ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2153/2020

Ședința publică din data de 4 noiembrie 2020

Asupra recursurilor de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 6 septembrie 2016, sub nr x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 511.664 euro, reprezentând valoarea prestațiilor efectuate și rămase neachitate, cu cheltuieli de judecată.

Prin adresa depusă la 28 noiembrie 2016, reclamanta a indicat noua denumire a pârâtei, respectiv C..

Prin sentința civilă nr. 4574 din 12 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 511.664 euro, cu titlu de contravaloare prestații efectuate și neachitate și suma de 26.402,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C..

Prin decizia civilă nr. 358A din 28 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis apelul declarat de pârâta C., a anulat sentința apelată și rejudecând, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, respingând acțiunea ca fiind prescrisă. A obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 13.201 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru.

Împotriva deciziei curții de apel a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, cu cheltuieli de judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă susține că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. raportat la art. 200 C. proc. civ. privind rămânerea definitivă a hotărârii de anulare a cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 Se arată că prin introducerea acestei din urmă acțiuni, cursul prescripției extinctive a fost întrerupt deoarece această cererea a fost admisă în primă instanță, iar cererea de chemare în judecată ce face obiectul dosarului nr. x/2016 a fost introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a cererii anterioare. Se mai arată că hotărârea de anulare rămâne definitivă fie la data soluționării cererii de reexaminare, fie la expirarea termenului de 15 zile în care partea putea formula cererea de reexaminare, și că cererea de reexaminare reprezintă o veritabilă cale de atac a hotărârii de anulare a cererii de chemare în judecată. Autoarea căii de atac afirmă că sentința de anulare a cererii de chemare în judecată anterioare a fost pronunțată la 18 decembrie 2015 și a rămas definitivă la 11 mai 2016, data la care cererea de reexaminare a fost respinsă.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pârâta C. a formulat recurs incident și întâmpinare.

Prin recursul incident a solicitat înlăturarea considerentelor contestate în sensul eliminării celor reținute referitor la întreruperea prescripției extinctive a întregii sume pretinse prin plățile parțiale realizate. Recurenta-pârâtă arată că în speță este vorba de șapte facturi neachitate reprezentând șapte obligații de plată diferite, cu șapte termene de prescripție corespunzătoare, iar plățile parțiale din cursul lunii mai 2012 privesc numai unele dintre aceste obligații.

Autoarea căii de atac afirmă că mailul transmis la 16 februarie 2012 nu este un înscris recognitiv legal, iar obligațiile de plată s-au născut în anul 2009, astfel că se aplică prevederile C. civ. din 1864 și ale Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Aceeași parte susține că nu a încheiat cu recurenta-reclamantă un singur contract cu executare succesivă, ci șapte raporturi juridice contractuale autonome și că recunoașterea datoriei prin actul unilateral al debitorului, cu consecința întreruperii prescripției extinctive nu duce la nașterea unui drept nou, ci la curgerea unui nou termen de prescripție pentru fiecare din prescripțiile vechi.

În opinia recurentei-pârâte, plata parțială stinge datoria cea mai veche în timp, conform regulilor imputației plății, deci recunoașterea implicită se aplică numai pentru acea datorie. Mai susține că somația de plată europeană nu a întrerupt cele șapte termene de prescripție, iar acțiunea respectivă a fost respinsă pe argumentul prescripției, dobândind putere de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare față de recursul incident, prin care a invocat nulitatea acestuia. De asemenea, recurenta-reclamantă a arătat că recurenta-pârâtă nu are interes în formularea cererii de recurs, întrucât nu tinde la schimbarea soluției instanței de apel, ci doar la înlăturarea anumitor considerente.

Recurenta-reclamantă a depus și răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse și a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursurile formulate sunt admisibile în principiu.

Prin încheierea de ședință din 13 mai 2020 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea de ședință din 24 iunie 2020, au fost respinse excepțiile nulității și a lipsei de interes a recursului incident, au fost admise în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 358A din 28 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva aceleiași decizii, și s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la 4 noiembrie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu tilu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamantă solicită obligarea recurentei-pârâte la plata contravalorii unor facturi emise în anul 2009. Din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 6 alin. (2) C. civ., ale art. 201 din Legea nr. 71/2011 și astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 1/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că în speță sunt aplicabile prevederile C. civ. din 1864 și ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

Ambele recurente și-au întemeiat cererile de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu care casarea unei hotărâri se poate cere atunci când a fost dată încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., se constată că aceasta a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. raportat la art. 200 C. proc. civ.. Textul de lege invocat prevede că prescripția este considerată întreruptă dacă reclamantul introduce o nouă cerere de chemare în judecată, în termen de 6 luni de la data când hotărârea prin care a fost respinsă sau anulată o cerere de chemare în judecată anterioară a rămas definitivă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă. În acest caz termenul de prescripție extinctivă se consideră întrerupt prin cererea de chemare în judecată precedentă.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susține că prescripția a fost întreruptă prin formularea unei noi cereri de chemare în judecată în termenul de 6 luni nu pot fi primite întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, care statuează că prescripția nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă sau anulată. Recurenta-reclamantă a formulat cerere de somație de plată europeană, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, respinsă de Tribunalul București la 16 aprilie 2015 și acțiune în pretenții, ce a făcut obiectul dosarului nr. x, anulată de aceeași instanță la 18 decembrie 2015. Ca urmare, termenul de prescripție care a început să curgă de la data ultimei plăți, astfel cum a fost stabilită de curtea de apel, respectiv 27 septembrie 2012, s-a împlinit la 27 septembrie 2015, iar cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar a fost formulată la 5 septembrie 2016, dreptul material la acțiune fiind prescris la data formulării acțiunii.

Față de faptul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2539 C. civ., instanța supremă nu va analiza criticile recurentei-reclamante prin care aceasta susține că cererea de reexaminare prevăzută de art. 200 C. proc. civ. reprezintă o veritabilă cale de atac de declararea sau soluționarea căreia depinde rămânerea definitivă a hotărârii prin care a fost anulată o cerere de chemare în judecată.

În ceea ce privește recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C., Înalta Curte reține că această parte a solicitat înlăturarea considerentelor deciziei atacate prin care curtea de apel a constatat că plata parțială a întrerupt termenul de prescripție pentru întreaga sumă pretinsă, susținând că pentru fiecare din cele șapte facturi emise de recurenta-reclamantă se naște o obligație de plată diferită pentru care curge un termen de prescripție diferit. Aceste argumente nu vor putea fi analizate de instanța de recurs deoarece nu au fost invocate în fața curții de apel, iar invocarea omisso medio a unor motive, nepropuse în apel, nu este permisă întrucât aceste motive de recurs nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel.

Referitor la criticile prin care autoarea căii de atac contestă caracterul recognitiv și întreruptiv de prescripție al plăților parțiale, instanța supremă observă că analizarea acestor aspecte presupune o devoluare a fondului deoarece instanța de recurs ar fi chemată să analizeze relația contractuală dintre părți, corespondența dintre acestea și contextul în care s-au efectuat respectivele plăți. Față de faptul că în cadrul căii extraordinare de atac a recursului pot fi analizate numai aspectele de nelegalitate și nu cele de netemeinicie, care țin de fondul cauzei, criticile arătate mai sus vor fi înlăturate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 358A din 28 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 358A din 28 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 noiembrie 2020.