ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1266/2020

Ședința publică din data de 25 iunie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 15.11.2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor B. și C. la plata unor daune morale în cuantum de 500.000 RON, reprezentând prejudiciul de imagine produs în urma unor afirmații calomnioase făcute la diverse emisiuni de televiziune și în mediul publicațiilor on-line de pe internet; obligarea pârâtei B., prin mijloacele de comunicare pe care le deține, la publicarea hotărârii ce se va pronunța în această cauză, în situația în care acțiunea va fi admisă.

Sentința pronunțată de tribunal

Prin sentința civilă nr. 1377/12.07.2018 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.R.L., a admis, în parte, acțiunea, a obligat pârâta C. la plata către reclamant a sumei de 15.000 RON cu titlu de daune morale și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtei D. pentru lipsa calității procesuale pasive.

Decizia pronunțată de curtea de apel

Prin decizia nr. 1110 A din 17 septembrie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost respinse, că nefondate, apelurile formulate de apelantul reclamant A. și de apelanta pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 1377/12.07.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A respins cererea apelantului reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă apelului său, ca nefondată și a luat act că în privința cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat ales, apelantul reclamant și-a rezervat dreptul de a le solicita pe cale separată.

A obligat apelantul reclamant să plătească intimatei pârâte C. cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, pârâta C. a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de recurs invocat, recurenta a arătat că instanța de apel a dezvoltat în considerente aspecte teoretizate, cu referire la libertatea de exprimare și la limitele acesteia, că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Astfel, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a învederat că, în ce privește faptele reținute, într-adevăr, în cadrul acelei emisiuni televizate, a afirmat că reclamantul i-a adresat amenințări în timpul conviețuirii și că încă se teme pentru viața ei, că prin afirmațiile făcute, a adus la cunoștința publicului amenințările reclamantului, vizând viața și integritatea sa fizică, că prin natura lor, aceste fapte pot fi calificate potrivit dreptului penal, și vor fi întotdeauna caracterizate de un interes general, interesul de a fi descoperite, interesul de a fi pedepsite, și, respectiv interesul de a fi aduse la cunoștința publicului.

S-a mai învederat că instanța de apel a ignorat Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, act normativ de îndrumare în domeniul audiovizual, care în art. 32 alin. (3) prevede că dreptul la propria imagine nu trebuie să împiedice aflarea adevărului în probleme de interes public justificat. Noțiunea de interes public justificat este definită în art. 31 din Codul audiovizual, fiind considerate a fi de interes public justificat orice probleme, fapte sau evenimente care influențează societatea sau o comunitate, în special cu privire la prevenirea sau dovedirea săvârșirii unei fapte de natură penală.

De asemenea, se arată că probarea, prin intermediul martorilor propuși, a unei stări conflictuale dintre ea și reclamant pe perioada relației, a existenței certe a unor amenințări auzite chiar de către martori, a unor episoade nefericite care i s-au întâmplat ulterior despărțirii de reclamant, în posibilă legătură cu acesta, ar fi fost suficiente pentru a se reține proba faptelor afirmate. În plus, arată recurenta, odată dovedită atitudinea violentă verbal a reclamantului, manifestată prin amenințări indirecte ("nu mai cazi o dată pe scări"), chiar în lipsa dovedirii tuturor amenințărilor expuse de ea în public, nu mai permite reclamantului dreptul la dezdăunare, pentru că ar echivala cu invocarea propriei culpe a reclamantului, culpă ce sta la baza faptului păgubitor.

Recurenta mai susține că despăgubirile acordate reclamantului apar ca nejustificate sau, cel puțin, nejustificat de mari, motiv pentru care solicită admiterea recursului.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., art. 71 și următoarele C. civ., art. 1349, art. 1357 C. civ., art. 30 din Constituția României, art. 10 CEDO.

Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 14 mai 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1110 A din 17 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 25 iunie 2020.

Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea lui, că nefondat.

Excepția invocată a fost înlăturată ca urmare a admiterii în principiu a recursului prin încheierea din 14 mai 2020.

