ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1744/2020

Ședința publică din data de 23 septembrie 2020

Deliberând asupra cauzei civile de față, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 27 iulie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând instanței: să constate încălcarea de către pârâtă a dreptului la onoare, demnitate, reputație și viață privată, drepturi nepatrimoniale ce au fost nesocotite prin formularea unor afirmații denigratoare, defăimătoare, batjocoritoare și mincinoase la adresa reclamantei; să admită cererea de răspundere civilă delictuală împotriva pârâtei și să o oblige pe aceasta la repararea integrală a prejudiciului cauzat prin plata unei sume de 1.000.000 euro, reprezentând daune morale datorate pentru atingerea adusă drepturilor la onoare, demnitate și reputație; să o oblige pe pârâtă la încetarea oricărei încălcări în ceea ce o privește pe reclamantă și familia acesteia de natură a leza drepturile intrinseci ființei umane, demnitatea, onoarea, reputația și viața privată; să oblige pârâta la publicarea dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată într-un ziar de largă circulație și să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată generate de declanșarea prezentului litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat conform art. 451 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1821/08 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate și, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 203A din 15 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 07 mai 2019, reclamanta A..

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, invocând în drept motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, întrucât a analizat motivele de apel numai prin raportare la dispozițiile art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană, deși prin motivele de apel a învederat că, prin sentința de fond, prima instanță a omis a se pronunța asupra aplicabilității în speță a prevederilor art. 72, art. 70, art. 75, art. 252 și art. 253 C. civ.

Astfel, deși a făcut trimitere prin citate la informațiile denigratoare oferite de intimata-pârâtă presei, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au apreciat că o astfel de atitudine nu ar aduce atingere onoarei, demnității și dreptului său la viața privată; analizând apelul numai prin prisma dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenția Europeană, instanța de apel a încălcat principiile fundamentale ale dreptului procesual civil, consacrate prin art. 6, 8, 9 și 13 C. proc. civ.

A susținut recurenta-reclamantă că, în ceea ce privește cauza, aceasta este percepută ca fiind temeiul legal al unei acțiuni, fiind definită ca situația de fapt calificată juridic, reprezentând instituția de drept material la care se raportează în expunerea motivelor de fapt și de drept ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Raportat la art. 9 C. proc. civ., instanța nu poate schimba cauza acțiunii deduse judecății, fața de principiul disponibilității în procesul civil, așa cum au procedat instanța de fond și cea de apel (care a omis total a se pronunța asupra criticilor aduse, privind nesocotirea de către intimata-pârâtă a drepturilor nepatrimoniale, ca drepturi fundamentale).

S-a arătat că, prin decizia atacată, instanța de apel a încălcat și dreptul la un proces echitabil, principiu consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 C. proc. civ. și art. 21 pct. 3 din Constituția României, ca o componentă a principiului asigurării preeminenței dreptului într-un stat de drept având în vedere că instanța de apel a apreciat că dreptul la exprimare al intimatei-pârâte prevalează în raport cu dreptul la viața privată al recurentei.

În dezvoltarea motivului de recurs prin care a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că ar cuprinde motive contradictorii, întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că, la fila x din considerente, instanța de apel a făcut trimitere la dosarul de divorț care s-a desfășurat între B. și C., reținând că s-a luat act de încetarea căsătoriei celor doi la data de 23 ianuarie 2017; în consecință, la data decesului intimata-pârâtă nu mai avea calitatea de soție a defunctului, iar atitudinea sa față de defunct nu îi dădea acesteia legitimitatea a se ocupa de funeralii.

Cu referire la expresiile cu un vădit caracter denigrator de "tolerată", "persoană care toarnă copii pe bandă rulantă", instanța de apel a arătat că intimata-pârâtă era îndreptățită să-i adreseze astfel de cuvinte, pe motiv că nu avea o legătură de căsătorie cu fiul defunctului C., pentru acest motiv trebuind practic să fie exclusă din familie; cu toate acestea la fila x din considerente (paragraful 6) se menționează:

"Ca atare, nu se poate spune că statutul apelantei-reclamante în societate este incert câtă vreme aceasta duce o viață de familie cu fiul defunctului C., având o relație de concubinaj, care este recunoscută de dreptul european ca fiind echivalentă relației de căsătorie".

