ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1996/2021

Ședința publică din data de 6 octombrie 2021

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 15.12.2017, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâta S.C. D. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata următoarelor sume: 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale și 15.000 de RON, cu titlu de daune materiale, în favoarea reclamantei A.; 500.000 euro, reprezentând daune morale în favoarea reclamantului B. și 500.000 euro, cu titlu de daune morale în favoarea reclamantei C..

Prin sentința civilă nr. 2915/03.10.2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 9.174,19 RON, reprezentând daune materiale și a sumei de 100.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, cu titlu de daune morale; a sumei de 5.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, reprezentând daune morale, către reclamantul B. și a sumei de 30.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, cu titlu de daune morale, către reclamanta C..

Împotriva acestei sentințe, toate părțile au declarat apel.

La 25.10.2019 A., B. și C. au formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire în sarcina lor a taxei judiciare de timbru în cuantum de 12.683 RON, care a fost respinsă prin încheierea nr. 122A/04.11.2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

La aceeași dată apelanții-reclamanți au solicitat acordarea ajutorului public judiciar, cerere la judecarea căreia au renunțat la 19.11.2019 - manifestare de voință de care s-a luat act prin încheierea din 11.12.2019 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

La 13.12.2019 apelanții-reclamanți au depus o cerere, pe care au precizat-o la 24.12.2019, prin care au solicitat revenirea asupra stabilirii taxelor judiciare de timbru, invocând, totodată, excepția de neconstituționalitate a art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

La termenul din 17.06.2020 apelanții-reclamanți au arătat că nu mai susțin excepția de neconstituționalitate, iar instanța de apel a respins cererea de revenire asupra obligației de plată a taxei judiciare de timbru.

Prin decizia civilă nr. 544A/17.06.2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis excepția netimbrării apelului declarat de apelanții-reclamanți, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă și a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamanta A. a sumei de 41.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, cu titlu de daune morale; către reclamanta C. a sumei de 10.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, reprezentând daune morale și către reclamantul B. a sumei de 1.000 euro, în echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. în ziua plății, cu titlu de daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței. A anulat ca netimbrat apelul declarat de apelanții-reclamanți și a obligat intimata-reclamantă A. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.168,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat intimata-reclamantă C. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 1.478,5 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și a obligat intimatul-reclamant B. la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 515,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, A., B. și C. au declarat recurs, solicitând casarea ei și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel.

În motivare, au susținut că instanța de apel le-a anulat ca netimbrat apelul, reținând că nu beneficiază de scutirea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, întrucât pretențiile lor nu derivă dintr-o cauză penală.

Recurenții că au arătat că în apel au formulat o cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei de timbru și ulterior o cerere de revenire asupra măsurii de obligare a lor la plata taxei judiciare de timbru, însă instanța de apel le-a respins cererile și a admis în mod greșit excepția netimbrării apelului, reținând că nu se poate vorbi de o cauză penală, raportat la considerentele expuse în decizia nr. 387/27.05.2015 a Curții Constituționale a României, în sensul că "se poate vorbi de existența unei cauze penale în situația în care s-a pornit acțiunea penală", în condițiile în care în cauză nu s-a pornit acțiunea penală împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului rutier, întrucât șoferul vinovat a decedat.

Potrivit recurenților, dispoziția de anulare a apelului pe care l-au declarat este nelegală, iar instanța de apel a depășit atribuțiile puterii judecătorești când a stabilit în sarcina lor obligația de plată a taxei judiciare de timbru, interpretând în mod nelegal decizia nr. 387/27.05.2015 a Curții Constituționale, cu consecința adăugării la lege prin extinderea sferei de aplicare a acesteia.

