ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2410/2022

Ședința publică din data de 7 decembrie 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a, civilă la data de 19.04.2019 sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., să se constate caracterul ilicit al difuzării de informații denigratoare și neverosimile privind viața și activitatea profesională a reclamantului, în cadrul seriei de postări de articole pe paginile publice de C. B. și B. - Deputat D.; obligarea pârâtului la plata sumei de 250.000 RON cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată, respectiv pentru încălcarea dreptului la onoare si reputație prin afirmațiile calomnioase făcute în textele publicate pe paginile de C. ale pârâtului; obligarea pârâtului la eliminarea, de pe paginile sale de C., a tuturor fotografiilor și postărilor care îl înfățișează pe reclamant precum și a tuturor informațiilor publicate cu privire la aceasta; obligarea pârâtului la postarea, pe paginile sale de C., a dispozitivului hotărârii executorii pronunțate în prezenta cauză; obligarea pârâtului la prezentarea prin difuzare, pe paginile sale de C., de scuze publice reclamantului; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 14, 70-75, 252,253,1349, 1357, 1381 C. civ., art. 8 și 10 din Convenția Europeană, art. 194 C. proc. civ.

Pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București, solicitând declinarea dosarului în favoarea Tribunalului Cluj, excepția netimbrării capătului de cerere având ca obiect plata sumei de 250.000 RON, reprezentând daune morale pentru încălcarea dreptului la viață privată, solicitând anularea acestui capăt de cerere ca netimbrat și excepția inadmisibilității capătului de cerere prin care prin care s-a solicitat să fie obligat pârâtul la eliminarea de pe paginile de C. B. și B. - Deputat D. administrate de el, a tuturor fotografiilor și postărilor care îl înfățișează pe reclamant precum și a tuturor informațiilor publicate cu privire la aceasta, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 2410/18.10.2019, Tribunalul București, secția a V a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată; a obligat reclamantul la plata, către pârât, a sumei de 3.601,52 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în cauză.

Prin decizia nr. 642/A/15.04.2021, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței; a obligat apelantul reclamant la plata, către intimatul pârât, a sumei de 3.094 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. reclamantul A. formulând următoarele critici:

- Hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), în sensul că au fost încălcate principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, egalitatea, rolul judecătorului în aflarea adevărului) prin nerespectarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20, art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dar și prin încălcarea unor dispoziții constituționale, respectiv art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și a dispozițiilor art. 6 CEDO.

Sub acest aspect, recurentul arată că instanța de apel nu a făcut o analiză proprie, imparțială, a argumentelor deduse judecății în calea de atac, a ignorat dovezile depuse la dosar, asumându-și în totalitate apărările pârâtului și a interpretat jurisprudența aplicabilă cauzei exclusiv în favoarea părții adverse.

Mai arată recurentul că decizia atacată este contrară și dispozițiilor art. 131 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a Înaltei Curți de Casație și Justiție în materie.

- Hotărârea recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), respectiv art. 1357 C. civ., art. 16 alin. (1) și (2), art. 21 alin. (3), art. 30 din Constituția României, art. 6 și art. 10 CEDO.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză sunt îndeplinite cumulativ condițiile răspunderii civile delictuale, în sensul că există fapta ilicită (proferarea de afirmații denigratoare, insidioase și nereale, la adresa reclamantului, infirmate de probele dosarului); există prejudiciu (atingerea gravă adusă imaginii și prestigiului profesional al reclamantului, încălcarea dreptului la viața privată și de familie, prin formularea unor acuzații de natură penală extrem de grave, nedovedite); există legătură de cauzalitate (care rezultă ex re, din însăși materialitatea faptei ilicite, respectiv atingerea gravă a valorilor sociale ocrotite prin dispozițiile art. 8 CEDO, art. 26, art. 30 alin. (6) din Constituție, art. 72 alin. (1) și (2), art. 73 C. civ.); există vinovăție (atitudinea psihică a pârâtului, care a avut drept scop defăimarea și batjocura publică a reclamantului și familiei acestuia.

Întrucât instanța de apel și-a însușit în totalitate apărările pârâtului, fără a lua în considerare argumentele și probele reclamantului, a încălcat dispozițiile art. 30 din Constituția României, text pe care l-a invocat, în mod pur declarativ, dar pe care l-a încălcat prin considerentele hotărârii recurate.

De asemenea, dispozițiile art. 10 CEDO au fost interpretate contrar literei și spiritului acestora, întrucât contrar probatoriului aflat la dosar, care dovedește lipsa oricărei baze factuale, reține că antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului nu se justifică.

