ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1451/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2018, la data de 26 iulie 2018, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B.-Dumitru, a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate caracterul ilicit al faptelor săvârșite de către pârât, constând în folosirea de către acesta a unor termeni și expresii ofensatoare la adresa reclamantului, vehiculate în mod frecvent în mediul on-line și spațiul public; obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 1 leu cu titlu de despăgubiri simbolice pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin atingerile aduse reputației, onoarei și dreptului la imagine; încetarea și interzicerea pentru viitor a săvârșirii acestor fapte ilicite și obligarea pârâtului să retragă, de îndată, articolele defăimătoare cu privire la reclamant, publicate pe pagina sa de facebook; obligarea pârâtului să publice pe cheltuiala sa, pe prima pagina a unui ziar de circulație națională, atât în ediția tipărită cât și în ediția on-line, în două numere consecutive, dispozitivul hotărârii pronunțate de către instanță și prezentarea de scuze publice reclamantului prin intermediul publicației, dar și pe rețeaua de socializare de care s-a folosit pârâtul pentru a face publice articolele denigratoare; obligarea pârâtului la plata tuturor cheltuielilor de judecate ocazionate de prezentul litigiu. Prin cererea reconvențională formulată de către pârât, acesta a solicitat să se constate încălcarea dreptului la onoare, demnitate, reputație profesională și imagine, drepturi nepatrimoniale ale pârâtului, prin săvârșirea unor fapte ilicite constând în formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare și mincinoase de către reclamantul A., în spațiul public, în data de 4 iunie 2018, în cadrul unei declarații de presă, respectiv în cadrul interviului acordat de acesta cu titlul "A. explică motivul atacurilor lui B.", publicat în ediția online a ziarului D., în data de 11 iunie 2018; să fie obligat reclamantul la plata sumei simbolice de 2 RON, reprezentând daune morale pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație profesională și imagine, aparținând pârâtului; să fie obligat reclamantul la prezentarea de scuze publice prin intermediul publicației D. și la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată, pe prima pagină a unui ziar de circulație națională, atât în ediția tipărită, cât și în ediția online, în 3 zile consecutive; obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată. I.

Sentința pronunțată de Judecătoria Cluj-Napoca: Prin sentința civilă nr. 367 din data de 23 ianuarie 2019, Judecătoria Cluj-Napoca a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată de pârât, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, secția civilă. I.

Decizia pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă: Prin sentința civilă nr. 218 din data de 19 aprilie 2019, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestui tribunal, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, a constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecarea cauzei și a dispus trimiterea dosarului la Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în vederea pronunțării regulatorului de competență. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă în soluționarea conflictului negativ de competență: Prin sentința civilă nr. 89 din data de 2 mai 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă, după stabilirea competenței în favoarea sa: Prin sentința civilă nr. 102 pronunțată la data de 24 februarie 2020 în dosarul nr. x/2018, Tribunalului Cluj, secția civilă a respins ca nefondată acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B.-Dumitru. A respins ca nefondată cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant reconvențional B.-Dumitru, în contradictoriu cu reclamantul-pârât reconvențional A.. A obligat pe reclamantul A. să achite pârâtului B.-Dumitru suma de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentate de onorariu avocațial. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă: Prin decizia civilă nr. 169 din data de 24 septembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B.-Dumitru împotriva sentinței civile nr. 102 pronunțate la data de 24 februarie 2020 în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Cluj, pe care a menținut-o în întregime. A obligat pe apelantul A. să plătească intimatului B.-Dumitru cheltuieli de judecată parțiale în apel, în sumă de 1.487,5 RON. I.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a declarat recurs principal reclamantul A., iar pârâtul B.