ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 959/2020

Ședința publică din data de 27 mai 2020

asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 9 martie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Societatea B. S.A., constatarea încălcării dreptului la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată, drepturi nepatrimoniale care au fost nesocotite prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, ironice, batjocoritoare și mincinoase la adresa reclamantului de către pârâtă; obligarea pârâtei la repararea integrală a prejudiciului cauzat, prin plata unei sume de 500.000 RON, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate, reputație, imagine și viața privată; obligarea pârâtei la publicarea, pe cheltuiala sa, a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată, într-un ziar de largă circulație, precum și publicarea dispozitivului hotărârii pe site-ul pârâtei; obligarea pârâtei la a înlătura toate articolele, materialele și postările referitoare la reclamant, de pe site-urile sale.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 72, art. 73, art. 75, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1372, art. 1382 C. civ., art. 192, art. 451 C. proc. civ.., art. 6, art. 8 CEDO.

Prin sentința nr. 1964 din 20 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată, luând act că pârâta nu solicită cheltuieli de judecată.

Soluția primei instanțe a fost menținută prin decizia nr. 598 A din 23 aprilie 2019, prin care Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul A..

În motivarea recursului său, acesta a susținut următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate:

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale relative la respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private, respectiv a celor regăsite în art. 58, art. 74 lit. c), d), e), f) C. civ., reținând, în mod eronat, că acestea nu au fost încălcate, întrucât a existat un singur episod în care a fost captată imaginea recurentului, în condițiile în care legiuitorul nu a prevăzut ca aceste acțiuni să se realizeze în mod repetat, fiind suficient un singur episod pentru a conduce la încălcarea drepturilor în discuție.

Recurentul a arătat că, prin campania susținută, de denigrare a sa, intimata-pârâtă a încălcat nu doar dispozițiile art. 58 din C. civ., ci și pe cele ale art. 74 lit. c)-f) din același cod, prin aceea că a captat și utilizat imagini cu persoana sa, în timp ce se afla într-un spațiu privat (taxi), imagini pe care le-a difuzat apoi la un post de televiziune, că i-a ținut viața privată sub observație, prin urmărirea sa de către paparazzi, toate acestea fiind realizate în lipsa acordului său.

Legiuitorul nu a prevăzut ca aceste acțiuni să fie repetate, ci un singur episod e suficient pentru a avea loc o încălcare a drepturilor, situația fiind aceeași și în ceea ce privește difuzarea dezbaterilor. Chiar și sub aspectul "ținerii vieții private sub observație", precizează că aceasta s-a realizat prin urmărirea sa ore în șir.

Reamintind conținutul dispozițiilor art. 1349, 1357, 71, 72, 73, 252 din C. civ. și a art. 1 alin. (3) din Constituție, recurentul a susținut că și în privința acestora interpretarea instanței de apel a fost greșită în condițiile în care legea nu prevede că persoanele publice nu beneficiază de o protecție a vieții private.

- Instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile legale privind dreptul la viață privată și la libertatea de exprimare, reținând că recurentul, întrucât este persoană publică, nu poate beneficia de protecția acordată de legiuitor.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul a reamintit că intimata a prezentat materialele ce fac obiectul cauzei în emisiuni de can-can și că, potrivit jurisprudenței CEDO, presa de senzație beneficiază de o libertate de exprimare interpretată mai strict, vorbindu-se de o "nepermisă profitabilitate a unei părți a mass-media prin specularea unor evenimente concrete de natură exclusiv privată a unor persoane publice". Așadar, este importantă și observarea specificului emisiunilor, acestea neavând un scop de informare sau dezbatere a unor subiecte de interes general, ci doar de a obține profit, prin prezentarea unor aspecte din viața intimă a persoanelor private.

În cazul conflictului dintre libertatea de exprimare și drepturile personalității (dreptul la demnitate, la viață privată), a invocat din nou jurisprudența CEDO, care subliniază necesitatea observării scopului și limitelor dreptului la liberă exprimare, limite care sunt reglementate în numele interesului public sau particular. Astfel, când este vorba de informații de interes public, se poate recunoaște prevalență libertății de exprimare, în anumite circumstanțe, cu consecința înlăturării caracterului ilicit al acțiunii de lezare a drepturilor la demnitate și viață personală, însă, când informațiile furnizate sunt din sfera vieții private sau personale, fără nicio legătură cu vreun interes general, se impune restrângerea libertății de exprimare pentru respectarea drepturilor legitime ale persoanelor vizate de afirmațiile făcute. În acest din urmă caz lipsește justificarea legitimă pentru a se da prevalență dreptului la liberă exprimare, date fiind interesele puse în joc, respectiv drepturile legale ale persoanei (la demnitate, viață privată) și dreptul la liberă exprimare exercitat abuziv, contrar scopului pentru care a fost recunoscut.

De aceea, și în cazul de față, criteriul relevant trebuie să fie interesul urmărit prin exercitarea dreptului la liberă exprimare, anume, dacă a fost în joc un interes general, public, al societății (și nu simpla curiozitate a indivizilor) față de evenimente ce țin de exercitarea puterii publice într-un stat democratic sau față de alte probleme care interesează, în general, viața societății sau, dimpotrivă, exercitarea dreptului la liberă exprimare s-a făcut cu privire la aspecte care nu prezintă un interes public, referitor la viața privată și comportamentul unei persoane care nu interesează în mod legitim comunitatea.

Sub acest aspect, recurentul precizează că nu există niciun temei pentru a considera că a existat un interes public în difuzarea informațiilor relative la comportamentul său în viața sa privată și de familie.

