demnitatea, onoarea și viața privată, fără consimțământul acestora;

- obligarea pârâtei de a înlătura toate postările denigratoare și comentariile efectuate pe site-urile de socializare C., obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată generate de declanșarea litigiului, respectiv taxa judiciară și onorariu de avocat, conform art. 451 C. proc. civ.

La data de 05.09.2017, reclamantul a depus precizări privind cuantumul daunelor morale, prin care a indicat că solicită: pentru încălcarea dreptului la propria imagine - suma de 1.000 RON; pentru încălcarea dreptului la viață privată - suma de 1.000 RON; pentru încălcarea dreptului la onorare, demnitate și reputație - suma de 298.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 1604 din 29 mai 2018, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 948 A din 24 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1604/29.05.2018 a Tribunalului Ilfov.

A schimbat sentința apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea precizată. A obligat pârâta la plata sumei de 3.000 RON despăgubiri pentru daune morale.

A obligat pârâta să publice dispozitivul hotărârii într-un ziar de largă circulație.

A respins, ca neîntemeiată, cererea în rest.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru (fond și apel) în cuantum de 320 RON.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recursuri reclamantul A. și pârâta B..

Recursul reclamantului:

Recurentul-reclamant solicită admiterea recursului și casarea, în parte, a hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel pentru ca aceasta să se pronunțe asupra celorlalte capete de cerere care nu au fost motivate și au fost respinse de instanța de apel, astfel ca, după casare, instanța de apel să reevalueze inclusiv daunele morale suferite de reclamant urmare a linșajului mediatic promovat de intimata-pârâtă, fapt ce a condus la lezarea profundă a onoarei, demnității și reputației acestuia.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au invocat următoarele critici:

Cu privire la capătul 4 al cererii de chemare în judecată, instanța de apel a apreciat că nu se impune a fi admis întrucât reprezintă o obligație legală negativă generală, care nu necesită statuarea sa printr-o hotărâre judecătorească.

În opinia recurentului, această încadrare generică a capătului de cerere menționat nu se conformează cerințelor impuse de art. 425 lit. c) C. proc. civ. întrucât prin argumentul acesta nu se poate cunoaște raționamentul avut în vedere de instanță dacă observăm că obiectul cererii este deosebit de explicit și se află în strânsă interdependență atât cu prevederile art. 1529 C. civ., cât și cu prevederile legale care ocrotesc onoarea, demnitatea, dreptul la viață privată și la propria imagine, reglementate de art. 1 din Constituția României și de art. 70-77 C. civ.

Recurentul mai susține că decizia recurată cuprinde o motivare contradictorie în raport cu situația de fapt și probele de care reclamantul a înțeles să se folosească în cauză, înlăturate de către instanța de apel.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-au invocat următoarele critici:

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, deși intimata-pârâtă, în acțiuni similare, a fost sancționată de instanțele naționale, aceasta, cu ignorarea totală a hotărârilor judecătorești, a continuat acțiunile de denigrare cu și mai multă virulență, motiv pentru care recurentul apreciază că instanța de apel a subevaluat daunele morale privind atingerea adusă onoarei și demnității sale.

Instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1359 C. civ. care obligă pe autorul faptelor ilicite să repare prejudiciul cauzat, existența prejudiciului fiind o consecință a săvârșirii faptelor ilicite, dovedite în speță.

Totodată, arată că, la cuantificarea prejudiciului suferit ca urmare a atingerii onoarei și demnității, instanța de apel nu a avut în vedere notorietatea recurentului și perioada în care a fost denigrat de intimata-pârâtă prin atacurile mincinoase și calomnioase începute din 2012, reclamantul fiind supus atacurilor denigratoare, mincinoase și calomnioase ale intimatei-pârâte în mod permanent începând cu anul 2012.

Recurentul arată că victima unui fapt ilicit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit, inclusiv prin acordarea de daune morale de natură a acoperi traumele suferite.

Referitor la capătul 4 al cererii de chemare în judecată, instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1349 C. civ. coroborate cu art. 252 C. civ. prin care legiuitorul a creat persoanei lezate dreptul de a obliga partea care i-a adus prejudicii, urmare a încălcării drepturile fundamentale nepatrimoniale, să solicite stoparea oricărei acțiuni de natură a conduce la perpetuarea situației de fapt.