-Dumitru a formulat recurs incident. Recursul principal declarat de reclamantul A.: Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în consecință, admiterea apelului, anularea sentinței civile nr. 102 din data de 24 februarie 2020 și admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. A susținut că hotărârea instanței de apel este nelegală raportat la prevederile art. 8, art. 10 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și la cele ale art. 72, 75 și 252 C. civ. Cu referire la fapta ilicită, a apreciat că analiza curții de apel se îndepărtează de la spiritul art. 8 și al art. 10 din Convenției, în condițiile în care, chiar dacă, în analiza sa, instanța de apel a respectat la nivel formal indicațiile date de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, folosindu-se de criteriile reținute de către instanța europeană pentru a determina respectarea sau nu a limitelor libertății de exprimare, totuși, transpunerea acestora în cazul de față s-a efectuat mecanic, fără o aplicare coerentă a art. 8 din Convenție raportat la particularitățile cauzei de față. Recurentul-reclamant a arătat că o eventuală bază factuală a afirmațiilor formulate de partea adversă, chiar dacă ar putea fi apreciată ca fiind suficientă, nu exclude reaua-credință a autorului lor, precum și că se impune o analiză particulară a vinovăției acestuia, care trebuia raportată tot la faptele pârâtului, respectiv la modul în care acesta s-a folosit de anumite informații care i-au parvenit, dar și la întreg contextul în care afirmațiile au fost promovate în spațiul public, respectiv al interesului deosebit manifestat de către pârât față de activitatea sa, de atâția ani de zile. A mai susținut recurentul-reclamant că analiza instanței a exclus în mod nelegal existența unui eventual abuz al libertății de exprimare, astfel că prevederile art. 8 din Convenție, precum și ale art. 72 coroborat cu art. 75 și art. 252 C. civ. au fost aplicate și interpretate în mod greșit. Recurentul-reclamant a considerat că, și dacă s-ar putea aprecia că, privite individual și în contextul afirmațiilor legate de activitatea spitalului, expresiile folosite de pârât ar putea fi reținute ca o "exagerare acceptată" de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, totuși, în cauza de față, nu se poate trece peste faptul că asemenea cuvinte i-au fost adresate în mod repetat - nu a dedus judecății un eveniment unic, ci multiple situații în care pârâtul l-a jignit folosindu-se, ca premisă, de un pretins scop legitim. A subliniat că nu se poate trece cu vederea că jignirile pârâtului se întind pe o perioadă lungă de timp, iar, cu ocazia apelului, a arătat că jignirile acestuia au loc în continuare; chiar dacă faptele ulterioare sesizării instanței nu pot face obiectul de analiză, totuși, acestea pot sta ca dovadă a abuzului de drept. În opinia recurentului-reclamant, reprezintă tot o încălcare a normelor de drept material incidente (art. 8 din Convenție și prevederile naționale corespondente - art. 72 coroborat cu art. 75 și art. 252 C. civ.) aprecierea instanței în sensul că afirmațiile deduse judecății nu ar viza viața sa, ci strict activitatea pe care o desfășoară în calitate de manager al spitalului, având în vedere că expresiile folosite se referă la persoana sa fiind coroborate adeseori cu imaginea sa (pârâtul publicând aproape de fiecare dată o fotografie a sa), creându-se, așadar, în percepția publicului o asociere între imaginea sa și cuvintele folosite. Recurentul-reclamant a apreciat și că există în mod evident o atingere adusă dreptului la viață privată, astfel cum o asemenea atingere este înțeleasă în aplicarea Convenției, chiar și dacă s-ar accepta interpretarea potrivit căreia asemenea expresii cu caracter jignitor ar viza activitatea sa, atâta vreme cât acestea sunt vătămătoare pentru reputația, demnitatea și onoarea sa, fiind folosite în mod abuziv/repetat. A considerat recurentul-reclamant că instanța trebuia să se orienteze spre o examinare minuțioasă a apelativelor folosite de pârât și să verifice dacă acesta a acționat cu convingerea de a denunța defecte în atribuțiile manageriale ale reclamantului sau afirmațiile sale privesc/pot privi și aspecte referitoare la viața privată și reputația sa, contextul public fiind doar mijlocul utilizat în atingerea scopului potențial acceptat implicit de a-i leza reputația. Menționând că instanța de apel, la fel ca prima instanță, a reținut că funcția pe care o deține este de interes public și că, din acest motiv, trebuie să suporte o critică de o manieră mai severă decât o persoană obișnuită, fiind lipsit de relevanță că funcția pe care o ocupă nu este una politică. Față de această împrejurare a apreciat că relevanța dobândirii funcției în baza unui concurs și nu în urma unei numiri politice trebuia apreciată, din nou, din perspectiva abuzului de drept de care a dat dovadă recurentul-pârât, iar soluția instanței referitoare la inexistența faptei ilicite trebuie constatată ca nelegală din perspectiva aplicării prevederilor art. 8 și art. 10 din Convenție, precum și a dispozițiilor corespondente din dreptul intern - art. 72, art. 75 și art. 252 C. civ. Printr-o altă critică a susținut că în mod nelegal instanța a reținut că afirmațiile deduse judecății nu ar fi cauzat un prejudiciu, considerentele potrivit cărora inexistența