ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6422/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6422/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 610 din 27 aprilie

2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr.

6290/3/2009, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.R.T., în

contradictoriu cu pârâta SC C.T. SRL și s-a dispus obligarea pârâtei la plata

către reclamantă a sumei de 300.000 euro în echivalent RON la data plății, cu

titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de exclusivitate ale

reclamantei, cu cheltuieli de judecată, respingându-se, ca neîntemeiat, capătul

2 al cererii principale.

În motivarea

sentinței, s-a reținut în esență că F.R.F., în calitate de deținător principal

al drepturilor de televiziune pentru meciurile disputate de echipele naționale

de fotbal masculin seniori U21 și U18 ale României pe teren propriu, a

organizat o licitație publică pentru a cesiona exclusiv drepturile de difuzare

de către televiziuni, printre altele, a meciurilor oficiale disputate de echipa

națională de fotbal a României în vederea calificării la Campionatul Mondial de

Fotbal, care va avea loc în 2010 în Africa de Sud.

Pachetul cuprinzând

dreptul de a transmite înregistrat (în concret, începând chiar de la 90 de

minute de la fluierul final al fiecărui meci de seniori), inclusiv rezumate

("high-lights"), meciurile oficiale ale echipei naționale de fotbal,

a fost câștigat de S.R.T..

De esența unor astfel

de achiziții de drepturi sportive este "beneficiul exclusivității"

dobândit de radiodifuzor - organismul de televiziune - prin încheierea

contractului de cesiune a dreptului de radiodifuzare a meciurilor, cel mai

valoros, dar și cel mai costisitor din punct de vedere economic și ca

portofoliu. Astfel, prețul cesiunii are întotdeauna la baza exclusivitatea

acordată de federația sportivă organismului de televiziune cu privire la

transmiterea meciului, exclusivitate care conduce la atragerea unui număr cât

mai mare de telespectatori, și implicit la creșterea audienței, cu consecința

încasării unor venituri importante din publicitate, fiind cunoscut că

publicitatea tv se vinde în raport de punctul de audiență. Niciun radiodifuzor

nu ar fi interesat, și nu ar plăti un preț semnificativ al cesiunii dreptului

de radiodifuzare a meciului de fotbal, în cazul în care deținătorul de drepturi

ar permite și altor televiziuni să difuzeze respectivele meciuri (deci ar

cesiona neexclusiv dreptul de radiodifuzare), tocmai pentru că valoarea

radiodifuzării este indisolubil legată de exclusivitatea ei acordată

organismului de televiziune.

Între S.R.T. și

F.R.F. s-a încheiat contractul din 28 iulie 2008, de cesiune exclusivă a

drepturilor de difuzare înregistrat, prin intermediul televiziunii, a

meciurilor echipei naționale de fotbal masculin - Seniori - disputate pe teren

propriu, din cadrul campaniei de calificare a echipei naționale la Campionatul

Mondial de Fotbal 2010 Africa de Sud, inclusiv a unor rezumate, respectiv:

România - Franța; România - Serbia; România - Lituania disputat în data de 06

septembrie 2008: România - Austria; România - Insulele Feroe.

Prețul plătit de

S.R.T. pentru achiziționarea dreptului de radiodifuzare menționat a fost de

600.000 euro plus TVA - în total suma de 714.000 euro - beneficiul

exclusivității difuzării înregistrate, la 90 de minute de la fluierul final al

fiecărui meci de seniori, fiind garantat reclamantei S.R.T. de Federație prin

acest contract.

În preambulul acestui

contract, părțile au prevăzut ca legi aplicabile acestuia Legea nr. 504/2002,

dar și Legea nr. 8/1996, considerând deci aceste meciuri și dreptul de

radiodifuzare cesionat ca fiind supuse regimului juridic al protecției

dreptului de autor, având în vedere caracterul exemplificativ al enumerării de

la art. 7 din Legea nr. 8/1996.

În aceste condiții,

Televiziunea Publică deținea (conform art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996)

un drept exclusiv de a transmite înregistrat aceste meciuri, drept reglementat

și protejat și de art. 84 și urm. din Legea nr. 504/2002, privind dreptul de

exclusivitate al radiodifuzorului primar, dobândit prin contract.

În pofida

exclusivității conferite S.R.T. privind difuzarea meciurilor menționate, în

data de 07 septembrie 2008 postul de televiziune G. a transmis integral,

înregistrat, meciul de fotbal România - Lituania, cu o durată totală de cel

puțin 90 de minute, precum și un rezumat al acestuia, fără acordul S.R.T. și

fără ca secvențele să poarte sigla postului de televiziune T.

Meciul a fost

radiodifuzat de către postul de televiziune G. în dimineața zilei de 07

septembrie 2009, mai înainte ca S.R.T. să-și fi exercitat dreptul exclusiv de a

transmite prima dată înregistrat acest meci. În acest fel, G. a încălcat grav

prevederile legii și dreptul de exclusivitate al T., creând reclamantei

prejudicii, atât materiale, cât și morale și de imagine. De altfel, în acel

moment, esența contractului de cesiune încheiat între S.R.T. și Federația

Româna de Fotbal și anume exclusivitatea de a transmite înregistrat acest meci

la scurt timp după transmiterea lui în direct de către A. pentru a obține o

audiență semnificativă, și-a pierdut rațiunea de a fi și implicit, valoarea

economică și de imagine.

Ca urmare a acestei

încălcări de către pârâtă a dreptului exclusiv al Televiziunii Publice de a

transmite meciul înregistrat, drept protejat atât de art. 39 din Legea nr.

8/1996, cât și de art. 84 și urm. din Legea nr. 504/2002, în data de 08

septembrie 2008, S.R.T. a trimis o sesizare către Consiliul Național al

Audiovizualului.

Consiliul Național al

Audiovizualului, constatând încălcarea de către postul G. a prevederilor Legii

nr. 504/2002 a decis "sancționarea postului de televiziune G., întrucât a

difuzat integral meciul de fotbal România - Lituania, meci pentru care postul

public de televiziune T. deținea drept exclusiv de transmisie", conform

Deciziei CNA nr. 786/2008. Așadar, sub aspect probatoriu și al încălcării

prevederilor legale referitoare la protecția dreptului de exclusivitate privind

difuzarea unor evenimente, CNA a constatat încălcarea comisă de către pârâtă -

deținătoare a licenței asupra postului G. - prin difuzarea meciului și a

rezumatului, și chiar a dispus sancționarea acesteia potrivit legii

audiovizualului.