Repararea prejudiciului trebuie să cuprindă, în opinia recurentului, în afară de despăgubirea bănească, și măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare, motiv pentru care a solicitat instanței să se pronunțe asupra capetelor de cerere prin prisma normelor aplicabile prezentei cauze - obligații prevăzute de art. 252 și art. 253 C. civ., fără ca instanța de apel să dea curs acestei solicitări.

În concluzie, instanța de apel nu a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, prevederile legale ce au fost nesocotite de către intimată, respectiv dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ. și art. 253 alin. (4) C. civ., motiv pentru care recurentul apreciază că se impune majorarea cuantumului prejudiciului ce va trebui acordat pentru atingerea adusă onoarei și demnității reclamantului de către intimată prin acțiunile sale denigratoare și nelegitime, fiind pe deplin îndreptățit la admiterea în parte a recursului, conform motivelor invocate.

Recursul pârâtei:

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii apelului și a cererii introductive formulate de reclamant. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a dezvoltat următoarele critici:

Recurenta susține că nu a fost citată în fața instanței de apel și nici nu a avut cunoștință de termenele de judecată acordate în cauză.

Mai arată că susținerile reclamantului nu dovedesc existența unui prejudiciu moral suferit de acesta și nu există faptă ilicită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 februarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, trebuie menționat că situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Cu privire la recursul reclamantului, instanța constată că acesta a invocat motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri se poate cere pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția pronunțată.

Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care să rezulte atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicție între considerente și dispozitiv.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, se observă că instanța de apel, în temeiul efectului devolutiv al apelului, a verificat legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe în limitele motivelor de apel formulate de apelantul-reclamant, ținând cont de dispozițiile art. 476-479 din C. proc. civ., răspunzând tuturor criticilor și argumentând pe larg soluția de admitere a apelului.

Prin urmare, se reține că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept în temeiul cărora judecătorii și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile.

Hotărârea curții de apel nu cuprinde motive contradictorii în raport cu situația de fapt și probele de care reclamantul a înțeles să se folosească în cauză, care, de altfel, nu mai pot fi reapreciate în recurs.

Astfel, argumentele inserate în cuprinsul deciziei atacate sunt în sensul reținerii caracterului fondat al acțiunii reclamantului. Se arată, în esență, de către curtea de apel, că fapta juridică ilicită reprezintă orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, că în speță s-a probat existența încălcării unor norme de drept obiectiv, astfel că se poate reține ca dovedită condiția existenței faptei ilicite. De asemenea, se învederează că sunt întrunite condițiile cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale astfel că argumentele reținute în considerentele deciziei sunt în sensul admiterii apelului declarat de reclamant, cu consecința schimbării soluției primei instanțe, în sensul admiterii în parte a acțiunii.

În ceea ce privește respingerea capătului 4 al cererii de chemare în judecată (privind obligarea pârâtei la a nu mai publica niciun comentariu, a nu mai posta imagini privind pe reclamant și persoanele care îi sunt apropriate, fără consimțământul său), în privința căruia instanța de apel a apreciat că nu se impune a fi admis, recurentul-reclamant a susținut că motivarea nu se conformează cerințelor impuse de art. 425 C. proc. civ. nu se poate cunoaște raționamentul avut în vedere de instanță.

Critica recurentului este nefondată întrucât instanța de apel a arătat argumentul pentru care se impune respingerea acestui capăt de cerere, în sensul că a precizat că aceasta reprezintă o obligație legală negativă și generală, astfel încât statuarea sa în cuprinsul unei hotărâri judecătorești nu este necesară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu se poate reține - prin raportare la argumentele expuse de recurent în susținerea acestui motiv de recurs - că decizia recurată nu respectă exigențele care rezidă din prevederile art. 425 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse anterior se reține că susținerile recurentului nu sunt fondate, hotărârea atacată fiind corect argumentată în fapt și în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluției, dezlegarea dată de instanța de apel problemelor de drept deduse judecății fiind pe deplin și coerent susținută de considerente ce nu se contrazic și care conduc la soluția din dispozitiv.

