ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 244/2020

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2020

Asupra recursului de față,

Din actele și lucrările dosarului constată următoarele:

I. Prin cererea înregistrată sub numărul de dosar x/2013 la Judecătoria Sectorului 1 București, reclamanții A. si B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A, solicitând instanței să constate nulitatea actului adițional nr. x din 11 februarie 2009 și să oblige pârâta la restituirea sumei de 10.064,68 Euro reprezentând plată nedatorată, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data încasării până la restituirea integrală, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, art. 1092 și 992-994 C. civ., art. 453 și 411 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Prin precizarea/cererea adițională formulată la data de 21 octombrie 2013, reclamanții au arătat că înțeleg să solicite anularea actului adițional nr. x din data de 11 februarie 2009, dar și constatarea nulității absolute a dispozițiilor art. 7.2 din contract, care prevede posibilitatea băncii de a declara scadente sumele datorate, fără notificare.

Prin sentința civilă nr. 12922 din data de 14 august 2014, Judecătoria Sectorului 1 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 13 octombrie 2014, sub numărul de dosar x/2014

Prin sentința civilă nr. 3290 din data de 26 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis, în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. împotriva pârâtei C. S.A.

A obligat pârâta C. S.A. să plătească reclamanților A. și B. suma de 10.064,68 euro cu titlu de plată nedatorată.

A respins cererea pentru rest, ca neîntemeiată.

A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (1500 RON onorariu expert).

II. Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din data de 12 august 2017, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamanții A. și B. au formulat apel incident, cererile fiind înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub numărul de dosar x/2014

Prin decizia civilă nr. 1526 din 27 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul principal formulat de apelanta pârâtă C. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

A schimbat, în tot, sentința apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

A respins apelul incident declarat de apelanții-reclamanți A. și B. împotriva aceleiași sentințe, ca neîntemeiat.

A obligat apelanții-reclamanți la plata către apelanta-pârâtă a taxei de timbru, în cuantum de 1004 RON, achitată în apel.

III. Împotriva deciziei anterior menționate au formulat recurs recurenții-reclamanți B. și A., la data de 14 septembrie 2018, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare, cu plata cheltuielilor de judecată.

S-a susținut, în cererea de recurs, că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 7 și următoarele din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor persoane fizice, în vigoare la data încetării contractului individual de muncă dintre recurenta-reclamantă A., precum și a dispozițiilor art. 953 și următoarele din C. civ. din 1864, referitoare la exprimarea consimțământului ambelor părți contractante și obligativitatea prevederilor convenției părților, arătând că în speță este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens, recurenții au precizat că instanța de apel a apreciat în mod greșit că în cauză nu era necesară încheierea unui act adițional la contractul de credit, întrucât simpla intenție manifestată în sensul încheierii unui act adițional de modificare a categoriei de credit a fost suficientă să determine, de la sine, modificarea dobânzii bancare și, implicit, modificarea clauzelor contractului de credit inițial.

Au fost redate dispozițiile art. 7 din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004, considerând recurenții că din text rezultă că forma scrisă la încheierea contractului de credit și, implicit, la orice modificare a contractului de credit, este necesară ad validitatem.

În același sens, au făcut trimitere la textul art. 9.3. din contractul de credit încheiat de părți ("Prezentul contract poate fi amendat numai printr-un act adițional semnat de părțile contractante"), arătând că părțile au stabilit expres că orice modificare a contractului de credit va fi făcută în scris, prin încheierea unui act adițional la contractul încheiat.

Totodată, au invocat dispozițiile art. 969 din C. civ. din 1864, precizând că un contract are forță obligatorie și în raport cu instanța de judecată, care nu are dreptul de a-i modifica prevederile.

Au susținut că intimata-pârâtă cunoștea că inexistența unui act adițional de modificare a contractului de credit, în formă scrisă și semnat de ambele părți contractante, nu este de natură să justifice modificarea unilaterală a dobânzii de către instituția bancară.

Raportat la aceste considerente, au considerat că în mod greșit a procedat instanța de apel, care nu și-a însușit raționamentul juridic exprimat de instanța de fond și a înlăturat concluziile corect exprimate ale acestei instanțe, privind imposibilitatea producerii de efecte juridice a înscrisului prin care s-a exprimat intenția recurentei-reclamante de modificare a contractului de credit și a actului adițional nr. x din 11 februarie 2009, niciunul dintre aceste înscrisuri nefiind apt să producă modificarea clauzelor contractului de credit.

Pe cale de consecință, a susținut că decizia instanței de apel este rezultatul interpretării și aplicării greșite atât a legislației speciale privind încheierea contractelor de credit, cât și a prevederilor din C. civ. din 1864 care prevăd că părțile sunt ținute clauzele asumate contractual și că instanța nu poate interveni și cenzura astfel de clauze, stabilite de părți.

