ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 543/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Asupra recursurilor deduse judecății, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 20 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității clauzelor abuzive inserate în contractul de credit nr. x/28.11.2007 având ca obiect acordarea unui împrumut în valoare de 66247,02 CHF; constatarea nulității și înlocuirea clauzelor contractuale de la art. 1 care prevăd că împrumutatul se obligă să utilizeze creditul cu respectarea "reglementărilor legale privind operațiunile valutare pe teritoriul României" și a clauzei de la art. 5.4. fraza 3 și 4 din contract, care dispune ca pe viitor reclamanții să achite ratele la nivelul valutar la care s-a acordat creditul la data de 28.11.2007; ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, restituirea sumelor de bani încasate în temeiul acestora din momentul efectuării primei plăți (28.12.2007) până la data întocmirii raportului de expertiză în cauză, precum și a sumelor ce se vor încasa de pârâtă, de la această dată și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, cu începere de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă a debitului; continuarea derulării contractului de credit cu excluderea clauzei privind comisionul de administrare prevăzut la art. 6.3 din contractul de credit și a ratei dobânzii revizuibile conform art. 4 și cu achitarea ratelor la nivelul valutar la care s-a acordat creditul la data de 28.11.2007.

Prin sentința civilă nr. 2766 din 5 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte acțiunea, a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzei inserate la art. 4.3 teza a doua, referitoare la modificarea ratei dobânzii curente în funcție de evoluția pieței financiare sau de politica de creditare a Băncii, din Contractul de credit nr. x/28.11.2007, și a obligat pârâta să restituie reclamanților diferența de dobândă încasată peste valoarea ratei dobânzii curente de 3,9% pe an, în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de credit și data rămânerii definitive a hotărârii. Au fost respinse celelalte pretenții ale reclamanților, ca neîntemeiate.

Prin decizia civilă nr. 1611/A din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanții A. și B. și pârâta C. S.A..

Atât reclamanții A. și B., cât și pârâta C. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1611/A din 10 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Recurenții-reclamanți A. și B. au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate, în sensul admiterii în totalitate a pretențiilor formulate.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenții - reclamanți au arătat că motivarea hotărârii este sumară și confuză, ceea ce echivalează cu o nemotivare, și că nu s-au analizat motivele de apel.

Astfel, recurenții susțin că au criticat clauzele referitoare la art. 1.2, 5.1, 5.4 și din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creșterii cursului valutar în ceea ce privește moneda în care a fost contractat creditul, dar și din perspectiva soluțiilor practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspecte nesocotite în totalitate de instanța de apel.

Faptul că reclamanții au cunoscut că vor restitui creditul în CHF nu echivalează cu asumarea riscului contractului și cu plata unei sume exorbitante., fiind evident că, prin clauza abuzivă și discriminatorie de la art. 5.4, consumatorul este plasat într-o poziție dezavantajoasă.

În ceea ce privește cererea privind derularea contractului de credit în continuare cu excluderea clauzei privind comisionul de administrare prevăzut la art. 6.3, recurenții - reclamanți reiterează susținerile privind nemotivarea hotărârii instanței de apel, în raport cu soluțiile jurisprudențiale oarecum unitare din cauzele în care au fost deduse judecății contracte de credit asemănătoare celui încheiat de reclamanți cu pârâta.

În acest sens, se solicită să se dea eficiență de deciziei nr. 373 din 27 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 1188 din 23 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție .

Au mai arătat recurenții - reclamanți că oportunitatea menținerii comisionului de administrare nu a fost justificată de bancă și analizată de instanțele de fond și apel, hotărârile fiind nemotivate pe aceste aspecte.

Totodată, apreciază recurenții că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale trebuie să se facă în raport cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, instanța având obligația de a stabili în mod prioritar dacă respectiva clauză se află în situațiile de exceptare prevăzute de acest text legal.