A susținut recurenta-reclamantă că raportat la aceste considerente ale instanței nu se justifică respingerea apelului cu motivarea că expresiile jignitoare și denigratoare la adresa sa proferate de intimata-pârâtă nu aduc atingere onoarei demnității și dreptului la viață privată, astfel cum aceste valori nepatrimoniale sunt apărate de Constituție (art. 1), legislația internațională (art. 8 din Convenția europeană) și C. civ. (art. 72, art. 70 și art. 75).

În plus, cu referire la informațiile prezentate în formă de citat de ziarul on-line "Știri pe surse", instanța de apel a reținut în mod incorect că nu s-a dovedit că afirmațiile ar aparține intimatei-pârâte, în condițiile în care afirmațiile sunt prezentate în citat preluat din ziarul menționat.

A susținut recurenta-reclamantă că față de prevederile art. 425 C. proc. civ. se poate constata că în considerentele deciziei atacate există contradicții, întrucât, conform celor expuse, instanța de apel a apreciat că acțiunea promovată este neîntemeiată, deși prin prisma altor considerente, acțiunea a fost apreciată ca fiind întemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs prin care a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel s-a axat numai pe considerentul că prin acțiunile întreprinse de intimata-pârâtă nu s-ar fi adus atingere drepturilor nepatrimoniale reglementate de art. 8 din Convenția Europeană, fără nicio mențiune privind aplicabilitatea în speță a prevederilor art. 71, art. 72 și art. 74 C. civ. și ale art. 1 din Constituție.

A învederat că, prin discursurile mediatice ținute de intimata-pârâtă la adresa sa, menționate în al doilea motiv de recurs, intimata-pârâtă a adus atingere dreptului fundamental la demnitate, ca valoare inviolabilă, orice atingere a acestui drept intrând în sfera faptei ilicite întrucât încălcarea unor norme imperative ale legii și ale principiilor constituționale nu poate fi apreciată de o instanță ca excedând sferei delictului civil, la care se referă art. 1349 C. civ.

Or, prin interviurile și aparițiile în presă, intimata-pârâtă i-a adus acuze care sunt încriminate de legiuitor, prin articolele menționate fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale așa cum este reglementată această răspundere de art. 1357 C. civ., respectiv: existența unei fapte ilicite și înregistrarea unui prejudiciu ce constă în traumele psihice trăite cu mare intensitate, urmare a campaniei denigratoare pornită de intimata-pârâtă, aspecte care nu au fost luate în considere de instanța de apel prin decizia recurată, aceasta limitându-se la dreptul la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană, drept care este mai tolerant față de ziariști, iar nu față de persoanele fizice care cu intenție directă urmăresc ca o altă persoană să fie prezentată într-o lumină total nefavorabilă.

A arătat recurenta-reclamantă că atacul pornit de intimată împotriva sa, dovedit prin trimitere la publicațiile unde i-au fost aduse grave acuzații, au fost făcute în spațiul public, fapt necontestat de instanța de apel, care a reținut în mod nelegal că numai situația factuală trebuie avută în vedere, situație care nu ar impune nicio probă a verității, în totală contradicție cu prevederile legale invocate și care, raportat chiar la situația factuală, atestă fără dubiu că a fost denigrată în mod grav de intimata-pârâtă, pentru a crea o percepție greșită publicului; respingerea apelului prin decizia recurată atestă că instanța de apel a ignorat total în primul rând dispozițiile art. 1 din Constituția României.

Astfel, în Constituția României, demnitatea este consacrată ca valoare fundamentală prin art. 1 alin. (3) în care se specifică faptul că: România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989 și sunt garantate, fiind vorba, așadar, de o formulare mult mai extinsă și de un context mai larg față de C. civ., care prin art. 72 ocrotește, de asemenea, acest drept.

În art. 71 din C. civ. se specifică faptul că orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.

Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 26 din Constituția României, autoritățile publice respectă si ocrotesc viața intimă, familială și privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică sau bunele moravuri.

