ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1371/2019

Asupra cauzei constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului București la 22 septembrie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat, la publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul http://www.x.ro, pe cheltuiala acestuia, la sistarea publicării sau furnizarea de materiale în vederea publicării, în presa scrisă, media sau on-line, prin orice mijloace, de articole insultătoare sau de natură a aduce atingere demnității și onoarei, reputației și vieții private a reclamantului, precum și obligarea pârâtului la înlăturarea materialelor defăimătoare, articole, fișiere foto și video, fotografii publicate pe site-ul menționat și la închiderea conturilor de C., unde sunt uploadate fișierele video.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 74, 252, 253, 255, 1349, 1357, 1358, 1373, 1381 - 1383 C. civ., art. 30 și 31 din Constituție, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La data de 21 martie 2017, reclamantul a formulat cerere modificatoare și completatoare, prin care a arătat că înțelege a se judeca în contradictoriu și cu D. și a solicitat obligarea pârâților în solidar.

Totodată, Tribunalul i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 11.380 RON reprezentând cheltuieli de judecată și a respins, în rest, pretențiile, ca neîntemeiate.

Totodată, a dispus obligarea pârâților la plata sumei de 3.180 RON cheltuieli de judecată în fond și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., invocând ca temei de drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, recurentul a criticat decizia atacată sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 1357 C. civ. în ceea ce privește principiul reparării integrale a prejudiciului reglementat de art. 1385 din același cod.

Totodată, a susținut că hotărârea curții de apel nu a aplicat jurisprudența CEDO privind criteriul raportului rezonabil de proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciul cauzat, fiind astfel încălcat principiul reparației echitabile.

Recurentul susține că instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale fără să analizeze criteriile consacrate de doctrină și jurisprudență în materie, soluția de reducere a cuantumului daunelor morale nefiind judicioasă, întrucât suma acordată nu are caracterul unei reparații echitabile.

Referindu-se la cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, recurentul a arătat că potrivit jurisprudenței consacrate a Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul general este acela că trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între despăgubirile acordate și prejudiciu.

Or, în speță, în opinia recurentului, curtea de apel nu a analizat raportul rezonabil de proporționalitate, limitându-se numai la a constata faptul că pârâtul E. a cedat site-ul la 5 ianuarie 2015 respectiv că nu se poate susține că prejudiciul moral suferit de reclamant în ultimele 4 luni a fost mult mai mare decât cel suferit în cei 4 ani anteriori.

Recurentul arată că prin raportare la conținutul concret și complet al articolelor publicate de pârâți pe site, incluzând și titlurile, faptele deduse judecății nu pot fi circumscrise limitelor legale ale exercițiului dreptului la liberă exprimare, având un caracter ilicit.

Totodată, reaua credință a pârâtului B. este, în opinia recurentului, cu atât mai mult dovedită cu cât fapta ilicită de publicare de articole denigratoare a fost continuată, deși prin Sentința civilă nr. 700/2015 acesta fusese deja condamnat la plata daunelor morale către reclamant.

De altfel, fapta ilicită a acestui pârât continuă și în prezent prin postarea pe C. a înregistrărilor aferente articolelor incriminate.

Recurentul precizează că respectivele articole conțin referiri la fapte concrete cu privire la care reclamantul a tăcut dovada cu înscrisuri că nu conțin informații reale, vinovăția pârâtului E. fiind cu atât mai mare cu cât avea cunoștință de faptul că informațiile sunt mincinoase, între părți existând mai multe litigii civile și penale, soluționate în favoarea reclamantului.

Fața de această situație, recurentul a considerat cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel ca fiind derizoriu în raport cu valoarea lezată, în opinia acestuia neexistând un raport rezonabil de proporționalitate, fiind încălcat principiul reparației echitabile.

A doua critică vizează faptul că în opinia recurentului, în cauză au fost aplicate greșit dispozițiile art. 451 C. proc. civ. cu privire la reducerea onorariului de avocat, acordat la instanța de fond.