Prin transmiterea

înregistrată a acestui meci, pârâta a încălcat și prevederile Legii drepturilor

de autor nr. 8/1996 privind cesiunea exclusivă (art. 39 alin. (4) și, deci,

dreptul patrimonial exclusiv al S.R.T., în calitate de cesionar exclusiv, de a

autoriza sau interzice, radiodifuzarea și reproducerea integrală sau parțială,

permanentă sau temporară, directă sau indirectă, prin orice mijloc și sub orice

formă a meciului și/sau a rezumatelor - în acord cu art. 13 lit. a) și q) al

Legii nr. 8/1996. De asemenea, după cum a constatat și CNA, nu suntem în

prezența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 33 din Legea nr. 8/1996

(utilizării fără consimțământul titularului de drepturi și fără plata vreunei

remunerații), nefiind vorba de scurte extrase sau citate din operă, utilizate

în scopul informării privind probleme de actualitate, însuși art. 85 din Legea

nr. 504/2002 definind ce se înțelege prin extras informativ (scurtă succesiune

de imagini și sunete cu privire la un eveniment de interes public, în scopul

informării publicului asupra aspectelor esențiale ale evenimentului respectiv),

iar difuzarea realizându-se cu evident scop comercial, pentru obținerea de

venituri din publicitate, fiind vorba despre o televiziune privată.

La stabilirea

despăgubirilor instanța de judecată a luat în considerare criterii cum ar fi

consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile

realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în

afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului.

Cuantumul acestor

despăgubiri se raportează deci la cheltuielile pe care S.R.T. le-a efectuat

pentru obținerea acestor drepturi, în condiții de exclusivitate, de transmitere

a meciurilor și se situează oricum sub valoarea de piață la care ar fi fost

negociată acordarea de către S.R.T. a dreptului de transmitere a meciului și a

rezumatelor de către pârâtă. A mai avut în vedere dispozițiile finale ale art.

139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care prevăd că titularii de drepturi

încălcate pot pretinde despăgubiri reprezentând triplul remunerațiilor care ar

fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei

ilicite, apreciind că suma pretinsă de reclamantă este rezonabilă.

Prin Decizia nr. 23

din 07 februarie 1012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru

cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de

apelanta-pârâtă SC C.T. SRL împotriva sentinței menționate și a schimbat în tot

sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat

pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, în echivalent RON la

cursul BNR din ziua plății efective.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că susținerile apelantei

relative la necompetența funcțională a secției civile a Tribunalului București

în soluționarea litigiului pendinte sunt nefondate.

Prin raportare la

susținerile formulate prin acțiunea promovată de reclamanta și la principiul

disponibilității care guvernează procesul civil, în speță, instanța de judecată

a fost învestită a analiza raporturile juridice ce au luat naștere între

părțile din proces ca efect al difuzării de către pârâtă a înregistrării unui

meci de fotbal cu încălcarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă

în legătură cu un astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări.

F.R.F. este terț față

de raporturile juridice astfel deduse judecății, iar reglementările din

Statutul acestui organism se adresează exclusiv Federației, nefiind apte a

produce vreun efect cu privire la entități juridice distincte.

Odată cu încheierea

contractului de cesiune a dreptului exclusiv de difuzare a înregistrărilor

meciurilor de fotbal ce formează obiectul pachetului achiziționat de reclamanta

S.R.T., acesta din urmă a devenit titulara unui drept propriu de difuzare care,

în raporturile cu F.R.F. este supus coordonatelor stabilite prin convenția

astfel încheiată, iar în relația cu pârâta-apelantă (care este terț față de

menționatul contract, și nu se află într-un raport juridic de natură contractuală

cu societatea reclamantă) este corelativ obligației generale ce incumbă

terților - în condițiile dreptului comun - de a se abține de la orice conduită

de natură a aduce atingere respectivului drept de difuzare.

Astfel, atâta vreme

cât litigiul pendinte nu poartă asupra exercițiului unor drepturi deținute de

F.R.F. sau asupra modalității în care această Federație a valorificat drepturi

legate de competițiile fotbalistice, nici prevederile din Statutul ce îi

reglementează organizarea și funcționarea, și nici poziția adoptată de

Consiliul Concurenței în legătură cu activitatea aceleași Federații nu pot fi

reținute ca fundament al susținerilor apelantei potrivit cu care instanța

căreia i-ar fi revenit competența soluționării cauzei ar fi cea comercială.

Cu privire la fondul

cauzei, Curtea a constatat că este just reproșul făcut instanței de fond în

sensul că a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b)

din Legea 8/1996.

Din însăși

modalitatea de redactare a acestei norme reiese în mod neechivoc caracterul

subsidiar al recurgerii la această modalitate de cuantificare a despăgubirilor,

respectiv numai pentru situațiile în care nu este posibilă aplicarea

criteriilor menționate la lit. a) din aceeași normă.

Imposibilitatea de

aplicare a criteriilor de la lit. a) a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996

trebuie privită ca una obiectivă, independentă de voința părților, pentru că în

caz contrar s-ar da posibilitatea părții ce pretinde reparația unui prejudiciu

să se sustragă de la obligația de probațiune ce îi incumbă în puterea

prevederilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., dar și a principiului general de

drept actori incumbit probatio.

Or, în speță, însăși

reclamanta a circumscris prejudiciul invocat unor criterii concrete constând în

cheltuielile pentru achiziționarea dreptului încălcat și venitul (pretins

superior despăgubirilor solicitate) pe care l-ar fi obținut S.R.T. în situația

exprimării acordului pentru transmiterea înregistrării meciului de fotbal

România - Lituania și a unor rezumate ale acestuia, iar elementele astfel

înfățișate ca repere de cuantificare a prejudiciului erau susceptibile a fi

dovedite prin propunerea și administrarea de probe referitoare atât la

modalitatea de evaluare a meciurilor din pachetul ce conținea, alături de

meciul de fotbal menționat, multiple manifestări sportive de același gen,

precum și la coordonatele în care ar fi fost purtate eventuale negocieri - cu

pârâta, sau chiar cu alte organisme de televiziune - în scopul exprimării

acordului de difuzare a înregistrărilor pentru care reclamanta intimată a

dobândit dreptul exclusiv de difuzare.

