ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2451/2021

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 18 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat: obligarea pârâtei la plata sumei de 1.000.000 euro, plătibili în RON la cursul de schimb euro/RON la data pronunțării, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul moral cauzat urmare a încălcării drepturilor nepatrimoniale ale reclamantei, constând în dreptul la demnitate, la onoare, la reputație și la imagine; obligarea pârâtei B. la prezentarea de scuze în mod public reclamantei și obligarea la publicarea în presă a dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de judecată în prezenta cauză; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea precizatoare din data 25 ianuarie 2018, reclamanta a menționat că din prejudiciul total solicitat pe calea cererii de chemare în judecată, respectiv 1.000.000 euro, suma solicitată pentru atingerile aduse dreptului la imagine este în cuantum de 100.000 RON, și în consecință a achitat taxă de timbru în cuantum de 3.105 RON. În drept, au fost invocate dispozițiile: art. 8 și art. 10 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale; art. 30 din Constituția României; art. 72, art. 73, art. 252, art. 253, art. 1349 și următoarele C. civ. art. 30, art. 192, art. 194, art. 451 și art. 453 C. proc. civ. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă: Prin sentința civilă nr. 776 din data de 2 aprilie 2018 Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., ca neîntemeiată. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie: Prin decizia civilă nr. 1511A din data de 10 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 776 din data de 2 aprilie 2018, pronunțate de către Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., ca nefondat. A luat act că intimata-pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. II. Calea de atac exercitată în cauză: II.1. Cererea de recurs: Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel a declarat recurs reclamanta A.. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 18 martie 2021, sub nr. x/2017. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor legale care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale și a celor care prevăd și ocrotesc drepturile la demnitate, la viață privată și la libera exprimare. Astfel, contrar raționamentului instanței de apel, potrivit căruia "informațiile" constituie baza factuală a declarației intimatei-pârâte, astfel cum aceasta a fost redată în cuprinsul articolului publicat la data de 19 aprilie 2017, a apreciat că existența acestor informații nu a fost dovedită prin nicio modalitate. Totodată, a apreciat că simpla afirmație a intimatei-pârâte în sensul că a fost informată cu privire la presupusa vizită, alături de un procuror, nu este de natură a sugera că intimata-pârâtă pune sub semnul întrebării existența acestei vizite, ci mențiunea referitoare la informațiile primite este menită a întări certitudinea efectuării vizitei secrete în scopul exercitării de presiuni și a șantajării defunctului C.. Prin urmare, susține că intimata-pârâtă se delimitează de varianta transmiterii doar a unor opinii, tocmai prin faptul că subliniază împrejurarea că situația pe care o descrie este fundamentată pe baza informațiilor, iar nu doar a părerii/opiniei sale sau pe baza unor zvonuri/aparențe. A mai arătat recurenta-reclamantă că, în ceea ce privește scopul pretinsei vizite secrete, în mod eronat instanța de apel și-a însușit considerentele primei instanțe, în sensul că utilizarea verbului la modul condițional-optativ ("Care or fi fost scopul…") și a adverbului "probabil" ar confirma faptul că prezumția de nevinovăție în ceea ce o privește este respectată și că declarația intimatei-pârâte constituie opinia acesteia și, nicidecum, o acuzație directă împotriva sa. Contrar opiniei instanței de fond, a apreciat că declarația intimatei-pârâte, în partea referitoare la scopul presupusei vizite secrete, nu respectă prezumția de nevinovăție, ci constituie o acuzație explicită la adresa sa. Totodată, a precizat că, luând în discuție scopul presupusei vizite secrete, intimata-pârâtă s-a exprimat folosind o întrebare retorică, care prin definiție, este fie acea la care nu se așteaptă un răspuns, dat fiind că răspunsul este evident, fie aceea la care răspunsul se regăsește în chiar cuprinsul întrebării. În opinia recurentei-reclamante, în speță, se conturează cea de-a doua ipoteză dintre cele anterior menționate, răspunsul la întrebarea părții adverse regăsindu-se în chiar cuprinsul întrebării: "Care să fi fost scopul dacă nu acela de a pune presiune pe el?". A apreciat că această manieră de exprimare nu a lăsat publicului posibilitatea de a-și forma propria impresie, de a-și exprima propria opinie