ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1552/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F. S.R.L., G. S.R.L., s-a solicitat obligarea în solidar a pârâților B., C., D., E., F. S.R.L. la plata sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnității și reputației sale, obligarea în solidar a pârâtului B. și G. S.R.L. la plata sumei de 450.000 RON, reprezentând daune morale pentru repararea prejudiciului adus onoarei, demnității și reputației sale, obligarea pârâtei F. S.R.L. la a transmite pe postul de televiziune H., pe care îl deține și îl administrează, la ore de maximă audiență, conținutul integral al hotărârii judecătorești ce se va pronunța în prezenta cauză, după rămânerea definitivă a acesteia, obligarea pârâtei G. S.R.L. să publice în cuprinsul cotidianului on-line, pe care îl deține, I., în integralitate, hotărârea ce se va pronunța în prezenta cauză, după rămânerea definitivă a acesteia și obligarea în solidar a pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1565/27.11.2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă, a obligat pârâta J. S.R.L. la plata sumei de 4000 RON, la publicarea la o oră de vârf, pe o perioadă de 3 zile consecutive, a prezentei hotărâri; publicarea se va efectua de către postul H., același post care a difuzat emisiunile ce au defăimat imaginea reclamantei, a obligat pârâtul B. la plata sumei de 1000 RON, a obligat pârâtul C. la plata sumei de 2000 RON, a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenientul K. și a respins în rest cererea ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 664 A din 5 mai 2 023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-au respins ca nefondate apelurile formulate de apelanta-reclamantă A. și de apelanta-pârată F. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1565/27.11.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. S-a admis apelul formulat de apelantul-pârât B. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată. S-a păstrat în rest sentința civilă apelată. S-a stabilit onorariul definitiv în apel al curatorului avocat L. la suma de 1567 RON, ce se va achita așa cum s-a dispus prin încheierea din 07.09.2022, pronunțată în prezentul dosar de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta F. S.R.L., criticând soluția pentru nelegalitate. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta pârâtă F. S.R.L. a formulat, în esență, următoarele critici: Curtea de Apel, prin motivarea deciziei pronunțate asupra apelului declarat de pârâta F. S.R.L., nesocotește și încalcă dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile art. 20 din Constituția României, dispozițiile art. 70, art. 75 și art. 1357 C. civ., precum și dispozițiile art. 88 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului și principiul neretroactivității normei iuridice. Susține că instanța de apel a apreciat în mod greșit faptul că limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare au fost depășite și invocă hotărârea din cauza Handyside c. Marii Britanii și cauza Sipoș c. României. În ceea ce privește existența unei baze factuale și buna-credință cu care a acționat societatea, contrar celor reținute de instanța de apel, susținerile din emisiunile reclamate difuzate de postul de televiziune H. au fost susținute de o bază factuală suficientă: toate probele existente la dosarul cauzei nu fac altceva decât să demonteze susținerile intimatei-reclamante, ba chiar să o culpabilizeze luând în considerare răspunsurile nesigure, evazive, contradictorii și mincinoase pe care aceasta le-a oferit la întrebările ce i-au fost adresate în cadrul probei cu interogatoriul. Totodată, în susținerea afirmațiilor din cadrul emisiunilor reclamate, societatea a difuzat pe post și fotografiile care nu lasă nicio urmă de îndoială sub aspectul caracterului veridic al informațiilor prezentate. Contrar celor susținute de către instanță, atât timp cât informațiile prezentate pe postul de televiziune au fost probate de o înregistrare audio care, mai apoi a fost validată de către Inspecția Judiciară ca fiind autentică (Hotărârea nr. 2P din 30 ianuarie 2018 dată de secția pentru procurori în materie disciplinară), precum și de fotografii obținute de I. în mod legal, consideră că și-a îndeplinit obligația jurnalistică de a informa în mod corect publicul. Consideră că, în măsura în care nu a existat o rea-credință din partea sa, în cauză existând totodată o bază factuală suficientă care să permită ca, din punct de vedere jurnalistic, să se facă aprecieri pe marginea subiectului prezentat, instanța de apel a încălcat și a aplicat în mod greșit normele de drept material ce consacră principiul libertății de exprimare. Mai arată că, din