Lipsa de diligență a

reclamantei în propunerea și administrarea unui probatoriu pertinent pentru a

dovedi prejudiciul material pretins încercat ca efect al faptei ilicite a

pârâtei, nu o îndreptățește pe aceasta să se prevaleze de dispozițiile art. 139

alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 - dispoziții care au caracter de

excepție și, astfel, sunt de strictă interpretare și aplicare.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că instanța fondului a reținut temeinicia solicitării

reclamantei de a-i acorda despăgubiri în cuantum de 300.000 euro (ce constituie

triplul sumei de 100.000 reprezentând triplul remunerației achitate conform

contractului de cesiune), luând în considerare "criterii cum sunt

consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile

realizate pe nedrept de făptuitor și alte elemente precum daunele morale

cauzate titularului dreptului".

Or, în condițiile în

care aceste criterii sunt tocmai cele stabilite prin art. 139 alin. (2) lit. a)

din Legea 8/1996, acordând reclamantei despăgubiri într-un cuantum apreciat ca

reprezentând "triplul remunerațiilor care ar fi fost legal datorate pentru

tipul de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite", Curtea a

constatat că prima instanță a făcut o aplicare cumulativă a prevederilor de la

litera a) și litera b) din art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, ceea ce este

contrar acestor reglementări - din al căror conținut reiese în mod neechivoc

faptul că ele au fost concepute ca modalități alternative de stabilire a

despăgubirilor la care se referă.

Curtea a notat că, în

etapa apelului, intimatei reclamante i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri

sub aspectul beneficiului pretins nerealizat ca efect al difuzării fără drept

de către pârâta apelantă a meciului de fotbal România - Lituania, însă nu a

depus vreo dovadă în acest sens. Mai mult, prin precizările depuse la data de

13 octombrie 2011, a subliniat faptul că prejudiciul reclamat de S.R.T. constă

în cheltuiala realizată pentru dobândirea dreptului exclusiv de radiodifuzare a

înregistrării meciului de fotbal respectiv, și absența unui acord/licențe prin

care să fi autorizat societatea pârâtă să difuzeze această înregistrare.

Or, atâta vreme cât intimata

reclamantă nu a fost în măsură să ofere elemente pertinente (și verificabile)

de natură a susține modalitatea în care a procedat la determinarea cheltuielii

aferente unui singur meci de fotbal dintr-un număr mult mai mare de asemenea

manifestări (numai meciurile oficiale ale echipei de seniori fiind în număr de

5, acesta adăugându-se atât meciurile oficiale cât și cele amicale ale

echipelor de juniori), Curtea a apreciat că nu poate fi reținută ca îndeplinită

condiția ca prejudiciul material solicitat să fie determinat sau determinabil,

astfel că pârâtei nu îi poate fi pusă în sarcină obligația de a repara un atare

prejudiciu incert.

Apărarea intimatei

reclamante în sensul că întregul preț - de 714.000 euro - al pachetului de

meciuri ce face obiectul Contractului de cesiune nr. 14058/2008 ar fi fost

plătit în considerarea meciurilor de seniori nu poate fi primită în condițiile

în care este lipsită de orice suport probator (existând în mod obiectiv

posibilitatea de a se administra dovezi legate de pretinsa lipsă de audiență în

cazul radiodifuzărilor meciurilor echipelor de tineret/juniori), și nici nu

este de natură a oferi vreun indiciu legat de modalitatea de împărțire a

acestui preț chiar între meciurile de seniori.

Pe de altă parte,

Curtea a constatat că reclamanta intimată a susținut și dimensiunea morală a

prejudiciului încercat ca efect al difuzării de către pârâta apelantă, cu

încălcarea dreptului exclusiv deținut de cea dintâi, a înregistrării și

rezumatului meciului România - Lituania.

Sub acest aspect,

pretențiile reclamantei sunt apreciate ca justificate în raport de faptul că

informațiile legate de organismele de televiziune ce au dobândit drepturi

privind difuzarea de meciuri de fotbal având ca miză calificarea la

competițiile mondiale sunt unele de interes pentru iubitorii acestui gen de

sport, care sunt preocupați de cunoașterea achizitorului unor asemenea drepturi

de difuzare spre a urmări în programele specifice manifestările sportive

respective și care, în acest mod, asigură audiența ce reprezintă un indicator

de performanță în activitatea de televiziune.

Pârâta apelantă,

difuzând înregistrarea unui meci de fotbal despre care existau informații

cunoscute publicului interesat în sensul că un organism de televiziune

concurent este îndreptățit în mod exclusiv a-l transmite înregistrat, a adus

reclamantei intimate un prejudiciu de imagine, creând un dubiu asupra

seriozității/credibilității acesteia.

Din această

perspectivă, Curtea a apreciat că reprezintă o reparație adecvată a

prejudiciului moral astfel încercat suma de 30.000 euro, în determinarea căreia

s-a avut în vedere și împrejurarea că ea trebuie să constituie atât o pârghie

de sancționare a pârâtei pentru încălcarea obligației de a respecta drepturile

reclamantei și de a se abține de la orice conduită de natură a aduce atingere

respectivelor drepturi, cât și un mijloc de descurajare în a repeta fapta

ilicită astfel sancționată.

Împotriva deciziei

menționate mai sus, au declarat recurs, în termen legal reclamanta S.R.T. și de

pârâta SC C.T. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile

art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

motivelor de recurs formulate, reclamanta S.R.T. a criticat argumentarea

instanței de apel în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenței

prejudiciului material, fără a contesta considerentele pentru care instanța de

apel a recunoscut dimensiunea morală a prejudiciului cauzat S.R.T. de către SC

C.T. prin fapta ilicită a acesteia din urmă.

