ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2813/2021

Ședința publică din data de 16 decembrie 2021

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la 12 iunie 2017, sub nr. x/2017 (judecata cauzei fiind declinată ulterior în favoarea Tribunalului București prin sentința nr. 12439 din 20 noiembrie 2017 a primei instanțe învestite), reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, reprezentând prejudiciul de imagine produs prin afirmații calomnioase, defăimătoare privind reputația și probitatea profesională; publicarea hotărârii pe cheltuiala pârâtei, într-un ziar cu tiraj național și pe site-ul de socializare "C.", cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 17 ianuarie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă i-a pus în vedere reclamantului să indice faptele ilicite la care se raportează, respectiv să indice fiecare declarație în parte, când și unde a fost făcută, sub sancțiunea suspendării judecății.

La 19 martie 2018, reclamantul a depus precizări, prin care a arătat că, prin postarea de pe C. din 20 februarie 2016, pârâta a cerut demiterea reclamantului, solicitând semnarea unei petiții în acest sens.

Ulterior, a urmat o postare cu o serie de relatări și amenințări lipsite de susțineri probatorii și care i-au adus mai multe prejudicii, inducând opiniei publice ideea că ar fi o persoană coruptă, un infractor, deși nu a suferit nicio condamnare penală. Reclamantul a susținut că pârâta a continuat amenințările și calomniile.

Prin încheierea din 21 martie 2018, tribunalul, reținând că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile stabilite în sarcina sa prin încheierea din 17 ianuarie 2018, întrucât, prin precizările depuse, nu a indicat expres faptele ilicite la care se raportează, fiecare declarație în parte, când și unde a fost făcută, reluând aspecte din cererea de chemare în judecată și prezentând susțineri generale, a suspendat judecata cauzei.

Prin decizia nr. 597 din 19 noiembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția nulității recursului, invocată de pârâtă. A admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 21 martie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2017, restituind acestei instanțe dosarul, pentru continuarea judecății.

Prin sentința nr. 1624 din 4 iulie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, obligându-l pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 8.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1584A din 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1624 din 5 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu pârâta B., ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 1584 din 20 noiembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul A..

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 8 aprilie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului nr. 8.

În cuprinsul memoriului de recurs se arată că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 72, 73 și 74 alin. (1) lit. c) și art. 75 C. civ., încălcare ce derivă din depășirea limitelor criticii acceptabile, pe care instanța de judecată o poate valida în analiza aspectelor de fapt și de drept deduse judecății, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Susține recurentul că, în mod eronat, s-a reținut că afirmațiile jignitoare prezentate în campania de denigrare reprezintă opinii personale ale intimatei cu privire la acesta și pot fi caracterizate, inerent, de o doză de subiectivism.

În realitate, afirmațiile prezentate în spațiul public de pârâtă, precum: "dacă nu o să vă ridice mascații, vă promit că o să vă fac viața un iad și dvs și soției și copilului", "o să vă hărțuiesc până la epuizare și o să vă găsesc indiferent unde v-ați ascunde", "criminal în serie", "ați dovedit că sunteți un criminal sadic care ucide din plăcere", reprezintă o încălcare directă a dispozițiilor de drept material, reglementate de art. 72, 73, 74 alin. (1) lit. c) C. civ. și a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot fi considerate drept "judecăți de valoare" și/sau "afirmații ce au o bază factuală rezonabilă".