Au mai arătat recurenții că prin necircumstanțierea elementelor care-i permit băncii să mențină un comision prin oportunitate, lăsându-se la libera apreciere a acesteia oportunitatea acestei clauze (art. 6.3 din contract), se încalcă dispozițiile legale incidente în materie, ceea ce este de natură să prejudicieze consumatorul.

De asemenea, nu se precizează în contract care este contraprestația băncii, corelativă sumei consistente plătită de consumator.

În continuare, au susținut recurenții că este îndeplinită condiția producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile și interesele părților, nefiind inserate în contract toate elementele necesare pentru perceperea comisionului de acordare credit, banca având obligația, conform art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000, să definească în termeni clari, ușor de înțeles pentru o persoană care nu are cunoștințe de specialitate în domeniul financiar bancar, noțiunea de comision de acordare.

Mai mult decât atât, "Condițiile Generale de Derulare a Operațiunilor Bancare" depuse de pârâtă la dosar nu sunt însușite de aceștia, nu au fost prezentate la momentul contractării creditului, nefiind semnate, context în care se solicită analizarea caracterului abuziv al clauzelor a căror anulare sau înlocuire s-a cerut.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții - reclamanți susțin că pârâta nu justifică prin nimic perceperea comisionului de administrare, suportarea de către consumator a unor costuri aferente unor demersuri anterioare creditului și în afara exprimării consimțământului creând un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, iar exigențele bunei - credințe nu sunt respectate.

Recurenta-pârâtă C. S.A. a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, sub aspectul soluției de respingere a apelului său, mai exact a soluției de menținere a sentinței nr. 2766/2016 a Tribunalului București în ceea ce privește constatarea nulității clauzei de la art. 4.3 teza a II - a și obligării sale la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă a susținut că soluția prin care s-a constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 4.3 teza a II - a a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - întrucât instanța de apel nu a realizat o analiză a clauzei prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda, ci s-a limitat la aprecieri generale în baza textului art. 4 alin. (1), pentru a ajunge la concluzia că în speță există un dezechilibru semnificativ.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material, art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, aplicabil între 21.06.2010 și 02.01.2011, art. 80 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010 și art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010, având în vedere cele reținute de instanță la pag. 10 a hotărârii, par. 1, "În cauză nu s-au administrat dovezi privind recepționarea notificării de către împrumutat. Or, (...) nu se poate reține că în prezenta cauză au fost respectate dispozițiile art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în sensul că instituția creditoare a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adițional. (...) Astfel, premisa denunțării este reprezentată de încheierea adiționalului, ca urmare a informării complete a împrumutatului, cu respectarea dispozițiilor legale anterior menționate".

Apreciază recurenta că în acest raționament instanța de apel a făcut două greșeli de interpretare a textelor legale indicate: confundă obligația de diligență pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiționale) cu o obligație de rezultat (recepționarea notificării), pe de o parte, și consideră că premisa denunțării o reprezintă încheierea adiționalului, deși legea distinge între încheierea expresă a actului - caz în care nu este posibilă denunțarea - și acte considerate acceptate tacit, care pot fi denunțate.

În continuare, a arătat recurenta că soluția prin care instanța de apel a decis menținerea sentința primei instanțe, sub aspectul restituirii dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data rămânerii definitive a hotărârii, echivalează cu stabilirea unei dobânzi fixe de 3,9% pentru întreaga durată contractuală și a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, a arătat recurenta că instanța face o vădită confuzie între tipul de dobândă și motivul de variație, mai exact prin soluția pronunțată în dispozitiv se anulează implicit în mod greșit caracterul variabil al dobânzii, deși nu s-a anulat clauza de la art. 4.1 care prevede caracterul revizuibil al dobânzii, ci doar clauza de la art. 4.3, în ce privește posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în funcție de evoluția pieței financiare.

Prin urmare, a arătat recurenta că în prezenta speță, aflându-ne în cadrul unei acțiuni individuale a unui consumator, instanța nu putea interveni în raportul contractual, modificându-l după voința uneia dintre părți, fiind necesar acordul de voințe liber manifestat al ambelor părți contractante.