Deși instanța de apel

a reținut, totuși, în mod corect afirmația reclamantei cu privire la sursa

acestui prejudiciu, astfel cum această sursă a fost precizată cu documentul

depus la termenul din 13 octombrie 2011 și reafirmat în concluziile depuse de

S.R.T. în fața instanței de apel, în mod greșit, a conchis în sensul

inexistenței vreunei probe cu privire la realitatea și la întinderea

prejudiciului material cauzat.

Prejudiciul

recurentei reclamante are, în principal, două surse: pe de o parte, constă în

costul dreptului de radiodifuzare a acestui program conținând înregistrarea

partidei de fotbal România - Lituania, cheltuială publica pe care T. nu ar mai

fi făcut-o pentru un drept neexclusiv, la care s-au adăugat costurile tehnice

de înregistrare; pe de altă parte, S.R.T. a fost prejudiciată prin difuzarea

abuzivă de către pârâtă, fără acordul titularului de drepturi și fără plata

unei licențe, a programului conținând meciul de fotbal.

Existența

prejudiciului material este dovedită prin plata licenței pentru achiziționarea

dreptului exclusiv de radiodifuzare înregistrată a meciului, prin contractul

încheiat între F.R.F. și S.R.T., din care rezultă că, în intenția părților,

exclusivitatea drepturilor dobândite a fost esențială pentru decizia de a

contracta și pentru decizia de a efectua o cheltuială, cheltuială care, prin

fapta ilicită a pârâtei, s-a dovedit a fi neeconomicoasă, condiții în care T.

nici nu a mai difuzat acea înregistrare.

Chiar dacă suma

plătită de S.R.T. pentru acest meci nu a fost una determinată anume pentru

meciul în litigiu, ci pentru un pachet de meciuri, această sursă a

prejudiciului material, chiar dacă nu a fost determinată, a fost determinabilă

prin simpla împărțire a licenței totale la numărul meciurilor al căror drept

exclusiv de radiodifuzare a înregistrării lor, a fost dobândit. Dacă această

sumă totală este împărțită la 20 de meciuri, rezultă o licență pentru fiecare

meci de 35700 euro.

Totuși, cum în

contractul încheiat între F.R.F. și S.R.T. nu a fost prevăzut distinct un preț

pentru partida de fotbal România - Lituania și cum acest preț nu poate fi

determinat nici prin simpla împărțire a valorii contractului, de 714.000 euro,

pentru întregul pachet de drepturi dobândit de T., întrucât această sumă a fost

oferită de T. cu precădere și numai pentru interesul prezentat de

înregistrările tv ale celor 5 partide de fotbal ale seniorilor contând pentru

calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal 2010, și nu pentru partidele de

fotbal ale copiilor oferite de F.R.F. în același pachet (dacă în pachetul de

drepturi supus licitației de către F.R.F. ar fi figurat numai drepturile pentru

partidele de fotbal ale copiilor, S.R.T. nu ar fi oferit în cadrul licitației

nicio sumă), atunci prejudiciul material este determinabil prin împărțirea

sumei de 714.000 euro la cele 5 meciuri ale seniorilor.

Pe de altă parte,

dacă pârâta ar fi dorit să dobândească exclusivitatea legală a acestui drept de

înregistrare și radiodifuzare înregistrată a meciului, ar fi trebuit fie să

ofere, urmare a licitației organizate de F.R.F., o licență mai mare decât cea

oferită de Televiziunea Publică în cadrul aceleiași licitații, fie să achite

S.R.T. licența pe baza unei solicitări și a unei negocieri a acestei

solicitări, negociere de care S.R.T. a fost lipsită din cauza refuzului pârâtei

de a solicita către S.R.T. cesionarea dreptului de a difuza înregistrarea, care

a fost, astfel, lipsită de dreptul de a negocia, de a pretinde și de a încasa

plata unei licențe.

II. În dezvoltarea

motivelor de recurs formulate, pârâta SC C.T. SRL, a susținut următoarele:

instanța a respins motivul de apel formulat de către pârâtă referitor la

necompetența materială funcțională a secției civile a tribunalului de a

soluționa litigiul, nefiind vorba despre un litigiu de proprietate

intelectuală, ci despre un litigiu comercial.

Deși instanța de apel

pleacă de la premisa corectă potrivit căreia între F.R.F. și S.R.T. s-a

încheiat un contract comercial, nefiind transmis niciun drept patrimonial sau

nepatrimonial în legătură cu o operă de proprietate intelectuală care să

aparțină F.R.F., nu duce până la capăt raționamentul juridic, considerând în

mod neîntemeiat că este vorba despre un litigiu civil, și nu unul comercial, în

considerarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă în legătură cu un

astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări.

Prin urmare, instanța

de apel în mod nefondat consideră că obiectul contractului încheiat între

F.R.F. și S.R.T. îl constituie transmiterea unor drepturi în legătură cu o

operă audiovizuală, în timp ce, în realitate, ceea ce s-a transmis de la F.R.F.

către S.R.T. este dreptul de a realiza o operă audiovizuală, în sensul art. 106

1

alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum și dreptul de a realiza, prin mijloace

proprii, înregistrări ale anumitor meciuri de fotbal, și de a difuza în

exclusivitate aceste înregistrări, în condițiile art. 106

3

din Legea

nr. 8/1996.

Înregistrarea

transmisă (opera) de SC C.T. SRL este, în fapt, reluarea transmisiunii directe

realizate de această societate, prin folosirea de mijloace proprii (cameramani,

camera de luat vederi etc.), și nu o înregistrare (operă) realizată de S.R.T.

Chiar S.R.T.

recunoaște faptul că drepturile sale se nasc și devin incidente dispozițiile

Legii nr. 8/1996 doar odată cu realizarea înregistrării, ce nu a fost făcută de

către S.R.T.V.

stabilit existența unui prejudiciu moral și cuantumul daunelor-interese

aferente, cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Spre deosebire de

modul de stabilire a cuantumului daunelor morale, existența însăși a prejudiciului

moral trebuie apreciat pe baza unor criterii obiective.