IV. Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursului, într-un prim subsidiar, a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenții-reclamanți, ca fiind nul și, în cel de al doilea subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

A precizat că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 289/2004, acest act normativ nu este incident în cauză, întrucât contractul de credit încheiat de recurenții-reclamanți cu intimata-pârâtă a vizat un credit in cuantum de 66.750 EURO, o valoare mai mare decât limita de 20.000 euro prevăzută de această lege.

La data de 2 noiembrie 2018, recurenții-reclamanți au depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepțiilor invocate de intimata-pârâtă. Au precizat, totodată, că trimiterea la dispozițiile Legii nr. 289/2004 din cuprinsul cererii de recurs este rezultatul unei erori, legea aplicabilă contractului de credit încheiat fiind, în realitate, Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investițiile imobiliare, iar normele ce cuprind obligativitatea formei scrise fiind cele prevăzute de art. 8 și 9 din legea menționată.

Au reiterat, totodată, susținerile referitoare la greșita aplicare și interpretare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969 din C. civ. din 1864 și a textului art. 9.3 din contractul de credit semnat de părți.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor cu care Înalta Curte a fost învestită.

Prin încheierea din data de 15 februarie 2018, Înalta Curte, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 4 octombrie 2019, Înalta Curte a respins excepțiile inadmisibilității și nulității invocate de intimata-pârâtă și a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți, fixând termen pentru judecarea recursului la data de 31 ianuarie 2020, cu citarea părților.

V. Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție îl va respinge, ca nefiind fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenții-reclamanți au invocat, în susținerea recursului formulat la data de 14 septembrie 2018, motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 7 și următoarele din Legea nr. 289 din 24 iunie 2004, din al cărui text rezultă, în opinia recurenților, că forma scrisă la încheierea contractului de credit și, implicit, la orice modificare a contractului, este necesară ad validitatem.

Prin urmare, au susținut aceștia, este greșită decizia instanței de apel, care a considerat că nu era necesară încheierea unui act adițional scris la contractul de credit pentru a determina modificarea clauzelor contractuale.

Înalta Curte constată, pe de o parte, că, în raport cu temeiurile de drept invocate prin cererea de chemare în judecată (Legea nr. 193/2000, art. 1092 și 992-994 C. civ.), dar și cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Legea nr. 289/2004, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 7 din Legea nr. 289/2004.

Astfel, conform textului art. 3 alin. (1) lit. a) și g) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, legea nu se aplică în situația contractelor de credit prin care se acordă creditele destinate în principal să permită achiziționarea sau menținerea drepturilor de proprietate asupra unui teren și nici contractelor de credit cu valori mai mici decât suma de 200 Euro sau mai mari de 20.000 Euro.

Cum litigiul în speță se poartă în legătură cu un contract de credit a cărei valoare este de 66.750 Euro, acordat în baza Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare, pentru cumpărarea unui teren intravilan, rezultă că acest act normativ nu este aplicabil cauzei.

În plus, prevederile legale invocate în cererea de recurs nu au fost indicate ca temei al acțiunii, nici prin cererea introductivă, nici prin susținerile și apărările formulate în apel.

Ca atare, instanța de recurs nu va putea primi această critică, întrucât se referă la prevederi normative străine cauzei.

Ulterior, la data de 2 noiembrie 2018, prin răspunsul la întâmpinare, recurenții-reclamanți au revenit asupra criticii mai sus expuse, arătând că este rezultatul unei erori și că, în realitate, înțeleg să invoce dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în legătură cu greșita aplicare a prevederilor art. 8 și 9 din Legea nr. 190/1999, indicată ca fiind legea aplicabilă contractului de credit încheiat de părți.

Însă Înalta Curte nu va examina recursul în raport cu precizările făcute în răspunsul la întâmpinare formulat în recurs de recurenții-reclamanți, întrucât, contrar susținerilor recurenților, care au arătat că referirea la Legea nr. 289/2004 este rezultatul unei simple erori materiale, în conținutul recursului este în mod expres redat textul art. 7 din Legea nr. 289/2004 și se formulează critici decurgând din aplicarea acestuia.

În realitate, precizările din răspunsul la întâmpinare, venite ca urmare a apărărilor invocate de intimata - pârâtă sub aspectul inaplicabilității în cauză a Legea nr. 289/2004, se constituie într-o completare a motivelor de recurs, cu soluționarea căreia Înalta Curte nu a fost legal învestită. De altfel, raportul asupra admisibilității căii de atac, întocmit în procedura de filtrare a recursurilor, a avut în vedere motivele din cererea de recurs depuse prin poștă, în data de 14.09.2018, și comunicate intimatei - pârâte, care și-a formulat apărările în raport cu acestea.