Așadar, obiect al controlului de legalitate nu îl poate forma nici clauza contractuală prin care s-a stabilit o dobândă variabilă, nici clauza contractuală prin care banca și-a rezervat dreptul de a modifica unilateral rata dobânzii, ci doar cel mult criteriul folosit de către bancă în momentul majorării ratei dobânzii (mai precis, respectarea acestui criteriu), prin urmare, decizia recurată este nelegală sub aspectul extinderii dobânzii de 3,9% - valabilă doar pentru primul an - pe întreaga durată a contractului de credit, de 30 de ani.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.04.2018, pârâta C. S.A. a invocat excepția nulității recursului reclamanților și a solicitat, în principal, anularea acestuia și, în subsidiar, respingerea ca nefondat.

Prin întâmpinarea înregistrată la 18.04.2018, reclamanții A. și B. au solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 22 martie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursurile și a fixat termen pentru judecarea acestora în ședință publică.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte, la solicitarea recurenților - reclamanți și în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate în cauză, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei anterior menționate, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, prin rezoluția din data de 21.09.2020, s-a dispus, din oficiu, citarea părților pentru discutarea continuării judecății, iar la termenul din 3 februarie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

În ceea ce privește recursul reclamanților A. și B., cu titlu prealabil, este de notat faptul că, deși se invocă drept motiv de casare și dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse de recurenți deciziei atacate nu este susceptibilă de a fi examinată din această perspectivă, criticile formulate vizând exclusiv nemotivarea hotărârii atacate, respectiv aplicarea greșită de către instanța de apel a unor norme de drept material, iar nu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare ar atrage nulitatea hotărârii.

Prin critica formulată în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenții - reclamanți au susținut, în esență, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece motivarea hotărârii instanței de apel este sumară, confuză și nu s-au analizat motivele de apel, întrucât s-au criticat clauzele referitoare la art. 1.2, 5.1, 5.4 și din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creșterii cursului valutar în ceea ce privește moneda în care a fost contractat creditul, dar și din perspectiva soluțiilor practicii Înaltei Curți de Casație și Justiție, aspecte nesocotite în totalitate de instanța de apel. Nemotivarea hotărârii a fost invocată de recurenții - reclamanți și cu referire la motivul de apel care viza caracterul abuziv și solicitarea de înlăturare a comisionului de administrare, în raport cu faptul că soluția adoptată de instanța de apel ar fi contrară unei jurisprudențe "oarecum unitare" din cauze asemănătoare.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de apel nu numai că a răspuns amplu și complet motivelor de apel deduse judecății, dar a avut în vedere și concluziile orale formulate în fața instanței de apel, în care s-a făcut referire și la efectele hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc și alții împotriva Băncii Românești S.A.,

Plecând de la conținutul dispozițiilor contractuale contestate, respectiv clauzele cuprinse în art. 1.2, 5.1și 5.4 din contractul de credit, din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creșterii cursului valutar în ceea ce privește moneda în care a fost contractat creditul, instanța de apel a procedat în mod efectiv la verificarea legalității și temeiniciei hotărârii instanței de fond, dând eficiență jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și concluzionând că în prezentul litigiu contractul de împrumut bancar a fost supus principiului nominalismului monetar, ceea ce face ca obligația instituită în sarcina apelanților reclamanți, prin clauza cuprinsă în art. 5.1 a contractului de credit nr. x/28.11.2007, în sensul restituirii creditului în moneda în care acesta a fost acordat, să nu poată face obiectul analizei din perspectiva Legii nr. 193/2000, fiind exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

De asemenea, cu referire la contestarea clauzei cuprinse la art. 6.3 din contractul de credit prin care se reglementează perceperea unui comision de administrare de către Bancă, instanța de prim control judiciar a evidențiat că, raportat la conținutul acestei prevederi contractuale, nu se poate reține existența unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, comisionul fiind datorat pentru servicii explicit menționate în conținutul clauzei. Serviciile în legătură cu care se prestează comisionul în discuție nu privesc numai primul an de creditare, fiind evident faptul că monitorizarea rambursării creditului și a îndeplinirii celorlalte obligații asumate de către împrumutat privește întreaga perioadă contractuală.

