ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 805/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 805/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 805/2016

Prin cererea înregistrată la data

de 01 iulie 2011 la Tribunalul București, secția a III-a sub nr. x/3/2011,

reclamanții SC A. SRL și B.au chemat în judecată pe pârâta C. -

solicitând, în temeiul disp. art. 10, 11, 66, 69, 96, 97, 104 și urm. din

Legea nr. 8/1996 cu completările și modificările ulterioare:

pârâtei la plata sumei de 35 euro + T.V.A., pentru fiecare difuzare pe post a

fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, produse de reclamanta societate

și difuzate de pârâtă, conform contractului încheiat la data de 03

aprilie 2009, completat de actele adiționale și conform contractului

din 07 decembrie 2009, cu titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus

pentru nerespectarea drepturilor morale ale producătorului (dreptul la

nume), plătibili în lei la cursul Băncii Naționale a României

din ziua efectuării plății;

pârâtei la plata sumei de 25 euro pentru fiecare difuzare pe post a

fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, compuse de către reclamantul B.și

difuzate de către pârâtă conform contractului încheiat la data de 03

aprilie 2009, completat de actele adiționale și conform contractului

din 07 decembrie 2009, cu titlul de despăgubiri în urma prejudiciului adus

pentru nerespectarea drepturilor morale ale autorului( dreptul la paternitate

asupra operei și dreptul la nume)( în cazul în care, potrivit

dispozițiilor C. fisc., reclamantul autor va trebui să plătească

T.V.A. pentru această sumă, se solicită plata a 25 euro+T.V.A./difuzare),

plătibili în lei la cursul Băncii Naționale a României din ziua

efectuării plății;

pârâtei la plata sumei de 20 euro pentru fiecare difuzare pe post a

fiecăreia dintre cele 6 piese muzicale, interpretate de către

reclamantul B.și difuzate de către pârâtă conform contractului

încheiat la data de 03 aprilie 2009, completat de actele adiționale

și conform contractului din 07 decembrie 2009, cu titlul de

despăgubiri în urma prejudiciului adus pentru nerespectarea drepturilor

morale ale interpretului( dreptul la nume) (în cazul în care, potrivit

dispozițiilor C. fisc., reclamantul autor va trebui să

plătească T.V.A. pentru această sumă, se solicită

plata a 20 euro+T.V.A./difuzare), plătibili în lei la cursul Băncii

Naționale a României din ziua efectuării plății;

de către C. a hotărârii judecătorești de obligare a pârâtei

la plata despăgubirilor bănești, de la data rămânerii

irevocabile a acesteia, timp de 60 de zile, o dată pe zi - înainte de

principalul jurnal de știri difuzat de către D. la ora 20,00 și

preluat de către E.

Prin sentința

civilă nr. 649 din 04 aprilie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2011 a fost

respinsă ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva

acestei sentințe, au formulat apel apelanții reclamanți SC A.

SRL, și B., apelul fiind admis prin Decizia civ. nr. 177/A din 4 decembrie

2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a

civivilă propr. int., care a schimbat în parte sentința civilă

apelată, în sensul că a admis în parte acțiunea formulată

de reclamantul B. și a obligat pârâta la plata către reclamantul B.a

sumei de 2.000 euro (în echivalent lei la data plății) cu titlu de

despăgubiri pentru daune morale. Au fost păstrate celelalte

dispoziții ale sentinței.

Împotriva

deciziei au declarat recurs toate părțile.

Prin

Decizia civilă nr. 1021 din 7 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă, a admis recursurile, a casat

decizia și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel

București.

În

motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

1.

În cap. VIII al Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile

drepturile conexe este reglementat regimul juridic al operei audiovizuale, iar

aceste dispoziții au fost greșit aplicate în cauză, din

perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

stabilirea regimului juridic s-a făcut o aplicare greșită a

dispozițiilor legale în materie, ce subliniază cerințele necesare

pentru a fi calificată o operă ca fiind audiovizuală.

Fără

a intra în analiza de detaliu a acestor cerințe, în stabilirea regimului

aplicabil este suficient să se observe că o operă

audiovizuală este, cu aplicarea art. 5 alin. (1), art. 64, art. 66 și

art. 69 din Lege, o operă comună, care se

creează de mai mulți coautori, în colaborare.

Ca operă

comună, opera audiovizuală trebuie să fie rezultatul unei

colaborări creatoare comune a două sau mai multe persoane,

cărora legea le recunoaște calitatea de coautori, iar în

condițiile în care este rezultatul unei astfel de colaborări, aceasta

este, în mod necesar, o operă unitară. Este necesar a se sublinia

că această colaborare vizează opera finită, dată fiind

critica din recursul reclamanților - critică ce confirmă,

însă, condițiile în care s-au realizat creațiile în

discuție, pe care s-au și fundamentat pretențiile formulate,

constatate de prima instanță și confirmate prin prezenta

decizie.

Pentru

definirea unei opere ca fiind comună, esențial este ca autorii

să contribuie la realizarea unei opere unitare sub imperiul unor

inspirații și concepții comune și cu concertarea

eforturilor fiecăruia. Și în cazul în care un astfel de efort se

concretizează în contribuții separate, în creații distincte,

este necesar ca acestea să se înglobeze armonios într-un tot unitar,

datorită comunității de inspirație și concepție a

autorilor.

Or, nu s-au

creat în cauză opere finite, cum și prevede art. 69 din Lege, ci este

vorba de opere distincte utilizate în cadrul grilelor F.

Inexistența

unei asemenea opere rezultă din cele două contracte, singurele

încheiate, atrăgând incidența și a art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, în

vreme ce primul contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a patru piese

pentru emisiunea K. (transmisie camere) transmisă pe canalul E. avându-l

ca realizator/producător pe G., al doilea contract cuprinde în art. 1

clauza producerii a două piese muzicale pentru emisiunile I. și J.,

transmise pe canalul E., avându-l ca realizator/producător pe H.

Inclusiv în

cererea de chemare în judecată se arată că primele 4 piese au

fost difuzate în însoțirea (confirmată în decizie și

contestată de pârâtă) unor imagini până la începerea grilei de

programe a E., în vreme ce cele 2 piese din cel doilea contract au fost transmise

la fiecare rubrică meteo din grila de programe a E.

