ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6422/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 610 din 27 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 6290/3/2009, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta S.R.T., în contradictoriu cu pârâta SC C.T. SRL și s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 300.000 euro în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubiri pentru încălcarea drepturilor de exclusivitate ale reclamantei, cu cheltuieli de judecată, respingându-se, ca neîntemeiat, capătul 2 al cererii principale.

În motivarea sentinței, s-a reținut în esență că F.R.F., în calitate de deținător principal al drepturilor de televiziune pentru meciurile disputate de echipele naționale de fotbal masculin seniori U21 și U18 ale României pe teren propriu, a organizat o licitație publică pentru a cesiona exclusiv drepturile de difuzare de către televiziuni, printre altele, a meciurilor oficiale disputate de echipa națională de fotbal a României în vederea calificării la Campionatul Mondial de Fotbal, care va avea loc în 2010 în Africa de Sud. Pachetul cuprinzând dreptul de a transmite înregistrat (în concret, începând chiar de la 90 de minute de la fluierul final al fiecărui meci de seniori), inclusiv rezumate ("high-lights"), meciurile oficiale ale echipei naționale de fotbal, a fost câștigat de S.R.T..

De esența unor astfel de achiziții de drepturi sportive este "beneficiul exclusivității" dobândit de radiodifuzor - organismul de televiziune - prin încheierea contractului de cesiune a dreptului de radiodifuzare a meciurilor, cel mai valoros, dar și cel mai costisitor din punct de vedere economic și ca portofoliu. Astfel, prețul cesiunii are întotdeauna la baza exclusivitatea acordată de federația sportivă organismului de televiziune cu privire la transmiterea meciului, exclusivitate care conduce la atragerea unui număr cât mai mare de telespectatori, și implicit la creșterea audienței, cu consecința încasării unor venituri importante din publicitate, fiind cunoscut că publicitatea tv se vinde în raport de punctul de audiență.

Niciun radiodifuzor nu ar fi interesat, și nu ar plăti un preț semnificativ al cesiunii dreptului de radiodifuzare a meciului de fotbal, în cazul în care deținătorul de drepturi ar permite și altor televiziuni să difuzeze respectivele meciuri (deci ar cesiona neexclusiv dreptul de radiodifuzare), tocmai pentru că valoarea radiodifuzării este indisolubil legată de exclusivitatea ei acordată organismului de televiziune. Între S.R.T. și F.R.F. s-a încheiat contractul din 28 iulie 2008, de cesiune exclusivă a drepturilor de difuzare înregistrat, prin intermediul televiziunii, a meciurilor echipei naționale de fotbal masculin - Seniori - disputate pe teren propriu, din cadrul campaniei de calificare a echipei naționale la Campionatul Mondial de Fotbal 2010 Africa de Sud, inclusiv a unor rezumate, respectiv: România - Franța; România - Serbia; România - Lituania disputat în data de 06 septembrie 2008: România - Austria; România - Insulele Feroe.

Prețul plătit de S.R.T. pentru achiziționarea dreptului de radiodifuzare menționat a fost de 600.000 euro plus TVA - în total suma de 714.000 euro - beneficiul exclusivității difuzării înregistrate, la 90 de minute de la fluierul final al fiecărui meci de seniori, fiind garantat reclamantei S.R.T. de Federație prin acest contract. În preambulul acestui contract, părțile au prevăzut ca legi aplicabile acestuia Legea nr. 504/2002, dar și Legea nr. 8/1996, considerând deci aceste meciuri și dreptul de radiodifuzare cesionat ca fiind supuse regimului juridic al protecției dreptului de autor, având în vedere caracterul exemplificativ al enumerării de la art. 7 din Legea nr. 8/1996.

În aceste condiții, Televiziunea Publică deținea (conform art. 39 alin. (4) din Legea nr. 8/1996) un drept exclusiv de a transmite înregistrat aceste meciuri, drept reglementat și protejat și de art. 84 și urm. din Legea nr. 504/2002, privind dreptul de exclusivitate al radiodifuzorului primar, dobândit prin contract. În pofida exclusivității conferite S.R.T. privind difuzarea meciurilor menționate, în data de 07 septembrie 2008 postul de televiziune G. a transmis integral, înregistrat, meciul de fotbal România - Lituania, cu o durată totală de cel puțin 90 de minute, precum și un rezumat al acestuia, fără acordul S.R.T. și fără ca secvențele să poarte sigla postului de televiziune T. Meciul a fost radiodifuzat de către postul de televiziune G. în dimineața zilei de 07 septembrie 2009, mai înainte ca S.R.T.

să-și fi exercitat dreptul exclusiv de a transmite prima dată înregistrat acest meci. În acest fel, G. a încălcat grav prevederile legii și dreptul de exclusivitate al T., creând reclamantei prejudicii, atât materiale, cât și morale și de imagine. De altfel, în acel moment, esența contractului de cesiune încheiat între S.R.T. și Federația Româna de Fotbal și anume exclusivitatea de a transmite înregistrat acest meci la scurt timp după transmiterea lui în direct de către A. pentru a obține o audiență semnificativă, și-a pierdut rațiunea de a fi și implicit, valoarea economică și de imagine. Ca urmare a acestei încălcări de către pârâtă a dreptului exclusiv al Televiziunii Publice de a transmite meciul înregistrat, drept protejat atât de art. 39 din Legea nr. 8/1996, cât și de art. 84 și urm. din Legea nr. 504/2002, în data de 08 septembrie 2008, S.R.T.

a trimis o sesizare către Consiliul Național al Audiovizualului. Consiliul Național al Audiovizualului, constatând încălcarea de către postul G. a prevederilor Legii nr. 504/2002 a decis "sancționarea postului de televiziune G., întrucât a difuzat integral meciul de fotbal România - Lituania, meci pentru care postul public de televiziune T. deținea drept exclusiv de transmisie", conform Deciziei CNA nr. 786/2008. Așadar, sub aspect probatoriu și al încălcării prevederilor legale referitoare la protecția dreptului de exclusivitate privind difuzarea unor evenimente, CNA a constatat încălcarea comisă de către pârâtă - deținătoare a licenței asupra postului G. - prin difuzarea meciului și a rezumatului, și chiar a dispus sancționarea acesteia potrivit legii audiovizualului.