cele reținute de instanța de apel, reiese cu claritate faptul că analiza prezentei spețe s-a făcut prin raportare doar la anumite criterii din cele trasate de jurisprudența CEDO, favorabile intimatei, neținându-se cont de calitatea intimatei de persoana publică, aspect esențial în procesul de cântărire a balanței între cele două drepturi aflate în conflict, de subiectul dezbătut, de forma, stilul mesajului și doza de exagerare a limbajului jurnalistic, precum și de lipsa obligației societății de a proba afirmațiile făcute. Instanța de apel a încălcat și dispozițiile art. 1357 C. civ., sancțiunea civilă constând în obligarea societății la plata daunelor morale reprezentând o ingerință în dreptul la liberă exprimare. Susține că, chiar dacă ar accepta că această ingerință are o bază legală - art. 1349 și art. 1357 C. civ. și că ea este subordonată unui scop legitim dintre cele reglementate în paragraful 2 al art. 10 CEDO - protecția reputației și a drepturilor intimatei, instanța de apel ar fi trebuit să răspundă, prin motive relevante și suficiente, interogației dacă această ingerință este necesară și proporțională într-o societate democratică. În acest sens, se poate observa că instanța de apel, în urma controlului judiciar, superficial, de temeinicie și legalitate a sentinței, a înlăturat în mod nepermis argumentele și dovezile pe care societatea le-a expus, în legătură cu următoarele elemente: calitatea persoanei vizate de reportajele încriminate; calitatea persoanei care critică; subiectul dezbătut. Învederează că normele din materia audiovizualului, respectiv Legea nr. 504/2002 și Decizia CNA nr. 220/2011, sunt norme de drept administrativ care reglementează raporturile dintre titularii de licențe audiovizuale și autoritatea autonomă reprezentată de CNA. Obligațiile cuprinse în aceste acte normative sunt administrative, iar constatarea încălcării acestora se face prin acte juridice unilaterale emanate de o autoritate publică ce are competența exclusivă de a constata și sancționa anumite fapte contravenționale. În consecință, într-o cerere având ca obiect constatarea încălcării unor drepturi subiective civile și obligarea la plata unor daune morale, nu pot fi temei de drept norme de drept administrativ care reglementează raporturile dintre un subiect circumstanțiat (titularul de licență audiovizuală) și o autoritate publică. Or, în analiza prezentei cauze instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere exclusiv prevederile din C. civ. care reglementează răspunderea pentru fapta ilicită. Nu în ultimul rând, instanța de apel a încălcat principiul neretroactivității normei juridice, întrucât a făcut aplicabilitatea în speță a unor dispoziții legale ce au intrat în vigoare abia la data de 26.03.2017, conform Deciziei nr. 63/2017. Astfel, la data difuzării emisiunilor, anul 2016, art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011 avea cu totul alt conținut. Solicită admiterea recursului, casarea în parte a atacate în ceea ce privește societatea, cu consecința trimiterii apelului declarat de F. S.R.L. spre rejudecare instanței de apel. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă, prin întâmpinarea depusă în termen legal, a invocat tardivitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat să se dispună respingerea recursului declarat de către pârâtă.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 martie 2025, completul de filtru a respins excepția tardivității recursului declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L.. A admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 664 A din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile de nelegalitate invocate de recurenta-pârâtă prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele argumente pentru respingerea acestora: În ceea ce privește analiza raportului dintre dreptul la liberă exprimare și dreptul la onoare, demnitate și reputație, recurenta pârâtă susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 20 din Constituția României și pe cele ale art. 70 și 75 C. civ., apreciind eronat că limitele libertății de exprimare au fost depășite. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurenta pârâtă a expus conținutul prevederilor legale pretins încălcate și a citat din hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Handyside împotriva Marii Britanii și Sipoș împotriva României fără să arate în concret în ce constă încălcarea acestor dispoziții legale sau repere jurisprudențiale. Înalta Curte subliniază că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, însă aceasta nu este un drept absolut. Exercitarea sa implică "îndatoriri și responsabilități", conform paragrafului 2 al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat întotdeauna rolul esențial al presei într-o societate democratică (Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 79; Sunday Times împotriva Regatului Unit (nr. 2), pct. 50), arătând că, în cazul în care libertatea "presei" este în joc, autoritățile dispun doar de o marjă de apreciere restrânsă pentru a stabili dacă există o "nevoie socială imperioasă" [Stoll împotriva Elveției (MC), pct. 102]. Totuși, protecția sporită acordată de art. 10 presei este subordonată condiției de respectare a îndatoririlor și responsabilităților corespunzătoare funcției de jurnalist, precum și obligației corolare de a practica un "jurnalism responsabil". Astfel, în pofida rolului esențial al presei într-o societate democratică, al doilea paragraf al art. 10 stabilește limitele exercitării libertății de exprimare, care rămân valabile chiar și în ceea ce privește relatarea în presă a unor chestiuni serioase de interes general [Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 65; Monnat împotriva Elveției, pct. 66]. În ceea ce privește fapta ilicită, instanța de apel a validat cele reținute de prima instanță, în sensul că aceasta "constă în încălcarea normelor prevăzute de art. 38, 39 și 40 din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual având în vedere faptul că apelanta-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de a solicita puncte de vedere sau eventuale dovezi contrare reclamantei ori de a acorda acesteia dreptul la replică, pârâtă răspunzând pentru fapta proprie de natură a leza dreptul la demnitate și reputație al reclamantei înscriindu-se într-un ciclu de dezinformare și denigrare adusă acesteia din urmă". Prin cererea de recurs, deși a invocat încălcarea normelor de drept material care consacră principiul fundamental al libertății de exprimare, recurenta pârâtă a expus considerente care vizează aprecierile instanței de apel asupra existenței bazei factuale și bunei credințe cu care pârâta a acționat. Sub acest aspect, instanța de apel a arătat că apelanta-pârâtă "trebuia să dea dovadă de mai multă prudență, echidistanță și să acorde dreptul la replică cu privire la faptele reclamate, verificarea acestor aspecte fiind esențiale în aprecierea bunei-credințe a pârâtei" iar "raportat la cauza dedusă judecății, condiția bunei-credințe a jurnalistului nu este îndeplinită, având în vedere situația de fapt reținută, pe baza probelor, în sensul că prin emisiunile difuzate nu s-a urmărit prezentarea unui adevăr jurnalistic ori informarea publicului prin difuzarea unor informații dovedite cu privire la reclamantă, ci, dimpotrivă, discreditarea acesteia". Argumentele recurentei pârâte referitoare la probele administate în cauză, din care ar rezulta o altă situație de fapt decât cea expusă de instanța de apel sub aspectele relevate excedează controlului instanței de recurs. Astfel, cadrul procesual reglementat de art. 488 și 483 alin. (3) din C. proc. civ. exclude posibilitatea ca, în această fază procesuală, să se realizeze o reevaluare a probelor pentru a schimba datele referitoare la situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare. Într-adevăr, astfel cum prevede art. 75 alin. (2) din C. civ., invocat de recurenta pârâtă, exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute secțiunea privind respectul vieții private și al demnității persoanei umane. Astfel cum s-a arătat însă, în dezvoltarea motivului de recurs referitor la existența unei baze factuale și la buna credință, recurenta pârâtă a invocat "probele existente la dosarul cauzei" care "demontează susținerile intimatei reclamante" or motivul de recurs astfel dezvoltat nu relevă aspecte de nelegalitate, aprecierea probatoriului administrat reprezentând o chestiune care vizează temeinicia hotărârii. Recurenta pârâtă a mai susținut că nu au fost avute în vedere criterii esențiale în evaluarea celor două drepturi aflate în conflict, și anume, calitatea intimatei de persoană publică, subiectul dezbătut, forma, stilul mesajului și doza permisă de exagerare, precum și lipsa obligației de a proba informațiile. Contrar acestor susțineri, se constată că, pe de o parte, criteriile expuse au fost avute în vedere de instanțe atunci când analiza a impus-o, prima instanță relevând că "producțiile audiovizuale au caracter de interes public evident, respectiv apărarea ordinii de drept, buna desfășurare a procesului penal, teme de un real interes pentru opinia publică", însă pârâta, "prin repetarea insistentă a temei într-un circuit de emisiuni, neprezentarea punctelor de vedere ale reclamantei față de aceste aspecte sau neacordarea unui drept la replică proporțional cu intensitatea abordării, a încălcat în mod vădit dreptul la viața privată a