Prin urmare,

atât timp creațiile în cauză nu sunt o contribuție în realizarea

unei opere finite comună, audiovizuală, astfel cum aceasta a fost mai

sus caracterizată, și nu intră nici sub regimul operei

colective, reglementată de art. 6 din lege, sunt revendicate asupra

acestora, distinct;

- pentru

reclamantul autor, sub protecția art. 7 lit. c) din Lege - ce

recunoaște compozițiile muzicale, drepturile reglementate de art. 10 lit.

b) - dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor al

operei și lit. c) - dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera

la cunoștință publică;

- pentru

reclamantul interpret, drepturile conferite de art. 96 lit. a) - dreptul de a

pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări

sau execuții și lit. b) din lege - dreptul de a pretinde ca numele

sau pseudonimul său să fie indicat ori comunicat la fiecare spectacol

și la fiecare utilizare a înregistrării acestuia. Deși

drepturile reclamate pentru interpret sunt indicate generic în petitul

acțiunii ca fiind „dreptul la nume”, în motivarea acesteia se face

referire la cele două drepturi, reluate ulterior și în

susținerea apelului și recursului declarate în cauză.

- pentru

reclamanta producător, sub protecția conferită de art. 103 alin.

(1) din Lege, care prevede că se consideră

înregistrare sonoră sau fonogramă, în sensul prezentei legi, fixarea

sunetelor provenite dintr-o interpretare ori execuție sau a altor sunete

ori a reprezentării digitale ale acestor sunete, alta decât sub forma unei

fixări incorporate într-o operă cinematografică sau în altă

operă audiovizuală, dreptul reglementat de art. 104 din Lege - în

cazul reproducerii și distribuirii înregistrărilor sonore,

producătorul este în drept să înscrie pe suporturile acestora,

inclusiv pe coperte, cutii și alte suporturi materiale de ambalare, pe

lângă mențiunile privind autorul și artistul interpret sau

executant, titlurile operelor, anul primei publicări, marca de comerț,

precum și numele ori denumirea producătorului.

Calificarea

creațiilor în cauză ca fiind componente ale unor opere audiovizuale a

fundamentat soluția pronunțată în cauză.

Este

necesară cercetarea cauzei și deci a criticilor formulate, privind

operele muzicale așa cum acestea au fost concepute, create distinct -

inclusiv în ceea ce îl privește pe producător, și nu ca o

componentă a unor opere audiovizuale, iar aceasta implică aprecierea

și a unor elemente de fapt, incompatibilă cu judecata în recurs, în

conformitate cu art. 304 C. proc. civ.

Pe acestea

s-au și întemeiat pretențiile formulate, astfel analizate de prima

instanță,care nu s-a considerat ținută de temeiul de drept

invocat, înlăturând legătura cu opera audiovizuală

făcută de către reclamanți, reluată și în

susținerea cererii de apel.

Astfel, s-a

susținut de reclamanți că transmisiunile televiziunii constau

într-o succesiune de imagini în mișcare însoțite de sunete, ceea ce

le încadrează în limitele definiției date de legiuitor în art. 64 din

Legea nr. 8/1996, și deoarece operele muzicale în litigiu au fost special

create pentru transmisiunile televiziunii, însoțesc acea succesiune de

imagini în mișcare, autorii lor sunt autori ai operei audiovizuale,

așa cum menționează art. 66 din Legea nr. 8/1996 - cu

sublinierea din conținutul art. 66 a componentei vizând autorul muzicii

special create pentru opera audiovizuală.

În

justificarea în drept a dreptului autorului s-a arătat astfel că

autorul muzicii special create pentru o însoți o operă audiovizuală

(astfel considerată fiind transmisiunea F.), are calitatea de autor al

muzicii create pentru o operă audiovizuală - așa cum se

arată în art. 66 din lege, text legal care i-ar conferi astfel autorului

muzicii calitatea de autor al operei audiovizuale.

Justificarea

greșită în drept a pretențiilor formulate a și fost

sancționată de prima instanță, care a analizat drepturile

revendicate ca privind operele care au fost produse sub coordonarea reclamantei

SC A. SRL, create și interpretate de reclamantul B. - distinct de emisiunile

din grila F. Ceea ce s-a urmărit prin formularea acțiunii este

reclamarea încălcării unor drepturi morale și plata

despăgubirilor aferente, pentru piesele muzicale produse, compuse și

interpretare de reclamanți (cu distincția ce se impune), folosite de

către intimată - subliniere făcută și prin cererea de

apel.

În ceea ce îl

privește pe reclamantul B., în calitate de autor, rejudecarea

cauzei va

viza numai dreptul moral reglementat de art. 10 lit. b) din lege, întrucât

instanța de apel a cercetat cauza numai din perspectiva acestuia, nu s-au

formulat critici prin cererea de recurs, iar cele din recursul pârâtei nu vor fi

analizate, lipsind interesul părții în formularea acestora.

În ceea ce privește

drepturilor revendicate de reclamantul B., ca interpret, și de reclamanta SC

A. SRL, ca producător, motivarea este și

contradictorie, din perspectiva art. 7 C. proc. civ.- pe de o parte, prin

sublinierea caracterului special al normelor aferente operelor audiovizuale (

al căror regim a fost reținut în cauză) față de cele

din materia drepturilor revendicate, ce ar exclude din protecția legii

drepturilor morale revendicate (cu sublinierea faptului că aceștia nu

poate revendica drepturi morale deoarece nu sunt interpret și

producător ai operei rezultate în colaborare), iar pe de altă parte,

prin analiza drepturilor (numai în parte, de altfel, pentru interpret) și

constatarea că normele aferente din Legea nr. 8/1996 nu îi protejează

în modalitatea de utilizare a operelor audiovizuale realizate în colaborare.

2.

Motivul de recurs prin care se invocă interpretarea greșită a naturii

celor 2 contracte încheiate între reclamanta producătoare și

pârâtă, relativ la caracterul gratuit/oneros și cesiune/comandă

și cesiune, Înalta Curte a constatat că nu pot fi reținute

cerințele art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Prin Decizia nr.

640/A din 18 decembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul declarat de apelanții reclamanți SC A.