Recurenta pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a combătut susținerile intimatului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Sintetizând motivele invocate de recurentă în ce privește incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține, în esență, că acestea vizează greșita reținere a instanței de apel, în sensul că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât fapta pârâtei de a dezvălui că se teme de reclamant nu este una care să provoace un prejudiciu de 15.000 RON, că martorii au confirmat susținerile ei, dar în cuprinsul deciziei instanța a reținut doar parțial aceste declarații, ce au fost interpretate greșit.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material" indicat de recurentă ca temei de drept al recursului, Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Or, raportând cele expuse la litigiul pendinte, ce are ca obiect răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care starea de fapt nu a fost contestată, precum și în condițiile în care, în cauză, sunt îndeplinite cumulativ elementele legale necesare pentru antrenarea acestei răspunderi, Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1349 și 1357 alin. (1) C. civ., raportat la art. 10 Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce reglementează dreptul la libera exprimare.

Astfel, alin. (2) din art. 10 din Convenție, ce reglementează libertatea exprimare, prevede că "exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății, a moralei, a reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informațiilor confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Or, în acest context, în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare Înalta Curte reține că în mod legal și corect instanța de apel a constatat că informațiile ce au fost făcute cunoscute publicului nu vizează un interes general, de natura celor expuse în alin. (2) al art. 10 din Convenție, dat fiind faptul că pârâta a făcut afirmații ce vizează aspecte din viața privată a reclamantului, aduse la cunoștința publicului în cadrul emisiunii televizate și apoi preluate în presă, afirmații ce au fost de natură a aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale reclamantului, ceea ce face posibilă antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, în condițiile în care fapta pârâtei, constând în afirmații de o gravitate deosebită fără a se prezenta argumente credibile, nu pot fi circumscrise sferei de protecție a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte reține că, în analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, raportat și la libertatea de exprimare de care se prevalează pârâta, instanța de apel a analizat depășirea limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, prin prisma jurisprudenței și a statuărilor Curții Europene (cauza Niculescu Dellakeza vs. România, cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România, cauza Ileana Constantinescu vs. România, cauza Axel Springer AG c. Germaniei), în sensul că se impune a se avea în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este făcut, interesul public pentru tema dezbătută, raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, inclusiv notorietatea persoanei vizate.

Potrivit jurisprudenței CEDO (cauza Tolstoy Miloslavsky c. Regatului Unit, și în toate cauzele în care se constată încălcări ale drepturilor prevăzute de Convenția Europeană a Drepturilor Omului), daunele morale se stabilesc în raport de consecințele negative suferite de victimă, importanța valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care victimei i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.

În cuantificarea prejudiciului moral, aceste condiții sunt subordonate aprecierii rezonabile pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs, astfel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără justă cauză a celui care pretinde daune morale.

Criteriul general evocat de CEDO constă în aceea că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă victimei, având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora. În situația daunelor morale, datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă a acestora în bani nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin raportare la elementele de fapt, apreciate în complexitatea lor.

Din perspectiva celor expuse și a întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reține că instanța de apel, la determinarea daunelor morale, a avut în vedere aspectele ce se degajă din jurisprudența CEDO, care atunci când acordă despăgubiri morale nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, precum și faptul că în ce privește modul de calcul și cuantumul daunelor morale acordate, nici sistemul legislativ românesc și nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a acestora, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune.

Raportând aceste aspecte la litigiul pendinte, Înalta Curte reține că este nefondată susținerea recurentei legată de cuantumul daunelor morale acordate, cu atât mai mult cu cât în faza procesuală a recursului întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu se poate proceda la o reapreciere a cuantumului despăgubirilor ce ar rezulta dintr-o reevaluare a situației de fapt.

În condițiile în care, prin cererea de recurs, pârâta a criticat decizia recurată în ce privește administrarea și interpretarea probatoriului, susținând că declarațiile martorilor propuși au fost greșit interpretate, critică întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, nu se susține o greșită aplicare a normelor de procedură civilă, ci pârâta se referă la modul în care instanța de apel a interpretat declarațiile martorilor, fiind o veritabilă critică de netemeinicie, ceea ce exclude posibilitatea examinării ei în calea de atac extraordinară a recursului în condițiile în care art. 488 C. proc. civ. vizează doar aspecte de nelegalitate a hotărârii.

Față de cele expuse, cum niciuna din susținerile recurentei nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Văzând dispozițiile art. 453 C. proc. civ., precum și dovada cheltuielilor de judecată depuse la dosar de intimatul reclamant A., constând în onorariu de avocat, Înalta Curte urmează a dispune obligarea recurentei C. la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată, către intimatul reclamant A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, că nefondat, recursul formulat de pârâta C. împotriva deciziei nr. 1110 A din 17 septembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenta pârâtă C. la plata sumei de 2.380 RON cheltuieli de judecată către intimatul reclamant A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2020.