ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1437/2020

Ședința publică din data de 9 iulie 2020

Deliberând asupra prezentei cauze și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 21.04.2017, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a Civilă, sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul C., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună:

- obligarea pârâtului la încetarea declarațiilor defăimătoare cu privire la reclamanții A. și B., pe orice suport și în orice materiale publice;

- obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 (omie) RON pentru prejudiciul adus reputației și imaginii reclamantei A. și în cuantum de 500.000 (cincisutemii) RON pentru prejudiciul adus onoarei, reputației și imaginii reclamantului B.;

- obligarea pârâtului să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în prezența cauză în trei ziare de circulație națională;

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanții și-au întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 7, 10 din CEDO, ale art. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene (CDFUE), ale art. 58, 70, 71, 72, 75, 253, 255, 1349, 1357-1359, 1381,1385,1386 C. civ.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 1363/09.10.2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererea de chemare în judecată și cererea privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând modificarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii introductive.

Prin decizia civilă nr. 375A din 23 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de apelantul reclamant B. și a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și obligării pârâtului la plata, către reclamant, a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale. A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Apelul declarat de apelanta reclamantă A. a fost respins, ca nefondat, iar intimatul pârât C. a fost obligat la plata către reclamantul B. a sumei de 150 de RON, cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru achitată în primă instanță și în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâtul C..

În motivarea cererii de recurs, pârâtul solicită casarea, în parte, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel iar, în subsidiar, respingerea apelul formulat de intimatul B., formulând următoarele critici:

Astfel, instanța de apel reține că, în acord cu practica CEDO și cea națională, fără însă a indica hotărâri în acest sens, în ceea ce privește dovada prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate Aceste susțineri sunt lipsite de temei legal, întrucât angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a unei persoane presupune, potrivit dispozițiilor art. 1349 alin, (1) și (2), coroborate cu dispozițiile art. 1357-1371 C. civ., existența cumulată a patru condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile, iar dovada existenței acestora incumbă persoanei care reclamă prejudicierea sa de către autorul faptei ilicite. Consideră că, în prezentul litigiu, nu s-a făcut dovada vreunei atingeri a dreptului intimatului la reputație, prin afirmațiile imputate în cauză. Simpla deținere de către intimat a funcției de Președinte al A. nu poate conduce automat la concluzia că percepția societății în ceea ce îl privește pe intimat s-a modificat într-o manieră ce îi dăunează acestuia, ca efect al articolelor și comentariilor apărute. Cum instanța de apel nu a indicat argumentele pentru care a pronunțat decizia atacată, apreciază că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea analizării tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

2) Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 și art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului cu privire la limitele de exercitare a dreptului de libera exprimare.

Astfel, dispozițiile art. 10 din CEDO garantează libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Potrivit alin. (2) al aceluiași articol, libertatea de exprimare poate fi supusa unor ingerințe, care trebuie, însă, să îndeplinească mai multe condiții: sa fie prevăzute de lege, sa urmărească unui dintre scopurile legitime enumerate limitativ în acest articol, măsura luata sa fie necesară într-o societate democratică, iar ingerința să fie proporțională cu scopul legitim urmărit,

Prin jurisprudența sa, Curtea europeană a arătat că marja de apreciere a statului în restrângerea libertății de exprimare depinde de mai mulți factori, precum natura și tipul discursului, valoarea protejata prin reprimarea iui, calitatea specifica a autorului, persoana lezata, mijlocul de difuzare. În acest sens, Curtea a acordat o poziție privilegiată liberei discutări a subiectelor de interes general și, în particular, a discursului politic, atunci când aceasta intra în conflict cu alte valori pe care statul le poate proteja. Discursul referitor ia personalitățile publice este probabil categoria de discurs apărata în cea mai mare măsura de Curte.

În cauza de față, instanța de apei a reținut ca fapte ilicite afirmațiile cu privire la sprijinul serviciilor secrete în alegea intimatului, ca și președinte al A. și, că, s-ar fi adresat acestuia ca este "mai hot" și "mai bandit", însă instanța de apel nu se refera la niciun articol sau afirmații ale pârâtului ca fiind fapte ilicite de natura sa atragă răspunderea delictuală, cu atât ai mult cu cât, pe de o parte, afirmațiile au fost scoase din context iar, pe de alta parte, nu au încălcat rezonabilitatea unui discurs public având în vedere că se refera la un domeniu foarte popular în România și anume fotbalul. Astfel, instanța de apel a preluat în mod trunchiat cele doua expresii "mai hoți" și "mai bandiți", fără a analiza contextul în care acestea expresii au fost folosite.