În acest context, recurenții au arătat că prin decizia nr. 387/27.05.2015, Curtea Constituțională a reținut că "dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru sunt constituționale în măsura în care sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile pentru prejudiciile materiale și morale decurgând dintr-o cauză penală în condițiile în care fapta cauzatoare de prejudiciu, la momentul săvârșirii acesteia, era prevăzută ca infracțiune." Or, în speță, au susținut că fapta săvârșită de către șoferul vinovat era prevăzută ca infracțiune de art. 192 C. pen., astfel că au apreciat că acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Au subliniat autorii căii de atac că sintagma "cauze penale" nu este limitată doar la ipoteza în care este pusă în mișcare acțiunea penală, întrucât există situații care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, chiar dacă fapta există, constituie infracțiune, iar suspectul se face vinovat de comiterea ei, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme. Or, în speță, cercetările efectuate în cauza penală au stabilit că fapta șoferului auto E. există, constituie infracțiune și a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, însă acesta nu poate răspunde penal pentru că a decedat, soluția fiind aceea de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) teza a III-a C. proc. pen.

Un alt argument pentru care, în opinia recurenților, apelul lor nu trebuia timbrat vizează discriminarea care se creează printr-o astfel de interpretare între ipotezele în care șoferul vinovat a supraviețuit sau a decedat.

Mai mult decât atât, au susținut recurenții că în cazul în care infractorul a decedat după săvârșirea faptei, victimele infracțiunii vor fi obligate să urmeze întotdeauna calea procesului civil, întrucât în procesul penal nu poate interveni decât clasarea sau încetarea procesului, atât timp cât acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare sau nu poate fi continuată împotriva unei persoane decedate, întrucât lipsește subiectul pasiv al acțiunii penale.

Recurenții au înțeles să subsumeze aceste critici motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Autorii căii de atac au susținut că se impune casarea deciziei atacate și din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, au arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 20 alin. (8) C. proc. pen.., potrivit cărora "acțiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului și părții responsabile civilmente, exercitată la instanța penală sau la instanța civilă, este scutită de taxa de timbru".

Potrivit recurenților, C. proc. pen. este o lege organică, în timp ce O.U.G. nr. 80/2013 este o lege ordinară, astfel încât și dacă s-ar admite că decizia nr. 387/27.05.2015 a Curții Constituționale ar fi incidentă în cauză, se impune aplicarea cu prioritate a legii organice.

Au susținut recurenții că instanța de apel a încălcat dispozițiile C. proc. pen. sus-menționate, ceea ce atrage nulitatea absolută a hotărârii astfel pronunțate, întrucât au fost privați de dreptul de acces la justiție și la un proces echitabil, fiind în mod nelegal lipsiți de o cale de atac devolutivă, împrejurare ce le-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autorii căii de atac au susținut că decizia atacată nu este motivată, apreciind că motivele invocate de instanța de apel pentru a reduce despăgubirile acordate de prima instanță nu întrunesc exigențele unei motivări corespunzătoare, în sensul art. 425 C. proc. civ., ci reprezintă opinii ale judecătorului care nu se întemeiază pe principii de drept, ci pe aprecieri pur subiective, pur personale, nesusținute de niciun argument juridic și de nicio împrejurare care ar reieși din probele administrate.

Astfel, au arătat că instanța de apel a reținut că apelanții-reclamanți "nu au suferit sechele psihice, îmbolnăvire cauzată de șoc" și că "pentru ca această traumă să reclame despăgubiri atât de mari este necesar ca durerea psihică să depășească stadiul normal/uzual al tulburărilor emoționale cauzat de decesul intempestiv al unei persoane apropiate". Cu toate acestea, au subliniat recurenții, curtea de apel nu a precizat care este stadiul normal și uzual al acestor tulburări emoționale, care este limita între stadiul normal și unul considerabil, cum poate fi evaluată durerea unei mame care își pierde singurul copil și care este linia de delimitare între o suferință normală și o suferință considerabilă.

În ceea ce îl privește pe tatăl vitreg, recurenții au susținut că din motivarea curții de apel nu rezultă care sunt criteriile în baza cărora a fost evaluată relația dintre acesta și fiica vitregă, reținându-se, pe de o parte, că între cei doi se stabilise o legătură de tip tată-fiică, așa cum reiese și din probatoriul administrat în cauză, iar pe de altă parte că această relație nu ar fi fost destul de sudată.

Mai mult decât atât, în opinia recurenților, decizia instanței de apel conține motive contradictorii în ceea ce privește jurisprudența.