prejudiciul ar rezulta din nedovedirea acestuia încălcând prevederile art. 8 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Recurentul-reclamant a considerat că textul art. 8 din Convenție trebuie interpretat în sensul că instanțele naționale nu trebuie să impună reclamantului proba prejudiciului atunci când acesta este de natura nepatrimonială, iar dovada acestuia este imposibil de făcut, în așa fel încât, obligarea sa la a proba prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor fizice sau psihice îl privează de dreptul de a obține repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită (cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei). De altfel, a susținut că, la termenul de judecată din data de 24 septembrie 2020, a fost respinsă cererea de probațiune sub acest aspect, instanța de apel considerând că aceasta nu este utilă soluționării cauzei. Recursul incident declarat de pârâtul B.-Dumitru: Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului incident, casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluției date asupra cererii reconvenționale, și, rejudecând, admiterea apelului pe care l-a formulat și schimbarea sentinței nr. 102 din data de 24 februarie 2020, în sensul admiterii cererii reconvenționale, astfel cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată. În esență, recurentul-pârât a susținut că soluția pe care instanța de control judiciar a dat-o apelului pe care l-a formulat este nelegală, aceasta fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite a normelor de drept material, în concret, a prevederilor art. 8 și art. 10 din Convenție, astfel cum sunt conturate acestea în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv a prevederilor C. civ. - art. 72, art. 75 și art. 252 C. civ., invocate prin cererea reconvențională. Astfel, a arătat că instanța de apel a reținut în mod nelegal că susținerile părții adverse făcute în cadrul întâlnirii mediatizate din data de 4 iunie 2018 și prin interviul acordat ziarului D. reprezintă judecăți de valoare, iar nu afirmări ale unor fapte; pentru a ajunge la această concluzie, curtea de apel a interpretat eronat normele materiale incidente și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind distincția care se face între afirmațiile factuale și judecățile de valoare. În opinia recurentului-pârât, consecințele unei astfel de interpretări eronate sunt grave, întrucât în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului se face o netă distincție între opinie (judecată de valoare) și informație (afirmație factuală); dacă a cere proba unei judecăți de valoare poate fi considerată o violare a exigențelor art. 10 din Convenție privind dreptul la liberă exprimare, informațiile sunt susceptibile de probă și trebuie să poată fi probate de cei în cauză (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 8 iulie 1986, Lingens c. Austria). Recurentul-pârât a considerat că, prin încadrarea afirmațiilor părții adverse în categoria judecăților de valoare, curtea de apel l-a exonerat pe acesta în mod nelegal de la sarcina probei acestor afirmații. Totodată, a apreciat că soluția instanței de apel este greșită și sub aspectul reținerii existenței unei suficiente baze factuale care ar justifica fapta părții adverse; astfel, instanța de apel a statuat că baza factuală pentru afirmațiile reclamantului la adresa sa este dată de preocuparea sa de a urmări îndeaproape activitatea reclamantului, ceea ce denotă o interpretare eronată a instanței de control judiciar a articolelor relevante din Convenție și a modului în care acestea sunt reflectate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și în dreptul național. A mai susținut recurentul-pârât că nu s-a probat în niciun caz existența vreunei legături între activitatea sa profesională din ultimii ani, care s-a concentrat cu preponderență asupra informării opiniei publice cu privire la neregulile din sectorul medical, și scopul exclusiv vindicativ și personal, care s-ar substitui interesului public care trebuie să guverneze activitatea sa de parlamentar, afirmat cu nonșalanță de către reclamant. Printr-o altă critică, a arătat că hotărârea Curții de Apel Cluj este nelegală și raportat la faptul că, subsecvent calificării eronate a afirmațiilor injurioase ale reclamantului ca judecăți de valoare și reținerii greșite a existenței unei suficiente baze factuale pentru acestea, instanța a apreciat în mod nelegal și că reclamantul a acționat într-un scop legitim - încercarea de a-și proteja propria reputație. A subliniat că nu se poate reține existența unui scop legitim, atât timp cât scopul autorului afirmațiilor denigratoare este unul vădit ilegitim; prin afirmațiile vădit mincinoase, partea adversă a căutat să se răzbune inducând în ochii publicului ideea că toate luările sale de poziție față de gravele nereguli din spitalul condus până de curând de acesta, nu ar fi decât fragmente dintr-o campanie de denigrare, motivată de chestiuni personale. I.