Apreciază că libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică nu poate fi exercitat abuziv, nu este și nu trebuie să fie absolut, astfel încât se impune ca instanța de recurs să analizeze aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 72, 73 și 74 alin. (1) lit. c) C. civ..] în raport de traiectoria juridică instituită prin Convenția și Protocoalele adiționale, prin raportare la limitările expres impuse prin paragraful art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În plus, se critică argumentul juridic, reținut în cuprinsul motivării, potrivit căruia: "unele funcții publice își asumă în mod inerent limite mai mici ale libertății de exprimare, impunându-se ca funcționarii publici să fie deschiși la critică, chiar și atunci când aceasta are exclusiv scopul de a provoca", deoarece, chiar dacă recurentul era o persoană publică, deținând calitatea de director al ASPA (și, în ceea ce îl privește, conform practicii CEDO, este acceptată o doză rezonabilă de exagerare), prin afirmațiile incriminate se aduce atingere vieții sale private, în ceea ce privește calitatea acestuia de soț, tată, etc.

Consideră că amenințarea intimatei "vă promit că o să vă fac viața un iad și dvs și soției și copilului" nu poate reprezenta în niciun caz un aspect privitor la viața profesională a recurentului și nu poate fi validat argument conform căruia această afirmație are o bază factuală rezonabilă, iar expresiile jignitoare, denigrante și amenințătoare tind la denigrarea personală a recurentului și nu doar la activitatea profesională desfășurată a acestuia la nivelul instituției ASPA, întrucât "a fi criminal" nu se poate afirma doar despre activitatea profesională a unui om, ci despre calitatea sa de a ucide (fie doar și un animal sau un om).

În plus, în mod eronat s-a reținut și concluzionat faptul că afirmațiile prezentate, precum "criminal în serie" și "criminal sadic care ucide din plăcere" se bazează pe anumite "fapte concrete (cadavre ale câinilor eutanasiați, găsite de intimata, admiterea implicită și chiar explicită a activității de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al ASPA al apelantului)", deoarece, așa cum s-a demonstrat în prezenta cauză, nu a existat niciunde o concluzie în raport de activitatea profesională a recurentului, în sensul faptului că acesta ar fi dispus "uciderea" vreunui animal.

Apreciază că se impune constatarea aplicării greșite a normelor de drept material și solicită să fie asigurată protecția dreptului la imagine, onoare și reputație, consacrate de dispozițiile art. 72-74 și art. 253 C. civ., precum și art. 1 alin. (3) din Constituția României, dispoziții ce întrunesc cerința previzibilității, accesibilității și proporționalității.

Consideră că afirmațiile sunt denigrante și jignitoare, situație în care exercițiul libertății de exprimare este disproporționat în raport de scopul legitim urmărit și implică încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Convenție și că au fost depășite limitele criticii acceptabile, afirmațiile intimatei neputând fi privite ca "judecăți de valoare", care s-ar putea înscrie în "marja de exagerare și provocare" admisibilă, cu limitări clare, doar în situația discursului jurnalistic, câtă vreme intimata nu a avut niciodată calitatea de jurnalist, iar afirmațiile ei din spațiul public nu pot fi încadrate în sfera dispozițiilor art. 75 C. civ.

Referitor la cheltuielile de judecată (critică încadrată în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), recurentul a susținut că hotărârea este nemotivată; prin întâmpinare, intimata a recunoscut și indicat că aceste cheltuieli au fost cerute pentru fond și apel încă de la fond, astfel că instanța de fond a acordat cheltuieli pentru o etapă procesuală ce nu fusese parcursă; instanța de apel a înlăturat această critică, prin raportare la documentele fiscale depuse, fără a analiza situația menționată, recunoscută de intimată.

La 14 mai 2021, în termenul legal, intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîncadrarea motivelor în art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 octombrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1584 din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 16 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Recurentul susține că hotărârea atacată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 72, 73 și 74 alin. (1) lit. c) și art. 75 C. civ. și a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât apreciază că este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unor hotărâri în calea de atac a recursului se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Textele pretins a fi încălcate prevăd următoarele: art. 72 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, art. 73 C. civ. - (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine. (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile, art. 74 alin. (1) lit. d) - sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private: d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl ocupă în mod legal.

Referitor la drepturile expuse anterior, art. 75 C. civ. prevede anumite limite în sensul că nu constituie încălcări ale drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte sau exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte.