Prin urmare, nu se confirmă susținerile recurenților - reclamanți referitoare la lipsa motivelor care să susțină soluția pronunțată cu privire la caracterul abuziv al clauzelor sus menționate, iar împrejurarea că instanța de apel a adoptat o soluție diferită de cea regăsită în anumite hotărâri judecătorești, pronunțate în cauze cu un obiect similar, nu poate fi asimilată nemotivării hotărârii, în condițiile în care hotărârea atacată cuprinde argumentele care au determinat instanța de apel să păstreze sentința pronunțată de prima instanță, iar instanța de judecată nu este ținută de soluțiile jurisprudențiale de care apelanții se prevalează.

Nu pot fi primite nici criticile referitoare la greșita aplicare a normelor de drept material incidente în soluționarea capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor cuprinse în art. 1.2, 5.1și 5.4 din contractul de credit, din perspectiva suportării de către împrumutat a riscului creșterii cursului valutar, critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit încheiat între părți a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elvețieni. Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumație, se aplică principiului nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. de la 1864, potrivit căruia, obligația ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Astfel, contrar susținerilor recurenților - reclamanți, în mod corect instanța de apel, în concordanță cu cele reținute de prima instanță, a constatat că, în speță, clauza de risc valutar, inserată în contract, reprezintă transpunerea principiului nominalismului, consacrat de lege, și, prin urmare, nu se poate vorbi de un caracter abuziv al acestei clauze.

Este esențial de reținut că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11).

În analiza îndeplinirii condițiilor excluderii, Curtea a statuat că instanța națională are sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante, independent de alegerea lor, sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, pct. 29 și 30).

Din Hotărârea Andriciuc rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția ca părțile să nu fi derogat prin convenție.

Consecventă dezlegărilor date în jurisprudența sa anterioară, Curtea a statuat, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G., O.H. împotriva D., C-81/19, par. 35, că împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă este lipsită de relevanță în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală ce reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul său de aplicare.

Totodată, faptul că nu a făcut obiectul unei negocieri individuale clauza în litigiu, astfel cum se susține prin motivele de recurs, nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. În acest sens, CJUE a statuat că, potrivit art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 (transpusă prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000), lipsa unei negocieri individuale, este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, control care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2020, C-81/19, par. 36).

Ca atare, în mod corect a reținut instanța de apel că, în speță, clauza contestată de reclamanți reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Or, aceste clauze ce transpun în plan contractual norme legale supletive, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv, instituit prin Legea nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noțiunea de obiect principal al contractului, la cerințele de transparență a clauzelor sau de informare a consumatorului, ori la cerințele de echilibru sau de bună-credință.

Art. 6 din Legea nr. 193/2000 vizează consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, iar câtă vreme o clauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, este evident că nu se pune problema constatării nulității acesteia.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Așa cum s-a reținut, normele care reglementează principiului nominalismului monetar sunt dispoziții supletive, de la care părțile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenția încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar, cât și pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Înalta Curte reține că reclamanții au invocat caracterul abuziv al unor clauze contractuale, care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, în timp ce impreviziunea are în vedere un contract valabil încheiat, care, urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudența CJUE, raționament întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Cât privește critica vizând caracterul abuziv al clauzei prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația de a achita un comision de administrare, instanța supremă reține că instanța de apel a verificat caracterul clar și inteligibil al clauzei care îl reglementează și a reținut, contrar susținerii recurenților, că în chiar conținutul clauzei sunt explicit menționate serviciile pentru care se datorează comisionul. De asemenea, în contradicție cu cele afirmate de reclamanți, s-a reținut că serviciile în legătură cu care se prestează comisionul în discuție nu privesc numai primul an de creditare, fiind evident faptul că monitorizarea rambursării creditului și a îndeplinirii celorlalte obligații asumate de către împrumutat privește întreaga perioadă contractuală.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunțată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanței naționale obligația să verifice că, în cauza în discuție, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligației sale și care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părți reprezintă numai una dintre condițiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă și îndeplinirea celorlalte două condiții, în mod cumulativ.