În realitate, așa cum rezultă din chiar articolul incriminat, recurentul arată că a fost întrebat despre alegea intimatului și a domului D. și a răspuns că nu a crezut că îl dau afara pentru nimic și că le dă nota 10 lui B. și D. pentru ce au făcut, pentru că au fost mai hoți și mai bandiți decât el. Ca atare, nu au fost formulate critici personale intimatului B. iar, pe de altă parte, și-a arătat indignarea și surprinderea că nu a mai fost reales președinte ai A.. Expresiile "hoț" și "mai bandit nu se referă, în contextul de față, la infracțiunile de furt și tâlhărie, ci reprezintă metafore pe care le-a folosit. Contrar celor reținute în decizia atacată, expresiile folosite nu au avut semnificația că accesul reclamantului la funcția de președinte al A. a fost rezultatul unor metode neconforme cu legea. De altfel, acest limbaj metaforic este folosit în limbajul fotbalistic fără să reprezinte expresii jignitoare și care ar putea atrage răspunderea delictuală.

Contrar susținerilor instanței de apel expresiile "mai hoț" și "mai bandit" nu au fost făcute în sensul celor reținute în hotărâre și anume că accesul reclamantului la funcția de președinte al A. a fost rezultatul unor metode neconforme cu legea, iar referirea la serviciile secrete s-a realizat în contextul în care, în spatiul public, se vorbea cum de altfel se vorbește și acum despre implicarea serviciilor secrete în multe domenii de interes public.

Consideră că afirmațiile incriminate se pot înscrie în cadrul unei dezbateri de interes general și că acestea nu privesc aspecte din viața privata a intimatului. Pe de altă parte și intimatul este persoană publică și, în consecință, obligat să tolereze critica activității sale, chiar și atunci când aceasta ar putea fi considerată provocatoare.

Pe de altă parte, hotărârile Curții de la Strasbourg indică principiul, conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu trebuie să fie singurul criteriu luat în considerare de instanțe, în situația în care analizează o acuzație de calomnie, elementul determinant trebuind să fie buna - credință a autorului afirmațiilor care afectează reputația părții vătămate. În consecință, este necesară analiza atitudinii subiective a acestuia, în raport atât cu adevărul afirmațiilor sale, cât și cu scopul demersului său - care a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, chiar dacă aceasta implică, uneori, în mod inerent, afectarea reputației persoanei vizate, sau a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația acestora (cauza Radio France și alții c. Franței.)

Recurentul afirmă că a fost de bună credință și că respectivele afirmații au fost făcute în contextul unei dezbateri referitoare la probleme de interes general și nicidecum nu au avut scopul denigrării intimatului. Nu s-a făcut nicio afirmație cu privire la viața privata a intimatului sau la familia acestuia, ci afirmații legate de activitatea din cadrul sportiv a reclamantului. A arătat că, instanța de contencios european a reținut, în cauza Nilsen și Johnsen c. Norvegiei, că, în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care, de o parte și de alta, erau în joc reputații profesionale, o anumită doză de exagerare este tolerată. în această privință - a judecăților de valoare - Curtea Europeană a subliniat că, într-o societate democratică, puterile publice se expun, în principiu, controlului permanent din partea cetățenilor, și, sub rezerva bunei - credințe, fiecare trebuie să poată atrage atenția opiniei publice asupra situațiilor pe care le consideră ilegale.

De altfel, intimatul nici prin acțiunea introductivă și nici prin motivele de apel nu a arătat, în concret, cum i-a fost afectată imaginea de afirmațiile incriminate, atât timp cât nu a fost singurul care a adus critici activității acestuia.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, decurge principiul conform căruia limitele criticii admisibile în cazul oamenilor publici sunt mai largi decât în cazul particularilor, ceea ce determină, corelativ, o protecție mai redusă a acestora în fața criticilor.

În opinia recurentului suma acordată de 10.000 RON reprezintă o îmbogățire fără justă cauză având în vedere ca nu s-a făcut dovada vreunui prejudiciu.

În drept, au fost învocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimatul B. a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, și menținerea deciziei civile atacate, ca fiind legală și temeinică.