În lipsa interesului public, materialele referitoare la recurent difuzate în spațiul public încalcă drepturile menționate și constituie faptă cauzatoare de prejudicii.

Contrar celor reținute de instanța de apel, în cauză nu s-a stabilit existența unui interes public pentru expunerea unor informații legate de viața privată a recurentului, astfel încât dreptul la liberă exprimare a fost exercitat abuziv, în condițiile în care satisfacerea curiozității publicului nu se circumscrie noțiunii de interes public.

În analiza necesară evaluării, prezintă importanță deosebită notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului dar și contribuția la o dezbatere de interes general, conținutul, forma și consecințele publicării.

Cât privește criteriul referitor la notorietatea persoanei, făcând trimitere la jurisprudența din cauza von Hannover împotriva Germaniei (iunie 2004), recurentul a susținut că trebuie supus unei interpretări restrictive dreptul al liberă exprimare, în scopul protejării vieții private și a dreptului la imagine, atunci când e vorba despre o persoană privată și nu despre personalități ale vieții politice care ocupă funcții oficiale.

Criteriul notorietății nu semnifică faptul că orice persoană cunoscută publicului larg beneficiază de o protecție limitată a dreptului la viată privată, ci doar acea persoană care are o notorietate relevantă pentru viața comunității, datorită funcției sau activității publice îndeplinite.

Instanța de fond analizează dispozițiile legale menționate prin prisma faptului că reclamantul este o persoană publică, trecând peste jurisprudența CEDO care menționează că notorietatea trebuie să fie una relevantă, recurentul subliniind că a fi cântăreț și model sunt profesii fără impact asupra comunității.

Cât privește criteriul contribuției la o dezbatere de interes general sau, dimpotrivă, al satisfacerii curiozității publicului, criteriu care se aplică conjugat cu cel al notorietății, recurentul a precizat că atunci când informațiile furnizate constituie doar afirmații cu caracter personal sau intim, când se raportează exclusiv la detalii din viața privată sau au ca unic scop satisfacerea curiozității publicului în această privință, fără nicio legătură cu interesul general legitim, restrângerea libertății de informare apare ca fiind justificată, chiar dacă persoanele vizate se bucură de o anumită notorietate.

Evocând din nou jurisprudența CEDO, recurentul a afirmat că și în prezența unei notorietăți necontestate a persoanei vizate, dacă este vorba despre interese care nu sunt publice, dreptul la viață privată nu trebuie expus sub pretextul exercitării dreptului la liberă exprimare. Iar în ce privește interesul public, trebuie avut în vedere un interes legitim, care se raportează la nevoile și interesele comunității sau ale unei părți a acesteia, nefiind în prezența unui interes public atunci când e vorba doar de curiozitatea unui public amator de senzațional.

În mod greșit a considerat instanța de apel că, având în vedere trecutul său și prezența la emisiuni de divertisment, se prezumă că și-ar fi dat acordul tacit pentru ca informații despre viața sa privată/sexuală să fie făcute publice. Faptul că presa a speculat că ar fi avut diverse relații amoroase cu femei celebre, nu înseamnă că el ar fi confirmat vreodată aceste speculații. Participarea sa la diverse show-uri regizate nu are nicio legătură cu viața sa intimă și sexuală, după cum, chiar fiind cunoscut publicului, consideră că are dreptul să nu apară în presă când și cu cine întreține relații sexuale.

De asemenea, susține că există fapta ilicită chiar și atunci dreptul a fost exercitat cu respectarea scopului său, însă acest exercițiu a fost excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe, fiind exemplificat cazul adulterului care poate face obiectul dezbaterii de interes public până la limita invocării unor persoane particulare reale, unde se activează necesitatea apărării drepturilor altora.

S-a încălcat astfel, în opinia recurentului, dreptul garantat de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la liberă exprimare fiind exercitat abuziv, fără să existe justificarea care, în contextul art. 75 C. civ., să înlăture caracterul ilicit al faptei.

- Instanța de apel nu a analizat în mod corect dispozițiile legale privind obligația presei de a acționa cu bună credință și de a proteja reputația subiectului de presă, limitările impuse de legiuitor sau noțiunea de interes public.

În acest sens, recurentul a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 40 din decizia nr. 220/24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, potrivit cărora "(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligația să indice probele care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile", sens în care i-a fost afectată imaginea în mod ireparabil.

Ingerința în viața privată constă în divulgarea, către un număr determinat de persoane, a unor elemente referitoare la viața personală, fără acordul recurentului și în lipsa interesului public ce ar justifica atare acțiuni.

Față de cele arătate, recurentul a susținut că în mod greșit instanța de apel a apreciat că intimata și-a respectat obligațiile jurnalistice prin invitarea recurentului în emisiune pentru drept la replică.

- Reținând că drepturile recurentului nu au fost semnificativ încălcate, instanța de apel a încălcat decizia Curții Constituționale nr. 33/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 320 din 4 mai 2017, prin care reținut că, în acord cu art. 1357 din C. civ., referitor la răspunderea pentru fapta proprie, cel care cauzează altuia un prejudiciu prin fapta ilicită săvârșită cu vinovăție, răspunde pentru cea mai ușoară culpă, fără a fi necesară existența unui anumit grad de gravitate.