SRL și B., împotriva sentinței civile nr. 649 din 04 aprilie 2012,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă,

în Dosar nr. x/3/2011, în contradictoriu cu intimata pârâtă C.; a schimbat

în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în

parte, acțiunea formulată de reclamantul B.; a obligat pârâta C.

să plătească reclamantului B. suma de 2.000 euro (în echivalent

lei din data plății) cu titlu de despăgubiri pentru daune

morale. A respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de

reclamanta SC A. SRL.

În

motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Între

apelanta reclamantă SC A. SRL, prin administrator B. și intimata C.

s-au încheiat două contracte de comandă a unor opere viitoare și

de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor, după cum urmează:

1.

Contractul de cesiune a dreptului de autor din 27 aprilie 2009 (fila 10 și

urm. dosar fond), prin care apelanta SC A. SRL, în calitate de producător,

s-a obligat să producă patru piese muzicale originale pentru

emisiunea K., constând în transmisia camerelor de luat vederi pe canalul E.,

durata fiecărei piese muzicale fiind fixată în mod distinct pentru

emisiunile de dimineață (10 min 40 sec), prânz (15 min 36 sec),

seară (32 min 23 sec) și noapte (16 min 33 sec).

S-a

prevăzut că B. are calitatea de compozitor (autor) și de

interpret, producătorul fiind SC A. SRL. În schimbul cesiunii drepturilor

patrimoniale de radiodifuzare, de retransmitere și de comunicare

publică sub orice formă a operelor de comandă (art. 5), s-a

convenit, ca formă a remunerației, ca playlisturile să fie

transmise de intimata C. către L. pentru compozitorul B., către M.

pentru interpretul B. și către N. pentru producătorul SC A. SRL

(art. 8), contractul fiind încheiat inițial până la 1 octombrie 2009,

fiind ulterior prelungit prin actele adiționale din 1 octombrie 2009

și prin actul adițional (fila 13 - 14 dosar fond) până la 31

decembrie 2010.

2.

Totodată, între aceleași părți s-a încheiat de cesiune a

dreptului de autor din 19 ianuarie 2010 (fila 15 și urm. dosar fond), prin

care apelanta SC A. SRL, în calitate de producător, s-a obligat să

producă două piese muzicale originale pentru emisiunile I. și J.,

transmise pe canalul E., durata fiecărei piese muzicale fiind fixată

în mod distinct pentru O. (6 min 12 sec) și P.(3 min 30 sec), restul

clauzelor fiind similare primului contract menționat.

Niciunul

dintre contracte nu a prevăzut nimic cu privire la drepturile morale ale

autorului, interpretului ori ale producătorului.

În

ce privește chestiunea, litigioasă între părți, dacă

cesiunea drepturilor patrimoniale a fost cu titlu oneros, respectiv dacă

maniera de remunerare stabilită prin art. 8 din cele două contracte,

și care constă, în esență, în transmiterea playlist-urilor

către organismele de gestiune colectivă din domeniu, se constată

că în primul ciclu procesual, Curtea de Apel a reținut cu autoritate

de lucru judecat că,,cele 2 convenții în discuție au natura

juridică a unor acte juridice cu titlu oneros, deoarece titularul

dreptului de autor a cesionat drepturile sale patrimoniale intimatei,

prevăzute de dispozițiile art. 13 lit. f), g) și h) din Legea nr.

8/1996 (respectiv cele de comunicarea publică, direct sau indirect a

operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziția

publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc

și în orice moment ales, în mod individual, de către public; de radiodifuzarea

operei; de retransmiterea prin cablu a operei), în considerarea

remunerațiilor ce vor fi încasate de către organismele de gestiune

colectivă, astfel cum se statuează în art. 8 din convențiile de comandă

a unor opere viitoare și de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor în

discuție (…).

În

mod corect prima

instanță

a avut în vedere în argumentarea naturii juridice a convențiilor în

discuție ca fiind cu titlu oneros și faptul că, în raport de prevederile

art. 123

1

din Legea nr. 8/1996 modificată, gestiunea prin

organismele colective de gestiune a drepturilor de autor este obligatorie în

cazul dreptului de retransmitere prin cablu și faptul că organismele

de gestiune colectivă sunt cele care încheie autorizațiile

licență neexclusivă cu organismele de televiziune și

colectează remunerațiile pentru radiodifuzare, iar din sumele totale

colectate repartizează sumele cuvenite titularilor în funcție de

utilizări. (…). Nefondată este și susținerea

apelanților că pentru aprecierea caracterului oneros sau gratuit al

contractului este relevant faptul că C. nu a achitat la timp banii

negociați cu L. și M. pentru anii 2009-2010, abia în 2012 primind o

parte din banii din drepturi de autor pentru anul 2009, iar în ceea ce

privește N. nu au primit nici un ban pentru aceasta perioada și se

află în litigiu cu acest organism de gestiune colectivă. În

această situație, în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin.

(1)

1

lit. c) și e) din Legea nr. 8/1996, organismele de

gestiune colectivă a drepturilor de autor sunt direct

răspunzătoare față de titularii de drepturi ce le-au

acordat mandat, față de modul de îndeplinire a obligațiilor

legale ce le revin.ˮ

Apelanții

au criticat pe calea recursului această dezlegare referitoare la

caracterul oneros al contractelor de cesiune, însă acest motiv de recurs a

fost respins de către Curtea de Casație, care a statuat că nu

este incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.,

calificarea dată de instanța de apel prin interpretarea clauzelor

contractuale neputând fi cenzurată în temeiul acestui motiv; ca atare,

dezlegarea anterior menționată a intrat în autoritatea lucrului

judecat.

Pentru

conturarea precisă a limitelor rejudecării se impune menționat

că, în afara criticilor referitor la caracterul oneros sau gratuit al

contractelor, apelanții au criticat și negarea drepturilor morale ale

interpretului B. și greșita aplicare a dispozițiilor art. 103,

104 din Legea nr. 8/1996, precum și greșita cuantificare a daunelor

morale, în vreme ce recurenta C., intimată cu ocazia rejudecării

apelului, a criticat greșita reținere a existenței unei opere

audiovizuale, ca urmare inexistenței unei opere comune (muzica a fost

compusă pentru spațiul dintre emisiuni) și greșita acordare

a daunelor morale, ca urmare a faptului că apelanții nu au pretins

recunoașterea drepturilor morale invocate acum și că, oricum,

legislația în vigoare nu prevede obligația unui post de televiziune

de a menționa numele autorului, interpretului și producătorului

pentru muzica de fundal, iar o astfel de clauză nu se regăsește

nici în cuprinsul contractelor încheiate între părți.