Intimații A. și B. au depus întâmpinare, solicitând să se constate, în principal, nulitatea recursului pentru neîncadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. iar, în subsidiar, netemeinicia acestuia și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 375A din 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată a recursului la 9 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată recursul ca fiind întemeiat, având în vedere considerentele care succed:

Prin cererea înregistrată, la 21.04.2017, pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. de dosar x/2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C., ca prin hotărârea ce o va pronunța, să se dispună: obligarea pârâtului la încetarea declarațiilor defăimătoare cu privire la reclamanții A. și B., pe orice suport și în orice materiale publice; obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 1.000 RON pentru prejudiciul adus reputației și imaginii reclamantei A. și în cuantum de 500.000 RON pentru prejudiciul adus onoarei, reputației și imaginii reclamantului B.; obligarea pârâtului să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătorești pronunțate în prezenta cauză în trei ziare de circulație națională; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 252, 253, art. 1357-1359 C. civ., precum și art. 7, 8, 10 din CEDO, art. 8 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.

Prima instanță, prin sentința civilă nr. 1363/09.10.2017, a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, apreciind că, în sarcina pârâtului C., nu poate fi reținută existența unei fapte ilicite, întrucât exercitarea de către pârât a dreptului la liberă exprimare s-a încadrat în limitele permise de lege și nu a adus atingere dreptului reclamantului B. la onoare, reputație și imagine.

Curtea de Apel, învestită cu soluționarea apelurilor declarate de reclamanți, prin decizia civilă nr. 375A din 20 martie 2019, a admis apel declarat de reclamantul B. și schimbând, în parte, sentința atacată, a admis, în parte, acțiunea formulată, obligând pârâtul la plata către reclamantul B. a sumei de 10.000 RON cu titlu de daune morale și a respins în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Totodată, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe.

Instanța de apel a avut în vedere că, deși apelul a fost declarat de ambrii reclamanți, toate criticile din apel se referă la constatările primei instanțe în ceea ce îl privește pe reclamantul B., astfel încât, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., rejudecarea fondului în apel a fost realizată în limitele stabilite de apelant.

Astfel, Curtea de Apel a reținut ca fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, apreciindu-se asupra caracterului ilicit al faptelor pârâtului de a declara public, în mod repetat, că funcția pe care o deține reclamantul, de președinte A., este rezultatul sprijinului de care acesta a beneficiat din parte serviciilor secrete și nu a propriilor competențe profesionale și, respectiv, de a caracteriza reclamantul ca fiind hoț și bandit, fapte ce au produs un prejudiciu moral reclamantului, tocmai prin caracterul ofensator al susținerilor formulate.

Reținând că aspecte legate de modul în care a fost ales președintele acestei organizații sportive, cu obiect de activitate în domeniul fotbalului, constituie o temă de interes pentru un anumit sector al publicului, Curtea de Apel a constatat că susținerile din cuprinsul declarațiilor pârâtului intră, în marea lor majoritate, nu în sfera judecăților critice de valoare, ci în aceea de fapte, iar acestea nu sunt întemeiate pe situații obiective și certe ori cel puțin într-o legătură faptică minimă cu acestea. Prin nicio susținere ori referire la constatări ale unor autorități cu competențe în domeniu ori alte asemenea elemente, pârâtul nu a indicat ce împrejurare justifică afirmația sa, repetată, potrivit căreia reclamantul a fost ales în funcția de președinte al A. cu sprijinul serviciilor secrete.

Instanța de apel a înlăturat apărarea pârâtului care viza buna sa credință, dat fiind caracterul repetat al susținerilor acestuia, iar afirmarea în continuare a aceluiași punct de vedere, în absența unei legături cu un element obiectiv care să facă verosimilă susținerea sa, denotă împrejurarea că pârâtul a urmărit discreditarea reclamantului, afectarea reputației și a imaginii acestuia. Această concluzie a fost intărită și prin reținerea afirmației pârâtului care face referire la reclamant ca fiind "mai hoț" și "mai bandit", expresii ce transmite ideea că accesul reclamantul la funcția de președinte al federației a fost rezultatul unor metode neconforme cu legea.

Curtea de Apel a reținut că fapta ilicită a fost săvârșită cu vinovăție, în sensul că acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale sale și l-a urmărit sau cel puțin a acceptat posibilitatea producerii lui, iar în privința celorlalte cerințe prevăzute de lege pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, instanța de apel a apreciat că proba faptei ilicite este suficientă pentru a prezuma existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate.