- În mod greșit instanța de apel a reținut că în cauză nu există prejudiciu, în condițiile în care în această materie prejudiciul nu trebuie dovedit, ci se prezumă și, în concret, constă în suferința psihică produsă recurentului prin afirmațiile mincinoase făcute în mod public pe posturi de televiziune și în presă, referitoare la persoana acestuia, distrugerea reputației sale, cu consecința creării unei neliniști și suferințe interioare, ce se impun a fi reparate.

Sunt relevante, în opinia recurentului, în evaluarea prejudiciului, particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate (frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea, alte emoții negative), în timp ce existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs victimei.

Potrivit recurentului, pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții.

Afirmă că, în cazul său, prejudiciul este unul de imagine și constă în faptul că, prin afirmațiile mincinoase făcute în public, pe posturi de televiziune și în presă, pârâta a reușit să-l târască în zona trivialului și să îl asocieze scandalului public, ducând la afectarea imaginii sale publice, la producerea unor neliniști și suferințe interioare. Or, această activitate nelegală nu este justificată de absolut nimic, reclamantul declarându-se o persoană publică apreciată.

În jurisprudența CEDO, s-a reținut că impunerea dovedirii suferințelor psihice și respingerea cererii de chemare în judecată ce are ca obiect repararea unui prejudiciu moral constituie o încălcare a Convenției.

Prejudiciul care i-a fost adus reclamantului este cert, în opinia acestuia, și se raportează la distrugerea reputației, la atingerea adusă onoarei, demnității imaginii, prin prezentarea sa într-o lumină negativă, cu consecința diminuării încrederii în competența sa morală, atât din partea publicului, cât și a familiei, prin cauzarea sentimentului de umilință. Reamintește, în acest sens, că fiind o persoană respectată la nivelul comunității, suferințele sunt profunde.

Intimata - pârâtă S.C. B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a arătat, pe de o parte, că recursul deduce judecății critici de netemeinicie ale deciziei instanței de apel, iar pe de altă parte, că în cauză nu a fost încălcată sau greșit aplicată nicio normă de drept material.

Recurentul - reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 martie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 27 mai 2020.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, potrivit celor ce urmează:

Astfel, prin acțiunea dedusă judecății instanțelor, reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a societății pârâte pentru încălcări aduse drepturilor sale personale nepatrimoniale la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată prin înregistrarea și utilizarea unui material filmat care l-a vizat, fără însă a avea acordul său, material ce a fost pus la dispoziția publicului în cadrul emisiunii C., iar apoi la alte două emisiuni realizate prin participarea sa (la D. și E.) și prin publicare pe două site-uri (F. și G.).

Prin hotărârea de primă instanță, acțiunea reclamantului a fost respinsă ca neîntemeiată, reținându-se, în esență, de către tribunal că există o bază factuală a acțiunilor atribuite reclamantului, că materialul nu a avut un conținut decât cel mult provocator, specific emisiunilor de can-can, că acestuia i s-a oferit posibilitatea unui drept la replică.

Pornind de la comportamentul anterior al reclamantului, de la profilul pe care singur și l-a creat și cu care a intrat și s-a menținut în atenția publicului, s-a apreciat că o acțiune a pârâtei care se înscrie în aceeași notă a imaginii publice a reclamantului nu a încălcat dreptul acestuia la onoare, demnitate, reputație și imagine.

În legătură cu aceleași fapte, însă, tribunalul a reținut o încălcare a dreptului reclamantului la viață privată prin urmărirea, filmarea și punerea la dispoziția publicului a materialului rezultat, fără acordul său, esențiale în analiza instanței fiind aspectele de viață personală surprinse și inexistența unui interes public în cunoașterea și/sau dezbaterea unor subiecte care țin de viața privată a unei anume persoane, fie aceasta și una ce are statut de vedetă.

Cu toate acestea, angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei nu a avut loc, reținându-se neîntrunirea condiției esențiale a producerii unui prejudiciu, în aprecierea primei instanțe niciun prejudiciu neputând fi dedus din acțiunile pârâtei nici în planul vieții familiale, private a reclamantului, dar nici în cel al vieții sau imaginii sale publice care nu a avut de suferit ci, dimpotrivă a beneficiat de menținerea pentru mai mult timp în atenția publicului.

Judecata înfăptuită în apel a menținut integral raționamentul juridic ce a fundamentat hotărârea de primă instanță, dezvoltând în lumina "ansamblului cauzei" aspecte decurgând din utilizarea criteriilor precum notorietatea persoanei care face obiectul articolului, comportamentul anterior al acesteia în raport cu mass-media, conținutul și forma de exprimare utilizate în cuprinsul materialului, posibilitatea oferită publicului de a percepe direct faptele prezentate (prin ilustrarea înregistrării video, chiar însoțită de propria interpretare furnizată concomitent de pârâtă) și de a-și forma propria convingere, oferirea posibilității reclamantului de a-și exprima punctul de vedere și propria versiune asupra faptelor. Analiza în detaliu a tuturor acestor elemente menită să răspundă criticilor din apelul reclamantului, a fundamentat aceeași concluzie a instanței de apel cu cea a tribunalului, anume inexistența unei încălcări a dreptului reclamantului la onoare, demnitate, reputație, imagine și totodată, inexistența unui prejudiciu decurgând din încălcarea dreptului său la viață privată (produsă prin urmărirea, înregistrarea și difuzarea materialului video către publicul larg).

În acest context procesual, se observă că, în cea mai mare parte a lor, criticile de recurs prin care se susține o greșită aplicare a dispozițiilor legale privind respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private ale reclamantului nu fac decât să evoce direcțiile de analiză (desprinse din jurisprudența CEDO) aplicabile tipului de litigii dedus judecății și în prezenta cauză (în care se pune în discuție respectarea dreptului la viață privată în raport cu libertatea de exprimare), direcții de analiză care au fost deja urmate și aplicate de instanțele de fond în soluționarea cauzei.