În acest sens, recurentul susține că dispozițiile art. 451 pct. 2 C. proc. civ. au menirea de a sancționa exercitarea abuzivă a dreptului de a obține despăgubiri, prin convenirea între avocat și client a unor onorarii în mod vădit disproporționate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.

În speță, instanța de apel a redus onorariul avocațial acordat de prima instanță având în vedere exclusiv valoarea litigiului, fără a analiza și celelalte criterii stabilite de lege prin dispozițiile art. 451 pct. 2 C. proc. civ., respectiv complexitatea cauzei și munca îndeplinită de avocat, ținând seama și de circumstanțe.

Recurentul a apreciat astfel că suma de 11.380 RON stabilită de tribunal cu titlu de cheltuieli de judecată nu este disproporționată în raport de activitatea desfășurată de avocat, care a presupus, potrivit contractului de asistență juridică, consultații juridice, redactare cerere de chemare în judecată, precum și asistență juridică și reprezentare în față instanței de judecată. A solicitat a se reține că formularea acțiunii a impus studierea articolelor deduse judecății (de ordinul sutelor) și, implicit, analizarea conținutului acestora, astfel încât munca îndeplinită de avocat este direct proporțională cu complexitatea cauzei, reclamantul beneficiind de reprezentare la toate termenele de judecată, în care avocatul a pus concluzii în scris și oral la toate excepțiile invocate de pârâți, a administrat probe (interogatoriul pârâților și audierea martorului), a formulat concluzii scrise pe fondul cauzei.

Într-o ultimă critică, întemeiată pe motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentul a susținut că hotărârea instanței de apel nu este motivată în privința stabilirii cuantumului daunelor morale.

Invocând dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul a opinat că instanța, față de obiectul cererii deduse judecății, la stabilirea valorii despăgubirilor, era obligată să analizeze dacă fiecare dintre principiile Curții Europene a Drepturilor Omului se aplică sau nu cauzei, dar și să analizeze gravitatea consecințelor faptelor continuate ale pârâtului în raport cu traumele psihice ale reclamantului, în temeiul probatoriului administrat.

A susținut recurentul că instanța de apel nu a raportat aspectele particulare ale speței la practica CEDO în materie, motivând soluția numai cu referire la două situații ce-l privesc exclusiv pe apelantul-pârât B., în condițiile în care persoana care a suferit prejudiciul este reclamantul, curtea de apel nemotivând nici cu privire la valoarea lezată și nici în privința reparației echitabile.

Arată recurentul că, jurisprudența instanței europene oferă criterii de estimare a unor astfel de despăgubiri, putându-se evidenția limitele de apreciere a cuantumului acestora, respectivele criterii, cristalizate și în practica instanței supreme, fiind subordonate condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

A solicitat, pentru toate aceste motive, admiterea recursului și casarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului pârâtului B. și menținerea sentinței pronunțate de instanța de fond.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 17 aprilie 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamant și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 12 iunie 2019.

Urmare a comunicării motivelor de recurs, intimatul - pârât B. a depus întâmpinare, în termen legal, solicitând respingerea recursului și menținerea, ca legală și temeinică, a hotărârii instanței de apel.

Urmare a comunicării întâmpinării, recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

La data de 12 iunie 2019, s-a dispus introducerea în cauză în calitate de moștenitori ai pârâtului B. (decedat la data de 28 decembrie 2018) a numiților F., G., H. și I.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că întrucât în cauză au fost formulate mai multe motive de recurs, analiza acestora nu va fi realizată în ordinea în care acestea se regăsesc expuse în memoriul de recurs, ci în cea impusă de logica raționamentului judiciar.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. Instanța europeană a arătat totuși, în mod constant faptul că "art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c. Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod separat fiecărui argument, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze.

Înalta Curte constată că, în speță, recurentul pretinde că hotărârea instanței de apel nu este motivată în privința modalității în care a fost determinat cuantumul daunelor morale susținând, că față de obiectul cererii deduse judecății, stabilirea valorii despăgubirilor, impunea în sarcina acestei instanțe obligația de a analiza cauza prin prisma principiilor deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care impuneau raportarea la valoarea lezată și gravitatea consecințelor faptelor pârâtului.