Analizând dispozițiile invocate referitoare la libertatea de exprimare invocate în cadrul memoriului de recurs, se constată că, potrivit art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau comunica informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere".

Jurisprudența CEDO a statuat că dreptul la libera exprimare nu este unul absolut, această concluzie fiind în concordanță cu dispozițiile art. 10 alin. (2) din Convenție, potrivit cărora exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Pe de altă parte, art. 8 din CEDO garantează oricărei persoane dreptul la respectarea vieții sale private și de familie. Așadar, cele două drepturi prevăzute de convenție nu sunt absolute, ci se limitează reciproc, în sensul că dreptul la viața privată încetează unde începe dreptul la liberă exprimare, iar dreptul la liberă exprimare încetează unde începe dreptul la viața privată, astfel încât fiecare din cele două drepturi garantate de convenție trebuie exercitat cu respectarea celuilalt.

În acest context trebuie verificat dacă în speță a existat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și care pot fi în conflict în anumite cauze: pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10 și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private, astfel cum este garantat de dispozițiile art. 8. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în acest scop în jurisprudența sa criterii cum ar fi: contribuția la o dezbatere de interes general; rolul sau funcția persoanei vizate și natura activităților care fac obiectul postării; modul în care sunt diseminate informațiile și maniera în care persoana în cauză este prezentată; comportamentul anterior al persoanei în cauză; incidența unei fapte sau a unei judecăți de valoare, existența unei baze factuale de natură a crea aparența de adevăr a informațiilor diseminate.

Din perspectiva acestor noțiuni teoretice, instanța de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmațiile pârâtei (cum ar fi "dacă nu o să vă ridice mascații, vă promit că o să vă fac viața un iad și dvs și soției și copilului", "o să vă hărțuiesc până la epuizare și o să vă găsesc indiferent unde v-ați ascunde", "criminal în serie", "ați dovedit că sunteți un criminal sadic care ucide din plăcere") se încadrează sau nu în sfera ilicitului și în ce măsură depășesc sau nu limitele criticii acceptabile.

Cadrul procesual la care s-a raportat instanța anterioară, ca de altfel și cea de fond, a fost stabilit prin decizia civilă nr. 597R/19.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, prin care a fost admis recursul declarat împotriva încheierii din 21.03.2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Astfel, fapta ilicită pretinsă a fost analizată în raport de postarea de pe pagina de C. a pârâtei, la sfârșitul căreia apare o fotografie a reclamantului. De asemenea, instanțele anterioare au constatat că reclamantul a învestit instanțele de judecată în speța de față cu o acțiune fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, pretinzând, exclusiv, un prejudiciu de imagine, prin petitul cererii de chemare în judecată, reclamantul precizând în mod expres că suma de 300.000 RON este solicitată cu titlu de daune morale reprezentând "prejudiciu de imagine" și argumentând că i s-ar fi încălcat dreptul la viață privată și de familie, cu componentele sale - dreptul la onoare, reputație și demnitate.

Instanțele anterioare au reținut că unele aspecte din mesajul postat pe pagina de C. a pârâtei, prin care i se adresează reclamantului, pot fi analizate ca o ingerință în dreptul său la demnitate și la propria imagine (respectiv la reputație, fiind vorba despre aspecte legate de viața profesională a reclamantului), dar în ceea ce privește "amenințările" la adresa reclamantului și a familiei sale ("altfel erai mort demult", "vă promit că o să vă fac viața un iad dvs. și soției și copilului", "o să vă hăituiesc până la epuizare și o să vă găsesc indiferent în ce văgăună v-ați ascunde"), s-a reținut că acestea ar putea intra sub o altfel de sferă, respectiv a ilicitului penal și nu constituie o ingerință în dreptul la demnitate și la propria imagine (sau la onoare, cinste, demnitate, prestigiu și reputație).