Or, în cauză nu este îndeplinită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, câtă vreme, prin inserarea acestei clauze privind comisionul de administrare, recurenții nu au fost puși într-o poziție mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziție legală care să interzică perceperea unor astfel de comisioane sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligație suplimentară față de cele existente în legislația națională, iar reclamanții au avut posibilitatea de a prefigura atât condițiile de percepere a comisionului, cât și contraprestația băncii în schimbul acestora.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenții - reclamanți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B., ca nefondat.

Trecând la examinarea recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A., Înalta Curte reține că aceasta a invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și 6 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat soluția cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, pe de o parte, și că hotărârea cuprinde motive contradictorii, pe de altă parte.

Astfel, se impută instanței de apel faptul de a fi constatat caracterul abuziv și nulitatea clauzei de la art. 4.3 teza a II - a din contractul de credit nr. x din 28 noiembrie 2007, în baza unor aprecieri generale ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fără o analiză a clauzei prin raportare la prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa, unde este prevăzută, prin excepție de la dispozițiile art. 4, ipoteza în care banca poate modifica dobânda.

Această critică nu poate fi reținută, atâta vreme cât la baza constatării caracterului abuziv al clauzei în discuție nu a stat faptul că pârâta nu ar fi avut posibilitatea legală de a percepe o dobândă variabilă, aspect cu privire la care sunt invocate de către recurenta - pârâtă prevederile alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, ci constatarea că dobânda revizuibilă se întemeiază pe criterii de variabilitate neclare, arbitrare.

Astfel, ambele instanțe de fond au reținut că s-a realizat un acord de voință al părților, cu respectarea dispozițiilor legale, în ceea ce privește stabilirea unei dobânzi fixe doar pentru primul an de creditare, urmând ca din al doilea an să se perceapă o dobândă revizuibilă, fiind cenzurat doar modul de stabilire a dobânzii variabile după primul an.

Sub acest aspect, instanța de apel a constatat, pornind chiar de la conținutul clauzei, că "există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe, întrucât ea nu permite reclamanților să prevadă consecințele economice care rezultă din aceasta, nefiind descris un mecanism clar și inteligibil de modificare a dobânzii. Dimpotrivă, modificarea acestui element, varierea dobânzii, depinde exclusiv de voința băncii, care stabilește unilateral ce înseamnă evoluția pieței financiare ori când este cazul să modifice politica sa de creditare, fără ca împrumutatul ori instanța de judecată să poată evalua dacă o astfel de modificare este oportună sau justificată."

Nu poate fi primită nici critica recurentei - pârâte privitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în forma în vigoare anterior datei de 02.01.2011, potrivit cărora:

"(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare, creditorii au obligația ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, să asigure conformitatea contractului cu dispozițiile prezentei ordonanțe de urgență.

(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiționale în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență.

(3) Creditorul trebuie să poată face dovada că a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale.

(4) Se interzice introducerea în actele adiționale a altor prevederi decât cele din prezenta ordonanță de urgență. Introducerea în actele adiționale a oricăror altor prevederi decât cele impuse de prezenta ordonanță de urgență sunt considerate nule de drept.

(5) Nesemnarea de către consumator a actelor adiționale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită."