Astfel, în analiza

modului în care fapta pârâtei a afectat imaginea intimatei față de terți,

instanța trebuia să țină cont de faptul că terții nu au avut cunoștință de

săvârșirea încălcării dreptului de exclusivitate al intimatei, în condițiile în

care raportul de audiență emis de Agenția Română pentru Măsurarea Audiențelor -

avut în vedere de către raportul de expertiză contabilă administrat în faza

apelului - a indicat că difuzarea înregistrării de către subscrisa a partidei

de fotbal a avut o audiență care a tins spre zero.

Pe de altă parte, în

stabilirea obligației pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 30.000

euro, instanța a avut în vedere nu doar repararea prejudiciului intimatei, ci

și sancționarea pârâtei, pentru "a fi descurajată în a repeta fapta

ilicită", ceea ce contravine principiilor instituției răspunderii civile

delictuale, potrivit cărora acordarea daunelor este o consecință exclusivă a

funcției reparatorii a acestei instituții civile, nu și a funcției educativ

persuasive.

Plata unor daune

interese nu pentru un prejudiciu care reclamanta l-ar fi suferit, ci pentru

îndreptarea comportamentului pârâtei, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză

a intimatei.

Pretinsa prejudiciere

a imaginii intimatei în fața publicului telespectator prin crearea unui

eventual dubiu asupra credibilității acesteia a fost reparat prin articolele de

presă care au reluat atât constatarea din partea CNA a delictului civil

săvârșit de pârâtă, cât mai ales recunoașterea pe care pârâta însăși a

declarat-o cu privire la eroarea prin care s-a difuzat fără drept înregistrarea

partidei de fotbal.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte

constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

I. În ceea ce

privește recursul reclamantei S.R.T., reclamanta critică aprecierea instanței

de apel privind absența caracterului cert al prejudiciului material pretins

suferit de către reclamantă prin fapta pârâtei de încălcare a dreptului

exclusiv al reclamantei de difuzare a înregistrării meciului de fotbal România

- Lituania din cadrul preliminariilor Campionatului Mondial de Fotbal 2010,

prin difuzarea fără drept, pe postul G., a înregistrării partidei respective.

Cu toate că

reclamanta nu a încadrat în drept criticile formulate, se constată că motivele

de recurs evocă prevederile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind

dreptul de autor și drepturile conexe, referitoare la criteriile de stabilire a

despăgubirilor în situațiile de încălcare a drepturilor recunoscute și

protejate prin această lege.

Drept urmare, din

dezvoltarea motivelor de recurs, este posibilă analiza încadrarea acestora în

cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., context în care urmează a se

evalua modul de aplicare a dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr.

8/1996 de către instanța de apel.

Potrivit normei

menționate, "La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în

considerare: a) fie criterii cum ar fi consecințele economice negative, în

special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și,

atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi

daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri

reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de

utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica

criteriile menționate la lit. a)."

Pentru a formula

concluzia absenței caracterului cert al prejudiciului material, instanța de

apel a pornit de la premisa că cele două ipoteze legale au fost concepute ca

modalități alternative de stabilire a despăgubirilor, iar cea de la lit. b) are

caracter de excepție și a constatat că, în speță, nu este incidentă niciuna

dintre situațiile legale, deoarece reclamanta nu a propus și administrat un

probatoriu pertinent pentru susținerea ipotezei de la lit. b) și nici nu a

demonstrat că prejudiciul material este determinat ori determinabil în raport

de criteriile înfățișate de reclamantă, în cadrul lit. a) din art. 139.

Prin motivele de

recurs, reclamanta nu a precizat în concret ipoteza legală în care pretinde că

s-ar încadra criteriile propuse pentru cuantificare, însă, avându-se în vedere

considerentele instanței de apel, se deduce că recurenta se referă la cea de la

lit. a), dată fiind și absența oricărei critici referitoare la aprecierile

vizând ipoteza de la lit. b), astfel cum au fost menționate anterior.

Instanța de apel a

reținut că reclamanta a circumscris prejudiciul material invocat criteriului

constând în cheltuielile pentru achiziționarea dreptului încălcat, precum și

criteriului venitului pe care reclamanta l-ar fi încasat de la pârâtă în cazul

în care i-ar fi cedat ea însăși dreptul de a difuza înregistrarea partidei de

fotbal România - Lituania, drept pe care îl deținea în exclusivitate.

În mod corect,

instanța de apel a verificat caracterul cert al prejudiciului material pretins,

întrucât, pentru ca un prejudiciu să poată fi reparat, este necesar să fie cert

atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare.

În ceea ce privește

primul criteriu de cuantificare propus de către reclamantă, niciuna dintre

condițiile prejudiciului cert nu este întrunită.

Ipoteza din art. 139

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 are în vedere consecințele negative

produse prin fapta ilicită asupra patrimoniului titularului dreptului încălcat,

respectiv pierderile economice suportate ca urmare a încălcării, așadar,

pagubele materiale survenite ulterior săvârșirii faptei ilicite.

Or, costul dreptului

de radiodifuzare a programului conținând înregistrarea partidei de fotbal

România - Lituania - respectiv contravaloarea licenței achitate cu ocazia

licitației organizate de F.R.F. -, nu poate fi socotit o pierdere financiară de

natura celei vizate de legiuitor, cât timp diminuarea bugetului S.R.T. s-a

produs anterior săvârșirii faptei pârâtei, la momentul achiziționării dreptului

de radiodifuzare, și nu ca urmare a faptei de difuzare neautorizată a înregistrării

partidei de fotbal.

Nu poate fi primită

susținerea reclamantei în sensul că, după săvârșirea faptei ilicite, plata

licenței la licitația organizată de F.R.F. s-a dovedit o cheltuială

"neeconomicoasă", deoarece dreptul achiziționat nu a mai fost unul exclusiv.

Exclusivitatea

dreptului de difuzare a înregistrării partidei de fotbal a fost dobândită în

momentul încheierii contractului de cesiune cu F.R.F., iar acest caracter s-a

conservat pe întreaga durată a contractului, din cuprinsul căruia nu rezultă că

atingerile aduse exclusivității de către terți, în mod nelegitim, ar reprezenta

o cauză de încetare a acestei caracteristici a dreptului.