Prin transmiterea înregistrată a acestui meci, pârâta a încălcat și prevederile Legii drepturilor de autor nr. 8/1996 privind cesiunea exclusivă (art. 39 alin. (4) și, deci, dreptul patrimonial exclusiv al S.R.T., în calitate de cesionar exclusiv, de a autoriza sau interzice, radiodifuzarea și reproducerea integrală sau parțială, permanentă sau temporară, directă sau indirectă, prin orice mijloc și sub orice formă a meciului și/sau a rezumatelor - în acord cu art. 13 lit. a) și q) al Legii nr. 8/1996.

De asemenea, după cum a constatat și CNA, nu suntem în prezența unuia dintre cazurile prevăzute la art. 33 din Legea nr. 8/1996 (utilizării fără consimțământul titularului de drepturi și fără plata vreunei remunerații), nefiind vorba de scurte extrase sau citate din operă, utilizate în scopul informării privind probleme de actualitate, însuși art. 85 din Legea nr. 504/2002 definind ce se înțelege prin extras informativ (scurtă succesiune de imagini și sunete cu privire la un eveniment de interes public, în scopul informării publicului asupra aspectelor esențiale ale evenimentului respectiv), iar difuzarea realizându-se cu evident scop comercial, pentru obținerea de venituri din publicitate, fiind vorba despre o televiziune privată.

La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată a luat în considerare criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului. Cuantumul acestor despăgubiri se raportează deci la cheltuielile pe care S.R.T. le-a efectuat pentru obținerea acestor drepturi, în condiții de exclusivitate, de transmitere a meciurilor și se situează oricum sub valoarea de piață la care ar fi fost negociată acordarea de către S.R.T. a dreptului de transmitere a meciului și a rezumatelor de către pârâtă.

A mai avut în vedere dispozițiile finale ale art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, care prevăd că titularii de drepturi încălcate pot pretinde despăgubiri reprezentând triplul remunerațiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, apreciind că suma pretinsă de reclamantă este rezonabilă. Prin Decizia nr. 23 din 07 februarie 1012, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă SC C.T. SRL împotriva sentinței menționate și a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 30.000 euro, în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății efective.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că susținerile apelantei relative la necompetența funcțională a secției civile a Tribunalului București în soluționarea litigiului pendinte sunt nefondate. Prin raportare la susținerile formulate prin acțiunea promovată de reclamanta și la principiul disponibilității care guvernează procesul civil, în speță, instanța de judecată a fost învestită a analiza raporturile juridice ce au luat naștere între părțile din proces ca efect al difuzării de către pârâtă a înregistrării unui meci de fotbal cu încălcarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă în legătură cu un astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări. F.R.F.

este terț față de raporturile juridice astfel deduse judecății, iar reglementările din Statutul acestui organism se adresează exclusiv Federației, nefiind apte a produce vreun efect cu privire la entități juridice distincte. Odată cu încheierea contractului de cesiune a dreptului exclusiv de difuzare a înregistrărilor meciurilor de fotbal ce formează obiectul pachetului achiziționat de reclamanta S.R.T., acesta din urmă a devenit titulara unui drept propriu de difuzare care, în raporturile cu F.R.F. este supus coordonatelor stabilite prin convenția astfel încheiată, iar în relația cu pârâta-apelantă (care este terț față de menționatul contract, și nu se află într-un raport juridic de natură contractuală cu societatea reclamantă) este corelativ obligației generale ce incumbă terților - în condițiile dreptului comun - de a se abține de la orice conduită de natură a aduce atingere respectivului drept de difuzare.

Astfel, atâta vreme cât litigiul pendinte nu poartă asupra exercițiului unor drepturi deținute de F.R.F. sau asupra modalității în care această Federație a valorificat drepturi legate de competițiile fotbalistice, nici prevederile din Statutul ce îi reglementează organizarea și funcționarea, și nici poziția adoptată de Consiliul Concurenței în legătură cu activitatea aceleași Federații nu pot fi reținute ca fundament al susținerilor apelantei potrivit cu care instanța căreia i-ar fi revenit competența soluționării cauzei ar fi cea comercială. Cu privire la fondul cauzei, Curtea a constatat că este just reproșul făcut instanței de fond în sensul că a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea 8/1996.

Din însăși modalitatea de redactare a acestei norme reiese în mod neechivoc caracterul subsidiar al recurgerii la această modalitate de cuantificare a despăgubirilor, respectiv numai pentru situațiile în care nu este posibilă aplicarea criteriilor menționate la lit. a) din aceeași normă. Imposibilitatea de aplicare a criteriilor de la lit. a) a art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 trebuie privită ca una obiectivă, independentă de voința părților, pentru că în caz contrar s-ar da posibilitatea părții ce pretinde reparația unui prejudiciu să se sustragă de la obligația de probațiune ce îi incumbă în puterea prevederilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ., dar și a principiului general de drept actori incumbit probatio.

Or, în speță, însăși reclamanta a circumscris prejudiciul invocat unor criterii concrete constând în cheltuielile pentru achiziționarea dreptului încălcat și venitul (pretins superior despăgubirilor solicitate) pe care l-ar fi obținut S.R.T. în situația exprimării acordului pentru transmiterea înregistrării meciului de fotbal România - Lituania și a unor rezumate ale acestuia, iar elementele astfel înfățișate ca repere de cuantificare a prejudiciului erau susceptibile a fi dovedite prin propunerea și administrarea de probe referitoare atât la modalitatea de evaluare a meciurilor din pachetul ce conținea, alături de meciul de fotbal menționat, multiple manifestări sportive de același gen, precum și la coordonatele în care ar fi fost purtate eventuale negocieri - cu pârâta, sau chiar cu alte organisme de televiziune - în scopul exprimării acordului de difuzare a înregistrărilor pentru care reclamanta intimată a dobândit dreptul exclusiv de difuzare.