Analizând din această perspectivă legalitatea deciziei civile recurate, Înalta Curte reține că, atunci când acordă despăgubiri morale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei, raportându-se la suferințele fizice și psihice pe care le-au suportat victimele faptelor ilicite, precum și la consecințele negative înregistrate de cel vătămat, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probele administrate.

În speță, prezumând corect existența unui prejudiciu de ordin moral înregistrat de recurentul reclamant prin atingerea adusă dreptului acestuia la propria imagine urmare a faptelor ilicite reținute în sarcina pârâtului, instanța de apel a cuantificat despăgubirile ținând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, consecințele suportate de acesta în plan emoțional și social, ulterior momentului pronunțării Sentinței civile nr. 700 din 5 iunie 2015 de către Tribunalul București, respectiv s-a raportat atât la gradul de intensitate al suferinței încercate, durata în timp a noilor acțiuni ilicite deduse judecății în prezenta cauză, conduita făptuitorului ulterioară momentului la care acesta a fost sancționat prin Sentința nr. 700 din 5 iunie 2015.

De asemenea, în analiza proporționalității daunelor morale acordate reclamantului, Curtea de apel s-a raportat la cuantumul despăgubirilor deja acordate acestuia printr-o altă hotărâre definitivă, care sancționase comportamentul ilicit al aceluiași pârât în sarcina căruia fuseseră reținute fapte similare din punct de vedere al naturii și gravității celor ce fac obiect al cauzei de față, fiind săvârșite în aceeași modalitate și în continuarea celor deja analizate.

Prin urmare, contrar afirmațiilor recurentului, valorile morale lezate prin acțiunile ilicite ale pârâtului au fost avute în vedere de instanța de apel, atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției victimei asupra consecințelor vătămării, fiind așadar respectate principiile echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația îmbogățirii fără just temei.

Este eronată și aserțiunea potrivit căreia lipsesc elementele obiective care au determinat stabilirea cuantumului acestor daune. Contrar susținerilor recurentului instanța de apel a indicat care sunt criteriile de analiză a prejudiciului moral, respectiv natura valorilor lezate și suferințele de ordin psihic, pe care le-a aplicat în situația concretă dedusă judecății.

În speță, instanța de apel a ținut cont de importanța valorii lezate, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de atenuare a efectelor negative produse în plan psihic și moral. Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că în mod judicios instanța de apel a avut în vedere criteriile de stabilire a daunelor morale referitoare la legislația și practica judiciară din România, raportându-se, totodată nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislația națională, ci a avut în vedere și o judecată în echitate prin raportare și la consecințele negative suferite de reclamant.

Toate aceste aspecte, circumstanțiate situației particulare cauzei, au fost expuse în raționamentul logico-juridic al soluției pronunțate în privința determinării despăgubirilor, menite să asigure o reparație justă și echitabilă a prejudiciului suferit de reclamant, daunele morale acordate fiind de natură să acopere suferința produsă prin lezarea demnității și a reputației acestuia.

În consecință, Înalta Curte constată, contrar argumentelor expuse în recurs, că instanța de apel a exercitat controlul de legalitate în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel formulată în cauză de către pârâtul B. și a răspuns argumentat criticilor formulate de către acest apelant, arătând de o manieră coerentă și judicioasă care sunt considerentele pentru care a apreciat că hotărârea primei instanțe nu este legală din perspectiva modalității de apreciere a cuantumului despăgubirilor morale acordate reclamantului.

Prin urmare, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată, considerent în raport de care Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește prima critică vizând pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 1357 și art. 1385 C. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin argumentele prezentate în memoriul de recurs, recurentul critică, în esență, cuantumul daunelor morale stabilit de instanța de apel, apreciind că este derizoriu în raport cu valoarea lezată, în opinia sa, în cauză, fiind încălcat principiul reparației echitabile.