Susținerea din

motivarea recursului în sensul că, urmare a faptei pârâtei de difuzare a

înregistrării partidei în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, reclamanta a

decis să nu mai difuzeze înregistrarea partidei, în după - amiaza zilei

următoare celei de disputare a jocului (6 septembrie 2008), astfel cum era

programat, nu a mai formulată până în acest moment, ca atare, nu poate fi

primită, cu atât mai mult cu cât nu este susținută de dovezi contrare grilei de

programe din data de 7 septembrie 2008.

Totodată, chiar dacă

s-ar considera că s-a produs un prejudiciu patrimonial de natura celui pretins,

în mod corect, instanța de apel a apreciat că acesta nu este cuantificabil în

modalitatea indicată de către reclamantă, respectiv prin împărțirea sumei

totale de 714.000 euro plătite cu titlu de preț al cesiunii dreptului de

înregistrare și difuzare exclusivă a înregistrării fie la numărul total de

meciuri din pachetul achiziționat (20, incluzând cele 5 meciuri de seniori,

precum și partidele oficiale și amicale ale echipelor de juniori), fie doar la

numărul partidelor jucate de echipa de seniori (5).

Această modalitate de

calcul propune aplicarea unei prezumții simple, constând într-o pondere egală a

partidelor în costul total al pachetului ori, cel puțin, o pondere egală a

partidelor de seniori, concomitent cu ignorarea totală a meciurilor de juniori.

Or, o asemenea

prezumție nu poate fi reținută, în condițiile în care, chiar dacă s-ar accepta

interesul mai ridicat al publicului pentru meciurile echipei de seniori față de

cele ale juniorilor, sunt de luat în considerare și alte elemente (precum un

interes mai mare pentru transmisiunile directe - în cazul partidelor de juniori

- față de cele înregistrate - ale seniorilor -, o audiență mai scăzută în cazul

difuzării înregistrării unei partide al cărei rezultat, cunoscut, a fost

defavorabil echipei României etc.), care pot avea valoare în calculul

costurilor pentru fiecare meci în parte, estimat în vederea participării la

licitația organizată de F.R.F.

Drept urmare,

instanța de apel a constatat în mod corect că reclamanta nu a oferit elemente

pertinente și verificabile de natură a susține modalitatea în care a procedat

la determinarea cheltuielii aferente unui singur meci, motiv pentru care Înalta

Curte va respinge susținerile recurentei ca fiind speculative, în condițiile în

care erau apte a fi probate.

În ceea ce privește

cel de-al doilea criteriu de cuantificare propus de către reclamantă, respectiv

contravaloarea licenței prin care reclamanta i-ar fi cedat pârâtei, în urma

unei negocieri, dreptul de a difuza înregistrarea partidei de fotbal, drept pe

care îl deținea în exclusivitate, se constată că, în principiu, este viabil în

evaluarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită, în contextul art. 139

alin. (2) lit. a), putând a se reține un câștig nerealizat.

Cu toate acestea, în

speță, reclamanta, care furnizează un serviciu public de televiziune, ar fi

trebuit să probeze o practică sau, cel puțin, un precedent în acordarea de

licențe de difuzare a unor evenimente sportive de interes național - chiar

înregistrate -, destinate unui public larg, mai ales către o televiziune privată

integrată într-un sistem bazat pe un acces restricționat al publicului la

programele și serviciile furnizate (prin intermediul operatorilor de cablu).

În absența unor

asemenea dovezi, nu se poate prezuma că reclamanta ar fi fost lipsită de

beneficiul negocierii și al obținerii unui venit din acordarea licenței de

difuzare a programului conținând partida de fotbal.

În plus, și în cazul

celui de-al doilea criteriu sunt valabile considerentele expuse anterior, în

legătură cu imposibilitatea de cuantificare a cheltuielilor aferente unui

singur meci de fotbal din pachetul de 20 de partide achiziționate de la F.R.F.

Față de cele expuse,

Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii în

ceea ce privește prejudiciul material pretins a fi fost suferit de către

reclamantă prin fapta pârâtei, drept pentru care va respinge recursul

reclamantei ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

II. În ceea ce

privește recursul declarat de către pârâtă, se constată următoarele:

respins în mod corect excepția necompetenței funcționale a secției civile a

tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță, nefiind vorba despre un

litigiu comercial, care să fi atras competența funcțională a secției specializate

din cadrul Tribunalului București (care funcționa, încă, la data pronunțării

sentinței - 27 aprilie 2010).

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, prin decizia recurată nu s-a constatat că între F.R.F. și

S.R.T. s-a încheiat un contract comercial, prin care nu s-a transmis un drept

patrimonial sau nepatrimonial de proprietate intelectuală asupra unei opere

care să aparțină F.R.F.

Instanța de apel a

reținut existența contractului amintit, fără a stabili, însă, natura acestuia

și a constatat că nu este relevant în determinarea caracterului litigiului de

față, întrucât nu reprezintă cauza raportului juridic dedus judecății, acesta

întemeindu-se pe răspunderea civilă delictuală.

În același timp, sunt

nefondate susținerile recurentei în sensul că dreptul invocat de către

reclamanta S.R.T. ca decurgând din contractul de cesiune încheiat cu F.R.F. la

data de 28 iulie 2008 nu ar fi un drept de proprietate intelectuală.

Prin contractul

menționat s-a transmis S.R.T. dreptul de difuzare, pe canalele autorizate ale

cesionarei, a înregistrării integrale a celor 5 meciuri ce urmau a fi disputate

de echipa națională a României de fotbal masculin seniori, în calitate de

gazde, din cadrul campaniei de calificare pentru Campionatul Mondial de Fotbal

2010, organizat de FIFA.

De asemenea, s-a

transmis dreptul de transmisie în direct a meciurilor de echipele naționale ale

României de fotbal tineret și juniori (care nu formează obiectul prezentului

litigiu).

Înregistrarea urma a

fi efectuată de către cesionară, prin mijloace proprii, conform art. 10.1 din

contract, sens în care cedentul și-a asumat obligația de a asigura, "la

ieșirea carului de reportaj de la stadion ce aparține radiodifuzorului ce

transmite meciul în direct semnalul curat (clean feed) al transmisiei tv prin

care se difuzează în direct (...) " (conform art. 12 lit. e) din

contract).