Este cert, raportat la cele arătate mai sus și consemnate în considerentele hotărârii atacate, că instanța și-a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant, se constată că acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Se reține că, prin cererea de chemare în judecată cu care a învestit prima instanță, reclamantul A. a invocat răspunderea civilă delictuală a pârâtei B. pentru prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului la propria imagine, a dreptului la viață privată, a dreptului la demnitate, onoare și reputație, prin postarea unor imagini și afirmații denigratoare pe pagina de C. a pârâtei ulterior datei de 27.05.2015, precum și prin afirmațiile făcute în cadrul emisiunii "D.", prezentată la postul de televiziune E..

Recurentul-reclamant critică hotărârea recurată sub aspectul faptului că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1359 C. civ. care obligă pe autorul faptelor ilicite să repare prejudiciul cauzat, existența prejudiciului fiind o consecință a săvârșirii faptelor ilicite, dovedite în speță.

De asemenea, arată că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că, deși intimata-pârâtă, în acțiuni similare, a fost sancționată de instanțele naționale, aceasta, cu ignorarea totală a hotărârilor judecătorești, a continuat acțiunile de denigrare cu și mai multă virulență, motiv pentru care recurentul apreciază că instanța de apel a subevaluat daunele morale privind atingerea adusă onoarei și demnității sale, iar la cuantificarea prejudiciului suferit nu a avut în vedere notorietatea recurentului și perioada în care a fost denigrat de intimata-pârâtă prin atacurile mincinoase și calomnioase începute din 2012.

Se reține că, potrivit dispozițiilor art. 1359 C. civ., "Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv".

În alin. (1) al art. 1349 C. civ. se definește răspunderea delictuală generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală a acestora.

Prin cererea de chemare dedusă judecății în prezenta cauză, reclamantul enumeră o serie de fapte ale pârâtei, respectiv postări pe pagina acesteia de C. din anul 2016, precum și participarea intimatei-pârâte în cadrul emisiunii "D." pe postul TV E. din data de 27.05.2015.

Așa cum în mod corect a reținut curtea de apel în considerentele deciziei recurate, se constată că situația de fapt prezentată în cererea de chemare în judecată este reală, această concluzie fiind dedusă din comportamentul similar anterior al pârâtei pentru care aceasta a și fost, de altfel, sancționată de instanțele de judecată, însă aceasta a continuat cu acțiunile de denigrare la adresa reclamantului, precum și din faptul că în fața instanței de fond pârâta nu a negat faptul că postările de C. îi aparțin. Totodată, în referatul cu propunere de punere în mișcare a acțiunii penale din 24.05.2018 (dosar x/2015) s-a reținut că, în perioada noiembrie 2016 - februarie 2017, pârâta a postat pe adresa personală de C. mai multe mesaje denigratoare și jignitoare la adresa reclamantului, precum și înregistrări video și fotografii ale acestuia fără acordul său și nu a negat că această pagină i-ar aparține.

Concluzia instanței de apel a fost confirmată și de capturile de ecran depuse în apel care cuprind data postărilor și în cadrul cărora se face referire expres la anumite date sau care, ca urmare a expunerii evenimentelor în cuprinsul lor, pot fi plasate în timp, în raport de sărbători sau de vârsta copilului sau de evenimente din viața acestuia sau de situația unor dosare judiciare în care sunt implicate părțile.

De asemenea, instanța de apel a considerat în mod corect că rețeaua de socializare C. este spațiu public, așa cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în cadrul deciziei nr. 4546 din data de 27 noiembrie 2016, întrucât "mesajul a fost postat pe o rețea de socializare care prin natura sa este destinată accesului public/oricărui utilizator, în fața unui anumit număr de persoane, și, pe de altă parte, mesajul a fost postat cu intenția parvenirii la cunoștință a utilizatorilor publici ai paginii"

Un alt argument pentru care C. este spațiu public a fost acela că utilizatorii nu dețin proprietatea spațiului efectiv de publicare, neputând estima, și cu atât mai puțin controla, întinderea acestui spațiu, care, astfel, capătă caracter public și accesibilitate potențială.

Se reține, așadar, că reclamantul a suportat ca urmare a acțiunii pârâtei (numai printr-o parte dintre postările de pe C., respectiv cele menționate de instanța de apel în considerentele deciziei atacate) o atingere a dreptului său la imagine, la viață privată și la onorare și reputație.

Astfel, postările pe rețeaua de socializare, apelativele și ironiile folosite, fotografiile publicate, referirile la relația de concubinaj, la existența unui alt copil dintr-o altă relație, reprezintă depășiri ale libertății de exprimare permise, făcute într-o manieră tendențioasă, ce impun repararea prejudiciului moral suferit ca urmare a acestor fapte ilicite.