Înalta Curte constată întemeiată critica, susceptibilă de încadrare în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează modul de aplicare a dispozițiilor legale care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Recurentul-pârât a pretins aplicarea și interpretatea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) coroborate cu dispozițiile art. 1357-1371 C. civ. în sensul că, în litigiul de față, nu mai trebuie dovedită legătura de cauzalitate și prejudiciul, ca elemente ale răspunderii civile delictuale întrucât, în acord cu practica CEDO și cea națională, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate.

Din analiza dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357-1371 C. civ. rezultă că angajarea răspunderii pentru fapta ilicită proprie presupune existența cumulată a patru condiții sau elemente constitutive: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Cum existența acestor condiții trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptățit să obțină repararea prejudiciului, Înalta Curte reține că, în ceea ce privește dovada prejudiciului moral, concluzia instanței de apel, potrivit căreia proba faptei ilicite ar fi suficientă pentru ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, este eronată.

Prejudiciul reprezintă consecința negativă suferită ca urmare a săvărșirii unei fapte ilicite, fiind un element de sine stătător al răspunderii civile delictuale și o condiție esențială și necesară pentru antrenarea acestui tip de răspundere. Stabilirea prejudiciului care vizează lezarea unor drepturi nepatrimoniale se impune a fi realizat prin raportare atât la circumstanțele factuale concrete și la intensitatea atingerii aduse acestor drepturi, precum și la trăsăturile de principiu ale drepturilor personale nepatrimoniale.

Raportul de cauzalitate este o condiție materială, obiectivă, a răspunderii civile, care nu se confundă cu vinovăția. Fără raport de cauzalitate, nu există răspundere civilă reparatorie. În același timp, raportul de cauzalitate constituie și un criteriu în funcție de care se stabilește întinderea obligației de reparare a prejudiciului. Dreptul la reparație poate fi recunoscut numai pentru și în limitele prejudiciului care este, neîndoielnic, consecința faptei ilicite.

În speță, instanța de apel nu a analizat aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, reținând că pârâtul este răspunzător pentru repararea prejudiciului reclamat, fără o analiză proprie a determinării prejudiciului și a cauzalității directe între faptele imputate pârâtului și prejudiciul reclamat, în contextul în care s-a pretins că faptele, ca cele de a căror săvârșire se relatează, au fost de natură să expună reclamantul la o afectare a imaginii publice, onoarei și reputației.

Cu ocazia soluționării apelului, prin întâmpinarea formulată, pârâtul a susținut că afirmațiile sale nu a adus nicio atingere imaginii și reputației reclamantului și că simpla deținere de către acesta a funcției de președinte al A. nu poate conduce automat la concluzia că percepția societății în ceea ce-l privește s-a modificat, ca urmare a comentariilor făcute, într-o manieră care să îi cauzele acesuia un prejudiciu. În contextul acestor apărări, instanța de apel trebuia să stabilească care este urmarea faptei prejudiciabile și să aprecieze, sub aspectul elementelor probatorii, prejudiciul concret încercat de reclamant, dimensiunea și importanța acestuia. Cum condițiile răspunderii civile delictuale nu se prezumă, Curtea de Apel, schimbând sentința tribunalului și reținând dovedită, față de prima instanță, existența faptei ilicite în sarcina pârâtului și a săvârșirii acesteia cu vinovăție, trebuia să stabilească și legătura de cauzalitate între faptele imputate pârâtului, prin cererea de chemare în judecată și prejudiciu, având în vedere, totodată, și care sunt limitele judecății, fixate în apel. Trebuie semnalat, totodată, că afirmațiile făcute de pârât, la posturi de televiziune din domeniul sportiv, s-au adresat unui auditoriu larg, astfel încât limitele percepției singulare, individuale a acestuia s-au transpus în cadrul lărgit de percepție publică, astfel încât evaluarea acestor elemente ale răspundereii civile delictuale trebuie raportată și la percepția și încrederea publicului în cele declarate de pârât, deoarece este posibil ca, din perspectiva unui public mediu, să poată exista o vulnerabilitate a acestuia de a se încrede în cele difuzate în spațiul public, pentru a reține măcar o suspiciune de veridicitate a afirmațiilor făcute în legătură cu persoana reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte reține că, prin decizia recurată, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1357 și art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., stabilind în sarcina pârâtului răspunderea pentru un presupus prejudiciu cu privire la care nu a stabilit existența raportului de cauzalitate între faptele imputate prin cererea de chemare în judecată și prejudiciul pretins de reclamant, nelegalitate care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În consecință, decizia recurată se impune a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării tuturor elementelor răspunderii civile delictuale.