Cu privire la teza acceptării tacite a actului adițional prin care pârâta a susținut că s-a conformat prevederilor O.U.G. nr. 50/2010, instanța de apel a reținut, ca situație de fapt, pe baza probelor depuse de către C. referitor la perfectarea actului adițional (borderou de transmitere și de notificare) și având în vedere faptul că reclamanții au negat recepționarea notificării, că nu se poate considera că instituția creditoare a depus toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actului adițional, în al cărei conținut se menționau condițiile de percepere a comisionului de rambursare anticipată, respectiv valoarea ratei dobânzii pentru creditele cu dobândă revizuibilă/variabilă ca fiind Rd=Libor 6 luni + marja băncii pentru credite în CHF, marja fiind determinată ca diferență între valoarea ratei dobânzii variabile în vigoare la momentul aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2010 și valoarea indicelui de referință valabil la același moment.

Nu se poate aprecia că raționamentul instanței de apel ar fi viciat de greșeli de interpretare a textului legal anterior redat, respectiv de o pretinsă confuzie între obligația de diligență pentru informarea consumatorului, stabilită de lege în sarcina creditorului (comunicarea cu privire la semnarea actelor adiționale), cu o obligație de rezultat (recepționarea notificării), căci a depune toate diligențele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea actelor adiționale presupune tocmai a dovedi că informarea a ajuns la destinatar, i-a fost efectiv făcută cunoscută acestuia, consumatorul semnând sau nu, ulterior, actul adițional.

Despre o obligație de rezultat, în sensul invocat de recurenta - pârâtă, s-ar putea vorbi numai dacă instanța de apel ar fi reținut în sarcina creditoarei obligația de a obține semnarea actului adițional de către consumatori, premisă nerealizată în cauză.

Cât privește distincția pe care Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori o face prin art. II alin. (2) între încheierea expresă a actului adițional - caz în care nu este posibilă denunțarea - și actele adiționale considerate acceptate tacit, care pot fi denunțate, susținerile recurentei, deși corecte, nu pot avea nicio înrâurire asupra soluției pronunțate în apel, în condițiile în care, așa cum s-a arătat mai sus, nu ne aflăm în prezența unui act adițional însușit tacit.

Este de subliniat faptul că toate constatările factuale ale instanței de apel și evaluarea probelor administrate reprezintă aspecte de temeinicie a hotărârii, care nu intră în sfera controlului de legalitate ce se exercită în recurs.

Înalta Curte apreciază însă fondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care privește soluția de menținere a sentinței primei instanțe sub aspectul restituirii dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data rămânerii definitive a hotărârii.

Astfel, se reține, pe de o parte, că instanțele de fond nu au constatat caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă, în integralitatea lor, considerându-se, în ceea ce privește art. 4.1, art. 4.2, art. 4.3 teza I, că acestea nu sunt abuzive, întrucât nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorilor-reclamanți, fiind redactate într-un limbaj clar, ușor inteligibil, reclamanții putând înțelege cu ușurință faptul că dobânda curentă este fixă doar pentru primul an de creditare, iar apoi variabilă.

Restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data rămânerii definitive a hotărârii nu poate interveni ca efect direct al constatării nulității absolute parțiale a clauzei cuprinse în art. 4.3 teza a II-a din contractul părților, în ceea ce privește criteriul de variație a ratei dobânzii, întrucât, ulterior primului an de creditare părțile contractului de credit nu pot fi " legate" de o dobândă fixă stabilită prin dispoziția instanței.

Și aceasta pentru că, pe de o parte, nu caracterul variabil al dobânzii este abuziv, ci, așa cum s-a arătat anterior, lipsa de transparență a criteriilor de modificare a ratei dobanzii, iar, pe de altă parte, pentru că instanța nu poate fixa ea însăși un anumit nivel al dobânzii, în cazul de față prin menținerea dobânzii din primul an de creditare, deoarece nu există temei legal în a se substitui părților, a căror voință a permis variația dobânzii.

Dobânda variabilă, prevăzută contractual începând cu al doilea an de creditare, este distinctă de dobânda fixă agreată de părți pentru primul an de creditare, orice altă interpretare a contractului lăsând fără aplicare prevederile art. 4.1 lit. b) și 4.3, în ceea ce privește faptul că începând cu al doilea an de creditare dobânda curentă devine revizuibilă.