Lipsa de diligență a reclamantei în propunerea și administrarea unui probatoriu pertinent pentru a dovedi prejudiciul material pretins încercat ca efect al faptei ilicite a pârâtei, nu o îndreptățește pe aceasta să se prevaleze de dispozițiile art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 - dispoziții care au caracter de excepție și, astfel, sunt de strictă interpretare și aplicare.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că instanța fondului a reținut temeinicia solicitării reclamantei de a-i acorda despăgubiri în cuantum de 300.000 euro (ce constituie triplul sumei de 100.000 reprezentând triplul remunerației achitate conform contractului de cesiune), luând în considerare "criterii cum sunt consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și alte elemente precum daunele morale cauzate titularului dreptului". Or, în condițiile în care aceste criterii sunt tocmai cele stabilite prin art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea 8/1996, acordând reclamantei despăgubiri într-un cuantum apreciat ca reprezentând "triplul remunerațiilor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare care a făcut obiectul faptei ilicite", Curtea a constatat că prima instanță a făcut o aplicare cumulativă a prevederilor de la litera a) și litera b) din art. 139 alin. (2) din Legea 8/1996, ceea ce este contrar acestor reglementări - din al căror conținut reiese în mod neechivoc faptul că ele au fost concepute ca modalități alternative de stabilire a despăgubirilor la care se referă.

Curtea a notat că, în etapa apelului, intimatei reclamante i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri sub aspectul beneficiului pretins nerealizat ca efect al difuzării fără drept de către pârâta apelantă a meciului de fotbal România - Lituania, însă nu a depus vreo dovadă în acest sens. Mai mult, prin precizările depuse la data de 13 octombrie 2011, a subliniat faptul că prejudiciul reclamat de S.R.T. constă în cheltuiala realizată pentru dobândirea dreptului exclusiv de radiodifuzare a înregistrării meciului de fotbal respectiv, și absența unui acord/licențe prin care să fi autorizat societatea pârâtă să difuzeze această înregistrare.

Or, atâta vreme cât intimata reclamantă nu a fost în măsură să ofere elemente pertinente (și verificabile) de natură a susține modalitatea în care a procedat la determinarea cheltuielii aferente unui singur meci de fotbal dintr-un număr mult mai mare de asemenea manifestări (numai meciurile oficiale ale echipei de seniori fiind în număr de 5, acesta adăugându-se atât meciurile oficiale cât și cele amicale ale echipelor de juniori), Curtea a apreciat că nu poate fi reținută ca îndeplinită condiția ca prejudiciul material solicitat să fie determinat sau determinabil, astfel că pârâtei nu îi poate fi pusă în sarcină obligația de a repara un atare prejudiciu incert.

Apărarea intimatei reclamante în sensul că întregul preț - de 714.000 euro - al pachetului de meciuri ce face obiectul Contractului de cesiune nr. 14058/2008 ar fi fost plătit în considerarea meciurilor de seniori nu poate fi primită în condițiile în care este lipsită de orice suport probator (existând în mod obiectiv posibilitatea de a se administra dovezi legate de pretinsa lipsă de audiență în cazul radiodifuzărilor meciurilor echipelor de tineret/juniori), și nici nu este de natură a oferi vreun indiciu legat de modalitatea de împărțire a acestui preț chiar între meciurile de seniori. Pe de altă parte, Curtea a constatat că reclamanta intimată a susținut și dimensiunea morală a prejudiciului încercat ca efect al difuzării de către pârâta apelantă, cu încălcarea dreptului exclusiv deținut de cea dintâi, a înregistrării și rezumatului meciului România - Lituania.

Sub acest aspect, pretențiile reclamantei sunt apreciate ca justificate în raport de faptul că informațiile legate de organismele de televiziune ce au dobândit drepturi privind difuzarea de meciuri de fotbal având ca miză calificarea la competițiile mondiale sunt unele de interes pentru iubitorii acestui gen de sport, care sunt preocupați de cunoașterea achizitorului unor asemenea drepturi de difuzare spre a urmări în programele specifice manifestările sportive respective și care, în acest mod, asigură audiența ce reprezintă un indicator de performanță în activitatea de televiziune. Pârâta apelantă, difuzând înregistrarea unui meci de fotbal despre care existau informații cunoscute publicului interesat în sensul că un organism de televiziune concurent este îndreptățit în mod exclusiv a-l transmite înregistrat, a adus reclamantei intimate un prejudiciu de imagine, creând un dubiu asupra seriozității/credibilității acesteia.

Din această perspectivă, Curtea a apreciat că reprezintă o reparație adecvată a prejudiciului moral astfel încercat suma de 30.000 euro, în determinarea căreia s-a avut în vedere și împrejurarea că ea trebuie să constituie atât o pârghie de sancționare a pârâtei pentru încălcarea obligației de a respecta drepturile reclamantei și de a se abține de la orice conduită de natură a aduce atingere respectivelor drepturi, cât și un mijloc de descurajare în a repeta fapta ilicită astfel sancționată. Împotriva deciziei menționate mai sus, au declarat recurs, în termen legal reclamanta S.R.T. și de pârâta SC C.T. SRL pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc.

civ. 1. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, reclamanta S.R.T. a criticat argumentarea instanței de apel în sensul că reclamanta nu ar fi făcut dovada existenței prejudiciului material, fără a contesta considerentele pentru care instanța de apel a recunoscut dimensiunea morală a prejudiciului cauzat S.R.T. de către SC C.T. prin fapta ilicită a acesteia din urmă. Deși instanța de apel a reținut, totuși, în mod corect afirmația reclamantei cu privire la sursa acestui prejudiciu, astfel cum această sursă a fost precizată cu documentul depus la termenul din 13 octombrie 2011 și reafirmat în concluziile depuse de S.R.T. în fața instanței de apel, în mod greșit, a conchis în sensul inexistenței vreunei probe cu privire la realitatea și la întinderea prejudiciului material cauzat.