Astfel, cea dintâi critică având un atare conținut, întemeiată pe motivul nereținerii de către instanțele de fond a tezei campaniei susținute de denigrare întreprinse de intimata-pârâtă, nu poate fi primită întrucât, precum s-a arătat, nu acesta a constituit argumentul decisiv care a împiedicat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, ci concluzia dedusă de instanțe, din ansamblul elementelor cauzei, asupra inexistenței unui prejudiciu suferit de reclamant care să impună repararea acestuia.

De altfel, pentru realizarea unei atare analize, concluzia instanțelor a fost contrară celor afirmate de recurent (care a pretins că instanța de apel ar fi considerat că dispozițiile art. 74 din C. civ. nu au fost încălcate întrucât a existat un singur episod de urmărire și filmare), respectiv că a avut loc o încălcare a dreptului la viață privată a reclamantului prin urmărirea, filmarea acestuia (chiar într-un spațiu public) și prin punerea la dispoziția publicului a materialului realizat, fără acordul său, fapta ilicită în acest conținut fiind săvârșită de un profesionist (pârâta) care a exploatat interesul publicului pentru subiecte privind vedetele și ale cărei acțiuni s-a apreciat că nu pot fi justificate pe tărâmul libertății de exprimare.

Este adevărat însă că aspectul reținut, al cauzării respectivei încălcări cu prilejul unui singur episod de urmărire și filmare a reclamantului (în opoziție cu teza afirmată de acesta, a unei campanii denigratoare îndreptate împotriva sa) prezintă relevanță - și, de altfel, în acest punct al analizei a și fost valorificat de instanțele de fond - din perspectiva evaluării condiției prejudiciului.

Prin urmare, chiar dacă nu sub aspectul invocat de reclamant - al unei greșite aplicări a dispozițiilor legale privind respectarea și ocrotirea vieții intime, familiale și private -, rămâne de interes evaluarea criticii acestuia, privitoare la încadrarea/calificarea acțiunilor desfășurate de pârâtă.

Înalta Curte apreciază însă că teza unei campanii denigratoare dusă de pârâtă împotriva reclamantului, concretizată în urmărirea, filmarea acestuia într-o singură ocazie, chiar pe durata unui timp de ordinul orelor și apoi aducerea la cunoștința publicului a materialului filmat prin redarea sa doar într-o zi nu se înscrie în noțiunea de "campanie susținută", care presupune cel puțin repetarea acelorași acțiuni acuzate ca fiind ilicite sau vătămătoare, în mai multe împrejurări sau ocazii distincte, care pot fi mai apropiate sau mai îndepărtate în succesiunea lor în timp, în baza uneia și aceleași rezoluții a făptuitorului (potrivit DEX termenul de "campanie" definește o acțiune organizată după un anumit plan).

Se admite, deopotrivă, că modul de manifestare și concretizare a acțiunilor ilicite de încălcare a dreptului la viață privată a unei persoane, după cum acestea s-au produs într-o unică împrejurare izolată (chiar prin săvârșirea unor fapte combinate, precum în speță, prin urmărirea, filmarea reclamantului și apoi prin asigurarea publicității) ori în mai multe ocazii diferite, apte să permită concluzia înscrierii lor într-o companie susținută, derulată împotriva acesteia, este semnificativă din punct de vedere al demonstrării condițiilor răspunderii civile delictuale și, în mod specific, a elementului prejudiciu. Neîndoielnic, acesta din urmă reiese mult mai pregnant când se demonstrează că încălcarea dreptului la viață privată a avut loc printr-o campanie desfășurată împotriva unei persoane, chiar și atunci când este vorba despre acțiuni care pot îmbrăca forma urmăririi și filmării, fie și în ipostaze cotidiene, indiferente și nu denigratoare în mod necesar. Nu acesta a fost însă cazul reclamantului, după cum corect au reținut ambele instanțe de fond, pe baza probelor administrate.

- În mod denaturat invocă reclamantul o greșită interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1349, 71, 72, 73, 252 din C. civ. și a art. 1 alin. (3) din Constituție, atribuind acesteia o interpretare în sensul că legea ar stabili ori considera că persoanele publice nu beneficiază de o protecție a dreptului la demnitate, onoare, imagine, viață privată.

Instanța de apel nu a dedus o astfel de concluzie în analiza sa dar, urmând criteriile de analiză desprinse din jurisprudența CEDO, constând în observarea comportamentului anterior al reclamantului în raport cu mass-media și notorietatea acestuia, a subliniat că statutul de persoană publică al celui în cauză a fost în mod substanțial configurat de-a lungul timpului de el însuși, prin prisma elementelor vieții sale private (prin promovarea și autopromovarea de informații despre viața sa privată) astfel că a dedus, de asemenea, în acord cu jurisprudența CEDO, că limitele de apreciere a atingerilor aduse vieții private prin manifestarea libertății de exprimare a pârâtei nu vor fi la fel de exigente/restrictive ca în cazul unei persoane care, chiar cunoscută publicului fiind, alege să fie discretă în privința vieții sale private.

Totuși, în pofida acestor rețineri - de altfel, prezente și evidențiate încă din hotărârea primei instanțe - instanța de apel nu a schimbat sub niciun aspect concluzia tribunalului, care stabilise că acțiunile pârâtei au adus atingere dreptului reclamantului la viață privată, pentru a se justifica astfel critica recurentului anterior evocată.