Chiar instanța de apel a reținut lipsa de adevăr a afirmațiilor denigratoare publicate de intimatul-pârât care dovedesc incidența art. 1357 C. civ., ale art. 30 alin. (6) din Constituția României și ale art. 10 pct. 2 CEDO, însă și-a însușit afirmațiile unilaterale ale pârâtului, aplicând greșit legislația incidentă în cauză.

Recurentul precizează că pârâtul nu este un reprezentant al presei/mass mediei, astfel încât acestuia nu îi sunt aplicabile excepțiile reglementate în favoarea profesioniștilor în libertatea de exprimare, iar afirmațiile făcute în spațiul public sunt grave și nu au suport real, nefiind dovedite. Aceste afirmații au afectat viața personală și profesională a recurentului și au condus la scăderea dramatică de transplanturi efectuate din momentul în care asemenea afirmații au fost făcute publice, în condițiile în care legalitatea activității recurentului și a soției acestuia în cadrul Serviciului de Ambulanță București-Ilfov este atestată inclusiv prin Ordonanța de clasare din 14.05.2020 emisă de DNA, prin care a fost soluționat dosarul penal nr. x/2019

Recurentul a invocat în susținerea recursului jurisprudența CEDO în materie, respectiv Cauza A. împotriva Norvegiei, Cauza Egill Einarsson împotriva Islandei, Cauza Petrenco împotriva Republicii Moldova, Cauza Petrina împotriva României, Cauza Danev contra Bulgariei.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a invocat excepția de nulitate a recursului, pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale. Motivarea instanței de apel este realizată într-o manieră judicioasă și conformă legii, soluția pronunțată având în vedere probatoriile administrate și apărările părților.

În cauză nu s-a formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile deduse judecății, în limitele în care pot fiu ele circumscrise unor aspecte de nelegalitate față de exigențele procedurale ale căii extraordinare de atac, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate:

- Este lipsită de temei susținerea recurentului conform căreia decizia din apel ar fi pronunțată cu încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil, în reglementarea dată acestora prin dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 8, art. 20 și art. 22 alin. (2) C. proc. civ..(ceea ce ar atrage incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.)

Astfel, făcând trimitere, conform normelor procedurale menționate anterior, la dreptul la un proces echitabil, la exercitarea drepturilor procesuale, în mod legal și fără discriminări, la nevoia ca judecătorul cauzei să respecte el însuși principiile fundamentele și, de asemenea, să-și exercite rolul activ, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, recurentul pretinde că toate aceste reguli fundamentale ale desfășurării procesului civil ar fi fost nesocotite în cauză întrucât instanța nu ar fi realizat "o analiză reală, proprie și imparțială a argumentelor reclamantului din cuprinsul cererii de chemare în judecată" ci, dimpotrivă, aceasta "și-ar fi asumat în exclusivitate susținerile intimatului-pârât".

Critica este una formală, care nu face decât să redea dispoziții procedurale ce consacră principii ale desfășurării procesului civil, fără ca prin argumentele prezentate să se demonstreze vreo nesocotire a acestora.

Aceasta, în contextul în care desfășurarea judecății s-a realizat cu respectarea garanțiilor procesuale, părțile, asistate de avocați, prezentând argumentele și respectiv, combătându-le, într-o procedură publică, orală și contradictorie, iar analiza instanței a vizat deopotrivă susținerile reclamantului și ale pârâtului de pe pozițiile lor procesuale diferite.

Împrejurarea că soluția adoptată a fost una defavorabilă reclamantului, în condițiile în care, respingându-i-se apelul, a fost menținută sentința de primă instanță, de respingere a acțiunii, nu înseamnă, cum eronat se pretinde, că instanța nu ar fi analizat argumentele acestuia și că "și-ar fi asumat susținerile pârâtului", câtă vreme hotărârea conține, în considerentele sale, raționamentul instanței bazat pe propria verificare jurisdicțională.

- Critica recurentului, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține încălcarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., atunci când instanța a considerat că nu există faptă ilicită în cauză pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtului, precum și nesocotirea dispozițiilor art. 30 din Constituție, art. 10 din CEDO referitoare la libertatea de exprimare și limitele exercitării acesteia.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra inexistenței faptei ilicite, recurentul-reclamant redă, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăsește, situația factuală a pricinii, arătând că probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie respectiv, aceea a proferării de către pârât, unor afirmații denigratoare, insidioase la adresa reclamantului, de natură să aducă atingere dreptului la viața privată (la onoare și reputație).

În același context, recurentul face trimitere la o serie de cauze din jurisprudența instanței de contencios european, arătând totodată că, deși decizia atacată cuprinde o motivare bazată pe această jurisprudență, totuși, ajunge la o concluzie contrară, atât acesteia, cât și mijloacelor de probă administrate în cauză.

Verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii cerinței referitoare la existența unei fapte ilicite a pârâtului aptă să angajeze răspunderea civilă delictuală a acestuia, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Or, pornind de la această premisă, a elementelor de fapt care au fost deja determinate, fiind în căderea exclusivă a instanțelor de fond, se reține că decizia din apel a constatat, ținând seama de specificul faptei ilicite reclamate - atingerea demnității reclamantului prin informații denigratoare, defăimătoare aduse de pârât în spațiul public, cu depășirea libertății de exprimare – că a existat o bază factuală suficientă pentru a se trage concluzia că pârâtul a acționat cu bună-credință și că, în prezența acestor repere este înlăturat caracterul ilicit al faptei.

Sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel face trimitere și la dispozițiile din legea fundamentală (art. 30 Constituție) și, de asemenea, la art. 10 CEDO, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât prin exercițiul acestui drept să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt a speței.

În acest sens, s-a constatat corect că, pentru a fi justificată restrângerea libertății de exprimare, este necesar ca măsura să fie necesară într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase și pe de altă parte, ca cel care transmite informații să acționeze cu bună-credință, bazându-se pe dovezi credibile atunci când afirmațiile sunt referitoare la fapte materiale determinate și, chiar și atunci când emite judecăți de valoare, ele să se fundamenteze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentare logică a autorului.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare legate de activitatea profesională a reclamantului, instanța de apel a constatat că a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective, cu care a acționat pârâtul, aceea a bunei-credințe.

Astfel, s-a constatat că afirmația potrivit căreia reclamantul ar fi fost condamnat pentru trafic cu ovocite a avut la bază o soluție penală definitivă dintr-un dosar penal și, chiar dacă hotărârea de condamnare a vizat infracțiunea de fals (în legătură cu autorizarea unei clinici private, pentru activitatea de fertilizare în vitro) ceilalți inculpați din dosar au fost condamnați pentru infracțiunea de trafic de celule umane, care a avut însă legătură și a fost posibilă tocmai datorită autorizării respectivei clinici de către reclamant). Aceasta a însemnat că, deși a existat o inexactitate a informației, ea nu a fost total lipsită de bază factuală, ceea ce este relevant în abordarea atitudinii subiective.

De asemenea, în privința celorlalte afirmații, legate de o pretinsă coordonare ilegală a activității de transplant din România, instanța de apel a reținut, examinând probele dosarului, existența bazei factuale, dată de rapoarte de control privind verificările efectuate la nivelul Agenției Naționale de Transplant de către Corpul de Control al Ministerului Sănătății; de articole de presă cu privire la domeniul transplantului în România; de declarații ale ministrului sănătății din acea vreme; de plângerea penală a unui fost director al Agenției Naționale de Transplant.

Or, raportat la elementele de fapt ale pricinii, existența unei baze factuale, pe care s-au grefat atât judecăți de valoare (care, prin esența lor, nu se pretează la demonstrarea exactității conținutului), cât și imputarea unor fapte materiale (probate, chiar dacă cu elemente parțiale de inexactitate), concluzia care s-a impus în mod corect instanței de apel a fost aceea a nedepășirii limitelor libertății de exprimare și a nejustificării unei ingerințe în exercitarea, manifestarea acesteia.

- Referitor la susținerea din recurs a reclamantului, conform căreia intimatul-pârât nu este jurnalist, pentru a i se recunoaște o libertate de exprimare mai largă, fără aplicarea excepțiilor incidente unor asemenea profesioniști privind exercițiul acestui drept, se constată că aceasta este lipsită de temei, câtă vreme libertatea de exprimare nu este recunoscută doar jurnaliștilor. Dimpotrivă, ea este expresia unei libertăți fundamentale, atașate oricărei persoane (incluzând libertatea de opinie și pe cea de informare, în strânsă legătură cu libertatea de gândire și de conștiință). Așadar, această libertate este garantată oricărui individ, fiind atașată personalității umane, fără vreo distincție privitoare la rolul pe care îl are în viața socială cel care o exercită.

Mai mult, instanța de apel a ținut seama, în analiza pe care a efectuat-o și tot raportându-se la reperele desprinse din jurisprudența Curții europene, de calitatea ambelor părți, pentru a verifica îndreptățirea pârâtului de a transmite în spațiul public informații legate de activitatea profesională a reclamantului.

Astfel, s-a reținut că reclamantul este o persoană publică, medic, care a îndeplinit funcția de președinte al Agenției Naționale de Transplant și ulterior, pe cea de membru al Consiliului științific al aceleiași Agenții și respectiv, coordonator al programului național de transplant.

La rândul lui, intimatul-pârât a acționat din calitatea acestuia de deputat în Parlamentul Românei și fost vicepreședinte al comisiei de sănătate din cadrul Parlamentului, având un interes manifestat constant de-a lungul vremii în legătură cu activitatea de transplant, sens în care a adresat întrebări și interpelări Ministrului Sănătății, inițiind și un proiect de lege a transplantului.