Prejudiciul recurentei reclamante are, în principal, două surse: pe de o parte, constă în costul dreptului de radiodifuzare a acestui program conținând înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania, cheltuială publica pe care T. nu ar mai fi făcut-o pentru un drept neexclusiv, la care s-au adăugat costurile tehnice de înregistrare; pe de altă parte, S.R.T. a fost prejudiciată prin difuzarea abuzivă de către pârâtă, fără acordul titularului de drepturi și fără plata unei licențe, a programului conținând meciul de fotbal. Existența prejudiciului material este dovedită prin plata licenței pentru achiziționarea dreptului exclusiv de radiodifuzare înregistrată a meciului, prin contractul încheiat între F.R.F.

și S.R.T., din care rezultă că, în intenția părților, exclusivitatea drepturilor dobândite a fost esențială pentru decizia de a contracta și pentru decizia de a efectua o cheltuială, cheltuială care, prin fapta ilicită a pârâtei, s-a dovedit a fi neeconomicoasă, condiții în care T. nici nu a mai difuzat acea înregistrare. Chiar dacă suma plătită de S.R.T. pentru acest meci nu a fost una determinată anume pentru meciul în litigiu, ci pentru un pachet de meciuri, această sursă a prejudiciului material, chiar dacă nu a fost determinată, a fost determinabilă prin simpla împărțire a licenței totale la numărul meciurilor al căror drept exclusiv de radiodifuzare a înregistrării lor, a fost dobândit.

Dacă această sumă totală este împărțită la 20 de meciuri, rezultă o licență pentru fiecare meci de 35700 euro. Totuși, cum în contractul încheiat între F.R.F. și S.R.T. nu a fost prevăzut distinct un preț pentru partida de fotbal România - Lituania și cum acest preț nu poate fi determinat nici prin simpla împărțire a valorii contractului, de 714.000 euro, pentru întregul pachet de drepturi dobândit de T., întrucât această sumă a fost oferită de T. cu precădere și numai pentru interesul prezentat de înregistrările tv ale celor 5 partide de fotbal ale seniorilor contând pentru calificarea la Campionatul Mondial de Fotbal 2010, și nu pentru partidele de fotbal ale copiilor oferite de F.R.F. în același pachet (dacă în pachetul de drepturi supus licitației de către F.R.F.

ar fi figurat numai drepturile pentru partidele de fotbal ale copiilor, S.R.T. nu ar fi oferit în cadrul licitației nicio sumă), atunci prejudiciul material este determinabil prin împărțirea sumei de 714.000 euro la cele 5 meciuri ale seniorilor. Pe de altă parte, dacă pârâta ar fi dorit să dobândească exclusivitatea legală a acestui drept de înregistrare și radiodifuzare înregistrată a meciului, ar fi trebuit fie să ofere, urmare a licitației organizate de F.R.F., o licență mai mare decât cea oferită de Televiziunea Publică în cadrul aceleiași licitații, fie să achite S.R.T. licența pe baza unei solicitări și a unei negocieri a acestei solicitări, negociere de care S.R.T. a fost lipsită din cauza refuzului pârâtei de a solicita către S.R.T.

cesionarea dreptului de a difuza înregistrarea, care a fost, astfel, lipsită de dreptul de a negocia, de a pretinde și de a încasa plata unei licențe. II. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, pârâta SC C.T. SRL, a susținut următoarele: 1. În mod greșit, instanța a respins motivul de apel formulat de către pârâtă referitor la necompetența materială funcțională a secției civile a tribunalului de a soluționa litigiul, nefiind vorba despre un litigiu de proprietate intelectuală, ci despre un litigiu comercial. Deși instanța de apel pleacă de la premisa corectă potrivit căreia între F.R.F. și S.R.T.

s-a încheiat un contract comercial, nefiind transmis niciun drept patrimonial sau nepatrimonial în legătură cu o operă de proprietate intelectuală care să aparțină F.R.F., nu duce până la capăt raționamentul juridic, considerând în mod neîntemeiat că este vorba despre un litigiu civil, și nu unul comercial, în considerarea dreptului de exclusivitate pretins de reclamantă în legătură cu un astfel de tip de utilizare a respectivei înregistrări. Prin urmare, instanța de apel în mod nefondat consideră că obiectul contractului încheiat între F.R.F. și S.R.T. îl constituie transmiterea unor drepturi în legătură cu o operă audiovizuală, în timp ce, în realitate, ceea ce s-a transmis de la F.R.F. către S.R.T.

este dreptul de a realiza o operă audiovizuală, în sensul art. 106 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, precum și dreptul de a realiza, prin mijloace proprii, înregistrări ale anumitor meciuri de fotbal, și de a difuza în exclusivitate aceste înregistrări, în condițiile art. 106 3 din Legea nr. 8/1996. Înregistrarea transmisă (opera) de SC C.T. SRL este, în fapt, reluarea transmisiunii directe realizate de această societate, prin folosirea de mijloace proprii (cameramani, camera de luat vederi etc.), și nu o înregistrare (operă) realizată de S.R.T. Chiar S.R.T. recunoaște faptul că drepturile sale se nasc și devin incidente dispozițiile Legii nr. 8/1996 doar odată cu realizarea înregistrării, ce nu a fost făcută de către S.R.T.V.

2. Instanța de apel a stabilit existența unui prejudiciu moral și cuantumul daunelor-interese aferente, cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii. Spre deosebire de modul de stabilire a cuantumului daunelor morale, existența însăși a prejudiciului moral trebuie apreciat pe baza unor criterii obiective. Astfel, în analiza modului în care fapta pârâtei a afectat imaginea intimatei față de terți, instanța trebuia să țină cont de faptul că terții nu au avut cunoștință de săvârșirea încălcării dreptului de exclusivitate al intimatei, în condițiile în care raportul de audiență emis de Agenția Română pentru Măsurarea Audiențelor - avut în vedere de către raportul de expertiză contabilă administrat în faza apelului - a indicat că difuzarea înregistrării de către subscrisa a partidei de fotbal a avut o audiență care a tins spre zero.