Se impune a fi subliniat, totodată, faptul că, în ceea ce privește dreptul la liberă exprimare reglementat prin art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dar și în ceea ce privește dreptul la viață privată, reglementat prin art. 8 din Convenție, analiza legalității deciziei recurate nu poate face abstracție de principiile enunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa, în această materie.

Or, potrivit acestei jurisprudențe, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Astfel, conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, ingerințele în exercițiul libertății de exprimare trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

Pe de altă parte, în accepțiunea Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane cum ar fi numele său, integritatea sa fizică și morală. Garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. (cauza Von Hannover contra Germaniei și cauza Petrina contra României).

Totodată, este recunoscut că dreptul la viață privată acoperă prin aria sa de protecție dreptul la onoare și demnitate, precum și dreptul la imagine și la reputație al unei persoane (cauza Chauvy și alții contra Franței).

În același timp, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. contra Norvegiei).

Or, din perspectiva celor expuse, a faptului că instanța de apel a reținut existența faptei ilicite, că, în speță, afirmațiile făcute de pârâtă l-au vizat pe reclamant și au depășit limitele libertății de exprimare, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o analiză completă a elementelor răspunderii civile delictuale, în condițiile în care a examinat consecințele negative suferite de reclamant în plan psihic și afectiv, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării și importanța valorilor lezate, în raport de starea de fapt conturată în cauză.

În consecință, dispozițiile art. 1359 C. civ. au fost interpretate și aplicate în mod corect de către instanța de apel, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica recurentului-reclamant referitoare la respingerea capătului 4 al cererii de chemare în judecată, în sensul că instanța de apel nu a avut în vedere prevederile art. 1349 C. civ. coroborate cu art. 252 C. civ. prin care legiuitorul a creat persoanei lezate dreptul de a obliga partea care i-a adus prejudicii, urmare a încălcării drepturile fundamentale nepatrimoniale, stopeze oricărei acțiuni de natură a conduce la perpetuarea situației de fapt, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Recurentul-reclamant susține că repararea prejudiciului trebuie să cuprindă, în afară de despăgubirea bănească, și măsuri care să împiedice realizarea, continuarea sau repetarea faptelor dăunătoare, motiv pentru care a solicitat instanței să se pronunțe asupra capătului de cerere prin prisma normelor aplicabile prezentei cauze - art. 252 și art. 253 C. civ., fără ca instanța de apel să dea curs acestei solicitări.

Astfel, se constată că recurentul susține că decizia a fost dată cu încălcarea art. 252 și art. 253 C. civ., prin refuzul instanței de apel de a recunoaște, ca modalitate de reparare a prejudiciului, și obligația stabilită în sarcina pârâtei ca pe viitor acesta să nu mai publice niciun comentariu, să nu mai posteze imagini privind pe reclamant și persoanele care îi sunt apropriate, fără consimțământul său.

Art. 252 C. civ. prevede că "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică".

Potrivit dispozițiilor art. 253 C. civ., "(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței: a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă; b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă; c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c)."

Sub acest aspect se reține că instanța de apel a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei ca pe viitor acesta să nu mai publice niciun comentariu, să nu mai posteze imagini privind pe reclamant și persoanele care îi sunt apropriate, fără consimțământul său, apreciind că aceasta nu reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului, ci reprezintă o obligație legală negativă și generală, astfel încât statuarea sa în cuprinsul unei hotărâri judecătorești nu este necesară.

Din perspectiva interpretării dispozițiilor legale anterior citate, se constată că este necesar să se facă dovada că activitatea ilicită a pârâtului, ce conducea la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, se desfășura în aceeași modalitate și la data pronunțării hotărârii ce face obiectul controlului judiciar.

Raportat la situația de fapt astfel reținută de către instanța de apel, nefăcându-se dovada că fapta ilicită care a produs prejudiciul moral încă durează, în sensul că și în prezent se postează comentarii noi de natură a aduce atingere onoarei și demnității reclamantului, nu se poate aprecia că hotărârea atacată încalcă dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. b) C. civ.

Pe de altă parte, recurentul pretinde că stabilirea obligației ca pe viitor pârâta să nu mai publice niciun comentariu și să nu mai posteze imagini privind pe reclamant și persoanele care îi sunt apropriate, fără consimțământul său, reprezintă o modalitate de reparare a prejudiciului.