Curtea

de Casație, soluționând recursurile, a reținut în

esență că în cauză nu se regăsesc

trăsăturile unor opere audiovizuale, lipsind contribuția

autorilor la realizarea unei opere unitare, creată conform unei

concepții comune și în urma unor eforturi concertate, care să

aibă drept efect un tot unitar; ori, în cauză s-au creat opere

distincte (muzica de comandă creată, interpretată și

produsă de apelanți, respectiv emisiunile F. pentru care această

muzică a fost creată), statuare care produce efecte obligatorii

pentru instanța de rejudecare (art. 315 alin. (1) C. proc. civ. 1865).

Urmează,

cu ocazia rejudecării, să fie examinată aplicabilitatea, în

cauză, a dispozițiilor art. 10 lit. b) pentru autorul apelant B.; a

dispozițiilor art. 96 lit. a) pentru interpretul B.; a dispozițiilor art.

103 - 104 pentru producătorul SC A. SRL.

Rejudecând

în fond, în limitele conturate de motivele de apel, precum și de

dezlegările și îndrumările instanței de recurs, Curtea de

apel constată, prin raportare la situația de fapt expusă,

că rezultă din susținerile necontestate și concordante ale

părților, precum și din înscrisurile aflate la dosar că

muzica de comandă a fost creată și interpretată de

apelantul B., care cumulează calitățile de autor și

interpret, fiind totodată produsă de apelanta SC A. SRL, operele

fiind utilizate pentru comunicare publică de către intimata C., ca

fundal muzical pentru transmisiunea K. a camerelor E., instalate în diferite

locuri (primul contract), respectiv ca fundal muzical pentru emisiuni meteo

difuzate pe același canal F. (al doilea contract).

Este

fondată critica potrivit căreia interpretul B. beneficiază de

dreptul moral prevăzut de art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996, în

esență similar celui prevăzut de art. 10 lit. b) din Legea nr. 8/1996,

fiind așadar, în considerarea calității sale cumulative de autor

al muzicii create și interpretate, titularul dreptului de a pretinde

recunoașterea calității de autor al operei și a

paternității propriei interpretări; pentru exactitate, Curtea

reține că nu se poate reține incidența dispozițiilor art.

96 lit. b), având în vedere că nu este vorba despre un spectacol ori o

utilizare a înregistrării acestuia, deci a spectacolului; dreptul moral

incident pentru calitatea de interpret este cel prevăzut de art. 96 lit.

a).

Chestiunea

de drept supusă analizei instanței de apel constă în problema de

a ști dacă nemenționarea, pe genericele emisiunilor

menționate, a calității autorului și interpretului B. are

caracter ilicit, respectiv dacă există obligația legală a

intimatei C. de a difuza din oficiu, din proprie inițiativă, a

numelui autorului și interpretului, în condițiile în care contractele

nu cuprind o atare obligație, iar apelanții au recunoscut cu nu au

pretins intimatei, pe durata executării contractelor, ca o atare

mențiune să fie făcută.

În

primul rând, a fost înlăturată apărarea intimatei C.

(făcută pe calea motivelor de recurs și cu ocazia

rejudecării apelului), potrivit căreia,,legislația în vigoare nu

prevede obligația unui post de televiziune de a menționa numele

autorului, interpretului și producătorului pentru muzica de

fundalˮ, întrucât nu este necesară o dispoziție legală specifică

în acest sens, situația în discuție fiind acoperită de

obligațiile generice impuse, corelativ, de existența

dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din Legea nr. 8/1996,

care consacră dreptul moral la recunoașterea paternității

operei. Acest drept include recunoașterea publică a calității

de autor sau interpret, respectiv, în cazul unei comunicări publice,

comunicarea într-o manieră rezonabilă și adaptată

specificului operei a numelui respectivelor persoane.

În

al doilea rând, Curtea de apel conștientă că nu există o

uzanță a televiziunilor de a menționa numele autorului și

interpretului muzicii de fundal, constată, cum a făcut instanța

de apel și în primul ciclu procesual, că existența unei

uzanțe contrare legii nu exonerează intimata C. de a respecta

obligația menționării numelui autorului și interpretului,

găsind o modalitate rezonabilă de a menționa acest nume, cu

ocazia genericului de final al emisiunii meteo (care, în mod necontestat,

cuprindea oricum numele personalului propriu al C. implicat în producerea

emisiunii) și incluzând un generic cel puțin ocazional în cazul

emisiunilor constând în transmisiunea K. a imaginilor luate de camerele

instalate în acest scop; neexistând o imposibilitate tehnică reală,

intimata C. ar fi trebuit să menționeze numele autorului și

interpretului. O astfel de obligație nu poate fi considerată

îndeplinită prin transmiterea numelui apelantului către organismele

de gestiune colectivă, care avea de altfel alt scop, al remunerației

pentru cesiunea drepturilor patrimoniale, și nici prin comunicarea unui

răspuns către un telespectator care a adresat o întrebare pe un forum

de pe internet, ci numai prin comunicarea către publicul telespectator a

acestui nume.

Totodată,

Curtea de apel apreciază că deși apelanții ar fi avut

posibilitatea rezonabilă de a cere, încă pe parcursul

executării, dacă nu chiar la încheierea și la prelungirea

contractelor, inserarea unor mențiuni cu privire la identitatea lor, ceea

ce însă nu au făcut, noțiunea de,,pretindereˮ din cadrul

dispozițiilor legale analizate nu trebuie interpretată ca instituind

o condiție suplimentară, procedurală, de existență a

drepturilor morale, anume ca acestea să fi fost invocate efectiv,

cerându-se intimatei respectarea drepturilor lor; acestea, într-adevăr, ar

fi trebuit protejate și recunoscute într-o manieră rezonabilă,

adaptată specificului emisiunilor și operelor destinate acestora,

chiar din oficiu de către intimata C., fără a aștepta

să i se pretindă o atare conduită.

