ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 octombrie 2016 pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. x/2016, reclamanții A. SRL, prin administrator B. și administrator C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., în calitate de președinte al asociației pârâte, au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună obligarea pârâților la plata, în solidar, de despăgubiri pentru lezarea dreptului la onoare, reputație și demnitate, prin publicarea imaginilor video și articolelor referitoare la reclamanți și postate în data de 30.09.2016, respectiv 10.10.2016 și 12.09.2016, pe paginile de socializare F. deținute de către pârâți, după cum urmează: față de reclamanta societatea A. SRL, plata sumei de 50.000 euro; față de reclamantul B., suma de 25.000 euro; față de reclamanta C., suma de 25.000 euro.

De asemenea, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la publicarea hotărârii într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala lor, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Prin Sentința civilă nr. 236 din data de 30 martie 2017, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, s-a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților D. și E., excepție invocată de pârâți prin întâmpinare.

S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată și modificată de reclamanta A. SRL, prin reprezentant administrator B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și E., în calitate de președinte al D., și în consecință:

Au fost obligați pârâții D. și E., în calitate de președinte al D., în solidar, la plata către fiecare dintre reclamanții A. SRL, prin reprezentant administrator B. și C., a sumei de câte 2.000 RON, cu titlu de despăgubiri.

Au fost obligați pârâții, pe cheltuiala lor, la publicarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia, într-un ziar de circulație națională (o apariție).

Prin Decizia nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate atât de reclamanți, cât și de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe.

Împotriva Deciziei nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, au declarat recurs pârâții D. și E., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză, la data de 09.01.2019.

Recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei recurate, cu consecința respingerii acțiunii formulate de reclamanți, ca nefondată. Nu au invocat niciunul din motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Recurenții au susținut că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în opinia acestora fiind reținută în mod greșit răspunderea civilă delictuală în sarcina lor.

Astfel, recurenții au arătat că în mod greșit instanța de apel a apreciat că prin faptele săvârșite de pârâți s-a creat un prejudiciu nepatrimonial, prin lezarea demnității reclamanților.

Au arătat că reclamanți în prezenta cauză sunt o persoană juridică - A. SRL și două persoane fizice - B. și C., iar pârâții sunt o persoană fizică - E. și o persoană juridică - D..

Recurenții-pârâți au arătat că o societate comercială poate avea patrimoniu, clientelă, vad comercial, voința societară exprimată prin organele de conducere, însă aceasta nu poate avea "demnitate și onoare".

Nu există la dosar nicio probă din care să rezulte o lezare a demnității sau reputației persoanei juridice și un minim prejudiciu cauzat societății A. SRL, astfel încât admiterea acțiunii și obligarea la plata unor daune morale către aceasta reprezintă o soluție greșită.

De asemenea, recurenții au considerat că o persoană juridică (în speță D.) nu poate să producă ea însăși un prejudiciu moral prin afirmații defăimătoare, soluția instanței de apel sub acest aspect fiind greșită.

Totodată, recurenții au susținut că probele administrate, respectiv declarația unui martor, au fost interpretate greșit. De asemenea, au arătat că, în mod greșit, instanța de apel nu a analizat răspunsurile la interogatoriu depuse la dosar și elementele probatorii ce rezultă din acestea.

În consecință, recurenții-pârâți au considerat că în cauză nu s-a făcut dovada întrunirii condițiilor esențiale privind antrenarea răspunderii civile delictuale, motiv pentru care au solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, cu consecința respingerii acțiunii reclamanților.

Intimata-reclamantă A. SRL, prin administrator B. și administrator C., prin reprezentant convențional SCP "G.", a depus întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității recursului (apreciind că cererea de recurs a fost formulată cu depășirea termenului legal de 30 de zile) și excepția nulității recursului (întrucât nu pot fi identificate veritabile critici referitoare la decizia pronunțată în apel și nici nu se demonstrează în ce constă nelegalitatea deciziei atacate), solicitând, în principal, admiterea excepțiilor, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 23 mai 2019 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, care a fost însușit de membrii completului de judecată, fiind comunicat părților litigante, dosar.

Intimații au depus punct de vedere la raport, reiterând excepțiile de tardivitate și nulitate a recursului.

Examinând recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., în raport de excepția tardivității și excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate, invocate de către intimați prin întâmpinare, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

În ceea ce privește excepția tardivității declarării recursului, Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită.

Potrivit art. 485 alin. (1) din C. proc. civ.:

"Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

Decizia nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a fost comunicată pârâților D. și E. la data de 23 noiembrie 2018 .

Se constată că cererea de recurs formulată de pârâți a fost înregistrată la data de 3 ianuarie 2019 la Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, fiind expediată prin poștă la data de 17 decembrie 2018 (plic aflat la dosarul de recurs).

Termenul de declarare a recursului se împlinea la data de 24 decembrie 2018, astfel încât recursul pârâților a fost declarat în termenul de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, prevăzut de art. 485 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Înalta Curte reține că potrivit art. 487 alin. (1) din C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute de art. 470 alin. (5) din același cod, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ.