Conform art. 8 pct. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului și a corespondenței.

Art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene dispune că orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului comunicațiilor.

În opinia recurentei-reclamante, contrar acestor reglementări și probelor administrate, în mod nelegal a apreciat instanța de apel, prin decizia nr. 203/15 februarie 2019, că acuzațiile imputate de intimata-pârâtă, prin care a fost supusă atenției publice cu rea-credință, prin dezvăluiri făcute presei privind aspecte nereale din viața personală de familie, s-ar încadra în noțiunea de decență, aspect inadmisibil raportat la valorile ocrotite de normele invocate în cererea de recurs.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu referire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu a nesocotit principiul disponibilității întrucât dispozițiile legale, a căror incidență se susține, de către recurentă, că nu ar fi fost analizată, reglementează conținutul dreptului la liberă exprimare și al dreptului la demnitate.

Contrar opiniei recurentei, în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, afirmațiile pretins defăimătoare sunt analizate tocmai prin raportare la conținutul dreptului la liberă exprimare și prin raportare la conținutul dreptului la reputație (componentă a dreptului la demnitate) al cărui titular este recurenta - reclamantă.

De altfel, și prevederile art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor Omului reglementează tot conținutul, limitările si mijloacele de protecție a dreptului la reputație și a dreptului la liberă exprimare.

Cu referire la criticile prin care s-a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că ar cuprinde motive contradictorii, intimata-pârâtă a arătat că niciunul dintre argumentele recurentei, menite a susține această critică, nu sunt de natură a confirma ipoteza potrivit căreia hotărârea nu ar fi motivată sau, după caz, hotărârea ar cuprinde motive contradictorii.

Astfel, nu poate fi primită susținerea recurentei în sensul că hotărârea instanței de apel ar fi nemotivată, câtă vreme, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta a analizat și a criticat tocmai considerentele care au fundamentat pronunțarea hotărârii recurate. În atare condiții, nu se poate susține că hotărârea instanței de apel nu ar fi motivată.

Cu referire la critica potrivit căreia hotărârea instanței de apel ar cuprinde motive contradictorii, intimata-pârâtă a susținut că nu poate fi primită.

De asemenea, intimata-pârâtă a susținut că nu sunt fondate nici criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel reținând în mod corect că în speță nu se conturează săvârșirea vreunei fapte ilicite, constând în încălcarea dreptului la reputație al reclamantei; în mod corect instanța de apel a reținut că afirmația conform căreia recurenta - reclamantă ar fi o persoană "tolerată" în cadrul familiei, a fost făcută în contextul conflictului preexistent între părți, pe fondul existentei unor afirmații/declarații publice ale recurentei cu privire la drepturile și la conduita morală ale intimatei, scopul exclusiv al acestei afirmații reprezentându-l apărarea drepturilor proprii.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 4 martie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 203 A/15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor succede:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității în sensul că a omis să cerceteze aplicarea la speță a dispozițiilor art. 70, 72, 75, 252 și 253 C. civ., examinând cauza exclusiv din perspectiva dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Critica nu este fondată.

Sub un prim aspect, Înalta Curte menționează că judecata în apel se face în limitele criticilor deduse judecății, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, Înalta Curte constată că dispozițiile legale pretins ignorate de instanța de apel sunt cele care reglementează dreptul la liberă exprimare (art. 70 C. civ.), dreptul la demnitate (art. 72 C. civ.), limitele dreptului la viață privată și la demnitate (art. 75 C. civ.), ocrotirea personalității umane (art. 252 C. civ.) și mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale (art. 253 C. civ.).

Aceste prevederi reprezintă, în esență, transpunerea în legislația națională a normelor cuprinse în art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, art. 8 din Convenție are următorul conținut: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Dispozițiile articolul 10 din Convenție prevăd că: "Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

În speță, se constată că în apel reclamanta a criticat sentința susținând că prima instanță s-a rezumat a cita prevederile art. 72, 70, 75, 252 și 253 din C. civ., fără raporta aceste reglementări la situația de fapt și fără a corobora modul de aplicare a acestora la probele administrate.