Or, pe de o parte, aceste calități profesionale și statutul de persoană publică al reclamantului au îndreptățit o anumită apreciere, mai largă decât în situația unui simplu particular, în privința limitelor libertății de exprimare, interpretare consacrată în jurisprudența instanței europene atunci când informația poartă asupra acțiunilor unor persoane publice și vizează aspecte de interes public.

Pe de altă parte, preocupările constante ale pârâtului în domeniul transplantului de organe umane și a practicilor medicale vizând realizarea acestora, semnalate ca fiind incorecte, discreționare și realizate în afara oricăror reguli, i-au justificat demersurile, de a aduce la cunoștința opiniei publice informații la care a avut acces inclusiv din poziția oficială ocupată, de vicepreședinte al comisiei de sănătate parlamentare.

- În ce privește termenii folosiți ("condamnat penal", "sforar", "traficant de ovocite", "mafia din transplant", "spirit malefic") care ar corespunde unor afirmații extrem de grave și unor apelative jignitoare, se constată că ele au într-adevăr, conotații polemice, corespund unei doze de exagerare și chiar de provocare, dar nu depășesc sfera libertății de exprimare, câtă vreme au primit o explicație și au avut o bază factuală, astfel cum s-a arătat anterior.

În același sens, se va constata că transmiterea informațiilor în spațiul public (prin pagina de C. a pârâtului) s-a înscris, cum s-a antamat deja, în sfera unei preocupări legitime a opiniei publice, în contextul în care subiectul era de interes general, constituind, așa cum a reținut instanța de apel, și tema a numeroase articole de presă, apărute în perioada 2016 – 2019, referitoare la o serie de nereguli din domeniul transplantului (privind modalitatea în care anumite persoane publice au beneficiat de transplant în detrimentul altora aflate pe lista de așteptare).

În consecință, potrivit celor expuse anterior, existența unei baze factuale suficiente, atât pentru imputațiile unor fapte materiale, cât și pentru judecățile de valoare, denotă o atitudine subiectivă a pârâtului caracterizată de bună-credință – subordonată scopului principal al informării, iar nu al defăimării sau discreditării – ceea ce îl scoate pe acesta din sfera ilicitului civil și, în mod corespunzător, din aceea a răspunderii civile delictuale.

Ca atare, raportat la elementele de fapt ale pricinii, statuate de instanțele fondului, s-a făcut corect aplicarea dispozițiilor art. 1357 alin. (1) C. civ., coroborate cu cele ale art. 30 din Constituție și art. 10 CEDO, atunci când s-a constatat că nu există răspunderea civilă delictuală, în absența condiției faptei ilicite, condiție care a fost analizată nu doar din perspectiva dreptului intern, ci și a normelor convenționale europene, având în vedere particularitățile pe care le-a presupus domeniul în care s-a pretins săvârșirea faptei – respectiv, depășirea limitelor libertății de exprimare.

Rezolvarea din punct de vedere juridic a conflictului între dreptul autorului de a comunica fapte și idei și dreptul părții vătămate de a-și vedea apărată demnitatea s-a realizat corect de către instanța de apel, câtă vreme a rezultat că transmiterea în spațiul public a informațiilor incriminate a avut ca premisă o bază factuală suficientă (inexactitatea parțială regăsită nefiind de natură să o altereze în mod substanțial), atât în legătură cu materialitatea faptelor, cât și în privința judecăților de valoare.

Or, acesta fiind contextul în care acțiunea pârâtului de a comunica informații a fost considerată de bună-credință și în afara ilicitului civil, recurentul-reclamant nu poate susține cu temei lipsa caracterului legal al soluției din apel.

- Celelalte aspecte deduse judecății în legătură cu existența unui prejudiciu (pe care recurentul îl identifică, asemănător unei activități lucrative și străin daunelor morale pretinse pentru atingerea adusă drepturilor personalității, în "scăderea drastică a numărului de transplanturi efectuate" din momentul în care au fost publicate informațiile pârâtului) respectiv, legătura de cauzalitate și vinovăția nu vor face obiect de analiză distinctă pentru aprecierea asupra legalității soluției adoptate, câtă vreme condițiile răspunderii delictuale reglementate de art. 1357 C. civ. sunt cumulative, astfel încât este suficient să se constate absența uneia dintre acestea pentru a u putea fi activată răspunderea.

Față de toate considerentele expuse, criticile fiind găsite nefondate, recursul reclamantului va fi respins în consecință.

Văzând și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant va fi obligat la plata cheltuielilor ocazionate de judecata recursului, conform documentelor justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 642/A din 15 aprilie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurentul-reclamant la plata sumei de 3984,42 RON cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 7 decembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.