Legea nr. 193/2000 legitimează intervenția instanței de judecată în contract prin eliminarea clauzelor dovedite abuzive, așa cum reține instanța de apel, însă atunci când instanța națională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator, instanța nu poate să completeze acest contract, modificând conținutul clauzei.

Potrivit art. 6 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpus în dreptul național prin art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauza stabilită ca fiind abuzivă nu ar trebui să creeze obligații în sarcina consumatorului dar, în același timp, un asemenea contract, prin care instituția de credit acordă împrumutul, nu poate continua să existe fără clauza referitoare la dobândă, plata dobânzii constituind o prestație esențială a împrumutatului.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza Banco Espanol de Crédito (Hotărârea din 14 iunie 2012, C-618/10) că articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator, să completeze respectivul contract modificând conținutul acestei clauze (pct. 73).

Nuanțând soluția, în cauza Kásler și Káslerné Rábai (Hotărârea din 30 aprilie 2014, C-26/13), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv" (pct. 85), apreciindu-se că "faptul de a înlocui o clauză abuzivă cu o astfel de dispoziție, care, astfel cum reiese din cel de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, se consideră că nu conține clauze abuzive, întrucât permite ca contractul să continue să existe în pofida eliminării clauzei III/2 și să fie obligatoriu pentru părți, este pe deplin justificat în raport cu finalitatea Directivei 93/13" (pct. 81).

Ulterior pronunțării hotărârii atacate, în cadrul unei sesizări privitoare tocmai la consecințele concrete ale constatării caracterului abuziv al clauzelor care reglementează mecanismul de stabilire a modului de calcul al ratei dobânzii variabile dintr-un contract de împrumut precum cel dedus judecății, în cauza Oros (Hotărârea din 25 noiembrie 2020, C-269/19), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat următoarele:

"Articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că, în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de împrumut precum cel în discuție în litigiul principal și atunci când acest contract nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului menționat ar avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv, instanța națională trebuie să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului menționat le ar putea provoca. În împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, nimic nu se opune printre altele ca instanța națională să invite părțile să negocieze în vederea stabilirii modalităților de calcul al ratei dobânzii, cu condiția ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective și ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile și obligațiile cocontractanților, ținând seama printre altele de obiectivul protecției consumatorului care stă la baza Directivei 93/13."

Așadar, cum dreptul național nu conține nicio normă care să permită înlocuirea clauzei în discuție cu o dispoziție supletivă având conținutul dorit de apelanta - reclamantă, critica recurentei - pârâte privind nelegala stabilire de către instanță a unui nivel al ratei dobânzii variabile/a unei formule de stabilire a dobânzii variabile pentru derularea în continuarea contractului apare ca fondată.

Așa cum rezultă din considerentele hotărârii pronunțate în cauza C-269/19 consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective: pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol, pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.

Evident, este vorba despre restabilirea unui echilibru juridic între drepturile și obligațiile părților contractante, care va trebui analizat de instanța de apel având în vedere raportul juridic concret dedus judecății și circumstanțele proprii pricinii, urmând a ține seama de statuările Curții de Justiție a Uniunii Europene din decizia preliminară pronunțată în cauza C-269/19.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază întemeiate criticile formulate de recurenta - pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunțate de instanța de apel, sub aspectul referitor la restituirea dobânzii încasate peste nivelul de 3,9%, pentru perioada cuprinsă între data încheierii contractului și data rămânerii definitive a hotărârii, astfel încât, constatând incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul și va casa, în parte, decizia atacată, cauza urmând a fi trimisă aceleiași instanțe spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. împotriva deciziei civile nr. 1611/A din 10 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1611/A din 10 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași instanțe de apel spre o nouă judecată a apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2766 din 05 mai 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.