Potrivit textului art. 478 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs (…)". Motivele pe care se întemeiază cererea de recurs și dezvoltarea acestora pot fi transmise ulterior declarării recursului, însă numai înăuntrul termenului legal de declarare a recursului care, în conformitate cu dispozițiile art. 485 din C. proc. civ., este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Singura excepție prevăzută de legiuitor de la motivarea recursului în termenul prevăzut de lege o reprezintă criticile catalogate drept motive de ordine publică, însă susținerile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 și 9 din Legea nr. 190/1999 nu se încadrează în această categorie.

Prin urmare, critica nouă, invocată de recurenții - reclamanți cu nerespectarea termenului sus menționat, nu poate fi examinată, excedând limitelor în care instanța de recurs a fost în mod legal sesizată și neavând natura unei simple erori materiale referitoare la numărul actului normativ în raport cu care sunt formulate criticile de nelegalitate.

În ceea ce privește critica privind greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 953 și următoarele din C. civ. din 1864 (despre consimțământ), cu referire la textul art. 9.3. din contractul de credit, precum și a dispozițiilor art. 969 din C. civ. din 1864 (care consacră principiul forței obligatorii a contractelor), Înalta Curte constată, sub aspectul situației de fapt, că în considerentele deciziei atacate se reține că împrumutul cu dobândă preferențială (subvenționată) acordat de intimata-pârâtă recurentei-reclamante, în considerarea calității acesteia de salariată a băncii, conținea clauze contractuale de interes pentru soluționarea cauzei, a căror nulitate sau ineficiență nu a fost cerută de către recurenți.

Astfel, prin clauza prevăzută de art. 7.1 lit. p) din contract, relevantă în raport cu critica analizată, s-a prevăzut că "încetarea raporturilor de muncă a dnei. A. cu Banca, constituie caz de neîndeplinire și se soluționează la opțiunea împrumutatului, fie prin trecerea soldului creditului în categoria creditelor acordate de Bancă persoanelor fizice - clienți externi și refacerea graficului de rambursare pe perioada de creditare rămasă cu dobânda de bază percepută de Bancă la această categorie de credite, fie prin rambursarea anticipată a creditului."

În interpretarea acestei dispoziții contractuale, instanța de apel a reținut că la încetarea raporturilor de muncă recurenta-reclamantă avea dreptul să opteze, alegând fie modificarea creditului primit, dintr-un credit cu dobândă preferențială, într-un credit din categoria oferită de intimata-pârâtă persoanelor fizice clienți externi (cu refacerea corespunzătoare a graficului de rambursare pe perioada de creditare rămasă, prin aplicarea dobânzii de bază percepute de bancă la această categorie de credite), fie rambursarea anticipată a creditului.

Din chiar textul clauzei mai sus menționate, a cărei valabilitate nu a fost contestată de recurenți, rezultă că modificarea dobânzii bancare la nivelul creditelor acordate de intimata-pârâtă persoanelor fizice clienți externi și refacerea graficului de rambursare prin utilizarea dobânzii percepute de intimată acestor persoane, se putea realiza și în lipsa unui act adițional scris și semnat de părți, în temeiul unei simple opțiuni a recurentei-reclamante, care în speță s-a manifestat prin semnarea și transmiterea de către recurentă intimatei a solicitării de reconversie a creditului.

Prin urmare, nu se poate susține că prin recunoașterea de către instanța de apel a acestui mecanism contractual agreat de părțile contractante, s-ar fi realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 953 și următoarele și 969 din C. civ. din 1864, ci, dimpotrivă, hotărârea instanței de apel s-a pronunțat cu respectarea dispozițiilor de drept substanțial menționate, critica fiind nefondată.

Câtă vreme recurenții-reclamanți nu au investit instanța cu o cerere privind validitatea clauzei prevăzute de art. 7.1. lit. p) din contractul de credit, aceasta este valabilă, iar mecanismul contractual, stabilit de această prevedere pentru situația încetării raporturilor de muncă ale beneficiarului creditului cu Banca, derogă de la regula generală prevăzută de textul art. 9.3. din contractul de credit prin aceea că nu presupune, suplimentar opțiunii exprimate de recurentă, nici o altă formalitate necesară producerii de efecte juridice.

În consecință, este legală concluzia instanței de apel, în sensul că prevederile contractului de credit au fost modificate în baza prevederilor art. 7.1. lit. p) din contract, urmare voinței exprimate în scris a recurentei-reclamante A., nefiind necesară semnarea în acest sens a unui act adițional în formă scrisă.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți, urmând ca, potrivit textului art. 494 raportat la cel al art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să oblige recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 4046 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1526 din 27 iunie 2018 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenții-reclamanți la plata către intimata-pârâtă D. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 4046 RON, reprezentând onorariu de avocat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 ianuarie 2020.