ori de a ajunge la propria concluzie cu privire la scopul presupusei vizite secrete, ci a furnizat răspunsul, în sensul că scopul acesteia a vizat exercitarea de presiuni asupra defunctului C.. De asemenea, a mai arătat recurenta-reclamantă că, folosind negația în cuprinsul acestui răspuns ("dacă nu acela"), intimata-pârâtă a întărit ideea că nu ar mai putea exista niciun alt scop al presupusei vizite, fiind, astfel, exclusă orice posibilitate să se mai ajungă la concluzia că scopul vizitei ar fi putut să fie și altul decât exercitarea presiunii asupra defunctului. A mai susținut și că intimata-pârâtă a înțeles să lanseze o deducție, context în care a afirmat că "Probabil pentru a-l șantaja că i se va lua băiatul dacă nu primește ce vrea", astfel că, s-a stabilit o legătură directă între acțiunea de a pune presiune asupra defunctului și fapta de șantaj exercitată asupra acestuia. Recurenta-reclamantă a considerat că nu poate fi primită aprecierea instanței de apel în sensul că menționarea faptului că intimata-pârâtă va proceda la verificarea acelor informații ar confirma că declarația sa constituie doar o supoziție/o opinie, ci, dimpotrivă, prin menționarea inițierii acestor verificări, intimata-pârâtă a înțeles să sublinieze faptul că este în curs de a obține o dovadă în plus a situației care era deja certificată/confirmată de informațiile care i-au fost furnizate. A criticat faptul că instanța de apel nu a apreciat relevantă împrejurarea că "informații neverificate", cuprinse în declarația pârâtei, i-au adus prejudicii grave, întrucât au descris o activitate infracțională, conduită care nu poate fi acceptată prin prisma necesității respectării și garantării dreptului la libera exprimare, cu atât mai mult cu cât persoana vizată de acele informații nu este una publică, ci se bucură doar de un anumit grad de notorietate, criteriu de analiză reținut, de altfel, în mod corect de către instanța de apel. Totodată, recurenta-reclamantă a criticat și modalitatea în care instanța de apel a înțeles să aplice cel de-al treilea criteriu de analiză impus de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căruia comportamentul persoanei vizate anterior publicării informațiilor este relevantă în condițiile în care respectiva persoană a ales să se expună public în legătură cu acele informații, atât timp cât expunerea sa în presă, voluntară sau indirectă, a vizat subiecte și aspecte diferite și fără nicio legătură cu subiectul abordat în cuprinsul declarației pârâtei. Recurenta-reclamantă a susținut și că este greșită modalitatea în care instanța de apel a înțeles să analizeze criteriile referitoare la conținutul părții a doua a declarației intimatei-pârâte și a arătat că, deși curtea de apel a apreciat că sintagma "bunuri vânate" nu ar avea exclusiv o semnificație negativă, fiind necesar a fi interpretată prin raportare la conținutul întregului paragraf, în lipsa unei astfel de analize, a reținut că sintagma face referire la valoarea patrimoniului succesoral. În opinia recurentei-reclamante, în contextul analizei întregului paragraf, afirmația potrivit căreia ar vâna bunurile defunctului său soț este vădit defăimătoare și se circumscrie intenției intimatei-pârâte de a contura o conduită imorală și chiar ilegală în ceea ce o privește, atât timp cât sintagma la care s-a referit exclude ideea dobândirii în condiții de legalitate a unor bunuri care s-au aflat în patrimoniului defunctului său soț. Concluzionând, recurenta-reclamantă a susținut ca fiind eronată modalitatea în care instanța de apel a procedat la interpretarea și aplicarea, în raport de situația faptică concretă, a prevederilor legale care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale, precum și a dispozițiilor legale are prevăd și ocrotesc drepturile la demnitate, viață privată și la libera exprimare, dar și a principiilor consacrate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în materia incidentă. II.2. Apărările formulate în cauză: În termen legal, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 488 și art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ., și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susținerea excepție nulității recursului, în esență, intimata-pârâtă a arătat că partea adversă a indicat în mod formal art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile deduse judecății repunând în discuție problematica deja tranșată în fazele procesuale anterioare, adică interpretarea declarației sale cuprinse în articolul de presă publicat, din perspectiva condițiilor răspunderii civile delictuale și a concursului dintre dreptul său la libertatea de exprimare și drepturile nepatrimoniale la demnitate, viață privată și liberă exprimare. A mai arătat și că recurenta-reclamantă nu a indicat actul normativ reținut în mod eronat de către instanța de apel și nici textul legal cu privire la care aceeași instanță ar fi dat o interpretare greșită. Pe fondul recursului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat, a combătut cele susținute de recurenta-reclamantă, apreciind că hotărârea instanței de apel este legală, iar criticile părții adverse sunt neîntemeiate. II.3. Răspunsul la întâmpinare: Recurenta-reclamantă A. nu a formulat răspuns la întâmpinare. II.