Pe de altă parte, în stabilirea obligației pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 30.000 euro, instanța a avut în vedere nu doar repararea prejudiciului intimatei, ci și sancționarea pârâtei, pentru "a fi descurajată în a repeta fapta ilicită", ceea ce contravine principiilor instituției răspunderii civile delictuale, potrivit cărora acordarea daunelor este o consecință exclusivă a funcției reparatorii a acestei instituții civile, nu și a funcției educativ persuasive. Plata unor daune interese nu pentru un prejudiciu care reclamanta l-ar fi suferit, ci pentru îndreptarea comportamentului pârâtei, reprezintă o îmbogățire fără justă cauză a intimatei.

Pretinsa prejudiciere a imaginii intimatei în fața publicului telespectator prin crearea unui eventual dubiu asupra credibilității acesteia a fost reparat prin articolele de presă care au reluat atât constatarea din partea CNA a delictului civil săvârșit de pârâtă, cât mai ales recunoașterea pe care pârâta însăși a declarat-o cu privire la eroarea prin care s-a difuzat fără drept înregistrarea partidei de fotbal.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru următoarele considerente: I. În ceea ce privește recursul reclamantei S.R.T., reclamanta critică aprecierea instanței de apel privind absența caracterului cert al prejudiciului material pretins suferit de către reclamantă prin fapta pârâtei de încălcare a dreptului exclusiv al reclamantei de difuzare a înregistrării meciului de fotbal România - Lituania din cadrul preliminariilor Campionatului Mondial de Fotbal 2010, prin difuzarea fără drept, pe postul G., a înregistrării partidei respective.

Cu toate că reclamanta nu a încadrat în drept criticile formulate, se constată că motivele de recurs evocă prevederile art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, referitoare la criteriile de stabilire a despăgubirilor în situațiile de încălcare a drepturilor recunoscute și protejate prin această lege. Drept urmare, din dezvoltarea motivelor de recurs, este posibilă analiza încadrarea acestora în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., context în care urmează a se evalua modul de aplicare a dispozițiilor art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 de către instanța de apel.

Potrivit normei menționate, "La stabilirea despăgubirilor instanța de judecată ia în considerare: a) fie criterii cum ar fi consecințele economice negative, în special câștigul nerealizat, beneficiile realizate pe nedrept de făptuitor și, atunci când este cazul, alte elemente în afara factorilor economici, cum ar fi daunele morale cauzate titularului dreptului; b) fie acordarea de despăgubiri reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, în cazul în care nu se pot aplica criteriile menționate la lit. a)." Pentru a formula concluzia absenței caracterului cert al prejudiciului material, instanța de apel a pornit de la premisa că cele două ipoteze legale au fost concepute ca modalități alternative de stabilire a despăgubirilor, iar cea de la lit. b) are caracter de excepție și a constatat că, în speță, nu este incidentă niciuna dintre situațiile legale, deoarece reclamanta nu a propus și administrat un probatoriu pertinent pentru susținerea ipotezei de la lit. b) și nici nu a demonstrat că prejudiciul material este determinat ori determinabil în raport de criteriile înfățișate de reclamantă, în cadrul lit. a) din art. 139. Prin motivele de recurs, reclamanta nu a precizat în concret ipoteza legală în care pretinde că s-ar încadra criteriile propuse pentru cuantificare, însă,

avându-se în vedere considerentele instanței de apel, se deduce că recurenta se referă la cea de la lit. a), dată fiind și absența oricărei critici referitoare la aprecierile vizând ipoteza de la lit. b), astfel cum au fost menționate anterior. Instanța de apel a reținut că reclamanta a circumscris prejudiciul material invocat criteriului constând în cheltuielile pentru achiziționarea dreptului încălcat, precum și criteriului venitului pe care reclamanta l-ar fi încasat de la pârâtă în cazul în care i-ar fi cedat ea însăși dreptul de a difuza înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania, drept pe care îl deținea în exclusivitate. În mod corect, instanța de apel a verificat caracterul cert al prejudiciului material pretins, întrucât, pentru ca un prejudiciu să poată fi reparat, este necesar să fie cert atât ca existență, cât și ca posibilitate de evaluare.

În ceea ce privește primul criteriu de cuantificare propus de către reclamantă, niciuna dintre condițiile prejudiciului cert nu este întrunită. Ipoteza din art. 139 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 8/1996 are în vedere consecințele negative produse prin fapta ilicită asupra patrimoniului titularului dreptului încălcat, respectiv pierderile economice suportate ca urmare a încălcării, așadar, pagubele materiale survenite ulterior săvârșirii faptei ilicite. Or, costul dreptului de radiodifuzare a programului conținând înregistrarea partidei de fotbal România - Lituania - respectiv contravaloarea licenței achitate cu ocazia licitației organizate de F.R.F. -, nu poate fi socotit o pierdere financiară de natura celei vizate de legiuitor, cât timp diminuarea bugetului S.R.T.

s-a produs anterior săvârșirii faptei pârâtei, la momentul achiziționării dreptului de radiodifuzare, și nu ca urmare a faptei de difuzare neautorizată a înregistrării partidei de fotbal. Nu poate fi primită susținerea reclamantei în sensul că, după săvârșirea faptei ilicite, plata licenței la licitația organizată de F.R.F. s-a dovedit o cheltuială "neeconomicoasă", deoarece dreptul achiziționat nu a mai fost unul exclusiv. Exclusivitatea dreptului de difuzare a înregistrării partidei de fotbal a fost dobândită în momentul încheierii contractului de cesiune cu F.R.F., iar acest caracter s-a conservat pe întreaga durată a contractului, din cuprinsul căruia nu rezultă că atingerile aduse exclusivității de către terți, în mod nelegitim, ar reprezenta o cauză de încetare a acestei caracteristici a dreptului.

