ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 681/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 03 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D. și E., solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța: - să se constate atingerea adusă drepturilor sale personale nepatrimoniale constând în onoare, demnitate și reputație prin realizarea și publicarea de către pârâți a unor articole mincinoase, denigratoare și defăimătoare la adresa sa; - să fie obligați pârâții, în solidar, să-i acorde suma de 50.000 euro în echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă demnității, onoarei și reputației prin articolele realizate și publicate; - să fie obligați pârâții să publice pe cheltuiala lor hotărârea definitivă pronunțată de instanță în cazul admiterii cererii; - să fie obligați pârâții să înlăture toate articolele denigratoare de pe site-urile unde acestea au fost publicate; - să fie obligați pârâții la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu soluționarea cererii sale.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința civilă nr. 1747 din 16 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pârâtul B. la plata către reclamantul A. a sumei de 15 000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral. A obligat pârâtul B. să înlăture articolul vizând persoana reclamantului, publicat la data de 07.09.2016 pe site-ul www.x.com. A respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind obligarea pârâtului B. să publice într-un cotidian național, pe cheltuiala sa, prezenta hotărâre, după rămânerea definitivă. A obligat pârâtul B. la plata către reclamant a sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți, respectiv F. S.R.L, prin C., G. S.R.L, prin D., H. S.R.L, prin E. S.R.L, prin I.. A obligat reclamantul la plata către pârâta H. S.A. a sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat (parțial).

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 462 A din 05 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de către apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1747/16.11.2017 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. A respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiași sentințe de către apelantul - pârât B.. A obligat apelantul-pârât să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în sumă de 2.500 RON reprezentând onorariu de avocat în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel a declarat recurs pârâtul B.. Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, implicit, a sentinței primei instanțe, cu consecința respingerii acțiunii, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-pârât a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, în raport de pretențiile deduse judecății dispozițiile legale aplicabile și probele administrate în cauză, unele fiind respinse de instanță, iar cu privire la altele instanța a omis sa se pronunțe. Recurentul a arătat că a invocat în apărare, prin întâmpinare, prin susțineri în ședința publică și prin concluzii scrise, următoarele reglementari legale aplicabile: Legea privind drepturile de autor, care se aplică și conținutului unui blog (în cazul său, niciunul dintre ceilalți trei pârâți media nu i-au cerut acordul pentru a prelua textul din blog-ul său), Convenția Europeană a Drepturilor Omului - art. 10 pct. 1 privind libertatea de exprimare, Constituția României - art. 30 pct. 1 privind libertatea de exprimare, noul C. civ. - art. 70 pct. (1) - Dreptul la libera exprimare (orice persoană are acest drept), art. 71 - Dreptul la viață privată (nu este aplicabil în speță, deși temeiul legal este invocat de către reclamant), art. 73 - Dreptul la propria imagine (nu este aplicabil în speță, deși temeiul legal este invocat de către reclamant), art. 74 - Atingeri aduse vieții private (nu este aplicabil în speță, deși temeiul legal este invocat de către reclamant). Recurentul a susținut că, deși propagarea și amplificarea știrilor s-a făcut fără dubiu doar prin acțiunile celorlalte pârâte cu activitate de top în mass media, care nu i-au cerut acordul pentru a-i prelua și folosi articolul, și, așa cum a dovedit, traficul de citiri ale articolului respectiv pe blog-ul său a fost nesemnificativ în raport cu vizionările din sursele mass-media, instanțele nu au ținut cont de acest aspect și, în mod greșit, a fost considerat singurul vinovat dintre toți pârâții din prezentul dosar și a fost obligat la plata daunelor. Nu s-a făcut nicio dovadă a existenței și întinderii prejudiciului pretins, care ar consta în atingerea adusă unor drepturi personale, respectiv onoarei, demnității, prestigiului și reputației reclamantului, în condițiile în care martorul adus de acesta a spus că nu îl cunoaște și că nu știe foarte multe despre acest litigiu, ci doar a afirmat că l-a simțit pe reclamant supărat, afirmație subiectivă făcută de un martor indirect, care nu a precizat în concret nici momentul, nici contextul, nici motivul acestei "simțiri", fără să fi declarat sub jurământ că singurul motiv al stării respective ar fi cel al publicării de către pârât a articolului pe blog, și, cu toate acestea, instanța a acordat daunele solicitate și, astfel, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Pentru a exista o răspundere civilă delictuală, a arătat recurentul-pârât, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile, condiții care în cauză nu sunt întrunite. Astfel, reclamantul nu a dovedit atingerile pretins a-i fi aduse și prejudiciul cauzat, iar instanța a considerat în mod greșit că ceea ce s-a scris în articolul din blogul său ar constitui o faptă ilicită. De asemenea, legătura de cauzalitate nu poate fi dedusă, iar reclamantul nu dovedește în niciun moment existența unei legături de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și presupusul prejudiciu moral cauzat, astfel că, prin acordarea de daune morale în aceste condiții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 20 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Situația de fapt reținută de instanțele fondului nu mai poate fi reapreciată în recurs, unde are loc o verificare de legalitate, în limitele instituite de art. 488 C. proc. civ., la o situație de fapt deplin stabilită, astfel că nici argumentele aduse în recurs privitoare la modul de interpretare a probelor nu vor fi analizate întrucât tind la modificarea situației de fapt avută în vedere, cu prilejul aplicării legii, de către instanțele de