ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 183/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 iunie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2016, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000 Euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin publicarea în mod repetat de știri false la adresa reclamantului, obligarea pârâților să își ceară scuze în mod public, prin publicarea scuzelor și a dispozitivului în ziarul Național și pe site-ul aferent acesteia, obligarea pârâților la ștergerea tuturor articolelor referitoare la reclamant publicate pe site-ul www.x.ro, obligarea pârâților să se abțină de la orice faptă ilicită de natură să aducă atingere demnității, imaginii și vieții private.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin Sentința civilă nr. 150 din 3 februarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a Civilă, s-a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC C. SRL, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și SC C. SRL, au fost obligați pârâții, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 5.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de despăgubiri, au fost obligați pârâții să publice dispozitivul hotărârii, la rămânerea definitivă, în ziarul "Național" și pe site-ul www.x.ro., au fost obligați pârâții să șteargă de pe site-ul www.x.ro articolele referitoare la reclamant, s-a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect obligația de a se abține pe viitor de la orice faptă ilicită de natură să aducă atingere demnității, imaginii și vieții private a reclamantului, au fost obligați pârâții la plata către reclamant a sumei de 6.600 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin Decizia civilă nr. 325A din data de 15 martie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții pârâți B. și SC C. SRL împotriva Sentinței civile nr. 150 din data de 3 februarie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în Dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A.

Calea de atac formulată în cauză. Prin cererea de recurs formulată, recurenții-pârâți au susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În dezvoltarea criticilor formulate, în esență, recurenții-pârâți au arătat că: - prin hotărârea pronunțată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 70 alin. (1) și (2) din noul C. civ., art. 30 pct. 1, 2 și 3 din Constituția României, art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind libertatea de exprimare și, totodată, dispozițiile art. 1357 din noul C. civ. privind constatarea caracterului ilicit al faptelor recurentului-pârât B.; - instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 36 C. proc. civ. în ceea ce privește reținerea calității procesuale pasive a recurentei-pârâte SC C.; - în mod greșit instanța de apel a reținut calitatea procesuală a recurentei-pârâte SC C. SRL având în vedere doar prezumții ce ar rezulta din caseta de editor tipărită pe pagina ziarului și obiectul de activitate al societății înregistrat la ONRC, iară a exista o probă concludentă din care să rezulte că aceasta deține ziarul "Național" - în mod greșit instanța de apel reține că prin articolele publicate au fost depășite limitele libertății de exprimare și s-a urmărit în principal lezarea demnității și reputației reclamantului; - în speță nu se poate reține existența faptei ilicite întrucât faptele imputate intră în sfera de protecție a art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, aspect dovedit, în opinia recurenților-pârâți, atât prin conținutul articolelor, cât și de probele administrate în cauză. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 19 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de reclamantul A., excepție invocată de pârâții B. și SC C. SRL. A respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-reclamant A. A admis în principiu recursul declarat de pârâții B. și SC C. SRL împotriva deciziei nr. 325 A din data de 15 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Fixează termen de judecată la data de 28 ianuarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză. În termen legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de lege, iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat. Totodată, a solicitat obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Primul motiv de recurs care se circumscrie motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și vizează soluționarea excepției calității procesuale pasive a pârâtei C. nu este fondat. Curtea de Apel București a respins în mod just excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei C., aplicând în mod corect prevederile art. 36 C. proc. civ.. Calitatea procesuală pasivă a pârâtei consta în identitatea între persoana pârâtului și cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic supus judecății, identitate ce se verifică în cauză. Instanța de apel a procedat la o interpretare justă a dispozițiilor legale incidente privind calitatea procesuală a pârâtei C. coroborând mențiunile de pe pagina de media referitoare la abonamentele ziarului Național (în condițiile indicării unei societăți terțe ca distribuitor prin vânzare, pe un spațiu vizual separat al paginii), cu cele consemnate în extrasul de la Oficiul Național al Registrului