Astfel, deși în expunerea acestei critici, recurentul face trimitere la faptele săvârșite de pârât deduse judecății în pricina de față, subliniind caracterul lor denigrator și continuu și respectiv, la reaua credință a pârâtului, trebuie observat că, aceste argumente nu tind la contura o situație de nelegalitate relativă la condițiile impuse de art. 1357 din C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, în speță, ci la a evidenția o pretinsă omisiune a instanței de apel de a se raporta în stabilirea despăgubirilor morale la gravitatea faptelor deduse judecății, la consecințele negative suferite de reclamant, respectiv la vinovăția pârâtului.

Pe de altă parte, chestiunea invocată în recurs vizând ignorarea de către instanța de apel a faptului că publicarea articolelor defăimătoare ar fi continuat și ulterior datei pronunțării Sentinței civile nr. 700/2015, tinde la a repune în discuție modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul administrat în cauză. Astfel câtă vreme în speță, s-a reținut, în urma aprecierii coroborate a probatoriului administrat că pârâtul a încetat săvârșirea faptelor ilicite, la data pronunțării sus menționatei hotărâri, înstrăinând site-ul pe care au fost publicate articolele denigratoare, această statuare care vizează un aspect de netemeinicie al deciziei civile recurate nu poate fi supusă controlului de legalitate ce poate fi exercitat în recurs.

De asemenea, analiza acestei critici are în vedere faptul că în faza procesuală a recursului nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o reevaluare a situației de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permisă în calea extraordinară de atac.

Raportându-se la criticile concrete de nelegalitate deduse analizei, Înalta Curte reține în privința determinării cuantumului daunelor morale că nici dispozițiile art. 1357 și nici cele ale art. 1385 din C. civ. nu stabilesc criterii de cuantificare a despăgubirilor pentru prejudiciul moral.

În acest context, având în vedere natura neeconomică a prejudiciului moral, practica judiciară și literatura de specialitate au subliniat că întrucât acesta, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menține la nivelul trăirilor psihice, daunele morale fiind extranee realităților materiale, nu există criterii precise pentru cuantificarea lor. Așa fiind, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată care trebuie să acorde despăgubiri apte să constituie o satisfacție echitabilă.

Astfel, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să apreciere intensitatea și gravitatea lor și să stabilească dacă și în ce cuantum o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs. Ca urmare, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material.

Totodată, indemnizarea victimei nu trebuie să fie una speculativă, ci să reprezinte o reparare suficientă a drepturilor sale încălcate, cuantumul acesteia urmând în mod necesar a fi raportat și la atitudinea adoptată de pârât atât la momentul săvârșirii faptelor ilicite, cât și la alte circumstanțe factuale relevante.

Tot astfel, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă un caracter pur simbolic, ci trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu daunele suferite, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-a îndurat persoana păgubită.

Pentru a-și păstra caracterul de "satisfacție echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege - care trebuie să se producă, în primul rând, pe plan afectiv și moral - spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit și consecințele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensații a suferințelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure persoana păgubită.

De aceea, atât instanțele naționale, cât și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci procedează la o apreciere subiectivă a circumstanțelor particulare ale cauzei relative la gravitatea faptelor, a consecințelor nefaste pe care acesta l-a avut cu privire la viața particulară și socială a victimei, astfel cum acestea sunt evidențiate prin probatoriile administrate.

În acest sens, se reține că instanța europeană a Drepturilor Omului a stabilit în cauza Tolstoy Miloslovsky c. Regatul Unit, că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Rezultă așadar, că instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce să stabilească o sumă necesară nu atât pentru a repune victima într-o situație similară cu cea avută anterior, cât pentru a-i alina suferința. Despăgubirea vine să compenseze prejudiciul în plan moral, iar nu prejudiciul ca atare, știut fiind că nu există un sistem care să repare pe deplin daunele morale, având în vedere că acordarea unei sume de bani abia dacă poate să-i aline victimei suferințele produse, prin anumite avantaje, rezultat dezagreabil al faptei ilicite.

În aceste condiții, în măsura în care instanța de apel s-a raportat la criteriile anterior reliefate, nu se poate reține încălcarea și aplicarea greșită nici a art. 1357 respectiv a art. 1385 din C. civ. și nici a jurisprudenței CEDO.