Dispozițiile legale citate de recurenta-reclamantă au următorul conținut:

Art. 70 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare. (2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75."

Art. 72 C. civ.: "(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."

Art. 75 C. civ.: "(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune."

Art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Art. 253 C. civ.: "(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței:

a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c).

(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;

b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului cauzat.

(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus prescripției extinctive."

Se constată că sub aspectul dispozițiilor legale menționate, examinând criticile formulate, în ansamblul lor, instanța de apel a menționat că: "Noul C. civ., prin art. 1397 cu trimitere la art. 253, prevede posibilitatea reparării patrimoniale și a prejudiciului nepatrimonial, fiind reglementate mijloacele de apărare a drepturilor nepatrimoniale la care o persoană, care pretinde înregistrarea unui prejudiciu din această perspectivă, poate recurge.

Curtea apreciază că susținerile reclamantei trebuie analizate și prin raportare la art. 30 din Constituție, care consfințește dreptul la libera exprimare, dar și prin raportare la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care în art. 10 prevede că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei, fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere."

Examinarea în cauză a dreptului la liberă exprimare și a limitelor acestuia a fost necesară având în vedere echilibrul care trebuie să existe între cele două drepturi de care se prevalează părțile, deopotrivă garantate, fiind necesar a se verifica dacă, prin faptele imputate, intimata-pârâtă s-a plasat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu consecința încălcării art. 8 din același act normativ, respectiv cu încălcarea dreptului recurentei-reclamante la reputație (componentă a dreptului la demnitate).

Prin urmare, curtea de apel a avut în vedere deopotrivă temeiurile de drept national și pe cele convenționale, examinând cauza în limita criticilor formulate prin raportare la ansamblul dispozițiilor legale invocate în cauză, neputându-se susține cu temei că instanța de apel avea a face o analiză distinctă a criticilor formulate în apel exclusiv pe temeiul normelor naționale care se situează în domeniul de reglementare al dispozițiilor art. 8 și 10 din Convenție.

Pe cale de consecință, nu pot fi primite nici criticile prin care s-a susținut că în acest mod instanța de apel ar fi încălcat principiile fundamentale ale procesului civil reglementate de art. 6, 8, 9 și 13 din C. proc. civ.

Cu referire la această susținere a recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că, în concret, au fost dezvoltate critici exclusiv din perspectiva schimbării cauzei cererii de chemare în judecată, ceea ce ar conduce la încălcarea dreptului de dispoziție al părții, critici care au un vădit caracter nefondat în condițiile în care, așa cum s-a arătat, instanța de apel a examinat cererea de apel prin raportare la ansamblul dispozițiilor legale invocate în cauză, iar dispozițiile C. civ. pretins necercetate nu reprezintă decât transpunerea normelor cuprinse în art. 8 și 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenta-reclamantă a susținut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, între paragrafele menționate de recurentă neexistând nicio contradicție de natură a afecta legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

În acest sens Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut, în privința pârâtei, faptul că nefiind desfăcută cu caracter definitiv căsătoria încheiată de aceasta cu defunctul C., în considerararea duratei căsătoriei, a prevederilor legale în virtutea cărora și-a păstrat calitatea de soție și a obiceiului, aceasta era îndreptățită să se ocupe de funeralii.

Cu referire la reclamantă a reținut că nu are un statut incert în societate întrucât duce o viață de familie împreună cu fiul defunctului C., având o relație de concubinaj care este recunoscută în dreptul european ca fiind echivalentă unei relații de căsătorie.

În contextul particular al cauzei, instanța de apel a analizat în ce raporturi se găsea fiecare dintre părți cu defunctul ale cărui funeralii au ocazionat declarațiile incriminate prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susținerilor recurentei, considerentele menționate în dezvoltarea motivului de recurs examinat nu au caracter contradictoriu; în realitate, instanța de apel a reținut lipsa caracterului ilicit al faptei imputate intimatei-pârâte în contextul în care însăși reclamanta i-a contestat pârâtei îndreptățirea de a se ocupa de înmormântarea soțului cu care se afla în proces de divorț.

Instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pârâta avea legal calitatea de soție, iar, pe de altă parte, că reclamanta nu are un statut incert în societate, relația sa de concubinaj fiind similară uneia de căsătorie din perspectiva dreptului la viață privată.

Trebuie însă menționat că aceste statuări ale instanței de apel, care nu se exclud, au fost expuse în contextul examinării unor critici diferite.

Astfel, instanța de apel s-a referit, pe de o parte, la contextul în care au fost făcute declarațiile de către pârâtă, reținând, totodată, că pârâta nu a nominalizat-o pe reclamantă ca fiind o persoană care nu ar face parte din familie, iar, pe de altă parte, a analizat în concret statutul reclamantei prin raportare la relația de concubinaj a acestuia cu fiul defunctului C., subliniind însă că percepția pârâtei, exprimată public, nu poate fi sancționată câtă vreme între părți nu s-au născut sentimente de atașament specifice vieții de familie.

Cu referire la criticile prin care s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu s-a dovedit că informațiile prezentate sub formă de citat în ziarul on-line "Știri pe surse" i-ar aparține pârâtei, din perspectiva motivului de recurs analizat Înalta Curte constată că nu există contadicții în motivare sub acest aspect, curtea de apel reținând că nu s-a dovedit că afirmațiile pretins denigratoare dintr-un comunicat de presă îi aparțin pârâtei în condițiile în care aceasta s-a apărat susținând că aparțin în realitate defunctului. În plus, curtea de apel a reținut că și în măsura în care aceste afirmații ar fi reale nu s-ar impune o altă concluzie față de situația conflictuală preexistentă dintre părți.

În consecință, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Cu referire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că, respingând apelul, Curtea de Apel București a apreciat că faptele imputate intimate-pârâte nu depășesc limitele de exprimare impuse de necesitatea respectării art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv că reclamanta nu a suferit un prejudiciu în legătură cu afirmațiile pârâtei care să atragă răspunderea acesteia din perspectiva dispozițiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Prin criticile formulate în dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ.

Recurenta nu a dezvoltat veritabile critici de nelegalitate sub acest aspect în sensul că nu a combătut raționamentul instanței de apel, ci a reiterat susținerile privitoare la interviurile și aparițiile în presă ale intimatei-pârâte, susținând că "a făcut dovada existenței unei fapte ilicite și a prejudiciului constând în traume psihice trăite cu mare intensitate, urmare a campaniei denigratoare pornită de intimata-pârâtă, aspecte care nu au fost luate în considerare de instanța de apel prin decizia recurată, aceasta limitându-se la dreptul la liberă exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană, drept care este mai tolerant față de ziariști".

Înalta Curte reține că, deși este real că limitele libertății de exprimare sunt mai largi în cazul jurnaliștilor, ipoteză care nu se regăsește în speță, conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, existența faptei ilicite nu a fost probată în circumstanțele particulare ale cauzei.

Înalta Curte subliniază că, în considerarea caracterului extraordinar al căii de atac a recursului, judecata în această cale de atac implică în mod exclusiv un control de legalitate a hotărârii atacate, fiind necesar, totodată, ca prin criticile formulate titularul căii de atac să evidențieze în mod particular pretinsele erori din raționamentul logico-judiciar al instanței de apel, nefiind permisă reiterarea susținerilor proprii ale părții.

În concret, recurenta-reclamantă nu a combătut argumentele prin care instanța de apel, făcând o analiză complexă a condițiilor răspunderii civile delictuale în situația particulară în care două drepturi garantate în mod egal de legislația națională și convențională (dreptul la reputație, circumscris dreptului la viață privată al reclamantei și dreptul la liberă exprimare al pârâtei), a conchis că afirmațiile considerate jignitoare de către reclamantă sunt exprimate într-o modalitate care nu este de natură să afecteze justul echilibru ce ar trebui să existe între libertatea de exprimare a unei persoane și dreptul la reputație al celeilalte.

Prin urmare, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor prin care s-a susținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 și 1357 C. civ., precum și caracterul pur formal al criticilor privitoare la dispozițiile art. 1 și 26 din Constituție, art. 71, art. 72 și art. 75 din C. civ. și art. 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Drepturilor Omului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 203A din 15 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2020.