Ca atare, acesta nu invocă încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor a faptei ilicite reclamată prin prezenta cerere de chemare în judecată, ci prevenirea săvârșirii unei alte fapte ilicite, prin publicarea altor comentarii sau referiri ce intră în sfera caracterului ilicit.

Conform art. 253 alin. (2) C. civ., prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).

Ca atare, în situația de față, care vizează în mod strict încălcarea unor drepturi nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, nu poate fi incident art. 253 alin. (1) lit. a) C. civ., referitor la interzicerea săvârșirii faptei ilicite iminente.

Excepția prevăzută la alin. (2), privind neaplicarea prevederilor lit. a) în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, a pus în balanță nu doar dreptul individual al persoanei care își exprimă opinia, ci și interesul social de a exista dreptul la informare al publicului, legiuitorul hotărând în favoarea dreptului la libera exprimare, cel puțin în stadiul incipient al exprimării, până se conturează natura ilicită a atingerii dreptului.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor fixate de către instanța de apel, se constată că acesta a fost criticat de către recurentul-reclamant, în sensul că instanța de apel a subevaluat daunele morale privind atingerea adusă onoarei și demnității sale, iar la cuantificarea prejudiciului suferit nu a avut în vedere notorietatea recurentului și perioada în care a fost denigrat de intimata-pârâtă prin atacurile mincinoase și calomnioase începute din 2012.

Potrivit doctrinei și practicii judiciare conturate până în prezent, daunele morale își au sorgintea în altfel de suferințe decât cele fizice, respectiv în suferințele psihice și în consecințele care se înscriu în raporturile dintre componenții unei societăți.

Suferințele psihice pe care le produce o insultă sau o calomnie reprezintă o realitate indiscutabil dăunătoare în viața unei persoane, determinând tulburarea climatului moral, de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană, prin orice formă de agresiune psihică.

Ea creează o stare de neliniște, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm și pașnic al vieții sufletești, deci o daună ce nu are dimensiuni materiale, ci constituie o daună morală ale cărei consecințe nu se limitează la suferințele și zbuciumul sufletesc produs celui prejudiciat ci se realizează și în rețeaua de relații sociale ale persoanei respective, relații influențate de imaginea socială a acelei persoane.

Această imagine are un deosebit aport în configurarea relațiilor pe care persoana le stabilește și le întreține, în mod necesar, cu alte persoane, relații care, și ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei.

Știrbirea, prin răspândirea unor afirmații denigratoare a acestui patrimoniu moral reprezintă un prejudiciu care se înscrie în ordinea morală a realităților umane.

Așa cum s-a constatat de către instanța de apel, prin comportamentul pârâtei, s-a depășit limita impusă de normele de conviețuire socială, iar reclamantul a suportat o atingere a dreptului său la imagine, la viață privată și la onorare și reputație, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferința psihică încercată, dar și impactul asupra relațiilor lui sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Deși cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic și afectiv, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării etc.

Toate aceste criterii se subordonează conotației aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Din analizarea considerentelor hotărârii atacate rezultă că, în raport de fapta ilicită reținută, instanța de apel a avut în vedere, pentru aprecierea cuantumului despăgubirilor, statutul părților implicate, intensitatea subiectului care a generat comentariile reținute în cauză, faptul că o parte din terțele persoane au pus la îndoială credibilitatea afirmațiilor făcute de intimată și și-au exprimat dezaprobarea față de acestea, unii dintre ei sesizând public chiar și faptul că relația pe rețeaua de socializare a fost inițiată de pârâtă doar în considerarea faptului că aceștia urmăreau pagina de C. a reclamantului. De asemenea, instanța de apel a mai reținut că, la rândul său, intimata a fost supusă unor atacuri din partea persoanelor din anturajul reclamantului și chiar din partea reclamantului.

Din această perspectivă, instanța de apel a reținut că sancționarea reclamantei pentru faptele imputate în prezenta cauză se va rezuma la acordarea sumei de 3.000 de RON, suma pretinsă de reclamant prin cererea de chemare în judecată fiind disproporționată atât în raport cu situația materială a părților, cât și cu gravitatea faptelor în sine, însă în special raportat la atitudinea de provocare pe care reclamantul și familia acestuia au avut-o de-a lungul timpului față de pârâtă.