Susținerea din motivarea recursului în sensul că, urmare a faptei pârâtei de difuzare a înregistrării partidei în dimineața zilei de 7 septembrie 2008, reclamanta a decis să nu mai difuzeze înregistrarea partidei, în după - amiaza zilei următoare celei de disputare a jocului (6 septembrie 2008), astfel cum era programat, nu a mai formulată până în acest moment, ca atare, nu poate fi primită, cu atât mai mult cu cât nu este susținută de dovezi contrare grilei de programe din data de 7 septembrie 2008. Totodată, chiar dacă s-ar considera că s-a produs un prejudiciu patrimonial de natura celui pretins, în mod corect, instanța de apel a apreciat că acesta nu este cuantificabil în modalitatea indicată de către reclamantă, respectiv prin împărțirea sumei totale de 714.000 euro plătite cu titlu de preț al cesiunii dreptului de înregistrare și difuzare exclusivă a înregistrării fie la numărul total de meciuri din pachetul achiziționat (20, incluzând cele 5 meciuri de seniori, precum și partidele oficiale și amicale ale echipelor de juniori), fie doar la numărul partidelor jucate de echipa de seniori (5). Această modalitate de calcul propune aplicarea unei prezumții simple, constând într-o pondere egală a partidelor în costul total al pachetului ori, cel puțin, o pondere egală a partidelor de seniori, concomitent cu ignorarea totală a meciurilor de juniori.

Or, o asemenea prezumție nu poate fi reținută, în condițiile în care, chiar dacă s-ar accepta interesul mai ridicat al publicului pentru meciurile echipei de seniori față de cele ale juniorilor, sunt de luat în considerare și alte elemente (precum un interes mai mare pentru transmisiunile directe - în cazul partidelor de juniori - față de cele înregistrate - ale seniorilor -, o audiență mai scăzută în cazul difuzării înregistrării unei partide al cărei rezultat, cunoscut, a fost defavorabil echipei României etc.), care pot avea valoare în calculul costurilor pentru fiecare meci în parte, estimat în vederea participării la licitația organizată de F.R.F.

Drept urmare, instanța de apel a constatat în mod corect că reclamanta nu a oferit elemente pertinente și verificabile de natură a susține modalitatea în care a procedat la determinarea cheltuielii aferente unui singur meci, motiv pentru care Înalta Curte va respinge susținerile recurentei ca fiind speculative, în condițiile în care erau apte a fi probate. În ceea ce privește cel de-al doilea criteriu de cuantificare propus de către reclamantă, respectiv contravaloarea licenței prin care reclamanta i-ar fi cedat pârâtei, în urma unei negocieri, dreptul de a difuza înregistrarea partidei de fotbal, drept pe care îl deținea în exclusivitate, se constată că, în principiu, este viabil în evaluarea prejudiciului creat printr-o faptă ilicită, în contextul art. 139 alin. (2) lit. a), putând a se reține un câștig nerealizat.

Cu toate acestea, în speță, reclamanta, care furnizează un serviciu public de televiziune, ar fi trebuit să probeze o practică sau, cel puțin, un precedent în acordarea de licențe de difuzare a unor evenimente sportive de interes național - chiar înregistrate -, destinate unui public larg, mai ales către o televiziune privată integrată într-un sistem bazat pe un acces restricționat al publicului la programele și serviciile furnizate (prin intermediul operatorilor de cablu). În absența unor asemenea dovezi, nu se poate prezuma că reclamanta ar fi fost lipsită de beneficiul negocierii și al obținerii unui venit din acordarea licenței de difuzare a programului conținând partida de fotbal. În plus, și în cazul celui de-al doilea criteriu sunt valabile considerentele expuse anterior, în legătură cu imposibilitatea de cuantificare a cheltuielilor aferente unui singur meci de fotbal din pachetul de 20 de partide achiziționate de la F.R.F.

Față de cele expuse, Înalta Curte constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii în ceea ce privește prejudiciul material pretins a fi fost suferit de către reclamantă prin fapta pârâtei, drept pentru care va respinge recursul reclamantei ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. II. În ceea ce privește recursul declarat de către pârâtă, se constată următoarele: 1. Instanța de apel a respins în mod corect excepția necompetenței funcționale a secției civile a tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță, nefiind vorba despre un litigiu comercial, care să fi atras competența funcțională a secției specializate din cadrul Tribunalului București (care funcționa, încă, la data pronunțării sentinței - 27 aprilie 2010). Contrar susținerilor recurentei-pârâte, prin decizia recurată nu s-a constatat că între F.R.F.

și S.R.T. s-a încheiat un contract comercial, prin care nu s-a transmis un drept patrimonial sau nepatrimonial de proprietate intelectuală asupra unei opere care să aparțină F.R.F. Instanța de apel a reținut existența contractului amintit, fără a stabili, însă, natura acestuia și a constatat că nu este relevant în determinarea caracterului litigiului de față, întrucât nu reprezintă cauza raportului juridic dedus judecății, acesta întemeindu-se pe răspunderea civilă delictuală. În același timp, sunt nefondate susținerile recurentei în sensul că dreptul invocat de către reclamanta S.R.T. ca decurgând din contractul de cesiune încheiat cu F.R.F. la data de 28 iulie 2008 nu ar fi un drept de proprietate intelectuală.

Prin contractul menționat s-a transmis S.R.T. dreptul de difuzare, pe canalele autorizate ale cesionarei, a înregistrării integrale a celor 5 meciuri ce urmau a fi disputate de echipa națională a României de fotbal masculin seniori, în calitate de gazde, din cadrul campaniei de calificare pentru Campionatul Mondial de Fotbal 2010, organizat de FIFA. De asemenea, s-a transmis dreptul de transmisie în direct a meciurilor de echipele naționale ale României de fotbal tineret și juniori (care nu formează obiectul prezentului litigiu). Înregistrarea urma a fi efectuată de către cesionară, prin mijloace proprii, conform art. 10.1 din contract, sens în care cedentul și-a asumat obligația de a asigura, "la ieșirea carului de reportaj de la stadion ce aparține radiodifuzorului ce transmite meciul în direct semnalul curat (clean feed) al transmisiei tv prin care se difuzează în direct (...) " (conform art. 12 lit. e) din contract).