În speță, verificând raționamentul judiciar expus de instanța de apel în cuprinsul deciziei civile recurate, se constată că au fost avute în vedere drept criterii de cuantificare a despăgubirilor morale consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic, importanța și gradul de atingere a valorilor morale lezate, intensitatea perceperii consecințelor vătămării, gradul de afectare a situației sale familiale și sociale.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere natura articolelor publicate de pârât, numărul acestora, caracterul lor defăimător, reținute în cadrul situației de fapt de prima instanță, dar și perioada de timp în care s-a desfășurat acțiunea ilicită a pârâtului care a constituit cauza acțiunii civile de față, contextul săvârșirii faptelor imputate pârâtului, caracterul similar al articolelor defăimătoare cu cele cca. 700 articole publicate pe același site în perioada 7 aprilie 2010 - 4 septembrie 2014 - care au făcut obiect al litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 700/2015 a Tribunalului București, atitudinea pârâtului ulterioară momentului la care comportamentul său anterior a fost sancționat, la cererea reclamantului prin obligarea sa la despăgubiri civile prin hotărârea sus menționată.

În acest context care evidenția faptul că prezentul prejudiciul moral invocat de reclamant prezintă, raportat tocmai la aceste circumstanțe factuale o legătură indisolubilă cu pagubele care au făcut obiect al analizei prin hotărârea anterior, respectiv a menționată, se constată că este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că stabilirea cuantumului daunelor morale în cauză trebuie raportată, sub aspectul proporționalității și echității acestora, inclusiv la modalitatea în care a fost cuantificat deja prejudiciul moral înregistrat de reclamant urmare a faptelor ilicite sancționate prin Sentința civilă nr. 700/2015.

Cum în speță, cuantumul daunelor morale a fost stabilit de către instanța de apel devolutivă în urma aplicării criteriilor anterior reliefate, aceste criterii fiind subordonate dezideratului aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, precum și de necesitatea ca sumele acordate să nu constituie, totuși, o sursă de îmbogățire, ci să rămână doar un mijloc de compensație, de alinare a durerii psihice suferite, nu se poate conchide că suma acordată reclamantului cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit prin decizia recurată nu este proporțională și nici aptă a oferi acestuia o reparație echitabilă pentru atingerea adusă onoarei, demnității și reputației sale.

Astfel, contrar afirmațiilor din recurs, în cauză, instanța de apel nu a diminuat cuantumul daunelor morale întrucât a apreciat ca nu s-a dovedit ca reclamantul a suferit un prejudiciu moral și nici nu a negat importanta valorilor lezate sau intensitatea și gravitatea consecințelor faptelor ilicite săvârșite de pârât. Dimpotrivă, valorile morale lezate prin publicarea articolelor defăimătoare au fost analizate atât din perspectiva importanței lor, cât și a intensității percepției asupra consecințelor vătămării lor, reaprecierea cuantumului despăgubirilor morale impunându-se tocmai în considerarea principiilor echității și proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, dezvoltate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu scopul urmărit de a nu se ajunge în situația unei îmbogățiri fără just temei.

O atare analiză denotă, contrar criticilor din recurs faptul că instanța de apel a fost interesată/preocupată de principiul echității în determinarea cuantumului sumei acordate cu titlu de daune morale și a avut în vedere stabilirea unui just echilibru între prejudiciul suferit și reparația acordată, precum și situația specială în care s-a aflat reclamantul, ceea ce include toate condițiile impuse de lege pentru acordarea despăgubirilor, neputându-se ignora că despăgubirile acordate nu reprezintă prețul plătit pentru suferințele psihice, care sunt inestimabile, ci reprezintă o reparație simbolică, stabilită din perspectiva consecințelor în planul vieții personale și sociale, cu reflectare în sentimentul de frustrare pe care orice individ îl încearcă în perioada expunerii sale în mod continuu și public unor afirmații care încalcă libertatea de exprimare.