Omisiunea

apelanților de a pretinde, pe întreaga durată a relației

contractuale cu intimata, recunoașterea unor atare drepturi va fi

avută în vedere în cadrul aprecierii gravității prejudiciului

moral (care nu poate fi socotită una deosebită, de vreme ce

apelanții nu s-au considerat în niciun fel prejudiciați pe durata

executării contractelor) și în cadrul dimensionării daunelor

morale (care ar fi fost mai mari dacă o cerere expresă,

legitimă, de recunoaștere a calității de autor și

interpret ar fi fost refuzată fără temei, decât în situația

în care aceste drepturi sunt invocate doar post factum, în urma unei

îndelungate pasivități, remarcată cu just temei și de prima

instanță de fond).

Așa

fiind, reținând încălcarea dispozițiilor legale menționate

pe durata executării contractului și dat fiind că obligația

recunoașterii drepturilor morale (în speță, a dreptului moral la

recunoașterea paternității operei și a interpretării,

sub forma comunicării publice a identității interpretului autor)

are o sorginte legală, extracontractuală, sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 998 - 999 C.

civ. 1864 (aplicabil conform art. 103 din Legea nr. 71/2011, pentru perioada

anterioară datei de 1 octombrie 2011, iar contractele în cauză

și radiodifuzările operelor au încetat la 31 decembrie 2010), și

anume fapta ilicită, vinovăția sub forma culpei, prejudiciul

constând în aducerea unei atingeri unei valori extrapatrimoniale recunoscute de

lege, în legătură cu creația intelectuală originală a

autorului, respectiv cu prestația interpretului, atingere care a avut

drept consecință și o notorietate mai scăzută a

compozitorului și interpretului apelant, B.

Sub

aspectul cuantificării, trebuie observat, astfel cum a făcut

instanța de apel și în primul ciclu procesual, că nu se poate

acorda o sumă fixă pentru fiecare difuzare, astfel cum au cerut

apelantele, o atare modalitate de indemnizare fiind specifică

reparării unui prejudiciu patrimonial, iar nu a unui prejudiciu moral. În

cazul prejudiciului moral, vor fi avute în vedere toate circumstanțele

cauzei, inclusiv pasivitatea îndelungată a apelanților, care

inițial au achiesat implicit ori cel puțin au tolerat ceea ce pare a

fi o uzanță a posturilor de televiziune (nedifuzarea autorilor

și interpreților muzicii de fundal), chiar dacă, potrivit

aprecierii Curții de apel, această uzanță fiind

contrară exigențelor Legii nr. 8/1996 nu poate conferi caracter licit

conduitei C.

Curtea

de apel apreciază, la rândul său, că suma de 2.000 euro

constituie o indemnizare echitabilă și adecvată a prejudiciului

moral suferit de apelantul B., de natură să restabilească

ordinea de drept, să-l indemnizeze pe cel păgubit, fără a

constitui o îmbogățire fără justă cauză a

acestuia, iar argumentele referitoare la tarifele percepute de artiști mai

cunoscuți, la pierderea de oportunități, la numărul de

difuzări etc., specifice unui fel de remunerație pentru drepturile

patrimoniale pe care părțile n-au convenit-o (ci au convenit altfel

de remunerație, în altă formă, astfel cum s-a reținut cu

putere de lucru judecat), nu pot fi avute în vedere decât într-o manieră

indicativă, orientativă la aprecierea prejudiciului moral. Cu alte

cuvinte, simplul fapt că, în urma casării, s-a reținut și

încălcarea dreptului moral al interpretului (art. 96 lit. a)) nu

justifică în sine acordarea unei sume mai mari, câtă vreme, în raport

de toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că suma de

2.000 euro constituie o reparație adecvată pentru ansamblul

încălcărilor constatate.

Astfel cum a

reținut pe larg instanța de apel și în primul ciclu procesual,

este nefondat motivul de apel referitor la pretinsa existență a unui

drept moral al producătorului, având în vedere că în speță

este vorba despre comunicarea publică, îndeosebi prin radiodifuzarea

operei muzicale în cadrul unor emisiuni televizate, prerogative reglementate de

art. 13 lit. f), g) și h) cu referire la art. 15 și art. 15

1

din Legea nr. 8/1996, și care sunt distincte de prerogativele reproducerii

și distribuirii unei opere încorporate într-un suport material (cum ar fi

C.D.-urile ori D.V.D.-urile), reglementate de art. 13 lit. a) și b) din

Legea nr. 8/1996, cu referire la art. 14 și 14

1

din

aceeași lege.

Dreptul

producătorului de a-și înscrie numele pe suportul operei, reglementat

de art. 104, se aplică numai în cazul reproducerii și distribuirii

înregistrărilor sonore încorporate într-un suport material, după cum

rezultă fără echivoc din art. 104 din Legea nr. 8/1996, care se

referă limpede la suporturile înregistrărilor sonore, inclusiv

coperte, cutii și alte suporturi materiale de ambalare, acestea fiind

singurele pe care pot fi,,înscriseˮ mențiuni privind numele ori

denumirea producătorului.

Așadar,

reproducerea se poate face și într-un mediu electronic, dar distribuirea

presupune transmiterea gratuită ori oneroasă a unui suport material

care încorporează opera, în vreme ce difuzarea operei în cadrul unei

emisiuni televizate constituie o comunicare publică, prerogativă

reglementată distinct și având un regim juridic distinct.

Interpretarea

,,lato sensuˮ a noțiunii de suporturi propusă de

apelanta-reclamantă SC A. SRL nu poate fi primită, întrucât ar

șterge distincția foarte clară făcută de legiuitor

între, pe de-o parte, reproducerea și distribuirea unor exemplare ale

operei, respectiv a unor copii fixate pe un suport material, singurele care pot

fi inscripționate, și comunicare publică/radiodifuzare, pe de

altă parte, în cazul căreia nu este distribuit publicului un suport

material (chiar dacă acesta, eventual, există și este folosit de

radiodifuzor), ci este comunicată public opera ca atare.

Ca urmare,

dacă ar conferi dreptul reglementat de art. 104 din Legea nr. 8/1996

și în cadrul altor forme de utilizare a operei decât reproducerea și

distribuirea, respectiv în cadrul comunicării publice, instanța ar

intra în domeniul puterii legislative, instituind drepturi și obligații

noi, care nu au fost reglementate ca atare de legiuitor ori, în acest caz, nici

argumentul analogiei nu ar putea fi primit, întrucât specificul celor două

ipoteze este diferit.