Acțiunea dedusă judecății nu a fost respinsă în considerarea aprecierii că, dată fiind modalitatea în care reclamantul a devenit cunoscut publicului, acesta nu s-ar bucura de protecția legii în privința drepturilor atașate persoanei. Comportamentul anterior al reclamantului în raport cu mass-media și notorietatea specifică a acestuia au fost însă în mod corect și inevitabil avute în vedere de ambele instanțe de fond în evaluarea ansamblului cauzei.

În continuarea criticii recurentului subsumată punctului dedicat greșitei aplicări a dispozițiilor legale privind dreptul la viață privată și libertate de exprimare, acesta evocă o serie de criterii de analiză specifice tipologiei cauzei, precum utilizarea unor criterii mai stricte de evaluare a libertății de exprimare atunci când materialele utilizate sunt destinate emisiunilor de can-can, care nu servesc unui scop de informare sau dezbatere a unor subiecte de interes general, ci urmăresc doar obținerea de profit, observarea interesului urmărit prin exercitarea dreptului la libera exprimare (respectiv, dacă a fost în joc un interes general, public față de probleme care interesează societatea sau o parte a acesteia, ori doar aspecte de viață privată și comportament al unei persoane, care nu interesează comunitatea), utilizarea unor criterii precum notorietatea persoanei vizate, obiectul reportajului, contribuția la o dezbatere de interes general, conținutul, forma și consecințele publicării, buna-credință a presei, etc. Concluzia esențială a acestei analize preponderent teoretice regăsită la filele x ale memoriului de recurs, este, în esență, aceea că atâta timp cât nu s-a stabilit existența unui interes public, legitim pentru expunerea publică a unor informații legate de viața privată a reclamantului (cele referitoare la comportamentul și viața sa privată), instanțele ar fi trebuit să constate încălcarea dreptului garantat de art. 8 din CEDO și să sancționeze fapta ilicită a pârâtei.

Înalta Curte reține caracterul superfluu și nerelevant al acestei părți a memoriului de recurs atâta timp cât întreaga demonstrație (cu un pronunțat conținut teoretic și generalist) se referă la standarde și criterii de analiză specifice tipului de cauză dedus judecății care, însă, au fost deja aplicate și valorificate de instanțele de fond în soluționarea acesteia, în cea mai bună măsură a lor chiar în sensul indicat de reclamant, inclusiv sub aspectul concluziei existenței/producerii unei încălcări a dreptului său la viață privată.

Astfel, încă de la momentul judecății în primă instanță s-a reținut, cu referire la concluzia asupra încălcării dreptului reclamantului la viață privată, că "indiferent de statutul de vedetă al reclamantului, de modul în care se autopromovează, realizarea și difuzarea de materiale cu acesta și despre viața acestuia nu se poate face fără acordul său" și, de asemenea, că libertatea de exprimare a presei nu poate justifica acțiunile pârâtei. "Diferența esențială este dată de interesul public", interes despre care tribunalul a arătat, cu trimitere la aceleași elemente de diferențiere invocate și de recurent (cazul problemelor de interes general legate de gestionarea puterii politice sau publice încredințate anumitor persoane, al subiectelor de interes civic, etc.), că nu se justifică atunci când este vorba despre viața privată a reclamantului, indiferent de statutul de vedetă al acestuia. Tot astfel, s-a punctat că apetența publicului pentru subiecte de tip can-can sau de scandal nu se circumscrie noțiunii de interes public și că fapta de a aduce la cunoștința publicului subiecte/fapte care țin exclusiv de domeniul vieții private a reclamantului a fost săvârșită de un profesionist (societatea pârâtă) care a exploatat interesul publicului pentru subiecte privind vedetele.

Chiar dacă aceste direcții și criterii de analiză nu se mai regăsesc reluate, de aceeași manieră, în hotărârea instanței de apel, nu trebuie omis că, în urma judecății în apel a cauzei, a fost menținută soluția adoptată dar și raționamentul juridic al tribunalului, însușit integral prin considerentele deciziei recurate, potrivit mențiunilor din hotărârea atacată. În mod firesc, analiza instanței de apel a fost subordonată și a răspuns criticilor din apelul reclamantului, astfel că nu există nicio justificare a reluării, sub forma unor critici de recurs, a tuturor aspectelor anterior evocate, ce au devenit astfel câștigate cauzei.

Câteva precizări legate de conținutul acestor critici sunt, totuși, necesare.

Evocând criteriul notorietății și al dublului standard de protecție al vieții private și de familie al persoanelor publice în raport cu cele particulare (persoanele publice trebuind să accepte ingerința în viața lor privată în mai mare măsură decât persoanele obișnuite), recurentul s-a identificat cu o persoană care nu îndeplinește funcții publice, oficiale, criticând faptul că, în analiza cazului, instanțele de fond i-au aplicat standardul de protecție corespunzător persoanelor publice în virtutea notorietății sale, scăpând însă din vedere faptul că notorietatea ar trebui să fie una relevantă pentru comunitate. Consideră că profesiile sale de cântăreț și model sunt unele fără impact asupra comunității.

Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au aplicat corect criteriul notorietății atunci când au reținut calitatea de persoană publică a reclamantului, în accepțiunea de persoană cunoscută unei segment însemnat de public, consumator al genului de emisiuni de televiziune de tip reality-show, ce au rulat la două dintre cele mai cunoscute posturi comerciale de televiziune din România.