Ca atare, Înalta Curte constată că daunele morale acordate de instanța de apel respectă funcția compensatorie morală ce trebuie dată unor astfel de despăgubiri.

În consecință, Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticii formulate.

În ceea ce privește critica vizând pretinsa aplicare greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Critica este nefondată.

O primă observație vizează faptul că recurentul ignoră nepermis în cauză, considerentele care au justificat soluția instanței de apel de reducere a cuantumului cheltuielilor de judecată, care nu a fost întemeiată pe prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., ci pe cele ale art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, în speță, dimensionarea cheltuielilor de judecată s-a raportat la câtimea pretențiilor admise recurentului reclamant, iar nu la o pretinsă apreciere a instanței de apel în sensul că onorariul de avocat ar fi vădit disproporționat în raport cu valoarea obiectului pricinii sau cu prestația îndeplinită de avocat, astfel că nu se poate reține o situație de nelegalitate a deciziei recurate din perspectiva aplicării eronate a normei înscrise în art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, ceea ce semnifică faptul că partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de partea câștigătoare. Dat fiind că temeiul acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, partea reclamantă poate să pretindă cheltuieli de judecată ori de câte ori realizarea dreptului pretins este imputabilă părții potrivnice.

Tot astfel, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv că analiza culpei trebuie să aibă în vedere prejudiciul real creat părții care a achitat cheltuielile de judecată, care urmează a fi recuperate numai în măsura în care ele sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost făcute în mod real în limita unui cuantum rezonabil.

Raportat la aceste criterii, în speță, nu se poate reține o diminuare nejustificată a onorariului de avocat, câtă vreme această măsură a fost justificată de instanța de apel prin raportare la admiterea în parte a pretențiilor deduse judecății.

Astfel, deși, într-adevăr, valoarea obiectului pricinii și prestația îndeplinită de avocat reprezintă criterii legale instituite prin art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. pentru aprecierea proporționalității cuantumului onorariului de avocat aplicabile independent de câtimea pretențiilor admise titularului cererii, trebuie observat că în cauză, aprecierea instanței de apel are în vedere situația particulară reglementată prin art. 453 alin. (2) din C. proc. civ. a reținerii unei culpe procesuale în sarcina părții ale cărei pretenții s-au dovedit a fi fondate doar în parte.

În acest sens, în speță, instanța de apel a constatat că deși prin cererea introductivă reclamantul a pretins daune morale în cuantum de 100.000 Euro, prin sentința civilă apelată, cuantumul despăgubirilor stabilite în sarcina ambilor pârâți a fost de 30.000 Euro, fiecare, în apel, cuantumul despăgubirilor morale fiind diminuat în privința pârâtului B. la suma de 5.000 Euro.

Așa fiind, de vreme ce pretențiile reclamantului s-au dovedit a fi fondate doar în parte, acesta nu se află în privința daunelor respinse în situația unei părți câștigătoare, iar culpa procesuală a acestuia privește partea de pretenții considerate neîntemeiate, astfel încât, este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că acesta nu este îndreptățit la a recupera întreaga sumă pe care a avansat-o cu titlu de cheltuieli de judecată în cauză, ci doar proporțional cu pretențiile ce i-au fost încuviințate, respectiv cu culpa procesuală a pârâților.

În egală măsură, raportat la circumstanțele specifice cauzei -prin formularea acțiunii civile de față reclamantul urmărind stabilirea în favoarea sa a unei sume globale cu titlu de despăgubiri morale - o atare constatare, nu impunea în sarcina instanței de apel o obligație de a proceda la o analiză diferențiată în privința aprecierii caracterului necesar și proporțional al diferitelor categorii de cheltuieli avansate de reclamant în cauză, argumentele recurentului în sens contrar negăsindu-și, de altfel, temei în prevederile înscrise în art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportat la cele anterior reliefate, Înalta Curte constată că în cauză instanța de apel a făcut o aplicare judicioasă a normelor înscrise în art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că și această critică se dovedește a nu fi fondată.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 839A din 17 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 839A din 17 septembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 septembrie 2019.

GGC - LM