Așa

fiind, neexistând vreun drept moral al apelantei-reclamante SC A. SRL care

să fi fost încălcat, art. 104 din Legea nr. 8/1996 nefiind incident,

apelul acesteia este nefondat, acțiunea acestei reclamante fiind în mod

legal și temeinic respinsă, ca neîntemeiată.

Împotriva

acestei decizii au declarat recurs reclamanții SC A. SRL și B.

și pârâta C., invocând în drept prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea

recursului reclamanții SC A. SRL și B. au arătat

următoarele.

Au fost încălcate/aplicate

greșit prevederile de către instanța de apel art. 104 din Legea nr.

8/1996.

Instanța

consideră că susținerile reclamanților nu pot fi primite în

lumina dispozițiilor art. 14, 14

1

din Legea nr. 8/1996,

"având în vedere că în speță este vorba despre comunicare

publică, îndeosebi prin radiodifuzarea operei muzicale în cadrul unor

emisiuni televizate, prerogative reglementate de art. 13 lit. f), g) și h)

cu referire la art. 15 și 15

1

din Legea nr. 8/1996, și care

sunt distinct de prerogativele reproducerii și distribuirii unei opere

incorporate într-un suport material (cum ar fi C.D.-urile ori D.V.D.-urile),

reglementate de art. 13 lit. a) și b) din Legea nr. 8/1996, cu referire la

art. 14 și 14

1

din aceeași lege”.

Art. 104

dispune: "În cazul reproducerii și distribuirii înregistrărilor

sonore, producătorul este în drept să înscrie pe suportul acestora,

inclusiv pe coperți, cutii sau alte suporturi materiale de ambalare (...) numele

ori denumirea producătorului."

Art. 14

1

definește distribuirea: "vânzarea sau orice alt mod de transmitere,

cu titlu oneros ori gratuit a originalului sau copiilor unei opere, precum

și oferirea publică a acestora."

În speță

înregistrarea sonoră și stocarea au fost realizate tocmai de SC A.

SRL (se specifică și în contract; art. 6 - cheltuielile privind

producția sunt suportate de producător; înregistrările nu au

fost efectuate la sediul C., ci la studioul producătorului; C. nu a pus la

dispoziție nimic pentru realizarea acestor piese). SC A. SRL se

încadrează la "orice alt mod de transmitere a originalului unei

opere."

Art. 15

1

definește radiodifuzarea: "Emiterea unei opere de către un

organism de radiodifuziune ori de televiziune prin orice mijloc ce

servește la propagarea fără fir a semnalelor, sunetelor sau

imaginilor, ori a reprezentării acestora, inclusiv comunicarea ei publică

prin satelit, în scopul recepționarii de către public."

În cauză,

așa cum și instanța constată, a avut loc o radiodifuzare a

operei. Aceasta nu înseamnă că producătorul muzicii nu are drept

moral potrivit art. 104 din Lege. Art. 15

1

nu exclude art. 104. Nu

există nicio legătura de cauzalitate intre ele. Mai mult, C. a

distribuit opera produsă de recurenta SC A. SRL prin radiodifuzarea

acesteia, făcându-se pe deplin aplicarea art. 14

1

din Legea nr.

8/1996. De asemenea, legiuitorul, prin formularea: "Inclusiv pe coperți,

cutii sau alte suporturi material de ambalare", nu s-a referit doar la

suporturile enumerate, ci și la acestea. Cu alte cuvinte, pe lângă

alte suporturi pe care producătorul are dreptul să treacă

denumirea sa sunt și cele menționate. Nu este o explicație a

ceea ce cuprinde sfera suporturilor, ci o adăugire.

De altfel,

așa cum s-a arătat atât în cererea de chemare în judecata cât și

în motivele de apel, C. nu uita să menționeze numele altui

producător - R. - care nu are nicio legătură cu

producătorul muzical.

În aceasta

situație, a menționării unui singur nume de producător

(probabil este vorba despre producătorul emisiunii) când muzica nu este

produsă de către acesta, este, pe de o parte, o inducere în eroare a

publicului care are greșita percepție că ceea ce vede și ceea

ce aude sunt produse de același producător, iar pe de altă parte

reprezintă din partea intimatei un refuz categoric al recunoașterii

producătorului muzical. Aceasta nu are nicio legătură cu

transmiterea playlist-urilor la N. Pentru a nu fi încălcat dreptul moral,

recunoașterea producătorului trebuie făcută în

față publicului.

Pentru aceste

motive, consideră că și producătorul are drept moral, care

i-a fost încălcat cu bună știință de către

intimată.

În ceea ce îi

privește pe recurentul B., în calitate de autor și interpret,

prezentul recurs are în vedere doar cuantumul daunelor morale acordate de

către instanța de apel.

Într-adevăr,

după rejudecarea apelului, instanța a considerat în mod corect că

atât autorul cât și interpretul au drept moral care le-a fost încălcat

de către intimata. Însă, în ceea ce privește cuantumul daunelor,

constată că acesta a rămas la fel ca și după prima

judecare a apelului, cu toate că atunci instanța constată că

interpretul nu are drept moral. Prima instanța de apel a acordat 2.000

euro autorului. După rejudecare, chiar dacă instanța considera că

și interpretul are drept moral, suma acordată a rămas neschimbată,

ceea ce înseamnă că deși instanța recunoaște ca

interpretului i-au fost și lui încălcate drepturile morale, acesta nu

a primit nicio despăgubire. În cazul în care autorul și interpretul

ar fi fost două persoane diferite, instanța ar fi acordat și interpretului

o sumă de bani drept daune morale.

Dacă o

persoană care are dubla calitate și instanța constată că

acesteia i-au fost încălcate drepturile morale atât în calitate de autor cât

și în calitate de interpret, atunci trebuie acordate daune morale atât

pentru interpret, cât și pentru autor. Nu contează că autorul

și interpretul sunt aceeași persoana.

În ceea ce

privește strict suma de 2.000 euro acordată, consideră că

aceasta trebuie să fie mult mai mare pentru următoarele aspecte.