reclamantei". Instanța de apel a validat cele reținute de prima instanță sub aceste aspecte, arătând că "afirmațiile grave adresate la adresa reclamantei ar fi impus diligențe speciale în a verifica realitatea faptelor relatate având în vedere calitate de profesionist a pârâtei în domeniul audiovizualului" fără însă a reproșa recurentei chestiuni referitoare la baza factuală, ci la încălcarea obligației "de a solicita puncte de vedere sau eventuale dovezi contrare reclamantei ori de a acorda acesteia dreptul la replică". Analiza efectuată de instanța de apel, care a evaluat circumstanțele speței prin raportare la modul în care a acționat pârâta și a reținut lipsa bunei sale credințe respectă principiul rezultat din jurisprudența Curții Europene conform căruia garanția pe care art. 10 o oferă jurnaliștilor, în ceea ce privește relatările privind chestiuni de interes general, este supusă condiției ca persoanele în cauză să acționeze cu bună credință pe baza unor fapte exacte și să furnizeze informații "fiabile și exacte" cu respectarea deontologiei jurnalistice [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), pct. 93; Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei (MC), pct. 6. Astfel, instanța de apel a evaluat, subsumat cerinței respectării deontologiei jurnalistice, modul în care pârâta a acționat în abordarea subiectului de interes general, stabilind că "modalitatea de realizare a emisiunilor de către pârâtă a depășit limitele extinse ale libertății de exprimare consacrate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece, din conținutul emisiunilor menționate, rezultă că nu s-a dorit să se atragă atenția asupra unei probleme de interes general, finalitatea fiind aceea de a afecta imaginea reclamantei". În acest sens, este de observat că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, este necesar a se avea în vedere puterea massmediei în societatea modernă, deoarece acestea nu numai că informează, dar pot, în același timp, să sugereze, prin prezentarea informațiilor, modul în care destinatarii ar trebui să le evalueze. Într-o lume în care individul se confruntă cu un flux imens de informații, care circulă în mass-media tradițională sau electronică și care implică un număr tot mai mare de autori, supravegherea respectării deontologiei jurnalistice are o importanță sporită [Stoll împotriva Elveției (MC), pct. 104]. Recurenta a susținut încălcarea dispozițiilor art. 1357 din C. civ., arătând că sancțiunea plății daunelor morale reprezintă o ingerință care nu este necesară și proporțională într-o societate democratică. Înalta Curte reține că art. 1357 C. civ. instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită, iar pentru angajarea acesteia, instanța de apel a verificat existența faptei ilicite (afirmații defăimătoare la adresa reclamantei), a prejudiciului (afectarea onoarei și a demnității reclamantei prin producerea unor suferințe psihice pe care orice persoană le-ar încerca în situația la care a fost expus reclamanta), stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și culpa societății de televiziune. Din expunerea argumentelor instanței de apel nu rezultă, contrar susținerilor recurentei, că ar fi fost ignorate criteriile vizând calitatea persoanei vizate, a persoanei care critică și existența unui subiect de interes general, fapta ilicită reținută în sarcina recurentei constând, în contextul concret al speței, în modul de prezentare a subiectului de interes general, care s-a înscris într-un "ciclu de dezinformare și denigrare" a reclamantei, fără ca acesteia să i se fi solicitat puncte de vedere sau eventuale dovezi contrare sau să i se fi acordat dreptul la replică, rezultatul fiind lezarea dreptului la demnitate și reputație al reclamantei. De asemenea, instanța de apel a argumentat suficient necesitatea acestei măsuri pentru a proteja drepturile personale nepatrimoniale ale reclamantei, drepturi care, în contextul libertății de exprimare exercitate abuziv, au fost încălcate. În privința necesității și proporționalității sancțiunii, se constată că instanța de apel a remarcat că finalitatea emisiunilor prezentate de pârâtă a fost aceea de a afecta imaginea reclamantei iar, în contextul speței, a concluzionat în sensul existenței unui prejudiciu și, prin urmare, asupra necesității de reparare a acestuia. De asemenea, Înalta Curte mai constată că stabilirea daunelor morale a fost realizată de instanța de apel în conformitate cu criteriile de echitate și proporționalitate, sancțiunea vizând restabilirea echilibrului rupt prin atingerea adusă onoarei intimatei, fiind o măsură "necesară într-o societate democratică" pentru protecția drepturilor altuia. Astfel, pentru ca o măsură să poată fi