Pe de o parte, emisiunile televizate oferă o largă răspândire a ideilor, imaginii și asigură un grad ridicat de popularizare a informației în general, iar pe de altă parte genul de emisiune reality-show este caracterizat printr-un foarte ridicat grad de intruziune în ceea ce se cheamă spațiul privat al persoanei. Tematica emisiunilor televizate la care a participat reclamantul - evocat, nu întâmplător, în hotărârile instanțelor - avea la bază ideea de atracție între persoane, bărbați și femei.

Prin urmare, este adevărat că profesiile reclamantului sunt unele fără impact asupra comunității, însă notorietatea indiscutabilă a acestuia nu a fost asigurată prin mijlocirea lor, ci pe baza imaginii publice create la emisiunile televizate al căror protagonist a fost (referiri la persoana acestuia apărute în presa de profil în formule precum "Cunoscutul playboy se însoară" ori "A. are un palmares impresionant. S-a iubit cu multe femei celebre" fiind relevante în acest sens), imagine publică pe care și-a conservat-o în timp, în același registru, prin promovarea și autopromovarea de informații despre viața sa privată (prin postări pe pagini de socializare on-line).

Așa după cum corect sesizează instanța de apel, acțiunile pârâtei care constituie cauza prezentului litigiu au fost posibile tocmai în virtutea interesului unei părți a publicului larg pentru persoana reclamantului, neputând fi tăgăduit că acesta beneficiază de o anume celebritate, cel puțin în rândul publicului amator de divertisment. Chiar prin motivele de apel formulate el însuși se declară ca fiind "persoană publică ce participă la diverse emisiuni".

De altfel, susținerea reclamantului în legătură cu modul de utilizare a criteriului notorietății de către instanțele de fond sunt pur și simplu contradictorii, acesta identificându-se cu o "persoană privată" (în opoziție cu cea care ocupă funcții publice, oficiale) doar atunci când pretinde un standard ridicat de protecție a vieții sale private în detrimentul libertății de expresie a pârâtei), în timp ce atunci când justifică prejudiciul moral suferit reclamă, printre altele, "distrugerea reputației" și "diminuarea încrederii în ceea ce privește competența morală …. atât din partea publicului, cât și a familiei" ori faptul că este "o persoană respectată la nivelul comunității" și, nu în ultimul rând, afirmă că "subsemnata, fiind o persoană publică apreciată".

În sfârșit, evocând contextul în care reclamantul a devenit o "vedetă" în rândul publicului amator de divertisment și faptul că imaginea publică a acestuia a fost construită chiar în raport de elemente ale vieții sale private, instanța de apel nu a stabilit, așa după cum acesta critică, faptul că și-ar fi dat acordul tacit ca informațiile din viața sa privată să apară publice, ci a dat consecința necesară decurgând din aplicarea criteriului notorietății, în sensul că a reținut că în cazul acestuia se aplică gradul de protecție a vieții private mai puțin exigent, specific celor care se expun cu larghețe publicității. Chiar astfel fiind, instanța de apel nu a infirmat concluzia tribunalului asupra încălcării de către pârâtă a dreptului la viață privată a reclamantului.

De asemenea, mai trebuie precizat că asupra neîncălcării dispozițiilor art. 40 din Decizia nr. 220/24 februarie 2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizualului a statuat prima instanță prin hotărârea sa, fără ca dezlegările sale asupra acestui aspect al cauzei să fie criticate în calea de atac a apelului promovată de către reclamant. Astfel fiind, reiterarea acestei chestiuni juridice în calea de atac a recursului, fie și sub forma unei critici a instanței de apel pentru neanalizarea corectă a dispozițiilor legale privind obligația presei de a acționa cu bună credință, nu mai poate avea loc, critica fiind susținută omisso medio. De altfel, prin apelul reclamantului nu a fost supusă analizei instanței nici măcar chestiunea dispozițiilor legale privind obligația presei de a acționa cu bună credință, adică ceea ce se critică explicit în recurs a se fi realizat greșit, incorect de către curtea de apel.

- Critica de încălcare a deciziei nr. 33/2017 a Curții Constituționale de către instanța de apel, prin aprecierea în sensul că drepturile reclamantului nu ar fi fost încălcate în mod semnificativ, nu poate fi reținută.

În esență, partea din decizia evocată indicată ca fiind încălcată nu constituie raționamentul propriu al instanței de contencios constituțional, fiind, în realitate, vorba despre trimiterea pe care aceasta o face la conținutul normei art. 1357 din C. civ. ce instituie regula de principiu în materia răspunderii civile delictuale, a angajării răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită chiar săvârșită cu cea mai ușoară culpă.

Așadar, s-ar putea pune cel mult problema încălcării prin decizia atacată, nu a deciziei nr. 33/2017 a Curții Constituționale, ci a înseși prevederii din cuprinsul art. 1357 din C. civ.. Însă nici această teză nu ar putea fi primită cât timp considerentul criticat, reținut în motivarea hotărârii din apel, vizează condiția prejudiciului, în timp ce dispoziția de principiu a art. 1357 alin. (2) C. civ. vizează condiția vinovăției, ca elemente distincte ale răspunderii civile delictuale.

Or, din nou trebuie amintit că soluția neangajării răspunderii civile delictuale a pârâtei a fost justificată pe argumentul decisiv al aprecierii inexistenței unui prejudiciu, condiție necesară instituirii oricărei obligații de plată a unei sume de bani cu titlu de despăgubire ori dispunerii unei alte măsuri reparatorii solicitate de parte, iar nu sub motivul nedovedirii vinovăției pârâtei, care a fost reținută expres în considerentele sentinței tribunalului, în mod necontestat de către reclamant, și, pe cale de consecință, neinfirmat în analiza proprie a instanței de apel.