fond. Aspectele supuse judecății pe calea prezentului recurs sunt, din perspectiva recurentului - pârât, neîndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ceea ce îl privește, dedusă din lipsa existenței și întinderii prejudiciului suferit de reclamant și din întinderea răspunderii sale, în condițiile în care propagarea și amplificarea știrilor s-a făcut, în opinia recurentului, doar prin acțiunile celorlalte pârâte cu activitate de top în mass media, care nu i-au cerut acordul pentru a-i prelua și folosi articolul publicat pe blog-ul său. Contrar susținerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanțe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului. Astfel, prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, cu referire la libertatea presei, marcată de calificarea discursului ca referindu-se la fapta reclamantului A., el însuși victimă a tragicului incident din data de 30.10.2015 în J., de a fi cerut un comision din sumele ce ar fi urmat a fi încasate cu prilejul evenimentelor comemorative ale victimelor, organizate în toamna anului 2016. Aceste acuze au fost preluate dintr-un articol postat în mediul online de bloggerul B., pârât în prezenta cauză. Or, în opinia Înaltei Curți, astfel de afirmații sunt de natură să-i afecteze reclamantului onoarea, demnitatea și reputația și să îi producă acestuia un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanțele anterioare au apreciat în mod corect. Așa cum s-a constatat de către instanțele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depășit limita impusă de normele de conviețuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate și reputație al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferința psihică încercată, dar și impactul asupra relațiilor sale sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă. Raportat la situația de fapt, de altfel necontestată, se poate aprecia că au fost respectate dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condițiile în care s-a stabilit în mod cert existența faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depășit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO. Art. 72 C. civ. reține că orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Referitor la aspectele circumscrise nemulțumirii recurentului-pârât vizând faptul că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra unor probe și dispoziții legale invocate prin întâmpinare și note scrise, Înalta Curte reține că instanța de apel a avut în vedere toate circumstanțele concrete ale cauzei, astfel cum au fost dovedite, și a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, cu respectarea art. 1357 din C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale. De altfel, recurentul nu a indicat în concret care sunt probele greșit respinse și cele asupra cărora instanța nu s-a pronunțat. Astfel, circumstanțele cauzei au impus ca analiza potențialului ofensator al afirmațiilor inserate în articolul publicat la data de 7 septembrie 2016 pe bloggul pârâtului B. și, respectiv, în știrile transmise de către posturile de televiziune E., I. și C., precum și de către D., să se realizeze din perspectiva dreptului la demnitate al reclamantului. În acord cu instanțele fondului, Înalta Curte reține că apariția articolului în discuție a prejudiciat imaginea reclamantului, fiind pusă sub semnul îndoielii moralitatea sa, impactul acestuia fiind evidențiat de numărul de distribuiri și de numărul comentariilor din al căror conținut se constată că unii dintre cititori i-au dat crezare. În mod judicios a reținut instanța de apel că, chiar dacă ulterior, în noua redactare a articolului, fapta a fost pusă sub semnul întrebării, nemaifiind prezentată ca o certitudine, prejudiciul de imagine există, suspiciunea de a se fi folosit în interes propriu de bani care ar fi fost destinați decontării tratamentelor și acoperirii nevoilor celor grav afectați punându-l pe reclamant într-o lumină profund nefavorabilă. Libertate de exprimare nu poate și nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane, iar, prin afirmațiile făcute la adresa reclamantului, pârâtul a adus atingere onoarei și demnității reclamantului, acesta suferind, în acest mod, un prejudiciu de ordin moral. Drept urmare, Înalta Curte apreciază că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana pârâtului B., motiv pentru care acesta a fost sancționat în mod corect pentru fapta proprie, cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat stabilindu-se raportat la consecințele faptei sale. În mod contrar criticilor formulate de pârât, soluția instanțelor de fond adoptată pe baza concluziei producerii unui prejudiciu prin acțiunile pârâtului - care, în materia analizată, semnifică o atingere adusă dreptului la imagine și la demnitate al reclamantului - nu este consecința unei judecăți formale, pe baza reținerii neprobării de către partea interesată a unui prejudiciu de ordin moral, ci este rezultat al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanțelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuție apărarea dreptului personal nepatrimonial constând în onoare, demnitate și reputație în raport de libertatea de exprimare, după criterii deduse din jurisprudența CEDO. Dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, cuantumul acestora rămâne la aprecierea instanței, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, poate fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune partea într-o situație similară aceleia avute anterior săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin fapta respectivă. Legea internă nu prevede criteriile pe baza cărora prejudiciul moral să fie cuantificat, astfel că daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată. Toate aceste aspecte de apreciere a prejudiciului moral, avute în vedere de instanțele de fond, au respectat principiul rezonabilității și al echității și corespund cu prejudiciul real și efectiv suferit de reclamant, adică au respectat principiul proporționalității. Stabilirea de către instanța de recurs a unui cuantum mai mare sau mai mic nu este posibilă deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ține de aprecierea judecătorilor instanțelor de fond și de apel convingerea că acest cuantum este necesar și suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamanți. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 462 A din 05.04.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.