considerată proporțională și necesară într-o societate democratică, trebuie exclusă existența unei măsuri care restrânge mai puțin dreptul fundamental în cauză și care permite atingerea aceluiași scop (Glor împotriva Elveției, pct. 94). În cadrul examenului de proporționalitate, se constată că instanța a optat pentru măsura cea mai puțin restrictivă, respectiv la obligarea pârâtei la despăgubiri civile într-un cuantum de 4000 RON, precum și la publicarea la o oră de vârf, pe o perioadă de 3 zile consecutive, a hotărârii, or astfel de măsuri reduc la minim ingerința în drepturile pârâtei, limitând sfera de aplicare a restrângerii. O altă critică a recurentei vizează utilizarea Legii nr. 504/2002 și a Deciziei CNA nr. 220/2011 ca temeiuri de drept, susținând că acestea sunt norme de drept administrativ care nu pot fundamenta o cerere de acordare a daunelor morale întemeiate pe dispozițiile dreptului civil. Înalta Curte constată că acest argument este nefondat. Deși normele din domeniul audiovizual reglementează raportul dintre radiodifuzor și autoritatea de reglementare (CNA), ele trasează totodată standardul de conduită profesională obligatoriu pentru orice operator de televiziune, respectiv standardul de diligență și bună-credință cerut unui jurnalist profesionist. În materia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constă în încălcarea normelor dreptului obiectiv sau a bunelor moravuri; în analiza art. 1357 C. civ., instanța trebuie să determine dacă pârâtul a acționat ca un "profesionist diligent". Înalta Curte constată că invocarea acestor norme care reglementează domeniul audiovizualului de către instanța de apel a servit exclusiv la stabilirea caracterului ilicit al conduitei sub aspect civil, iar nerespectarea obligației de informare corectă, prevăzută de legea specială, constituie elementul material al faptei ilicite în cadrul răspunderii civile delictuale. Prin urmare, nerespectarea obligațiilor de informare corectă și de asigurare a imparțialității prevăzute de legislația audiovizualului reprezintă elemente de fapt care fundamentează caracterul ilicit al conduitei sub aspect civil, prin raportare la standardul "jurnalistului diligent"; așadar, instanța de apel nu a aplicat norme sau sancțiuni administrative, ci a utilizat aceste prevederi pentru a evalua dacă pârâta și-a îndeplinit obligația generală de a nu vătăma drepturile altuia. Recurenta mai invocă încălcarea principiului neretroactivității legii prin aplicarea greșită a unor dispoziții legale (Decizia CNA nr. 63/2017) care nu erau în vigoare la data difuzării emisiunilor, în anul 2016. Analizând decizia recurată, Înalta Curte constată că temeiul substanțial al obligării pârâtei la plata despăgubirilor a fost răspunderea civilă delictuală reglementată de C. civ., coroborată cu principiile protecției demnității umane derivate din Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Chiar dacă s-ar admite o eroare materială în indicarea formei actualizate a unui regulament CNA, aceasta nu este de natură să atragă casarea hotărârii, câtă vreme fapta rămâne ilicită sub imperiul ambelor reglementări, încălcând drepturile subiective ale reclamantei la onoare și reputație, protejate constant de legislația română. Înalta Curte observă că, deși recurenta invocă o eroare de aplicare în timp a unei norme administrative, răspunderea civilă a fost stabilită în principal pe baza C. civ. (art. 1349, 1357), care era în vigoare la data faptelor. Orice referire la o formă ulterioară a reglementărilor secundare (Deciziile CNA), astfel cum s-a arătat anterior, nu afectează fundamentul de drept comun al hotărârii, întrucât obligația generală de a nu aduce atingere reputației unei persoane este una permanentă și protejată constituțional și convențional, indiferent de modificările tehnice ale legislației audiovizuale. De altfel, Înalta Curte reține că art. 1357 C. civ. impune repararea prejudiciului cauzat prin orice faptă ilicită săvârșită cu vinovăție, iar ilicitul în materia exercitării libertății de exprimare a presei rezultă din încălcarea obligației de a nu aduce atingere drepturilor personale nepatrimoniale ale terților. Reținând că motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, văzând prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.R.L. împotriva deciziei nr. 664 A din 5 mai 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Cât privește onorariul curatorului avocat L., față de culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., urmează a stabili obligația de plată a acestuia în sarcina recurentei-pârâte F. S.R.L., iar în temeiul art. 58 C. proc. civ. raportat la art. 48 din O.U.G. nr. 80/2013, cuantumul onorariului va fi fixat la suma de 1700 RON.