Vizând elemente diferite ale răspunderii civile delictuale, statuarea instanței de apel asupra unei încălcări nesemnificative a dreptului la viață privată a reclamantului (ce privește condiția prejudiciu) nu poate contraveni ori nu poate fi apreciată ca incompatibilă dispoziției legale ce instituie principiul angajării răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită săvârșită chiar cu cea mai ușoară formă de vinovăție (culpa cea mai ușoară vizează condiția vinovăție).

- Partea finală a memoriului de recurs este destinată argumentului decisiv pentru care, în viziunea instanțelor de fond, acțiunea reclamantului a fost respinsă, respectiv inexistența unui prejudiciu cauzat reclamantului prin fapta ilicită a pârâtei.

Criticile îndreptate împotriva dezlegărilor date acestui element al cauzei sunt, de asemenea, nefondate.

În primul rând, se observă că, la nivel teoretic, susținerile recurentului sunt identice cu elementele avute în vedere de instanța de fond în soluționarea cauzei, afirmându-se de către acesta că, pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private. Atingerile aduse drepturilor personalizații cauzează prejudicii de ordin moral, suferințe psihice, a căror demonstrare decurge din simpla dovedire a faptei ilicite și a împrejurărilor în care fapta a fost săvârșită. Caracterul suferințelor trebuie privint în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate iar existența prejudiciului este circumscrisă aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă.

Din nou contradictoriu, recurentul susține că relevantă este producerea unei atingeri semnificative a valorilor ce definesc personalitatea umană (adică exact ceea ce, prin hotărârea lor, instanțele de fond au apreciat că nu s-a realizat prin faptele pârâtei) dar, în același timp, și că din dispozițiile art. 1381 alin. (1) C. civ. (potrivit cărora "orice prejudiciu dă dreptul la reparație") ar rezulta că nu interesează natura daunei, întinderea sau importanța ei.

Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 1381 alin. (1) C. civ. invocate de recurent nu demonstrează în niciun fel nelegalitatea soluției adoptate în cauză. Ceea ce se edictează prin norma arătată este regula reparării prejudiciului decurgând dintr-o faptă ilicită (regulă ce are ca situație premisă existența/producerea unui prejudiciu) în timp ce, ceea ce au stabilit instanțele de fond în urma evaluării ansamblului cauzei, este inexistența unui prejudiciu care să dea dreptul la reparație.

În esență, ceea ce s-a conturat a constitui o critică efectivă de nelegalitate adusă de reclamant acestei părți a judecății înfăptuite, a fost abordarea formalistă din partea instanțelor de fond, prin impunerea obligației de a dovedi prejudiciul moral cauzat prin fapta ilicită a pârâtei, de natură a exclude de plano posibilitatea acordării unei despăgubiri.

Această teză, e adevărat, redată prin exemple din jurisprudența instanței de contencios european, nu corespunde totuși realității judecății instanțelor de fond din prezenta cauză.

Pe de o parte, se reține că niciun considerent al deciziei de apel (și, deopotrivă al sentinței tribunalului) nu exprimă această ideea/sarcină pretins a-i fi fost impusă reclamantului, iar pe de altă parte se observă că evaluările instanțelor s-au raportat direct la ceea ce s-a indicat de parte a constitui prejudiciu, dar și la ansamblul circumstanțelor cauzei, la datele personale ale reclamantului, la imaginea publică a acestuia, la condițiile producerii faptelor imputate, la conținutul materialului, la raporturile anterioare dar și ulterioare ale reclamantului cu mass-media.

În evaluarea ansamblului acestor elemente ale cauzei, instanțele de fond au concluzionat asupra inexistenței condiției esențiale a producerii unui prejudiciu necesar antrenării răspunderii civile delictuale a pârâtei.

Astfel, în primul rând s-a reținut în mod pertinent că reclamantul face parte din categoria celor care pun în contract viața lor privată cu viața publică, persoane în privința cărora întinderea dreptului la respectarea vieții private este mai redusă. Acesta a devenit cunoscut publicului consumator de divertisment ca protagonist în două emisiunii de tip reality-show având ca subiect atracția între persoane bărbați și femei și ale cărui calități în această direcție erau esențiale în succesul său ca personaj și, implicit, în succesul emisiunilor respective. Reclamantul a intrat în memoria și interesul publicului în virtutea acestor calități pe care și le-a conservat și întreținut și ulterior emisiunilor, prin autopromovarea (în același registru de imagine) de informații despre viața sa privată, pe paginile proprii de socializare.

Materialul înregistrat și filmat, dat apoi publicității de către pârâtă fără acordul reclamantului punea în discuție nu libertatea sa sexuală, după cum fără temei a insistat acesta să inducă ideea, ci atașamentul, fidelitatea și seriozitatea sa față de, auto-anunțata și intens mediatizata în presa mondenă, a deciziei de a se căsători și, desigur, față de viitoarea sa soție. Așadar, materialul în cauză își propunea să testeze și să împărtășească cu publicul amator de divertisment seriozitatea unei decizii de viață personală luată de un personaj care, prin profilul sau imaginea publică anterior creată, putea fi considerat ca vulnerabil în raport cu un atare subiect.

