ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2969/2008

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată, la 10 august 2004, reclamantele A.C.S.C.D. BUCUREȘTI, A.F.C.R. BUCUREȘTI și A.F.C.S. BUCUREȘTI au chemat în judecată pe pârâtele L.P.F. și SC T.I. SRL, solicitând să se dispună declararea nulității absolute a Contractului de cesiune de drepturi de televiziune încheiat la 22 iunie 2004. Prin sentința comercială nr. 9743 din 8 noiembrie 2006, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, a respins acțiunea formulată. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamanta SC F.C.S. BUCUREȘTI SA, solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia comercială nr. 593 din 4 decembrie 2007, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, a respins apelul, ca nefondat. Pentru a se pronunța astfel, a reținut că din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 42 din Legea nr. 69/2000, respectiv a art. 45 și 45 1 din aceeași lege, rezultă, așa cum a reținut și instanța de fond, că L.P.F., ca structură sportivă, este titulara drepturilor de televiziune la competițiile pe care le organizează și în această calitate poate cesiona drepturile.

Sintagma „după caz” din cuprinsul art. 45 lit. c) din lege, nu conferă un alt înțeles concluziei care se deduce din interpretarea acestui articol, vizând faptul că drepturile de televiziune aparțin fie cluburilor sportive, fie ligilor profesioniste atunci când cluburile sportive sunt constituite în ligi profesioniste, în calitatea acestora de structuri sportive, reținându-se că potrivit art. 42 alin. (9) lit. a) din lege, ligile profesioniste organizează competiția oficială profesionistă în ramura de sport respectivă și la nivelul stabilit de federația sportivă națională, iar conform art. 29 din lege, cluburile sportive au drept obiect de activitate (..) participarea la competiții interne și internaționale.

Cât privește art. 74 lit. f) invocat drept argument în susținerea acțiunii, acesta se constituie într-o normă generală menită să ofere ligilor profesioniste dreptul de a utiliza și alte surse de venit în afara celor expres indicate, dar nu se poate concluziona în sensul urmărit de apelantă și anume că, cluburile sportive ar fi singurele titulare ale dreptului de televiziune. În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea principiului specialității capacității de folosință a pârâtei L.P.F. a reținut că dreptul de transmisie TV asupra meciurilor din Divizia A aparține L.P.F., în conformitate cu prevederile art. 45 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 69/2000.

De asemenea, conform art. 64 din Statutul L.P.F., aprobat de federația sportivă națională respectivă, aceasta este titulara dreptului de radioteleviziune, respectiv de transmitere directă și retransmitere în întregime sau în rezumat prin radio, televiziune sau prin orice mijloace audiovizuale a manifestărilor fotbalistice desfășurate în cadrul L.P.F., orice fel de contract privind cesionarea acestor drepturi fiind de competența exclusivă a L.P.F. În ceea ce privește ultimul motiv de apel, referitor la existența unei cauze ilicite a contractului de cesiune de drepturi de televiziune, acesta a fost analizat de instanță, în considerarea argumentării fondate pe interpretarea art. 42, art. 45, art. 45 1 , art. 74 din lege.

Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs reclamanta, în termenul legal, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, nu a răspuns la toate argumentele invocate în susținerea cauzelor de nulitate și este dată cu interpretarea și încălcarea art. 42, art. 45, și art. 74 din Legea nr. 69/2000, a educației fizice și sportului, care se referă la titularul drepturilor în litigiu și din care rezultă că drepturile de televiziune aparțin structurilor sportive care pe rând se pot afla în una din următoarele ipostaze: organizator al unei competiții ori participant la o competiție.

Or, sub acest aspect, interpretarea dată de instanță legii potrivit căreia drepturile de televiziune aparțin fie cluburilor sportive, fie ligilor profesioniste, atunci când cluburile sportive sunt constituite în ligi profesioniste, este greșită, deoarece chiar dacă se admite potrivit Legii nr. 69/2000 (art. 21) că și ligile profesioniste sunt structuri sportive ceea ce trebuie reținut este faptul că vorbim de același titular pentru toate categoriile de drepturi de reclamă, publicitate și de televiziune, pe de o parte. Or, în privința primelor drepturi acestea („ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”), aparțin cluburilor sportive fiind și organizatori și participanți la competiție.

Totodată, drepturile asupra imaginii statică și în mișcare a sportivilor aparțin cluburilor, ori aceeași soluție trebuie aleasă și pentru drepturile de televiziune („abi eadem est rațio, eadem solutio esse debet”). Instanța de apel a ignorat și dispozițiile legale care reglementează sursele de finanțare a ligilor profesioniste, sumele rezultate din cesiuni de drepturi de televiziune nefiind cuprinse. „Per a contrario” rezultă că prețul cesiunii drepturilor de televiziune nu revine ligilor profesioniste și, deci, nu au calitatea de titular a drepturilor în discuție. Dimpotrivă, una din sursele de finanțare prevăzute este reprezentată de un procent de 2 % din încasările rezultate din contractele încheiate de cluburile sportive profesioniste pentru reclamă, publicitate și drepturi TV, ceea ce dovedește odată în plus cine este titularul drepturilor respective.