Dreptul de difuzare a fost cesionat în exclusivitate, fiind de menționat faptul că F.R.F. - ca structură sportivă de interes național, persoană juridică de drept privat, de utilitate publică - era titularul drepturilor de transmisie radio și televiziune la competițiile pe care le organizează sau la care participă, în conformitate cu art. 45 alin. (1) lit. c) cu referire la art. 36 din Legea nr. 69 din 2000 a educației fizice și sportului și cu art. 51 alin. (2) lit. c) din Statutul F.R.F. În ceea ce privește obiectul acestui drept, nu s-ar putea reține că este reprezentat chiar de partidele de fotbal (și, în general, de orice eveniment sportiv), deoarece acestea nu pot fi calificate drept opere, nefiind creații intelectuale originale, în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996.

Cu toate acestea, merită relevate în context considerațiile reținute de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene în hotărârea pronunțată la data de 4 octombrie 2011 în cauzele conexate C - 403 din 08 și C - 429 din 08 (Football Association Premier League Ltd., NetMed Hellas SA ș.a. împotriva QC Leisure ș.a.).

Curtea a arătat că "evenimentele sportive ca atare prezintă un caracter unic și, în această măsură, original, care le poate transforma în obiecte demne de o protecție comparabilă cu protecția operelor, această protecție putând fi acordată, dacă este cazul, de diferitele ordini juridice interne", arătând că dreptul Uniunii Europene nu se opune unei protecții eventual acordate de către un stat membru fie prin instituirea unei reglementări naționale în domeniul proprietății intelectuale, fie "prin recunoașterea, cu respectarea dreptului Uniunii, a unei protecții acordate acestor evenimente prin instrumente convenționale încheiate între persoanele care au dreptul de a pune la dispoziția publicului conținutul audiovizual al respectivelor evenimente și persoanele care doresc difuzarea acestui conținut către publicul selectat de ele", fiind relevant în context considerentul (21) al Directivei 97/36, ce face referire la evenimente organizate de un organizator care are calitatea juridică de a vinde drepturi referitoare la evenimentul respectiv (parag.

100 - 103). S-ar putea deduce, din considerentele Curții, că este permis unui stat membru să recunoască unui eveniment sportiv o protecție comparabilă cu protecția operelor, fie prin legislație, fie prin efectele recunoscute convențiilor de cesiune - de natura celei de față -, care ar implica, așadar, intervenția unei instanțe de judecată. O asemenea protecție s-ar acorda doar evenimentelor de importanță majoră pentru publicul general din Uniunea Europeană sau doar dintr-un anumit stat membru, astfel cum rezultă din considerentul (21) al Directivei 97/36 - de modificare a Directivei 89/552/CEE a Consiliului privind coordonarea anumitor acte cu putere de lege și acte administrative ale statelor membre cu privire la desfășurarea activităților de difuzare a programelor de televiziune - la care se face explicit trimitere.

Este de precizat că, în România, Campionatul mondial de fotbal și jocurile de calificare ale echipei naționale a României la acest campionat sunt stabilite ca fiind evenimente de importanță majoră prin H.G. nr. 47/2003, prin care s-a arătat că acestea pot fi difuzate, fie în direct, fie în transmisie decalată, doar în cadrul unui serviciu de programe cu acces liber, chiar dacă în condiții de exclusivitate. Considerentele Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost expuse cu scopul de a se releva faptul că nu este deplasat a asimila un eveniment sportiv major cu o operă în sensul legislației proprietății intelectuale, însă nu li se va da curs în prezenta cauză în sensul calificării drept operă a partidei de fotbal disputate de România în preliminariile Campionatului Mondial de Fotbal 2010 și al recunoașterii unui drept de autor asupra acesteia în patrimoniul F.R.F.

O asemenea concluzie excede cadrului procesual în care s-au formulat cererile, susținerile și apărările părților, în plus, considerentele citate din hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene nu au fost unele decisive în soluționarea trimiterii preliminare care a format obiectul sesizării Curții, ca atare, nu se impun cu caracter obligatoriu în cauză, în sensul unei anumite interpretări a art. 1 sau 7 din Legea nr. 8/1996 privind includerea evenimentelor sportive - chiar și numai a celor de importanță majoră - în categoria operelor protejate prin ele însele.

Dacă nu pot fi considerate opere de sine stătătoare, este neîndoielnic faptul că evenimentele sportive pot constitui obiectul unei înregistrări audiovizuale, definită în art. 106 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 ca fiind "orice fixare a unei opere audiovizuale sau a unor secvențe de imagini în mișcare, însoțite sau nu de sunet, oricare ar fi metoda și suportul utilizate pentru această fixare" și care este protejată printr-un drept de proprietate intelectuală, recunoscut ca atare în legea privind dreptul de autor și drepturile conexe. În speță, transmiterea unui eveniment sportiv prin orice mijloc audiovizual (televiziune, internet etc.) constituie o înregistrare audiovizuală, prin captarea imaginilor și a sunetelor ambientale de la locul evenimentului, aceasta formând obiectul dreptului de difuzare la care se referă art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000, anterior citat.

Așadar, chiar dreptul de transmisie televizată a competițiilor la care participă echipele reprezentative de fotbal ale României, cesionat prin contractul încheiat între F.R.F. și S.R.T., are natura unui drept de proprietate intelectuală, în considerarea obiectului său, protejat prin art. 106 1 alin. (1) din Legea nr. 8/1996. Această natură este și mai evidentă în cazul organismelor de televiziune, cărora Legea nr. 8/1996, prin art. 113 lit. f), le recunoaște dreptul de comunicare publică a propriilor emisiuni și servicii de programe de televiziune în locuri accesibile publicului, ca prerogativă a unui drept conex dreptului de autor. Protecția dreptului de difuzare ca un drept de proprietate intelectuală este asigurată prin voința legiuitorului independent de împrejurarea dacă propriile emisiuni și servicii de programe ce reprezintă obiectul dreptului de difuzare pot fi calificate sau nu drept opere în sensul art. 1 din Legea nr. 8/1996.

