ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2969/2008

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată, la 10 august 2004, reclamantele A.C.S.C.D. BUCUREȘTI, A.F.C.R. BUCUREȘTI

și A.F.C.S. BUCUREȘTI au chemat în judecată pe pârâtele L.P.F. și SC T.I. SRL,

solicitând să se dispună declararea nulității absolute a Contractului de

cesiune de drepturi de televiziune încheiat la 22 iunie 2004.

Prin sentința

comercială nr. 9743 din 8 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială,

a respins acțiunea formulată.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel reclamanta SC F.C.S. BUCUREȘTI SA, solicitând

schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare

în judecată.

Prin decizia

comercială nr. 593 din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a

VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat.

Pentru a se pronunța

astfel, a reținut că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 42 din

Legea nr. 69/2000, respectiv a art. 45 și 45

1

din aceeași lege,

rezultă, așa cum a reținut și instanța de fond, că L.P.F., ca structură

sportivă, este titulara drepturilor de televiziune la competițiile pe care le

organizează și în această calitate poate cesiona drepturile.

Sintagma „după caz”

din cuprinsul art. 45 lit. c) din lege, nu conferă un alt înțeles concluziei

care se deduce din interpretarea acestui articol, vizând faptul că drepturile

de televiziune aparțin fie cluburilor sportive, fie ligilor profesioniste

atunci când cluburile sportive sunt constituite în ligi profesioniste, în

calitatea acestora de structuri sportive, reținându-se că potrivit art. 42 alin.

(9) lit. a) din lege, ligile profesioniste organizează competiția oficială

profesionistă în ramura de sport respectivă și la nivelul stabilit de federația

sportivă națională, iar conform art. 29 din lege, cluburile sportive au drept

obiect de activitate (..) participarea la competiții interne și internaționale.

Cât privește art. 74 lit.

f) invocat drept argument în susținerea acțiunii, acesta se constituie într-o

normă generală menită să ofere ligilor profesioniste dreptul de a utiliza și

alte surse de venit în afara celor expres indicate, dar nu se poate concluziona

în sensul urmărit de apelantă și anume că, cluburile sportive ar fi singurele

titulare ale dreptului de televiziune.

În ceea ce privește

critica referitoare la încălcarea principiului specialității capacității de

folosință a pârâtei L.P.F. a reținut că dreptul de transmisie TV asupra

meciurilor din Divizia A aparține L.P.F., în conformitate cu prevederile art. 45

alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000.

De asemenea, conform art.

64 din Statutul L.P.F., aprobat de federația sportivă națională respectivă,

aceasta este titulara dreptului de radioteleviziune, respectiv de transmitere

directă și retransmitere în întregime sau în rezumat prin radio, televiziune

sau prin orice mijloace audiovizuale a manifestărilor fotbalistice desfășurate

în cadrul L.P.F., orice fel de contract privind cesionarea acestor drepturi

fiind de competența exclusivă a L.P.F.

În ceea ce privește

ultimul motiv de apel, referitor la existența unei cauze ilicite a contractului

de cesiune de drepturi de televiziune, acesta a fost analizat de instanță, în

considerarea argumentării fondate pe interpretarea art. 42, art. 45, art. 45

1

,

art. 74 din lege.

Împotriva acestei

hotărâri, a formulat recurs reclamanta, în termenul legal, invocând motivele de

recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în

esență, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu a răspuns la

toate argumentele invocate în susținerea cauzelor de nulitate și este dată cu

interpretarea și încălcarea art. 42, art. 45, și art. 74 din Legea nr. 69/2000,

a educației fizice și sportului, care se referă la titularul drepturilor în

litigiu și din care rezultă că drepturile de televiziune aparțin structurilor

sportive care pe rând se pot afla în una din următoarele ipostaze: organizator

al unei competiții ori participant la o competiție.

Or, sub acest aspect,

interpretarea dată de instanță legii potrivit căreia drepturile de televiziune

aparțin fie cluburilor sportive, fie ligilor profesioniste, atunci când

cluburile sportive sunt constituite în ligi profesioniste, este greșită,

deoarece chiar dacă se admite potrivit Legii nr. 69/2000 (art. 21) că și ligile

profesioniste sunt structuri sportive ceea ce trebuie reținut este faptul că

vorbim de același titular pentru toate categoriile de drepturi de reclamă,

publicitate și de televiziune, pe de o parte. Or, în privința primelor drepturi

acestea („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”), aparțin

cluburilor sportive fiind și organizatori și participanți la competiție.

Totodată, drepturile

asupra imaginii statică și în mișcare a sportivilor aparțin cluburilor, ori

aceeași soluție trebuie aleasă și pentru drepturile de televiziune („abi eadem

est rațio, eadem solutio esse debet”).

Instanța de apel a

ignorat și dispozițiile legale care reglementează sursele de finanțare a

ligilor profesioniste, sumele rezultate din cesiuni de drepturi de televiziune

nefiind cuprinse. „Per a contrario” rezultă că prețul cesiunii drepturilor de

televiziune nu revine ligilor profesioniste și, deci, nu au calitatea de

titular a drepturilor în discuție.

Dimpotrivă, una din

sursele de finanțare prevăzute este reprezentată de un procent de 2 % din

încasările rezultate din contractele încheiate de cluburile sportive

profesioniste pentru reclamă, publicitate și drepturi TV, ceea ce dovedește

odată în plus cine este titularul drepturilor respective.

Ca argumente în plus,

recurenta arată că aceste drepturi iau naștere ca urmare a desfășurării

efective a partidelor de fotbal, operațiune în care rolul ligii profesioniste

este nesemnificativ, iar, în cauză, s-a dovedit cu acte că sumele încasate în

baza contractului de cesiune au fost achitate cluburilor.