În acest sens, au arătat că deși a reținut (pag. 7, par. 7) faptul că "criteriile pentru cuantificarea daunelor de natură morală sunt dezvoltate pe cale pretoriană (prin hotărâri judecătorești)", instanța de apel a revenit (pag. 8, par. 8) arătând următoarele:

"Curtea constată că jurisprudența nu mai reprezintă un criteriu legal pentru determinarea cuantumului prejudiciului moral".

Potrivit recurenților, această contradicție evidentă creează dubii cu privire la modul în care au fost stabilite daunele morale acordate; în lipsa criteriilor legale, judecătorul trebuia să se raporteze la principiile generale de drept, cum ar fi principiul echității și al proporționalității și să arate, în mod obiectiv, de ce este o sumă mai mică echitabilă, iar o sumă mai mare, inechitabilă în raport cu prejudiciul suferit.

Au arătat autorii căii de atac că instanța de apel nu a dat o altă interpretare probelor administrate, nu a stabilit o altă situație de fapt, dar cu toate acestea, într-un mod discreționar și nemotivat, a redus cuantumul despăgubirilor în mod nelegal, acordând despăgubiri derizorii, în condițiile în care, în conformitate cu jurisprudența comunitară, judecătorul trebuia sa motiveze efectiv soluția pronunțată, indicând temeiurile de fapt și de drept care au stat la baza soluției de reducere a despăgubirilor, fără să lase loc arbitrariului și fără să lipsească de temei soluția pronunțată.

Or, în condițiile în care nu a invocat împrejurări sau elemente noi, dar a pronunțat o altă soluție față de prima instanță, în opinia recurenților instanța de apel a pronunțat o hotărâre nemotivată ori contradictorie.

În acest context, autorii căii de atac au subliniat că nici sumele stabilite de prima instanță nu sunt suficiente pentru a compensa durerea pierderii unui copil, unui nepot, însă daunele morale acordate de curtea de apel apar ca fiind derizorii și inechitabile.

Potrivit recurenților, toate motivele de fapt și de drept pe care le-a invocat instanța de apel în motivarea reducerii cuantumului despăgubirilor sunt nelegale, întrucât se întemeiază pe veleitățile instanței de psiholog și psihiatru și pe concluziile acesteia care nu sunt susținute de nicio probă din dosar, dimpotrivă, sunt în contradicție cu declarațiile martorului audiat în cauză, iar nu pe o analiză din perspectiva principiilor echității, reparării integrale a prejudiciului și proporționalității reparării prejudiciului, prin raportare la dispozițiile din C. civ. care definesc prejudiciul.

Au conchis recurenții că motivarea curții de apel este una generică, lacunară și, deși se invocă jurisprudența, nu se face nicio referire concretă la cea la care s-a raportat instanța.

În final, recurenții au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și au susținut că în lipsa criteriilor legate de cuantificare a daunelor morale, instanța trebuia să judece cauza din perspectiva principiilor echității, bunei-credințe și al reparării integrale a prejudiciului, conform art. 5 alin. (3) și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., iar nu prin prisma jurisprudenței, care nu reprezintă izvor de drept.

La 17.12.2020 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

La 05.01.2021, recurenții au răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar și, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 09.06.2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

În cauză, la stabilirea caracterului timbrabil al apelului, evocând decizia nr. 387/2015 a Curții Constituționale, instanța a avut în vedere faptul că apelanții-reclamanți nu beneficiază de scutirea prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013, de vreme ce nu s-a mai pus în mișcare acțiunea penală împotriva persoanei vinovate de producerea accidentului.

Recurenții afirmă că apelul este scutit de taxă de timbru, cât timp sesizarea penală a fost clasată ca urmare a decesului făptuitorului.

Prin decizia nr. 7/2014 Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 146/1997, partea în sarcina căreia s-a stabilit obligația de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Deși Legea nr. 146/1997 a fost abrogată de O.U.G. nr. 80/2013, dezlegarea dată de instanța supremă acestei probleme de drept își păstrează actualitatea, de vreme ce art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 cuprinde dispoziții similare art. 18 din reglementarea anterioară, evocată mai sus, considerentele deciziei pronunțate în interesul legii fiind pe deplin aplicabile și în cauza de față.