Contractele

au încetat la data de 31 decembrie 2010, iar cererea de chemare în judecată

a fost înregistrată la Tribunalul București la data de 01 iulie 2011.

Nu a fost o îndelungată pasivitate. Dacă aceasta "îndelungată

pasivitate" se refera la faptul că în decursul derulării

contractelor nu au solicitat expres ca C. să menționeze numele autorului,

interpretului și producătorului, se menționează că,

așa cum curtea reține, drepturile morale "ar fi trebuit

protejate și recunoscute într-o manieră rezonabilă, adaptată

specificului emisiunilor și operelor destinate acestora, chiar din oficiu

de către intimate C., fără a aștepta să i se

pretindă o atare conduită". Și în aceste condiții contractele

cu C. sunt aproape imposibil de realizat. In momentul în care în decursul

derulării contractelor, o parte contractanta emite pretenții, mai

ales sub forma de adresă sau notificare, cu atât mai mult vreo prelungire

a contractului mai mult ca sigur nu va mai exista.

Solicită

să se observe, la stabilirea sumei acordate recurenților, atitudinea

procesuală a intimatei pe tot parcursul derulării procesului.

Intimata niciodată nu a recunoscut că ar fi trebuit să menționeze

numele recurenților.

În motivarea

recursului pârâta C. a arătat următoarele.

Instanța

de apel care a rejudecat apelul a reținut în mod corect că este

fondată critica potrivit căreia interpretul B., care cumulează

calitatea de autor și de interpret, beneficiază de dreptul moral

prevăzut de art. 96 lit. a) din Lege, similar celui prevăzut de art. 10

lit. b), fiind așadar, în considerarea calității sale cumulative

de autor al muzicii create și interpretate, titularul dreptului de a

pretinde recunoașterea calității de autor al operei și a de

a pretinde recunoașterea paternității propriei

interpretări.

Instanța

de rejudecare a apelului a făcut o greșită aplicare a

prevederilor art. 10 lit. b) și art. 96 din Legea nr. 8/1996 atunci când a

reținut că trebuie înlăturată apărarea C.

(făcută pe calea motivelor primului recurs și apoi pe cale

rejudecării apelului) potrivit căreia „legislația în vigoare nu

prevede obligația unui post de televiziune de a menționa numele

autorului, interpretului și producătorului muzicii de fundal",

întrucât nu ar fi necesară o astfel de dispoziție legală în

acest sens, instanța considerând că situația în discuție ar

fi acoperită de obligațiile impuse corelativ de existența dispozițiilor

art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din lege, care ar consacra dreptul

moral la recunoașterea paternității operei și respectiv

dreptul moral la recunoașterea paternității interpretării.

Pentru a

ajunge la o astfel de soluție, instanța de rejudecare a apelului

ignoră că în realitate cele două texte sus-invocate

consacră dreptul moral de a pretinde recunoașterea

calității de autor al operei și respectiv dreptul moral de a

pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări.

Interpretând

greșit legea, instanța de rejudecare a apelului dezbracă de

conținut textele sus-invocate apreciind greșit că noțiunea

de a pretinde recunoașterea calității de autor și respectiv

de interpret n-ar trebui înțeleasă ca o condiție

suplimentară, procedurală a drepturilor morale, deși se recunoaște

că există o omisiune/inactivitate/pasivitate culpabilă din acest

punct de vedere a reclamantului B., care, pe toată durata relației

contractuale cu C. nu a emis nici o pretenție cu privire la

recunoașterea drepturilor sale morale.

Or,

intimații reclamanți nu au pretins în nici un moment

recunoașterea calității de autor prin menționarea numelui

la fiecare radiodifuzare, deși au încheiat un contract cu C. cu privire la

condițiile de radiodifuzare.

Autorul

intimat nu a făcut dovada că a pretins recunoașterea

calității de autor. Părțile au stabilit contractual condițiile

utilizării, iar C. nu a negat în nici un fel această calitate de

autor și nici de interpret, întrucât a raportat utilizările la

organismele de gestiune colectivă cu respectarea calității de

titular al dreptului de autor și respectiv al dreptului de interpret,

așa cum s-a menționat în contract.

Mai mult

decât atât, instanța omite să rețină că C. a informat

publicul cu privire la titularii celor două drepturi. Așa cum

rezultă de pe internet, o persoană informa publicul la data de 3

septembrie 2009 că a primit un email de la F.R prin care a aflat că

muzica de la meteo E. a fost compusă de domnul B. de la SC A. SRL.

Orice

utilizator de internet putea și poate afla această informație

prin simpla căutare pe google a sintagmei "muzica meteo E." Se

dovedește astfel că O. a respectat dreptul moral de paternitate

asupra operei și practica din domeniu. Reclamantul nu a pretins

niciodată pe durata difuzării vreo altă modalitate de

recunoaștere a calității de autor.

Greșita

apreciere a instanței de rejudecare a apelului cu privire la

conținutul dreptului moral de a recunoaște paternitatea asupra unei

opere ori a unei interpretări este confirmat de literatura de

specialitate.

Potrivit

doctrinei dreptul de paternitate asupra operei, reglementat de art. 10 lit. b)

nu conține obligația utilizatorilor de a menționa numele

autorului. În acest sens în Tratatul dreptul de autor și drepturile conexe

- editat de Editura All Beck în anul 2005, autorii Viorel Ros, Dragoș

Bogdan și Octavia Spineanu Matei, menționează la pag. 206 parag.

590 că "dreptul la paternitatea operei are două aspecte: primul,

pozitiv, constă în dreptul autorului de a revendica oricând calitatea de

autor, al doilea negativ, constă în dreptul autorului de a se opune

oricărui act de uzurpare, de contestare a acestei calități

către terți." În continuare autorii tratatului susțin

că în respectul acestui drept s-a impus obligația de indicare a

autorului în cazul utilizării de scurte extrase, atunci când aceste acte

de utilizare sunt permise fără autorizarea autorului. Această

obligație însă se regăsește în dispozițiile legale (art.

33 lit. b) din Legea nr. 8/1996) și nu își are aplicabilitatea în

speța supusă judecații care are la baza utilizarea creației

cu acordul autorului, în baza unei relații contractuale.