Prin urmare, pârâta

nu putea transmite drepturile de televiziune, deoarece nu era titulara acestora

potrivit principiului „nemo dat quod non habet”.

O a doua cauză de

nulitate a cesiunii neanalizată de instanță, o constituie încălcarea,

specialității capacității de folosință, deoarece potrivit art. 42 din Legea nr.

69/2000 și art. 51 din Statutul F.R.F., liga profesionistă pârâta are

competențe doar în privința organizării competiției, în materie disciplinară și

în negocierea și încheierea contractelor colective de muncă.

Instanța de apel a

făcut abstracție și de un alt aspect invocat în legătură cu condiția

capacității, anume că prin Hotărârea Adunării Generale din 23 februarie 2004,

s-a hotărât încheierea contractului de cesiune exclusivă cu S.R.T. și nu cu T.I.

SRL.

Un ultim motiv de

nelegalitate constă în faptul că instanța de apel a nesocotit existența unei

cauze ilicite a contractului, părțile co-contractante convenind la încheierea

contractului cu eludarea dispozițiilor legale precitate care consacră dreptul

exclusiv al cluburilor asupra drepturilor de televiziune, or, în cauză, nu s-a

dovedit că există un mandat al acestora în sensul încheierii contractului.

Sub acest aspect, T.I.

SRL a recunoscut la interogatoriu că îi erau cunoscute atât dispozițiile legale

incidente cât și ale Statutului L.P.F., potrivit cărora Adunarea Generală a

L.P.F. are competența de a aproba contractele de radio și televiziune.

Intimatele - pârâte

au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul se

găsește nefondat.

În privința primului

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se

constată că este nefondat, instanța de apel analizând toate motivele de apel

invocate cu raportare la cele trei cauze de nulitate invocate, fără a fi

obligată să răspundă în același timp și la toate argumentele părții așa cum

susține aceasta, pentru a se putea reține încălcarea art. 261 C. proc. civ.

În privința celui de

al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se

constată că, de asemenea, nu este fondat.

Instanța de apel a

interpretat și aplicat corespunzător legea, fiind de necontestat că și liga

profesionistă este structură sportivă, ca și clubul sportiv, potrivit art. 21

din Legea nr. 69/2000, iar în conformitate cu art. 42 din Legea nr. 69/2000,

ligile profesioniste au ca atribuție organizarea competițiilor profesioniste în

ramura de sport în care au fost constituite.

Pe de altă parte,

însă, ceea ce interesează, în cauză, dincolo de interpretarea care rezultă din

lege privind dreptul în discuție, ce poate aparține, într-adevăr, și cluburilor

sportive când o fac ca participanți, în afara textelor de lege invocate, este

și incidența art. 64 din Statutul L.P.F. avut în vedere și de instanța de apel

referitor la atribuirea calității L.P.F.de titular exclusiv al drepturilor de

televiziune, articol contestat pe cale judecătorească și menținut irevocabil

prin respingerea acțiunii formulate.

Rezultă, deci, că

textele de lege invocate trebuie interpretate în contextul întregii legi dar și

a Statutului L.P.F. care consacră calitatea L.P.F. de titulară exclusivă a

drepturilor în discuție, având în vedere că aceasta este singura structură

sportivă care organizează competiția de fotbal Divizia A.

Pe de altă parte,

obiectul contractului de cesiune are în vedere exclusiv drepturile de care Liga

putea dispune, în virtutea legii și a Statutului nu și drepturile rezervate de

lege cluburilor și la care, se raportează recurenta – reclamantă respectiv:

dreptul la imagine, sigle, emblemă, drepturi în privința jucătorilor, drepturi de

reclamă, publicitate și televiziune asupra altor meciuri decât cele din cadrul

C.N.F.D. A.

De asemenea, nu are

relevanță juridică asupra analizei titularului dreptului, nici împrejurarea că

Liga a virat cluburilor din sumele primite în baza cesiunii, chestiunea vizând

modul de constituire al veniturilor, ceea ce nu face obiectul judecății, așa

cum legal s-a reținut.

În ceea ce privește

al doilea motiv de nulitate, referitor la încălcarea principiului specialității

capacității de folosință, el trebuie analizat prin raportare la aceleași

temeiuri legale, cu interpretarea dată care conferă Ligii această capacitate [(art.

45 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 și art. 64 din Statut)], iar pretinsa

încălcare a deciziei luate în Adunarea Generală din 23 februarie 2004 în sensul

de a se încheia contractul de cesiune cu S.R.T., nu se subsumează acestei cauze

de nulitate vizând cel mult o depășire a mandatului de către reprezentanții

legali.

Corect s-a reținut și

lipsa celeilalte cauze de nulitate vizând cauza ilicită, legea nefiind

încălcată din perspectiva reținerii titularului dreptului, așa cum s-a arătat,

iar cu privire la T.I. SRL nu s-a făcut dovada că ar fi cunoscut împrejurări

care să demonstreze concursul său la încheierea contractului cu rea – credință,

cum ar fi existența hotărârii Adunării Generale, contractul de cesiune fiind

încheiat cu reprezentanții legali ai Ligii.

Așa fiind, în baza art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

Văzând și art. 274 C.

proc. civ.;

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta SC F.C.S.B. SA, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 593

din 4 decembrie 2007, ca nefondat.

Obligă recurenta să

plătească intimatei – pârâte L.P.F. suma de 6.000 lei, cheltuieli de judecată,

reprezentând onorariu avocat și intimatei – pârâte SC T.I. SRL suma de 3.000

lei, cu același titlu.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 octombrie 2008.