Dreptul de difuzare a

fost cesionat în exclusivitate, fiind de menționat faptul că F.R.F. - ca

structură sportivă de interes național, persoană juridică de drept privat, de

utilitate publică - era titularul drepturilor de transmisie radio și

televiziune la competițiile pe care le organizează sau la care participă, în

conformitate cu art. 45 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 36 din Legea nr.

69 din 2000 a educației fizice și sportului și cu art. 51 alin. (2) lit. c) din

Statutul F.R.F.

În ceea ce privește

obiectul acestui drept, nu s-ar putea reține că este reprezentat chiar de

partidele de fotbal (și, în general, de orice eveniment sportiv), deoarece

acestea nu pot fi calificate drept opere, nefiind creații intelectuale

originale, în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996.

Cu toate acestea,

merită relevate în context considerațiile reținute de către Curtea de Justiție

a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată la data de 4 octombrie 2011 în

cauzele conexate C - 403 din 08 și C - 429 din 08 (Football Association Premier

League Ltd., NetMed Hellas SA ș.a. împotriva QC Leisure ș.a.).

Curtea a arătat că

"evenimentele sportive ca atare prezintă un caracter unic și, în această

măsură, original, care le poate transforma în obiecte demne de o protecție

comparabilă cu protecția operelor, această protecție putând fi acordată, dacă

este cazul, de diferitele ordini juridice interne", arătând că dreptul

Uniunii Europene nu se opune unei protecții eventual acordate de către un stat

membru fie prin instituirea unei reglementări naționale în domeniul

proprietății intelectuale, fie "prin recunoașterea, cu respectarea

dreptului Uniunii, a unei protecții acordate acestor evenimente prin instrumente

convenționale încheiate între persoanele care au dreptul de a pune la

dispoziția publicului conținutul audiovizual al respectivelor evenimente și

persoanele care doresc difuzarea acestui conținut către publicul selectat de

ele", fiind relevant în context considerentul (21) al Directivei 97/36, ce

face referire la evenimente organizate de un organizator care are calitatea

juridică de a vinde drepturi referitoare la evenimentul respectiv (parag. 100 -

103).

S-ar putea deduce,

din considerentele Curții, că este permis unui stat membru să recunoască unui

eveniment sportiv o protecție comparabilă cu protecția operelor, fie prin

legislație, fie prin efectele recunoscute convențiilor de cesiune - de natura

celei de față -, care ar implica, așadar, intervenția unei instanțe de

judecată. O asemenea protecție s-ar acorda doar evenimentelor de importanță

majoră pentru publicul general din Uniunea Europeană sau doar dintr-un anumit

stat membru, astfel cum rezultă din considerentul (21) al Directivei 97/36 - de

modificare a Directivei 89/552/CEE a Consiliului privind coordonarea anumitor

acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la

desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune - la care

se face explicit trimitere.

Este de precizat că,

în România, Campionatul mondial de fotbal și jocurile de calificare ale echipei

naționale a României la acest campionat sunt stabilite ca fiind evenimente de

importanță majoră prin H.G. nr. 47/2003, prin care s-a arătat că acestea pot fi

difuzate, fie în direct, fie în transmisie decalată, doar în cadrul unui

serviciu de programe cu acces liber, chiar dacă în condiții de exclusivitate.

Considerentele Curții

de Justiție a Uniunii Europene au fost expuse cu scopul de a se releva faptul

că nu este deplasat a asimila un eveniment sportiv major cu o operă în sensul

legislației proprietății intelectuale, însă nu li se va da curs în prezenta

cauză în sensul calificării drept operă a partidei de fotbal disputate de

România în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal 2010 și al

recunoașterii unui drept de autor asupra acesteia în patrimoniul F.R.F.

O asemenea concluzie

excede cadrului procesual în care s-au formulat cererile, susținerile și

apărările părților, în plus, considerentele citate din hotărârea Curții de

Justiție a Uniunii Europene nu au fost unele decisive în soluționarea

trimiterii preliminare care a format obiectul sesizării Curții, ca atare, nu se

impun cu caracter obligatoriu în cauză, în sensul unei anumite interpretări a

art. 1 sau 7 din Legea nr. 8/1996 privind includerea evenimentelor sportive -

chiar și numai a celor de importanță majoră - în categoria operelor protejate

prin ele însele.

Dacă nu pot fi

considerate opere de sine stătătoare, este neîndoielnic faptul că evenimentele

sportive pot constitui obiectul unei înregistrări audiovizuale, definită în

art. 106

1

alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ca fiind "orice fixare

a unei opere audiovizuale sau a unor secvențe de imagini în mișcare, însoțite

sau nu de sunet, oricare ar fi metoda și suportul utilizate pentru această

fixare" și care este protejată printr-un drept de proprietate

intelectuală, recunoscut ca atare în legea privind dreptul de autor și

drepturile conexe.

În speță,

transmiterea unui eveniment sportiv prin orice mijloc audiovizual (televiziune,

internet etc.) constituie o înregistrare audiovizuală, prin captarea imaginilor

și a sunetelor ambientale de la locul evenimentului, aceasta formând obiectul

dreptului de difuzare la care se referă art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr.

69/2000, anterior citat.

Așadar, chiar dreptul

de transmisie televizată a competițiilor la care participă echipele

reprezentative de fotbal ale României, cesionat prin contractul încheiat între

F.R.F. și S.R.T., are natura unui drept de proprietate intelectuală, în

considerarea obiectului său, protejat prin art. 106

1

alin. (1) din

Legea nr. 8/1996.

Această natură este

și mai evidentă în cazul organismelor de televiziune, cărora Legea nr. 8/1996,

prin art. 113 lit. f), le recunoaște dreptul de comunicare publică a propriilor

emisiuni și servicii de programe de televiziune în locuri accesibile

publicului, ca prerogativă a unui drept conex dreptului de autor.

Protecția dreptului

de difuzare ca un drept de proprietate intelectuală este asigurată prin voința

legiuitorului independent de împrejurarea dacă propriile emisiuni și servicii

de programe ce reprezintă obiectul dreptului de difuzare pot fi calificate sau

nu drept opere în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996.