Apărările formulate în cauză: În termen legal, recurentul-pârât B.-Dumitru a depus întâmpinare la recursul principal, combătând cele susținute de către recurentul-reclamant și apreciind că, în soluționarea apelului formulat de către partea adversă, instanța de apel a realizat o analiză corectă a prevederilor legale incidente în cauză, recursul principal fiind neîntemeiat. Prin răspunsul la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât, recurentul-reclamant A. a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de către partea adversă și admiterea recursului principal. Recurentul-reclamant A. a formulat, în termen legal, întâmpinare la recursul incident, prin care formulat susțineri de respingere a acestuia. Recurentul-pârât B.-Dumitru a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de către recurentul-reclamant, solicitând respingerea apărărilor formulate de către acesta și admiterea recursului incident. I.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție: În concluziile raportului vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor, s-a reținut că, în cauză, completul de filtru urmează a aprecia dacă recursul incident este legal timbrat sau dacă este incidentă excepția netimbrării căii de atac, dacă, în speță, criticile formulate de către recurenți pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege sau dacă este incidentă sancțiunea nulității reglementă de dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în situația în care va trece peste excepții evidențiate prin raport, va dispune asupra admisibilității în principiu a recursurilor. Totodată, cu referire la recursul incident, raportorul a menționat că potrivit art. 491 raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ., în situația în care recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect. Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părților, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar, iar acestea nu au formulat puncte de vedere. Prin rezoluția din data de 2 iunie 2021, a fost fixat termen la data de 22 iunie 2021, în conformitate cu prevederile art. 493 C. proc. civ. La acest termen de judecată, Înalta Curte a reținut cauza în pronunțare asupra recursului principal din perspectiva posibilității de încadrare a criticilor formulate în motivele de casare reglementate de lege și cu privire la recursul incident, prin raportare la prevederile art. art. 491 raportat la art. 472 alin. (2) C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: În condițiile art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului principal declarat de recurentul-reclamant A., prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs. Ca atare, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 C. proc. civ. invocate în legătură cu decizia atacată. În speță, deși recurentul-reclamant s- prevalat de incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, partea neaducând critici concrete de nelegalitate care să vizeze judecata realizată de instanța de apel. Curtea de apel, prin decizia recurată a reținut că aspectul esențial ce trebuie stabilit în cauză este acela dacă, în circumstanțele litigiului, pârâtul a depășit limitele admisibile ale dreptului la liberă exprimare garantat de art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, încălcând dreptul reclamantului la apărarea reputației, garantat de art. 8 din aceeași convenție și a arătat pe larg care sunt principiile statuate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa în materie și le-a aplicat în analiza efectuată asupra cauzei. Astfel, în esență, instanța de apel, din perspectiva jurisprudenței convenționale, a reținut că postările în litigiu au contribuit la o dezbatere de interes general, iar reclamantul a coborât în arena dezbaterii publice, în calitatea sa de persoană publică, așadar, trebuie să aibă o toleranță mai mare față de criticile ce îi sunt adresate, iar în mod corect tribunalul a reținut că relatările pârâtului nu au vizat detalii privind viața privată a reclamantului, ci exclusiv aspecte legate de activitatea sa de manager al celui mai mare spital de urgență din regiunea nord-vest. Totodată, analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a observat că pârâtul a făcut la adresa reclamantului afirmațiile pe care acesta din urmă le consideră defăimătoare, bazându-se pe concluzii ce rezultă din rapoartele de control ale Ministerului Sănătății, pe informații din articole de presă aparținând mai multor jurnaliști, pe nemulțumirile exprimate de angajații spitalului și pe constatările sale personale, toate acestea conferind o bază factuală suficientă susținerilor pârâtului și, pe cale de consecință, susținând prezumția sa de bună-credință, în contextul discutării unor chestiuni de interes general. Instanța de apel a mai constatat și că unele dintre expresiile folosite de către pârât au fost calificate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ca judecăți de valoare, enumerând în susținerea acestei concluzii un număr considerabil de hotărâri prin care