ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1811/2020

Ședința publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11.09.2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la încetarea oricăror declarații despre reclamant și la plata sumei de 500.000 RON cu titlu de daune morale.

Prin sentința nr. 1183/15.06.2018, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 1164 A din 24.09.2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul A..

Prin aceeași decizie, apelantul reclamant a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată intimatului-pârât, în sumă de 2.000 RON, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva deciziei sus-menționate, reclamantul și pârâtul au declarat recurs.

I. Recursul reclamantului

Prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, următoarele:

- prin hotărârea pronunțată instanța de apel a interpretat în mod greșit limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 alin. (2) din CEDO și art. 30 alin. (6) din Constituția României, în sensul neexistenței unei încălcări a acestor limite, având în vedere că afirmațiile intimatului în ceea ce-1 privește pe reclamant nu corespund realității, fiind false și nefondate, iar intenția de defăimare și calomniere transpare cât se poate de clar;

- instanța de apel a interpretat în mod eronat dreptul material în materie, reținând că intimatul se bucură de aceleași limite acceptabile ale libertății de exprimare recunoscute ziariștilor, câtă vreme acesta este o persoană non-jurnalist și din acest motiv nu poate beneficia de aceeași libertate de exprimare;

- în mod nelegal a reținut instanța de apel că "prin afirmațiile făcute în presă intimatul-pârât si-a exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauza care înlătură caracterul ilicit al faptei".

- raportat la imaginea pe care o are atât în lumea fotbalului, dar și în cercul social al familiei, prietenilor și cunoscuților, injuriile fățișe aduse de intimat demonstrează prejudiciul prin ele însele, pârâtul încercând să uzeze într-un mod abuziv de libertatea sa de exprimare.

- declarațiile făcute de către pârât, prin caracterul lor defăimător și nefondat, nu beneficiază de suport legal ci, dimpotrivă, se încadrează la situațiile de limitare a dreptului la exprimare, fiind făcute cu singurul scop de a îl discredita și jigni.

II. Recursul pârâtului

Prin criticile formulate recurentul pârât susține că în mod greșit instanța de apel a cenzurat cuantumul cheltuielilor de judecată pe care le-a solicitat, fiind îndreptățit sa-i fie acordat integral onorariul avocațial în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părtii care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Susține că instanța de apel ar fi trebuit ca la momentul la care s-a pronunțat cu privire la plata onorariului de avocat să aibă în vedere criteriile prevăzute de art. 127 din Statutul Profesiei de avocat.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți:

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

În procedura de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea acestuia, pentru depunerea punctelor de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurențul reclamant a depus punct de vedere la raport, susținând că recursul este admisibil și a solicitat admiterea acestuia astfel cum a fost formulat.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:

În conformitate cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., partea are obligația de a arăta în cererea de recurs motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) prevede că această mențiune este prevăzută sub sancțiunea nulității.

Art. 489 alin. (2) din același cod stipulează că sancțiunea nulității recursului intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pentru a putea fi circumscrise cazurilor de nelegalitate cuprinse în art. 488 C. proc. civ., criticile formulate trebuie să vizeze soluția și argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, în sensul că nu pot fi susținute în mod valabil critici prin care se tinde la schimbarea situației de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie; în consecință, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. și sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanței de recurs.

În ceea ce privește recursul reclamantului, se constată că desi prin cererea de recus, acesta a invocat incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, criticile formulate nu pot fi încadrate în dispozițiile legale invocate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

În cauză, prin decizia recurată, instanța de apel, în esență, a reținut că prin afirmațiile făcute în presă intimatul-pârât și-a exercitat un drept prevăzut de Constituție și anume dreptul la exprimare, ceea ce constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, nefiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale, astfel cum este ea reglementată de art. 1357 C. civ.

Înalta Curte constată că în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la cele reținute de instanța de apel, acesta susținând că au fost încălcate limitele libertății de exprimare prevăzute de art. 10 alin. (2) din CEDO și art. 30 alin. (6) din Constituția României, iar în expunerea argumentelor face trimitere la situația de fapt și la modul în care instanța de apel a interpretat afirmațiile defăimătore făcute în presă de intimatul-pârât, care, în opinia recurentului, se încadrează la situațiile de limitare a dreptului la exprimare.

Înalta Curte constată că recurentul a ignorat specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greșita aplicare a legii de către instanța de apel, invocând doar formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nesocotind reglementarea și conținutul motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Se reține, astfel, că aspectele invocate de recurentul reclamant vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, or, dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevăd că recursul urmărește să supună examinarea, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceste dispoziții legale sunt exprese și stabilesc clar că în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate a hotărârii atacate, reaprecierea probelor administrate în cauză - care este, în mod evident, un aspect de netemeinicie a hotărârii - neputând forma obiect de analiză în recurs, aceasta neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare reglementate expres și limitativ de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul pârâtului, se constată că acesta vizează un singur aspect, respectiv cenzurarea de către instanța de apel a cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului.

Problema de drept cu privire la posibilitatea instanței de recurs de a se pronunța asupra modului în care la judecata în fond s-a apreciat asupra proporționalității cheltuielilor cu onorariul avocatului, a fost dezlegată prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunțată Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181 din 3 martie 2020, dată de la care a devenit obligatorie pentru instanțe, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Prin această decizie s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Înalta Curte a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În concluzie, Înalta Curte a reținut că proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Față de caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, Înalta Curte va admite excepția nulității recursului și va constata nul recursul declarat de pârât.

În ceea ce privește recursul reclamantului, reținând că nu este posibilă o încadrare a criticilor de recurs în niciunul dintre pct. 1- 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și că nu au fost identificate motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu de către instanță, Înalta Curte va aplica sancțiunea nulității căii de atac, prevăzută expres de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 1164A din data de 24 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2020.