Neexistând o legătură de cauzalitate între aceste afirmații și prejudiciul de imagine pretins de reclamant, instanța de fond a subliniat că acestea nu sunt de natură să creeze un prejudiciu adus imaginii reclamantului și că aceste afirmații, acceptând că ar fi ilicite, nu intră sub protecția art. 72 și 73 C. civ., ci justifică, eventual, formularea unei plângeri penale pentru infracțiunea de "amenințare" sau ar putea, în funcție de circumstanțele concrete, să determine acordarea unor daune morale pentru eventuala stare de temere care a fost resimțită și pentru consecințele acesteia, însă reclamantul nu a invocat, nici măcar implicit, un asemenea prejudiciu.

Ca atare, lipsind una din condițiile prevăzute pentru angajarea răspunderii delictuale a pârâtei, conform art. 1357 și următoarele din C. civ., pentru aceste afirmații calificate ca amenințări la adresa reclamantului, nu s-a mai procedat la analiza textelor enunțate anterior, referitoare la ocrotirea drepturilor la viață privată și demnitate.

Această concluzie a fost îmbrățișată și de Curtea de apel care a constatat, de asemenea, că reclamantul a învestit instanțele de judecată cu o acțiune fundamentată pe instituția răspunderii civile delictuale, pretinzând, exclusiv, un prejudiciu de imagine, argumentând că i s-ar fi încălcat dreptul la viață privată și de familie, cu componentele sale dreptul la onoare, reputație și demnitate.

S-a reținut că afirmațiile pârâtei, redate anterior, în măsura în care nășteau o amenințare credibilă în psihicul apelantului, puteau justifica un alt eventual prejudiciu moral, generat de o posibilă faptă din sfera celor penale și că art. 72 și 73 C. civ. (cauza juridică a acțiunii introductive) nu acoperă și eventuale prejudicii morale generate de presupuse fapte penale, cum este și cazul infracțiunii de "amenințare", iar reclamantul nu a invocat, nici măcar tangențial, un prejudiciu moral pentru eventuala stare de temere care ar fi fost resimțită și pentru presupusele consecințe ale acesteia, ca urmare a amenințărilor intimatei - pârâte la adresa sa și a familiei sale.

Neinvocând un astfel de prejudiciu moral, nefăcând referire la nicio astfel de stare de temere și neformulând vreo plângere penală la adresa intimatei - pârâte, curtea a opinat că, cel mai probabil, aceste afirmații nu au generat o stare autentică de temere în psihicul apelantului și că, în aplicarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ., ce guvernează întregul proces civil, instanțele de judecată se pronunță în limitele învestirii, astfel că, în mod corect, prima instanță s-a raportat la afirmațiile intimatei - pârâte care pot justifica un presupus prejudiciu de imagine, astfel cum a înțeles apelantul să solicite prin cererea introductivă.

Aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat, reclamantul necriticând în recurs neanalizarea de către instanțele anterioare, din perspectiva art. 72-75 C. civ., a afirmațiilor calificate ca posibile amenințări, astfel încât vor fi respinse criticile recurentului din perspectiva încălcării unor texte de drept material care nu au făcut obiectul analizei instanțelor de fond, nefiind incidente în cauză.

Referitor la celelalte afirmații ale pârâtei, menționate în memoriul de recurs, respectiv "criminal în serie" și "ați dovedit că sunteți un criminal sadic care ucide din plăcere", Înalta Curte, reține că acestea au fost analizate în detaliu de instanța de apel, care a suplinit considerentele primei instanțe.

Astfel, în privința acestora, Curtea de apel a reținut că au fost făcute la adresa unui funcționar public ce exercita, la acel moment, o funcție publică oficială (director al Autorității pentru Supravegherea și Protecția Animalelor - APSA) cu referire la un subiect de interes public și deosebit de sensibil pentru activiștii civici în domeniu - respectiv eutanasierea câinilor fără stăpân, afirmațiile analizate fiind judecăți de valoare ale pârâtei, respectiv afirmații ce reprezintă opinii personale ale acesteia, caracterizate, inerent, de o doză de subiectivism, dar care se bazează pe anumite fapte concrete (cadavre ale câinilor eutanasiați, găsite de intimată, admiterea implicită și chiar explicită a activității de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al APSA al apelantului), având, așadar, o bază factuală rezonabilă.