Primul și cel mai apropiat nivel de atingere a dreptului la viață privată a reclamantului, care putea decurge din acțiunile pârâtei, este cel al vieții de familie a acestuia, în accepțiunea de cuplu pe care îl forma deja la data apariției materialului sau de viață familială proiectată pentru viitor. Acesta a fost primul și cel mai important prejudiciu indicat de reclamant care însă, în mod evident, nu a putut fi reținut de instanțe în prezența nenumăratelor informații furnizate din nou de reclamant, pe paginile proprii ale rețelelor de socializare sau prin participarea la diverse emisiuni televizate, despre relația sa de iubire, despre planurile de viitor și, în final, despre evenimentul căsătoriei sale.

Un al doilea nivel de atingere a drepturilor atașate persoanei, ce putea decurge din acțiuni precum cele ale pârâtei, putea fi cel al suferinței morale, psihice proprii decurgând din distrugerea reputației, atingerea onoarei, demnității ori imaginii reclamantului prin prezentarea sa în posturi indecente denigratoare, jignitoare, degradante, incompatibile statutului și imaginii sale publice.

În puterea lor de evaluare directă a probelor, instanțele de fond au reținut că materialul filmat, contrar acuzațiilor formulate de reclamant, nu utiliza un limbaj denigrator sau calomnios, ci doar unul romanțat, specific emisiunilor de can-can, nu îl prezenta pe acesta în posturi indecente, inacceptabile, că în ansamblul său nu putea fi văzut ca un atac grav la reputația, imaginea și demnitatea reclamantului, că a fost realizat cu bună credință de vreme ce s-a dat posibilitatea publicului urmăritor să evalueze direct imaginile și să-și facă propriile impresii/judecăți de valoare.

În sfârșit, s-a reținut tot pe baza probelor administrate că reclamantul a beneficiat de dreptul de a-și expune propriul punct de vedere asupra faptelor prin participarea la două emisiuni de largă audiență din zona divertismentului, în aceeași zi cu cea a publicării materialului (18 ianuarie 2017), ocazie cu care acesta a asistat la redarea filmului (nu s-a opus), a participat la discutarea subiectului fără a acuza vătămarea sub orice aspect a drepturilor sale personale și chiar a calificat drept plauzibilă, pe baza imaginilor, versiunea de interpretare dată faptelor de către pârâtă.

În acest context, nu poate fi văzută decât ca rezonabilă aprecierea în sensul că acțiunile pârâtei, care îl prezintă pe reclamant cel mult în registrul imaginii publice proprii a acestuia, nu puteau produce atingeri decât de o gravitate neglijabilă drepturilor atașate vieții sale private și, în special, a acelora care țineau de necesitatea exprimării acordului său. În niciun caz nu poate fi vorba despre afirmații mincinoase - s-a arătat de către instanța de apel că informațiile nu au fost prezentate ca pe un adevăr incontestabil și invincibil, publicul având posibilitatea formării propriei convingeri - ori despre aducerea reclamantului în zona trivialului și a scandalului public.

Imaginea și contextul în care materialul filmat îl înfățișa pe reclamant nu erau străine sau îndepărtate statutului și imaginii publice conturate de acesta anterior, astfel că rezonabil s-a reținut că nu există niciun element din care să se poată presupune că simpatia publicului față de reclamant ar fi fost diminuată ori imaginea sa publică știrbită. Dimpotrivă, este pertinent a considera, așa cum au făcut instanțele de fond, că toate aceste împrejurări au adus reclamantului beneficiul atenției publice, un scop care nu este nici străin și nici nedorit de persoane cu profilul public de tipul celui al acestuia.

Rezultă, prin urmare, că, în mod contrar criticilor formulate de reclamant, soluția instanțelor de fond adoptată pe baza concluziei neproducerii unui prejudiciu prin acțiunile pârâtei - care, în materia analizată, semnifică o atingere însemnată a drepturilor atașate persoanei și vieții private - nu este consecința unei judecăți formale, pe baza reținerii neprobării de către partea interesată a unui prejudiciu de ordin moral ci, este rezultat al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanțelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuție apărarea dreptului la viață privată în raport de libertatea de exprimare, criterii deduse din jurisprudența CEDO.

Este, în raport de toate aceste circumstanțe ale cauzei mai sus redate, neplauzibil a deduce din faptele pârâtei consecințe precum cele afirmate (totuși, pentru prima oară în proces, prin memoriul de recurs) de reclamant, cum ar fi generarea "unei stări de pericol potențial în jurul subsemnatei", "suferințele psihice suportate de subsemnata atunci când am asistat la acuzațiile grave ce mi se aduc" (rezultând din datele speței că materialul filmat nu stabilea verdicte, adevăruri incontestabile), "afectarea subsemnatei (...) a copiilor mei", afirmații care, pe lângă utilizarea formei de feminin a termenilor întrebuințați, par a nu avea nicio legătură cu datele speței.

Reținând că, pentru motivele prezentate, nu s-a demonstrat o nelegalitate a hotărârii atacate, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

În considerarea soluției adoptate asupra recursului și cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) și 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurent să plătească intimatei cheltuieli de judecată pentru faza recursului în sumă de 5 000 RON, reprezentând onorariu de avocat, dovada plății căruia a fost făcută cu documentele depuse la dosar, filele x, cheltuieli ce au fost reduse (de la valoarea indicată de 11 492,42 RON) în raport cu complexitatea cauzei (văzută ca având un grad moderat, în considerarea problematicii aflată în dezbatere și a soluționării pricinii într-un singur termen de judecată).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 598 A din 23 aprilie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurent la 5000 RON cheltuieli de judecată către intimata - pârâtă S.C. B. S.A., cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 mai 2020.