În cazul organismelor de televiziune, înregistrarea audiovizuală realizată cu mijloace tehnice proprii constituie un program de televiziune, în măsura în care la imaginile în mișcare, însoțite sau nu de sunet, se adaugă, în momentul fixării ori ulterior, elemente proprii organismului de televiziune, precum secvențe video, audio și/sau grafice, comentariul etc. Acest program de televiziune beneficiază, așadar, de o protecție distinctă de eventuala protecție recunoscută prin lege obiectului emisiunii, atunci când programul fixează o operă preexistentă. Nu este exclus ca emisiunea televizată să reprezinte ea însăși o operă audiovizuală - recunoscută drept creație intelectuală prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 8/1996 -, iar această posibilitate există chiar în cazul retransmiterii unui eveniment sportiv, precum în speță, apreciindu-se, de la caz la caz, dacă sunt întrunite exigențele unei creații originale, în special prin tehnicile speciale de filmare.

Relevant în speță, însă, este că legiuitorul recunoaște protecția retransmiterii unui eveniment sportiv printr-un drept de proprietate intelectuală, doar prin faptul că transmisiunea se efectuează în cadrul unui program de televiziune, realizat cu mijloacele tehnice ale acelui organism de televiziune. Este de precizat faptul că protecția este aceeași în cazul în care transmiterea televizată a fost efectuată atât simultan cu evenimentul, cât și decalat față de acesta - precum în speță -, prin captarea semnalului "curat" (clean feed) al transmisiei tv prin care se difuzează în direct (s-a arătat deja că în contract s-a menționat obligația cedentului de a asigura reclamantei acest semnal la ieșirea de pe teren a carului de reportaj aparținând radiodifuzorului care a avut dreptul exclusiv de a transmite în direct).

Fiecare organism de televiziune implicat realizează propriul program prin fixarea evenimentului, după caz, în cadrul transmisiunii în direct ori prin preluarea ulterioară a semnalului acestei transmisiuni. Contrar susținerilor recurentei-pârâte, natura de drept de proprietate intelectuală al prerogativei de difuzare a unei emisiuni de televiziune - care interesează determinarea competenței instanței de judecată, inclusiv sub aspect funcțional, în cazul existenței unor secții specializate în cadrul aceleiași instanțe - nu depinde de realizarea efectivă a programului respectiv, cât timp apartenența la categoria drepturilor de proprietate intelectuală derivă din legea privind dreptul de autor și drepturile conexe.

Inexistența unui program de televiziune asupra căruia poartă dreptul poate pune în discuție doar realitatea unui drept subiectiv protejat în patrimoniul reclamantei, nu însăși natura cu consecința inexistenței unei fapte de încălcare a acestuia. Or, recurenta nu a formulat critici decât pe aspectul prejudiciului, nu și în privința faptei ilicite săvârșite de către pârâtă, fapt confirmat prin precizările verbale ale reprezentanților recurentei cu ocazia dezbaterilor asupra recursului. Ca atare, niciunul dintre aspectele referitoare la fapta de încălcare a dreptului reclamantei, așadar nici realizarea ori nerealizarea unei înregistrări audiovizuale realizate de către reclamantă, implicit nici existența ori inexistența dreptului asupra acesteia în patrimoniul reclamantei, nu pot fi analizate de către această instanță de control judiciar, dezlegările instanțelor de fond intrând în puterea lucrului judecat.

Față de considerentele expuse, primul motiv de recurs urmează a fi respins ca nefondat. 2. În ceea ce privește prejudiciul moral suferit de către reclamantă prin fapta ilicită a pârâtei, instanța de apel a reținut că acesta a constat în dubiul creat publicului interesat asupra seriozității/credibilității organismului de televiziune îndreptățit în mod exclusiv a transmite înregistrarea partidei de fotbal. Prin motivele de recurs, s-a susținut că terții nu au avut cunoștință de săvârșirea încălcării dreptului de exclusivitate al reclamantei, dată fiind audiența programului de televiziune difuzat de către pârâtă. În contextul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța de control judiciar este în măsură să cenzureze exclusiv criteriile aplicate prin decizia recurată, nu și temeinicia concluziei formulate pe baza acestor criterii, în raport de probatoriul administrat, deoarece calea extraordinară de atac a recursului poate viza doar legalitatea deciziei de apel, prin prisma cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care nu cuprind și posibilitatea reevaluării probelor administrate. În acest sens, se constată că instanța de apel a avut în vedere criteriul cunoașterii de către publicul interesat a faptei pârâtei, pretins a fi fost ignorat, astfel încât recurenta tinde să repună în discuție tocmai modul în care instanța de apel a ajuns la concluzia redată în considerente, în raport de acest criteriu de determinare a existenței prejudiciului.

Or, atare finalitate a motivului de recurs este inacceptabilă, în condițiile în care o apreciere a gradului de cunoaștere de către publicul interesat de competițiile de fotbal la care participă echipa reprezentativă a României nu poate fi făcută decât prin cercetarea conținutului dovezilor înfățișate de părți. Pe de altă parte, recurenta se referă la un singur mijloc de probă administrat, anume audiența măsurată a programului de televiziune difuzat de către pârâtă; or, la dosar s-au depus dovezi din care rezultă faptul că incidentul a fost mediatizat, în contextul sancționării pârâtei de către Consiliul Național al Audiovizualului, la sesizarea reclamantei. Terții interesați au avut, așadar, posibilitatea luării la cunoștință despre fapta pârâtei nu doar prin urmărirea programului de televiziune, ci și din mass-media.

Contrar susținerilor pârâtei, funcția educativă a instituției răspunderii civile delictuale a fost avută în vedere de către instanța de apel nu pentru aprecierea cuantumului daunelor morale acordate, ci pentru sublinierea necesității angajării răspunderii pârâtei atât timp cât sunt întrunite condițiile răspunderii civile. Referirea făcută de instanța de apel la funcția educativă este adecvată, date fiind circu