Faptul că afirmațiile în discuție pot fi caracterizate, inerent, de o doză de subiectivism, a fost justificat, în mod corect, în opinia instanței de recurs, de către Curtea de Apel București prin raportare la jurisprudența CEDO referitoare la dreptul ocrotit de art. 10 din Convenție, respectiv cauza Handyside împotriva Regatului Unit, arătându-se că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și sub rezerva paragrafului 2 acoperă nu numai informațiile și ideile care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației.

Sub acest aspect, situația factuală deja stabilită de instanțele anterioare a reținut că problema câinilor fără stăpân a dezvoltat ample discuții în România (și în special în București), existând măsuri concrete ale autorităților, în urma unor cazuri mediatizate de atacuri ale câinilor asupra oamenilor (inclusiv copii), precum și foarte mulți activiști în acest domeniu, militând pentru drepturile animalelor (pârâta fiind unul dintre aceștia), iar postarea pârâtei de pe pagina personală de C. contribuie la o dezbatere de interes general, fiind prezentate exclusiv aspecte care țin de activitatea profesională a reclamantului, în calitatea sa de director al APSA la acel moment.

În acest context, faptul că un anumit segment al populației este îngrijorat de problema eutanasierii câinilor fără stăpân, denotă interesul public al informațiilor expuse de pârâtă și justifică chiar un caracter ofensator sau șocant al acestora, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului în sensul evaluării greșite a dozei de subiectivism acceptată de către instanțele anterioare prin raportare la afirmațiile pârâtei.

Pe de altă parte, această doză de exagerare este permisă și prin raportare la calitatea reclamantului, deoarece așa cum s-a statuat în jurisprudența CEDO, (cauza Axel Springer c. Germaniei), este necesar să se facă distincție între persoanele de drept privat și persoanele care acționează într-un context public, în calitate de personalități politice sau persoane publice. Art. 10 alin. (2) din Convenție conferă o libertate largă de exprimare în domeniul discursului politic sau al chestiunilor de interes general, iar limitele criticii admisibile sunt mai ample față de un o persoană publică, vizată în această calitate, decât față de un simplu particular deoarece spre deosebire de al doilea, primul se expune inevitabil și conștient unui control atent al faptelor și gesturilor sale atât din partea ziariștilor, cât și din partea masei de cetățeni și, în consecință, trebuie să arate o toleranță mai mare (cauza Petrina c. României).

În cauză, așa cum au constatat instanțele anterioare, reclamantul este o persoană publică, fiind la momentul săvârșirii pretinsei fapte ilicite director general în cadrul Autorității pentru Supravegherea și Protecția Animalelor, iar activitatea sa profesională anterioară și probitatea sa morală pot fi considerate ca fiind chestiuni de interes general, care să fie supuse dezbaterii publice din partea celorlalți cetățeni, ceea ce impune o mai mare toleranță cu privire la criticile primite în raport de calitatea sa oficială, standardul de protecție aferent art. 8 fiind astfel mai scăzut.

Vor fi înlăturate criticile recurentului în sensul că afirmațiile intimatei nu au vizat strict activitatea profesională a reclamantului, deoarece prin declarațiile incriminate se aduce atingere vieții sale private, în ceea ce privește calitatea acestuia de soț, tată, etc., iar expresiile jignitoare, denigrante și amenințătoare tind la denigrarea personală a recurentului, întrucât sintagma "a fi criminal" nu se poate afirma prin raportare la activitatea profesională a unui om, ci la calitatea sa de a ucide.