Înalta Curte, examinând considerentele deciziei recurate, constată corectă analiza generală realizată de instanța de apel referitor la domeniul interpretării și aplicării art. 8 și 10 din Convenția europeană a drepturilor omului.

Instanțele fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia dreptului la respectarea vieții private al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâtul, instanța de apel a apreciat corect asupra necesității examinării justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv a dreptului la reputație, onoare și demnitate, Curtea europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, dar și a persoanei care expune criticile în mod public; forma, stilul și contextul mesajului critic; amploarea afirmațiilor imputate reclamantului (cauza Andreescu c. României); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a celui care face afirmațiile (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincția între judecățile de valoare și imputarea unor situații faptice sau chiar a unor fapte obiective; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

Din perspectiva acestei analize, instanța de apel a constat că, printr-o examinare insuficientă a elementelor concrete ale cauzei, este greșită concluzia tribunalului potrivit căreia dreptul la liberă exprimare exercitat de către pârât s-a realizat în limitele permise de lege și, că, afirmațiile pârâtului nu ar fi adus atingere drepturilor reclamantului la imagine, onoare și reputație.

Reluând analiza Curții europene în domeniul balansului între dreptul la viață privată și dreptul la liberă exprimare, instanța de apel reține existența caracterului ilicit al faptei pârâtului - de a caracteriza reclamantul ca fiind hoț și bandit, dar și de a declara public, în mod repetat, că funcția pe care o deține reclamantul este rezultatul sprijinului de care acesta a beneficiat din partea serviciilor secrete și nu a propriilor competențe - ca o consecință a împrejurării că aceaste afirmații au fost făcută printr-o exercitare abuzivă a dreptului la liberă exprimare. A fost reținută și vinovăția acestuia pentru fapta astfel săvârșită, vinovăție determinată de împrejurarea că a prevăzut rezultatul faptelor sale și l-a urmărit sau cel puțin a acceptat posibilitatea prejudicierii drepturilor reclamantului.

Considerentele hotărârii recurate nu evoca însă analiza concretă a afirmațiilor imputate și contextual factual în care acestea au fost făcute publice, examinare necesară pentru a se stabili dacă declarațiile publice ale pârâtului din ianuarie și martie 2017 au afectat dreptul la bună reputație și dreptul la imagine al reclamantului și s-ar putea circumscrie unor fapte ilicite sau, dacă, acestea se plasează în sfera libertății de exprimare. Or, reținerea caracterizării reclamantului ca fiind hoț și bandit nu a fost realizată în lumina tuturor circumstanțelor cauzei, de vreme ce instanța de apel nu a realizat nicio evaluare concretă a conținutului afirmațiilor imputate recurentului, din perspectiva formei, stilului, a contextului și circumstanțelor în care acestea au fost expuse publicului, deși soluția pronunțată de instanța de apel a fost diametral opusă celei pronunțate în primă instanță, ceea ce impunea o analiză susținută a circumstanțelor cauzei cu privire la faptele recalificate juridic.

În consecință, numai după o evaluare concretă a conținutului afirmațiilor recurentului și a probelor care le susțin, dar și după analiza particulară a respectării dispozițiilor art. 8 și 10 parag. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a art. 30 alin. (6) din Constituție-elemete care să concure la stabilirea completă a situației de fapt, în cazul particular dedus judecății, se va putea aprecia asupra întrunirii cumulative a condițiilor de existență a răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ., pentru angajarea răspunderii civile a recurentului-pârât, iar instanța de recurs va putea să cenzureze ea însăși modul de aplicare a dispozițiilor legale pertinente, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii pronunțate, evident, în ipoteza în care se va declanșa un asemenea control.

În consecință, pentru considerentele expuse, reținând temeinicia criticilor formulate ce se circumscriu motivelor de recurs reglementate de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. a căror incidență va fi reținută în cauză, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul C., va casa decizia civilă nr. 375A/20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul C. împotriva deciziei civile nr. 375A din 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 iulie 2020.