Ca argumente în plus, recurenta arată că aceste drepturi iau naștere ca urmare a desfășurării efective a partidelor de fotbal, operațiune în care rolul ligii profesioniste este nesemnificativ, iar, în cauză, s-a dovedit cu acte că sumele încasate în baza contractului de cesiune au fost achitate cluburilor. Prin urmare, pârâta nu putea transmite drepturile de televiziune, deoarece nu era titulara acestora potrivit principiului „nemo dat quod non habet”. O a doua cauză de nulitate a cesiunii neanalizată de instanță, o constituie încălcarea, specialității capacității de folosință, deoarece potrivit art. 42 din Legea nr. 69/2000 și art. 51 din Statutul F.R.F., liga profesionistă pârâta are competențe doar în privința organizării competiției, în materie disciplinară și în negocierea și încheierea contractelor colective de muncă.

Instanța de apel a făcut abstracție și de un alt aspect invocat în legătură cu condiția capacității, anume că prin Hotărârea Adunării Generale din 23 februarie 2004, s-a hotărât încheierea contractului de cesiune exclusivă cu S.R.T. și nu cu T.I. SRL. Un ultim motiv de nelegalitate constă în faptul că instanța de apel a nesocotit existența unei cauze ilicite a contractului, părțile co-contractante convenind la încheierea contractului cu eludarea dispozițiilor legale precitate care consacră dreptul exclusiv al cluburilor asupra drepturilor de televiziune, or, în cauză, nu s-a dovedit că există un mandat al acestora în sensul încheierii contractului. Sub acest aspect, T.I. SRL a recunoscut la interogatoriu că îi erau cunoscute atât dispozițiile legale incidente cât și ale Statutului L.P.F., potrivit cărora Adunarea Generală a L.P.F.

are competența de a aproba contractele de radio și televiziune. Intimatele - pârâte au formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului, ca nefondat. Analizând recursul se găsește nefondat. În privința primului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată că este nefondat, instanța de apel analizând toate motivele de apel invocate cu raportare la cele trei cauze de nulitate invocate, fără a fi obligată să răspundă în același timp și la toate argumentele părții așa cum susține aceasta, pentru a se putea reține încălcarea art. 261 C. proc. civ. În privința celui de al doilea motiv de nelegalitate, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că, de asemenea, nu este fondat.

Instanța de apel a interpretat și aplicat corespunzător legea, fiind de necontestat că și liga profesionistă este structură sportivă, ca și clubul sportiv, potrivit art. 21 din Legea nr. 69/2000, iar în conformitate cu art. 42 din Legea nr. 69/2000, ligile profesioniste au ca atribuție organizarea competițiilor profesioniste în ramura de sport în care au fost constituite. Pe de altă parte, însă, ceea ce interesează, în cauză, dincolo de interpretarea care rezultă din lege privind dreptul în discuție, ce poate aparține, într-adevăr, și cluburilor sportive când o fac ca participanți, în afara textelor de lege invocate, este și incidența art. 64 din Statutul L.P.F. avut în vedere și de instanța de apel referitor la atribuirea calității L.P.F.de titular exclusiv al drepturilor de televiziune, articol contestat pe cale judecătorească și menținut irevocabil prin respingerea acțiunii formulate.

Rezultă, deci, că textele de lege invocate trebuie interpretate în contextul întregii legi dar și a Statutului L.P.F. care consacră calitatea L.P.F. de titulară exclusivă a drepturilor în discuție, având în vedere că aceasta este singura structură sportivă care organizează competiția de fotbal Divizia A. Pe de altă parte, obiectul contractului de cesiune are în vedere exclusiv drepturile de care Liga putea dispune, în virtutea legii și a Statutului nu și drepturile rezervate de lege cluburilor și la care, se raportează recurenta – reclamantă respectiv: dreptul la imagine, sigle, emblemă, drepturi în privința jucătorilor, drepturi de reclamă, publicitate și televiziune asupra altor meciuri decât cele din cadrul C.N.F.D.

A. De asemenea, nu are relevanță juridică asupra analizei titularului dreptului, nici împrejurarea că Liga a virat cluburilor din sumele primite în baza cesiunii, chestiunea vizând modul de constituire al veniturilor, ceea ce nu face obiectul judecății, așa cum legal s-a reținut. În ceea ce privește al doilea motiv de nulitate, referitor la încălcarea principiului specialității capacității de folosință, el trebuie analizat prin raportare la aceleași temeiuri legale, cu interpretarea dată care conferă Ligii această capacitate [(art. 45 alin. (2) din Legea nr. 69/2000 și art. 64 din Statut)], iar pretinsa încălcare a deciziei luate în Adunarea Generală din 23 februarie 2004 în sensul de a se încheia contractul de cesiune cu S.R.T., nu se subsumează acestei cauze de nulitate vizând cel mult o depășire a mandatului de către reprezentanții legali.

Corect s-a reținut și lipsa celeilalte cauze de nulitate vizând cauza ilicită, legea nefiind încălcată din perspectiva reținerii titularului dreptului, așa cum s-a arătat, iar cu privire la T.I. SRL nu s-a făcut dovada că ar fi cunoscut împrejurări care să demonstreze concursul său la încheierea contractului cu rea – credință, cum ar fi existența hotărârii Adunării Generale, contractul de cesiune fiind încheiat cu reprezentanții legali ai Ligii. Așa fiind, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat. Văzând și art. 274 C. proc. civ.; PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC F.C.S.B. SA, împotriva deciziei Curții de Apel București nr. 593 din 4 decembrie 2007, ca nefondat. Obligă recurenta să plătească intimatei – pârâte L.P.F. suma de 6.000 lei, cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și intimatei – pârâte SC T.I. SRL suma de 3.000 lei, cu același titlu. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2008.