instanța europeană s-a pronunțat în acest sens. În ceea ce privește calitatea de persoană publică a reclamantului, curtea de apel a reținut că, în speță, caracterul de funcție publică al managerului spitalului reiese în mod cert din prevederile art. 176-180 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, astfel că, și în condițiile în care reclamantul nu este politician, calitatea sa de persoană publică este mai presus de orice îndoială. Instanța de apel a constatat și că dezvăluirile despre activitatea reclamantului au fost făcute în contextul interesului general, legat de situația managementului la nivelul Spitalului Clinic Județean de Urgență Cluj-Napoca, instituție care, așa cum rezultă din probele administrate în cauză (raport de control), este cel mai important spital clinic de înaltă performanță, cu profil general, de urgență, din Transilvania, care asigură asistență medicală de urgență pe durata a 24 de ore pentru pacienți din municipiu, dar și din alte județe. În ceea ce privește existența faptei ilicite ca element al răspunderii civile delictuale, curtea de apel, în acord cu prima instanță, a constatat că aceasta nu poate fi reținută în sarcina pârâtului, în condițiile în care toate afirmațiile făcute la adresa reclamantului se circumscriu noțiunii de judecăți de valoare, referitoare la activitatea desfășurată de reclamant ca persoană publică, într-o instituție al cărei obiect de activitate este de interes general. Referitor la prejudiciu, instanța de apel a arătat că inexistența acestuia rezidă din însuși faptul că reclamantul, deși avea posibilitatea, prin orice mijloace procedurale admisibile, apreciate ca idonee, să facă dovada prejudiciului încercat, nu l-a probat. Fără a arăta în concret în ce mod instanța de apel a încălcat dispozițiile Convenției sau ale C. civ. invocate prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a adus în prim plan propria opinie cu privire la relevanța în stabilirea situației de fapt a expresiilor folosite de către recurentul-pârât și a conduitei acestuia, raportat la existența sau inexistența unei baze factuale a afirmațiilor și a relei-credințe a părții adverse, în condițiile în care instanța de apel a analizat în detaliu situația de fapt a cauzei în raport cu criteriilor jurisprudențiale stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în analiza pretinselor încălcări ale art. 8 și 10 din Convenție. Totodată, față de cele reținute de către instanță, în sensul că funcția sa fiind una de interes public, trebuie să suporte o critică de o manieră mai severă decât o persoană obișnuită, fiind lipsit de importanță faptul că funcția pe care o deține nu este una politică, recurentul-reclamant a susținut că din această perspectivă trebuia ca relevanța dobândirii funcției prin concurs și nu în urma unei numiri politice, să fie apreciată prin prisma abuzului de drept de care a dat dovadă recurentul-pârât. Ca atare, criticând decizia recurată în raport de cele reținute cu privire la fapta ilicită, aparent invocând o nesocotire a prevederilor art. 8, art. 10 și art. 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și a dispozițiilor art. 72, 75 și 252 C. civ., recurentul-reclamant a formulat susțineri care vizează în realitate situația de fapt a speței, propunând, în analiza pe care instanța trebuie să o facă din această perspectivă, propria abordare și propria opinie cu privire la modul în care se impun a fi aplicate principiile ce rezultă din jurisprudența în materie a Curții Europene a Drepturilor Omului. Or, aspectele ce țin de situația de fapt a speței nu pot face obiectul analizei în calea extraordinară de atacat a recursului, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul primei instanțe sau al instanței de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt ori la verificarea celei stabilite de instanțele de fond. Totodată, nici criticile vizând greșita constatare a inexistenței prejudiciului nu pot fi supuse atenției instanței de recurs, neputând fi convertite în vreunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în condițiile în care asemenea susțineri vizează aprecierea probelor de către instanță și, ca atare, temeinicia hotărârii atacate și nu legalitatea acesteia, iar, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de către reclamant. În ceea ce privește recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit prevederilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile corespunzător și în recurs, conform art. 491 alin. (1) din același act normativ, în situația în care recurentul principal își retrage recursul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, recursul incident rămâne fără efect. Or, în cauză, așa cum s-a arătat anterior, urmează a se constata nulitatea recursului principal declarat de recurentul-reclamant, soluție ce nu impune o analiză pe fond a motivelor de recurs, astfel încât, în aplicarea prevederilor legale anterior evocate, Înalta Curte va constata ca rămas fără efect recursul incident formulat de pârâtul B.-Dumitru. PENTRU ACESTE MOTIVE,