În cazul organismelor

de televiziune, înregistrarea audiovizuală realizată cu mijloace tehnice

proprii constituie un program de televiziune, în măsura în care la imaginile în

mișcare, însoțite sau nu de sunet, se adaugă, în momentul fixării ori ulterior,

elemente proprii organismului de televiziune, precum secvențe video, audio

și/sau grafice, comentariul etc.

Acest program de

televiziune beneficiază, așadar, de o protecție distinctă de eventuala

protecție recunoscută prin lege obiectului emisiunii, atunci când programul

fixează o operă preexistentă.

Nu este exclus ca

emisiunea televizată să reprezinte ea însăși o operă audiovizuală - recunoscută

drept creație intelectuală prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996 -, iar

această posibilitate există chiar în cazul retransmiterii unui eveniment

sportiv, precum în speță, apreciindu-se, de la caz la caz, dacă sunt întrunite

exigențele unei creații originale, în special prin tehnicile speciale de

filmare.

Relevant în speță,

însă, este că legiuitorul recunoaște protecția retransmiterii unui eveniment

sportiv printr-un drept de proprietate intelectuală, doar prin faptul că

transmisiunea se efectuează în cadrul unui program de televiziune, realizat cu

mijloacele tehnice ale acelui organism de televiziune.

Este de precizat

faptul că protecția este aceeași în cazul în care transmiterea televizată a

fost efectuată atât simultan cu evenimentul, cât și decalat față de acesta -

precum în speță -, prin captarea semnalului "curat" (clean feed) al

transmisiei tv prin care se difuzează în direct (s-a arătat deja că în contract

s-a menționat obligația cedentului de a asigura reclamantei acest semnal la

ieșirea de pe teren a carului de reportaj aparținând radiodifuzorului care a

avut dreptul exclusiv de a transmite în direct).

Fiecare organism de

televiziune implicat realizează propriul program prin fixarea evenimentului,

după caz, în cadrul transmisiunii în direct ori prin preluarea ulterioară a

semnalului acestei transmisiuni.

Contrar susținerilor

recurentei-pârâte, natura de drept de proprietate intelectuală al prerogativei

de difuzare a unei emisiuni de televiziune - care interesează determinarea

competenței instanței de judecată, inclusiv sub aspect funcțional, în cazul

existenței unor secții specializate în cadrul aceleiași instanțe - nu depinde

de realizarea efectivă a programului respectiv, cât timp apartenența la

categoria drepturilor de proprietate intelectuală derivă din legea privind

dreptul de autor și drepturile conexe.

Inexistența unui

program de televiziune asupra căruia poartă dreptul poate pune în discuție doar

realitatea unui drept subiectiv protejat în patrimoniul reclamantei, nu însăși

natura cu consecința inexistenței unei fapte de încălcare a acestuia.

Or, recurenta nu a

formulat critici decât pe aspectul prejudiciului, nu și în privința faptei

ilicite săvârșite de către pârâtă, fapt confirmat prin precizările verbale ale

reprezentanților recurentei cu ocazia dezbaterilor asupra recursului.

Ca atare, niciunul

dintre aspectele referitoare la fapta de încălcare a dreptului reclamantei,

așadar nici realizarea ori nerealizarea unei înregistrări audiovizuale

realizate de către reclamantă, implicit nici existența ori inexistența

dreptului asupra acesteia în patrimoniul reclamantei, nu pot fi analizate de

către această instanță de control judiciar, dezlegările instanțelor de fond

intrând în puterea lucrului judecat.

Față de

considerentele expuse, primul motiv de recurs urmează a fi respins ca nefondat.

privește prejudiciul moral suferit de către reclamantă prin fapta ilicită a

pârâtei, instanța de apel a reținut că acesta a constat în dubiul creat

publicului interesat asupra seriozității/credibilității organismului de

televiziune îndreptățit în mod exclusiv a transmite înregistrarea partidei de

fotbal.

Prin motivele de

recurs, s-a susținut că terții nu au avut cunoștință de săvârșirea încălcării

dreptului de exclusivitate al reclamantei, dată fiind audiența programului de

televiziune difuzat de către pârâtă.

În contextul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța de control judiciar este

în măsură să cenzureze exclusiv criteriile aplicate prin decizia recurată, nu

și temeinicia concluziei formulate pe baza acestor criterii, în raport de

probatoriul administrat, deoarece calea extraordinară de atac a recursului

poate viza doar legalitatea deciziei de apel, prin prisma cazurilor expres și

limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu cuprind și posibilitatea

reevaluării probelor administrate.

În acest sens, se

constată că instanța de apel a avut în vedere criteriul cunoașterii de către publicul

interesat a faptei pârâtei, pretins a fi fost ignorat, astfel încât recurenta

tinde să repună în discuție tocmai modul în care instanța de apel a ajuns la

concluzia redată în considerente, în raport de acest criteriu de determinare a

existenței prejudiciului.

Or, atare finalitate

a motivului de recurs este inacceptabilă, în condițiile în care o apreciere a

gradului de cunoaștere de către publicul interesat de competițiile de fotbal la

care participă echipa reprezentativă a României nu poate fi făcută decât prin

cercetarea conținutului dovezilor înfățișate de părți.

Pe de altă parte,

recurenta se referă la un singur mijloc de probă administrat, anume audiența

măsurată a programului de televiziune difuzat de către pârâtă; or, la dosar

s-au depus dovezi din care rezultă faptul că incidentul a fost mediatizat, în

contextul sancționării pârâtei de către Consiliul Național al Audiovizualului,

la sesizarea reclamantei.

Terții interesați au

avut, așadar, posibilitatea luării la cunoștință despre fapta pârâtei nu doar

prin urmărirea programului de televiziune, ci și din mass-media.

Contrar susținerilor

pârâtei, funcția educativă a instituției răspunderii civile delictuale a fost

avută în vedere de către instanța de apel nu pentru aprecierea cuantumului

daunelor morale acordate, ci pentru sublinierea necesității angajării

răspunderii pârâtei atât timp cât sunt întrunite condițiile răspunderii civile.

Referirea făcută de

instanța de apel la funcția educativă este adecvată, date fiind circu