Pe de o parte, așa cum s-a arătat anterior, amenințările privind recurentul și familia acestuia nu fac obiectul analizei referitoare la încălcarea dreptului său la imagine, neavând o legătură de cauzalitate cu aceasta.

Pe de altă parte, expresiile referitoare la verbul a ucide, analizate de instanță la solicitarea reclamantului din perspectiva încălcării dreptului la propria imagine, nu se referă la activitatea personală, extraprofesională, a reclamantului, câtă vreme faptele imputate vizează anumite fapte concrete - cadavre ale câinilor eutanasiați, admiterea activității de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al APSA al recurentului, având, așadar, legătură directă cu activitatea profesională a acestuia.

De asemenea, vor fi respinse și susținerile recurentului potrivit cărora, afirmațiile analizate nu pot fi considerate drept "judecăți de valoare" și/sau "afirmații ce au o bază factuală rezonabilă".

Sub acest aspect, instanța de recurs constată că jurisprudența în materie a statuat că trebuie să se facă distincție între libertatea de informare și libertatea de opinie, precum și între judecățile de valoare și afirmațiile factuale, toate acestea fiind în egală măsură protejate de art. 10 al Convenției.

Or, tocmai făcând această distincție dintre categoria judecăților de valoare în care se încadrează exprimarea opiniei unei persoane asupra calităților profesionale, morale și personale ale altuia, și cea a afirmațiilor factuale ce exprimă acuzații de a fi comis fapte determinate, CEDO a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăți de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba verității celor afirmate, o astfel de obligație fiind imposibilă și împiedicând persoanele să își afirme opinia despre alții (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

Este adevărat că, deși proba verității nu este cerută în cazul judecăților de valoare, nu se poate deduce o libertate absolută de a formula judecăți de valoare, întrucât jurisprudența Curții permite sancționarea unor astfel de judecăți atunci când ele sunt injurioase ori nu au o bază factuală suficientă. Cu alte cuvinte, Curtea acceptă aproape nelimitat formularea unor judecăți de valoare, însă nu permite formularea unor opinii complet nejustificate cu privire la o persoană (cauza Lingens c Austriei).

Or, în speța de față, așa cum în mod corect a arătat și instanța de apel, afirmațiile imputate reclamantului sunt referitoare sau decurg din pretinsa moarte a unor câini comunitari, deci se referă exclusiv la activitatea desfășurată de reclamant în calitate de director al ASPA și au avut o bază factuală, reprezentată de adresa nr. x/03.02.2016 a Curții de Conturi, comunicată intimatei - pârâte .

Astfel, situația de fapt stabilită și care nu mai poate fi contestată în prezenta cale extraordinară de atac, atestă că la momentul efectuării afirmațiilor imputate pârâtei, aceasta se afla în posesia adresei nr. x/03.02.2016 a Curții de Conturi (care a fost postată, de asemenea, pe contul de C. al pârâtei), prin care i s-a comunicat că aspectele sesizate în legătură cu activitatea Autorității pentru Supravegherea și Protecția Animalelor au fost verificate cu ocazia misiunii de audit financiar efectuate în perioada 02.11-15.12.2015 la această instituție publică și că în urma verificării au fost constatate, printre alte abateri de la principiile legalității, regularității, economicității, eficienței și eficacității cheltuirii banilor publici, nereguli în legătură cu contractarea și decontarea serviciilor de capturare și transport al câinilor comunitari, confirmându-se aspectele sesizate chiar de către pârâtă.

Astfel, în mod corect a constatat instanța anterioară că acuzațiile aduse de pârâtă reclamantului, respectiv directorului instituției, au avut o bază factuală suficientă, Curtea de Conturi constatând că au existat nereguli în legătură cu cheltuirea banilor publici.