Comerțului unde activitatea principală a pârâtei S.C. C., este notată ca fiind de editare a ziarelor. Acestea au condus la concluzia că societatea pârâtă S.C. C. este titulara cel puțin a dreptului de administrare a site-ului pe care s-au publicat articolele incriminate, câtă vreme datele paginii de internet trimit către aceasta, fiind incidente prevederile art. 30 alin. (8) din Constituția României conform cărora răspunderea civilă pentru informația sau pentru creația adusă la cunoștință publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condițiile legii. Pe fondul recursului, nu este justificată critica recurenților pârâți privind inexistența faptei ilicite întrucât faptele imputate pârâților ar intra în sfera de protecție a art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile art. 1357 C. civ., art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse. În acord cu jurisprudența națională și practica C.E.D.O., care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. În cauzele Danev împotriva Bulgariei și Iovtchev împotriva Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în esență încălcarea convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină (...). Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil (a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. împotriva Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano și alții împotriva Spaniei). În cererea de recurs s-a arătat că în mod greșit instanța de apel reține că prin articolele publicate au fost depășite limitele libertății de exprimare și s-a urmărit în principal lezarea demnității și reputației reclamantului A., recurenții prevalându-se astfel de protecția conferită de art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, referitor la libertatea de exprimare. De asemenea, se arată că ar fi trebuit să se rețină baza factuală a susținerilor pârâților, susțineri ce nu pot fi primite. Potrivit art. 10, primul paragraf, din Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere, în vreme ce în al doilea paragraf se arată că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Astfel, dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă primul paragraf al art. 10 consacră existența dreptului la libertate de exprimare, al doilea paragraf al articolului permite restrângerea exercitării acestui drept, iar aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul acestuia, spre a se realiza scopurile enunțate în mod expres, instanța europeană subliniind, în repetate rânduri, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Potrivit celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească însă anumite condiții, respectiv: să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. Pe cale pretoriană, acestor cerințe li s-a adăugat și condiția privind proporționalitatea, ce are a fi apreciată ca un balans între interesele aflate în joc, între măsura dispusă și legitimitatea scopului urmărit prin aplicarea acelei măsuri, aleasă de stat pentru restabilirea legalității sau repararea prejudiciilor produse. În ceea ce privește dreptul la viața privată, art. 8 alin. (2) din Convenție stabilește că se admite un amestec în măsura în care acesta este prevăzut de lege și constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protecția sănătății, a moralei, a drepturilor și a libertăților altora - în privința acestuia fiind aplicabile aceleași condiții în aprecierea ingerinței, mai sus subliniate, din perspectiva art.

Curtea Europeană a statuat, în jurisprudența sa, că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele, imaginea, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție fiind destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (cauza Von Hannover c. Germaniei, cererea nr. x/00). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (cauza Chauvy și alții c. Franței, nr. 64915/01). Instanța europeană a statuat, în cauza Sipoș c. României, că, "îi revine Curții sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauza Petrina c. României; Von Hannover c. Germaniei). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina, citată anterior)". Instanța constată că prin articolele publicate de pârât au fost depășite limitele libertății de exprimare și s-a urmărit în principal lezarea demnității și reputației reclamantului, astfel că în mod just a reținut curtea de apel întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale a jurnalistului care și-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute, precum și editorului mijlocului de multiplicare. Drept urmare, motivul invocat de recurenții pârâți privind inexistența faptei ilicite întrucât ceea ce se impută pârâților ar intra în sfera de protecție a art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu poate fi primit. Pentru aceste considerente, se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții B. și SC C. SRL împotriva Deciziei nr. 325 A din data de 15 martie 2018 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Având în vedere prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. și reținându-se culpa procesuală a părților căzute în pretenții, se va dispune obligarea recurenților-pârâți B. și SC C. SRL la plata sumei de 500 RON către intimatul-reclamant A., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.