Înalta Curte notează că recurenții au formulat atât o cerere de reexaminare, în temeiul art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013, în cadrul căreia au invocat scutirea de plata taxei judiciare de timbru, cât și o solicitare de revenire asupra măsurii timbrajului, în considerarea caracterului imperativ al normei speciale care conferă scutirea, ambele cereri fiind respinse de curtea de apel.

Întrucât reexaminarea este singura cale de atac prin intermediul căreia poate fi cenzurată existența și întinderea obligației de plată a taxei judiciare de timbru, eventualele critici referitoare la modul de stabilirea a taxei de timbru nu mai pot fi repuse în discuție în căile de atac de reformare.

Prin urmare, Înalta Curte nu poate primi criticile expuse în memoriul de recurs sub acest aspect.

Nu poate fi reținută nici ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin prisma căreia autorii căii de atac au susținut că decizia atacată nu este motivată și că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Recurenții au arătat că hotărârea recurată este nemotivată, deoarece argumentele pentru care au fost reduse despăgubirile acordate în primă instanță nu întrunesc exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și că acestea reprezintă opinii pur subiective ale judecătorilor care au soluționat cauza.

Instanța de apel și-a explicat însă raționamentul juridic pe care l-a adoptat cu privire la reducerea daunelor morale, reținând că normele în vigoare la data accidentului nu prevăd niciun criteriu de apreciere în ce privește modul de stabilire a cuantumului despăgubirilor.

În acest context, instanța de prim control judiciar a ținut seama de o serie de criterii, precum gradul de rudenie al apelanților-reclamanți cu victima evenimentului rutier, vârsta victimei, legăturile personale, consecințele negative suferite în plan psihic de persoanele prejudiciate, gravitatea acestor consecințe și intensitatea cu care au fost percepute.

Aplicarea acestor criterii în vederea stabilirii cuantumului daunelor morale a presupus evaluarea probatoriilor, întrucât se referă la aspectele factuale ale cauzei, în urma cărora instanța de apel a tras concluzia că sumele stabilite de prima instanță sunt nejustificate și a reamintit că scopul acordării daunelor morale nu este cel de înlăturare a prejudiciului afectiv suferit, ci de a reprezenta o consolare și de a compensa, într-o anumită măsură, pierderea ireversibilă a unei persoane dragi, neputându-se transforma într-o îmbogățire fără justă cauză.

Cu privire la pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurenți, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna dintre aceste două situații nu se identifică în cauză.

Astfel, recurenții susțin că decizia atacată cuprinde motive contradictorii, deoarece la paragraful 7 de la pagina 7, curtea de apel a reținut următoarele:

"criteriile pentru cuantificarea daunelor de natură morală sunt dezvoltate pe cale pretoriană (prin hotărâri judecătorești)", iar ulterior, la pagina 8 paragraful 8, a arătat că "jurisprudența nu mai reprezintă un criteriu legal pentru determinarea cuantumului prejudiciului moral".

Înalta Curte notează că instanța de apel nu s-a raportat la criteriile reținute în practica judiciară pentru individualizarea daunelor morale, ci a subliniat că legislația în materie nu reglementează criterii obiective de evaluare a prejudiciului moral și, totodată, a înlăturat critica apelanților-reclamanți referitoare la ignorarea jurisprudenței de către prima instanță, evidențiind faptul că practica judiciară nu mai reprezintă un criteriu legal pentru determinarea cuantumului prejudiciului moral.

Așa fiind, criticile recurenților nu fundamentează motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut că, în lipsa unor criterii legale de cuantificare a daunelor morale, instanța de apel trebuia să judece cauza din perspectiva principiilor echității, bunei-credințe și reparării integrale a prejudiciului, în temeiul art. 5 alin. (3) și art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Critica este însă strict formală, prin intermediul acesteia, recurenții-reclamanți urmărind să obțină în recurs redimensionarea cuantumului daunelor morale, în sensul majorării acestora. Or, evaluarea probatoriilor administrate în cauză intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive, cenzurarea modului în care instanța de apel a stabilit cuantumul daunelor morale presupunând verificarea temeiniciei deciziei atacate.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalității deciziei recurate, relevant în acest sens fiind și art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform căruia "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Pentru considerentele expuse, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată din perspectiva criticilor subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții C., B. și A. împotriva deciziei civile nr. 544A/17.06.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 octombrie 2021.