Este adevărat că ulterior, Tribunalul București a admis, prin sentința civilă nr. 7038/07.12.2016, pronunțată în dosar nr. x/2016, acțiunea formulată de ASPA și a anulat măsurile dispuse la pct. I.4, II. 5 și III.6 din decizia nr. 29/14.01.2016 emisă de Curtea de Conturi București, însă aceasta nu este de natură să conducă la o altă soluție, așa cum a reținut și Curtea de Apel București, câtă vreme, la data emiterii afirmațiilor de către pârâtă, moment la care se analizează existența unei baze factuale, nici dosarul nr. x/2016 (la care a făcut referire prima instanță), nici dosarul nr. x/2019 (invocat de apelant în cererea de apel) nu erau demarate, raportul Curții de Conturi și adresa invocată de intimată prezentând, așadar, o realitate faptică și juridică.

Trebuie precizat că baza factuală luată în considerare de instanța de apel se referă la situația avută în vedere de pârâtă la data publicării postării ce face obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, și trebuie adaptată persoanei în cauză, cunoștințelor acesteia, prin raportare la calificarea și calitatea acesteia și datelor de care dispunea, care, în opinia proprie, erau în măsură a crea aparența de adevăr a informațiilor diseminate.

Solicitarea recurentului de a fi cenzurate concluziile instanței de apel în sensul că afirmațiile prezentate precum: "criminal în serie" și "criminal sadic care ucide din plăcere" se bazează pe anumite "fapte concrete (cadavre ale câinilor eutanasiați, găsite de intimată, admiterea implicită și chiar explicită a activității de eutanasiere a câinilor fără stăpân realizată în mandatul de director al ASPA al apelantului)", țin de modalitatea în care instanțele de fond au apreciat asupra situației factuale deduse judecății, care nu pot face obiectul cenzurii în calea de atac a recursului prin raportare la cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ce stipulează în concret cazurile de nelegalitate în care se poate dispune casarea unei hotărâri în calea de atac a recursului.

Urmează a fi respinsă și solicitarea recurentului de a se constata că libertatea de exprimare este disproporționată în raport de scopul legitim urmărit și implică încălcarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Convenție, deoarece intimata nu a avut niciodată calitatea de jurnalist, astfel încât afirmațiile ei din spațiul public nu pot fi încadrate în sfera dispozițiilor art. 75 C. civ.

Înalta Curte constată că în practica judiciară s-a statuat că rețeaua de socializare C. este spațiu public, aceasta fiind o rețea de socializare (informațională) publică, receptivă perpetuu în web (internet), bazată pe un site web la care utilizatorii pot adera prin înscriere și interacționa liber cu alți utilizatori, deja înscriși, destinată accesului public/oricărui utilizator, în fața unui anumit număr de persoane, iar urmare a accesării paginii de socializare de către anumiți utilizatori (asociați publicului), mesajul a devenit accesibil publicului larg, neutilizator al rețelei de socializare în cauză, prin diseminarea acestuia .

Ca atare, publicarea unor informații de interes public prin intermediul acestei rețele de socializare, chiar de către o persoană care nu este jurnalist, se bucură de apărarea conferită de dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare".

Art. 10 din CEDO nu face nicio deosebire în funcție de natura scopului urmărit sau rolul persoanelor fizice ori juridice în exercitarea acestei libertăți (a se vedea, mutatis mutandis, D. împotriva Spaniei, hotărârea din 24 februarie 1994, seria x nr. x-A, pag. 16-17, pct. 35).

Acesta se aplică nu doar conținutului informațiilor, ci și mijloacelor de diseminare, deoarece orice restrângere aplicată mijloacelor este în mod necesar o ingerință în dreptul de a primi și a comunica informații (a se vedea, mutatis mutandis, Autronic AG împotriva Elveției, hotărârea din 22 mai 1990, seria x nr. x, pag. 23, pct. 47).