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți: În temeiul dispozițiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză a fost întocmit raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului, în cuprinsul acestuia constatându-se că părțile au deschisă calea de atac a recursului împotriva deciziei recurate, că recursul este formulat și motivat în termenul prevăzut de lege și este legal timbrat, iar cererea de recurs îndeplinește condițiile de formă reglementate de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității. În ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a art. 486 alin. (1) C. proc. civ., raportorul a reținut că recurenta-reclamantă a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar intimata-pârâtă a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Raportul vizând admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar acestea nu au formulat puncte de vedere. Constatându-se încheiată procedura de filtru, prin rezoluția din data de 27 octombrie 2021, s-a fixat termen la data de 16 noiembrie 2021, fără citarea părților, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. La acest termen de judecată, instanța a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului, invocate de intimata-pârâtă prin întâmpinare. II.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși recurenta-reclamantă a invocat incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., această invocare este una formală, partea neaducând critici concrete de nelegalitate deciziei recurate, ci și-a exprimat nemulțumirea cu privire la modul de interpretare de către curtea de apel a declarației intimatei-pârâte, supunând analizei instanței de recurs aspecte care au fost deja analizate în fazele procesuale anterioare. O astfel de modalitate de redactare a motivelor de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel. Astfel, prin motivele de recurs recurenta-reclamantă trebuia să indice, punctual, de ce este sunt greșite considerentele instanței de apel care sprijină soluția adoptată, însă aceasta, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel referitor la interpretarea declarație părții adverse și cu privire la care instanța de apel s-a pronunțat, omițând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia curții de apel. Pe de altă parte, deși a susținut că instanța de apel a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile legale care reglementează condițiile antrenării răspunderii civile delictuale și a celor care prevăd și ocrotesc drepturile la demnitate, la viață privată și la libera exprimare, recurenta-reclamantă nu a arătat în concret în ce constă greșeala instanței de apel din acest punct de vedere, ci a formulat susțineri ce vizează în realitate situația de fapt a speței stabilită în urma aprecierii probelor administrate și a interpretării celor arătate de către intimata-pârâtă în declarația publicată în presă. Or, instanța de apel, în contextul caracterului devolutiv al apelului, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel, instanța de recurs neputând proceda la reaprecierea probelor administrate și nici la stabilirea unei alte situații de fapt. Aceasta, întrucât recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al părții, în speță, față de interpretarea dată de instanță declarației intimatei-pârâte, a expresiilor folosite și a celor arătate în cuprinsul acesteia. Totodată, deși recurenta-reclamantă invocă nesocotirea criteriilor de analiză ce rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, aceasta în realitate critică concluziile la care instanța de apel a ajuns în urma aplicării acestor criterii, astfel că aceste susțineri reprezintă critici de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii recurate, împrejurare ce face imposibilă circumscrierea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează o examinare a hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale. Această analiză nu se poate realiza în lipsa indicării și dezvoltării motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., obligație care revine sub sancțiunea nulității, titularului căii de atac promovate. Prin urmare, cum susținerile formulate de recurenta-reclamantă nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Așa fiind, cum criticile formulate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.