Ca atare, curtea de apel a avut în vedere suficiente criterii care să o ajute la stabilirea cuantumului prejudiciului, neputând fi identificate motive de nelegalitate care să afecteze soluția de stabilire a cuantumului despăgubirilor acordate de instanța de apel.

De altfel, stabilirea de către instanța de recurs a unui cuantum mai mare, la solicitarea reclamantului sau mai mic, la solicitarea pârâtului, nu poate fi primită în recurs deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ține de aprecierea judecătorilor instanțelor de fond și de apel convingerea că acest cuantum este necesar și suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamant.

Cu privire la recursul pârâtei, aceasta a solicitat admiterea recursului, cu consecința respingerii apelului și a cererii introductive formulate de reclamant. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ.

Recurenta susține că nu a fost citată în fața instanței de apel și nici nu a avut cunoștință de termenele de judecată acordate în cauză.

Mai arată că susținerile reclamantului nu dovedesc existența unui prejudiciu moral suferit de acesta și nu există faptă ilicită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.

Deși recurenta-pârâtă nu a indicat niciunul din cazurile de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., critica privind necitarea sa în cursul fazei procesuale a apelului se poate încadra în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica prin care pârâta arată că susținerile reclamantului nu dovedesc existența unui prejudiciu moral suferit de acesta și nu există faptă ilicită pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, fără ca în sprijinul acestei critici să fie dezvoltate argumente care să arate de ce soluția instanței de apel nu este corectă, se constată că aceasta este invocată pur formal și nu poate fi încadrată în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la critica prin care recurenta susține că nu a fost citată în fața instanței de apel și nici nu a avut cunoștință de termenele de judecată acordate în cauză, se constată că aceasta este nefondată.

Examinând modalitatea de îndeplinire a procedurii de citare a pârâtei în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pentru faza de judecată a apelului, Înalta Curte constată că aceasta a fost legal citată.

Astfel, prin întâmpinarea formulată și înregistrată pe rolul instanței de apel la data de 17 octombrie 2018, pârâta-intimată a indicat domiciliul său ca fiind în București, șoseaua x, sector 2 .

Prin încheierea de ședință din data de 25 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, constatându-se că pârâta-intimată a fost citată pentru acel termen de judecată la adresa menționată în cererea de chemare în judecată, însă aceasta a indicat prin întâmpinare un alt domiciliu, s-a dispus refacerea procedurii de citare la noua adresă - București, șoseaua x, sector 2 - și s-a acordat termen la data de 27 mai 2020 .

Art. 163 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"(1) Comunicarea citației se va face persoanei în drept să o primească, care va semna dovada de înmânare certificată de agentul însărcinat cu înmânarea", iar în alin. (3) se arată că "Dacă destinatarul refuză să primească citația, agentul o va depune în cutia poștală".

Alin. (6) al aceluiași articol prevede că "Dacă destinatarul nu este găsit la domiciliu ori reședință sau, după caz, sediu, agentul îi va înmâna citația unei persoane majore din familie sau, în lipsă, oricărei alte persoane majore care locuiește cu destinatarul ori care, în mod obișnuit, îi primește corespondența".

În fine, în art. 163 alin. (8) C. proc. civ. se arată că "În cazul în care lipsesc persoanele prevăzute la alin. (6) și (7), precum și atunci când acestea, deși prezente, refuză să primească actul, sunt aplicabile dispozițiile alin. (3) - (5)".

Conform procesului-verbal de înmânare, aflat la dosarul nr. x/93/2017 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 02 aprilie 2019, mergând la domiciliul pârâtei, factorul poștal a constatat atât lipsa acesteia de la domiciliu, cât și a persoanelor menționate la art. 163 alin. (3) C. proc. civ., motiv pentru care a depus citația la cutia poștală, respectând dispozițiile 163 alin. (8) C. proc. civ.

Prin urmare, se constată că pentru termenul de judecată din data de 27 mai 2020, la care au avut loc, de altfel, și dezbaterile asupra apelului dedus judecății, pârâta a fost legal citată, fiind însă lipsă la strigarea cauzei.

În concluzie, reținând faptul că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu pârâta B. pentru faza de judecată a apelului, Înalta Curte constată ca fiind nefondată critica acesteia subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 948/A din 24 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 948/A din 24 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iulie 2020.