Ca atare, raportat la considerentele expuse în precedent, nu se poate aprecia că dreptul reclamantului la imagine, pretins încălcat prin cererea de chemare în judecată a fost încălcat, nereieșind din actele și lucrările dosarului că libertatea de exprimare a fost exercitată abuziv, astfel încât nu se poate constata o încălcare a normelor de drept material (art. 72, 73 și 74 alin. (1) lit. c) și art. 253 C. civ., art. 8, 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), precum și art. 1 alin. (3) din Constituția României.

Referitor la critica încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurentul a susținut că hotărârea este nemotivată în privința acordării de către instanța de fond a cheltuielilor de judecată. Susține că, prin întâmpinare, intimata a recunoscut că aceste cheltuieli au fost cerute pentru fond și apel încă de la fond, astfel că tribunalul a acordat cheltuieli pentru o etapă procesuală ce nu fusese parcursă, dar instanța de apel a înlăturat această critică, prin raportare la documentele fiscale depuse, fără a analiza situația menționată, recunoscută de intimată.

Sub acest aspect se constată că instanța de fond a constatat că onorariul de avocat este în cuantum de 16.344,17 RON, stabilit conform facturii fiscale nr. x/06.10.2017 și achitat conform dovezilor depuse la dosar și a dispus reducerea acestuia la 8.000 RON, făcând trimitere la dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Apelul reclamantului a vizat faptul că suma cheltuielilor de judecată acordate prin sentința civilă este excesivă și disproporționată față de obiectul pricinii.

Curtea de apel a arătat, în ceea ce privește acest motiv de apel, că în cererea de apel s-au formulat considerații numai cu privire la aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., dar la formularea concluziilor în dezbateri apelantul - reclamant, prin reprezentatul convențional, a afirmat și faptul că au fost acordate la fond cheltuieli care vizează și calea de atac care nu fusese încă epuizată.

Observând înscrisurile depuse la dosarul primei instanțe de către partea pârâtă în susținerea pretenției vizând cheltuielile de judecată, curtea a constatat că nu rezultă nici din factura fiscală depusă, nici din chitanța și extrasele de cont, faptul că suma pretinsă la fond ar fi reprezentat onorariu avocațial și pentru faza procesuală a apelului. O afirmație contrară acestei situații de fapt reținută de instanța de apel nu poate face obiectul cenzurii instanței de control judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Curtea a considerat că prima instanță a aplicat în mod legal și temeinic dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., o diminuare a cheltuielilor solicitate la fond sub valoarea de 8000 RON stabilită de tribunal nefiind justificată, în raport de obiectul și valoarea litigiului, numărul termenelor acordate la fond, probatoriul administrat și munca efectiv prestată de avocat (reprezentarea și asistența juridică, redactarea de acte procedurale, prezența la termenele de judecată, calitatea reprezentării și a argumentelor invocate).

Ca atare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a motivat soluția sa de respingere a apelului reclamantului, a analizat în concret cererea de apel dedusă judecății, a indicat considerentele în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în concordanță cu soluția pronunțată sub aspectul acordării de către tribunal a cheltuielilor de judecată și raportându-se la complexitatea cauzei și munca prestată de avocat în fața primei instanțe și nu la suma inițială solicitată cu titlu de onorariu de apărător.

Motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt reținute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situației reținute. De asemenea, în practica judiciară, inclusiv din perspectiva hotărârilor CEDO, s-a arătat în mod constant că nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic.

Or, din verificarea considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a motivat judicios soluția pronunțată, înlăturând susținerile apelantului reclamant, neputându-se reproșa acesteia că nu a răspuns concret unor motive de apel, motiv pentru care vor fi respinse criticile recurentului sub acest aspect.

Față de cele arătate anterior se constată că nu sunt fondate criticile invocate de recurent, motiv pentru care, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 1584 A din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Făcând aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va fi obligat recurentul, ca parte căzută în pretenții, la plata către intimată a sumei de 2931,33 RON, cheltuieli de judecată avansate în prezenta cale de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1584 A din 20 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 2931,33 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2021.