Articolul 489 alin. (1) din același cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Instanța învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate și dezvoltate într-o formă concretă și se referă la una dintre situațiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Pe lângă condiția încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., acestea trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

În speță, prin Decizia nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate atât de reclamanți, cât și de pârâți împotriva hotărârii primei instanțe, reținându-se, cu privire la apelul promovat de pârâți, următoarele:

Față de împrejurarea că persoana juridică poate fi titular al drepturilor nepatrimoniale, atât sub imperiul vechiul C. civ., cât și al celui nou, raportat la prevederile exprese ale art. 257 din C. civ., și constatând că drepturile de această natură ale reclamantei au fost încălcate, instanța de apel a considerat că, în speță, se justifică soluția acordării reparației patrimoniale.

Referitor la condiția legală de admisibilitate a răspunderii civile delictuale vizând vinovăția pârâtei D., s-a reținut că așa cum s-a stabilit în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, responsabilitatea pentru publicarea unor afirmații defăimătoare la adresa unei persoane revine în primul rând persoanei care face posibilă aducerea la cunoștință publică a acestor informații.

În speță, s-a reținut că este necontestat faptul că afirmațiile defăimătoare reținute de prima instanță cu referire la postarea din data de 30.09.2016 au fost publicate pe pagina de F., care aparține pârâtei D. și al cărui președinte este pârâtul E..

De asemenea, s-a reținut că, în speță, măsurile adoptate de deținătoarea paginii de F. au fost insuficiente pentru a evita prejudicierea reputației reclamanților, comentariile ofensatoare rămânând pe site mai mult timp, ceea ce justifică antrenarea răspunderii sale în repararea prejudiciului moral suferit de reclamanți.

În ceea ce privește proba prejudiciului moral, în acord cu jurisprudența națională și practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Totodată, contrar criticilor apelanților pârâți, curtea de apel a reținut că prima instanță a făcut o analiză temeinică a probelor dosarului, a expus pe larg considerentele pe care s-a fundamentat soluția adoptată și a analizat în concret împrejurările de fapt deduse judecății având în vedere dispozițiile C. civ. ce reglementează răspunderea civilă delictuală, verificând dacă sunt întrunite cumulativ condițiile referitoare la săvârșirea unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, stabilirea unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu și imputabilitatea faptei ilicite persoanei cu discernământ valabil (conform art. 1349 și art. 1357 din C. civ.).

De asemenea, s-a reținut că prejudiciul reclamat prin acțiune este de natură să aducă atingere onoarei și demnității reclamanților, conform art. 72 din C. civ. și art. 30 alin. (6) din Constituția României, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1349 din noul C. civ., pentru antrenarea răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților.

Totodată, dată fiind natura prejudiciului moral, s-a reținut că nu era necesar a se proba fără dubiu și fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputație a reclamanților - atât persoana de drept privat cât și persoanele fizice - în contextul în care pârâții, prin afirmațiile lor, au produs o atingere semnificativă a valorilor care definesc personalitatea umană (onoarea și demnitatea), precum și reputației, imaginii publice a societății reclamante, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecințe negative în plan moral victimei.

De asemenea, s-a reținut că nu poate fi primită nici susținerea pârâților cu privire la faptul că nu au făcut referire la niciun nume în postarea din data de 30.09.2016, deoarece din derularea evenimentelor, respectiv postările anterioare din data de 12.09.2016 și 10.10.2016, termenii folosiți, mențiunea "firmei din Olanda", răspunsurile/comentările utilizatorilor de pe pagina de F., a reieșit, în mod evident, faptul că pârâții s-au referit la reclamanții în cauză.

Or, deși recurenții susțin că în speță nu sunt întrunite condițiile impuse de legiuitor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, toate argumentele expuse în memoriul de recurs vizează modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate în cauză și a constatat existența faptei ilicite, a vinovăției și a prejudiciului înregistrat de reclamanți.

Astfel, din memoriul de recurs se reține că recurenții invocă faptul că: nu există la dosar nicio probă din care să rezulte o lezare a demnității sau reputației persoanei juridice și un minim prejudiciu cauzat societății A. SRL, astfel încât admiterea acțiunii și obligarea la plata unor daune morale către aceasta reprezintă o soluție greșită, că o persoană juridică (în speță D.) nu poate să producă ea însăși un prejudiciu moral prin afirmații defăimătoare, că probele administrate, respectiv declarația unui martor, au fost interpretate greșit și că, în mod eronat instanța de apel nu a analizat răspunsurile la interogatoriu depuse la dosar și elementele probatorii ce rezultă din acestea.

Înalta Curte constată, totodată, că instanța de apel a expus expres motivele de fapt și de drept pentru care a constatat corectă reținerea de către prima instanță a întrunirii condițiilor esențiale privind antrenarea răspunderii civile delictuale, iar aceste argumente nu sunt criticate în recurs, prin invocarea unor motive de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, criticile recurenților nu vizează argumentele avute în vedere la pronunțarea soluției de respingere a apelurilor, ca nefondate, ci reprezintă o reluare a susținerilor privind fondul cauzei, cu trimitere la modalitatea în care au fost analizate în speță dovezile, incompatibilă cu structura recursului.

Prin urmare, față de cele anterior constatate și cum, în cauză, nu pot fi reținute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ. motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancțiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. și va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția tardivității recursului.

Admite excepția nulității recursului.

Anulează recursul declarat de pârâții D. și E. împotriva Deciziei nr. 1079 din 07 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) din C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 octombrie 2019.

GGC - OB