Or, intimatul

nu a revendicat în nici un fel calitatea de autor, pe toată durata

utilizării, astfel cum se recunoaște și în decizia civilă

recurată cu prezentul recurs, iar prin derularea contractelor încheiate,

acesta nu a dovedit vreun act de uzurpare sau de contestare de către C. a calității

de autor.

Față

de cele arătate, solicită să se constate că interpretând

și aplicând greșit prevederea art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a)

din Legea nr. 8/1996, instanța care a rejudecat apelul a încălcat

și aplicat greșit aceste prevederi legale, cu consecința

obligării greșite a C. la plata către intimate a daunelor morale

pentru o pretinsă încălcare de către C. a dreptului moral al

autorului și interpretului B. deși acesta nu a pretins niciodată

o recunoaștere a drepturilor sale și deși în legislația în

vigoare, în doctrina și în practica judecătorească, nu

există reglementată obligația unui post de televiziune de a

menționa numele autorului, interpretului sau producătorului

fonogramei pentru muzica de fundal, o astfel de obligație putând fi

prevăzută în contractele încheiate intre utilizatori și autori,

la cererea autorului.

Înalta Curte

a constatat fondat recursul declarat de către pârâtă și nefondat

recursul declarat de către reclamanți pentru considerentele expuse

mai jos.

În ceea ce

privește recursul declarat de către pârâtă sunt de reținut

următoarele.

În

speță se pune problema dacă reclamantului trebuie să i se

acorde despăgubiri în bani pentru pretinsa încălcare a dreptului

moral la paternitatea operei/interpretării prin nemenționarea numelui

său pe genericul de final al unor emisiuni meteo și în cadrul unor

transmisiuni în direct de imagini preluate de camere web, însoțite de

muzică de fundal.

Radiodifuzarea

fonogramelor care conțineau melodiile create/interpretate de către

reclamant s-a făcut în baza a două contracte încheiate cu

producătorul SC A. SRL, avându-l ca administrator pe reclamant. Primul

contract cuprinde în art. 1 clauza producerii a patru piese pentru emisiunea K.

(transmisie camere) de pe canalul E., iar al doilea contract cuprinde în art. 1

clauza producerii a două piese muzicale pentru emisiunile I. și J.,

transmise pe canalul E.

În cele

două contrate nu se regăsesc clauze referitoare la modul de

exercitare de către autor/interpret a dreptului de a cere ca numele

său să figureze la finalul emisiunii meteo sau al transmisiei în

direct a camerelor web. De asemenea, pe parcursul derulării contractelor

menționate anterior nu a existat vreo pretenție a reclamantului în

acest sens, prezenta cerere de chemare în judecată fiind formulată după

o jumătate de an de la ultima radiodifuzare a înregistrărilor sonore.

Pârâta s-a

apărat spunând că uzanțele în domeniu erau în sensul

nemenționării numelui autorului/interpretului muzicii de fundal în

cadrul emisiunilor informative, dar că nu a negat calitatea de

autor/interpret a reclamantului, dovada fiind faptul că a trimis

organismelor de gestiune colectivă corespunzătoare datele necesare

pentru stabilirea remunerației echitabile datorate producătorului

fonogramei, autorului și interpretului, în funcție de numărul de

radiodifuzări.

Sintagma

”dreptul la nume”, utilizată în mod impropriu de către reclamant în

cererea de chemare în judecată, este folosită în doctrină pentru

a denumi dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la

cunoștință publică, prevăzut în art. 10 lit. c) din

Legea nr. 8/1996, text de lege a cărui aplicare nu se pune în

speță, unde nu se pretinde încălcarea vreunui astfel de drept.

În

speță se pune problema încălcării uneia dintre posibilele

manifestări ale dreptului la paternitatea operei/interpretării

constând în dreptul autorului/interpretului de a cere ca numele său

să figureze/să fie menționat pe opere sau la fiecare interpretare.

În

Legea nr. 8/1996 pentru autor acest drept moral este prevăzut la art. 10 alin.

(1) lit. b) (dreptul de a pretinde recunoașterea calității de

autor al operei), iar pentru interpret la art. 96 alin. (1) lit. a) (dreptul de

a pretinde recunoașterea paternității propriei interpretări

sau execuții).

La

lit. b) a art. 96 este prevăzut un caz particular al acestui drept, pentru

situația interpreților care joacă în spectacole, și anume

dreptul de a pretinde ca numele sau pseudonimul său să fie indicat

ori comunicat la fiecare spectacol și la fiecare utilizare a

înregistrării acestuia.

În

speță, interpretarea în cauză nu a avut loc în cadrul unui

spectacol, ci a fost înregistrată într-un studio de înregistrări, iar

fonograma respectivă a fost folosită ulterior ca fond muzical sonor

pentru imagini preluate în direct și în cadrul unor emisiuni meteo, astfel

că în mod corect au apreciat instanțele de fond că este

aplicabil art. 96 alin. (1) lit. a) din Lege.

Așa

cum se reține în doctrină, dreptul de a pretinde recunoașterea

calității de autor al operei (interpretare aplicabilă în mod

similar și interpretului), numită și dreptul la paternitatea

operei, constă în dreptul autorului de a-și afirma calitatea de

creator. Dreptul de a pretinde recunoașterea calității de autor

al operei rezidă, în general, în dreptul autorului de a revendica oricând

calitatea de autor, respectiv în dreptul de a se opune oricărui act de

contestare a acestei calități de către terți. Manifestarea cea

mai clară a dreptului la paternitate se realizează prin dreptul

autorului de a cere ca numele său să figureze pe operă sau

să fie asociat automat acesteia, prin efectul prezumției instituite

de art. 4 alin. (1) din Lege.

Dreptul

autorului/interpretului de a-și asocia numele cu opera/interpretarea se

manifestă diferit în funcție de genul operei și de natura

suportului acesteia, a destinației acesteia, ținând cont și de

uzanțele care există într-un anumit domeniu, dacă nu există

o dispoziție legală care să prevadă expres modalitatea în

care se realizează acest drept într-un caz particular.

Prima

instanță de fond a reținut pe baza probelor administrate în

cauză că uzanțele televiziunilor în domeniu pentru emisiunile de

genul celor în cauză (știrile, spoturile comerciale, programele

informative F.) sunt în sensul de a nu însoți difuzarea muzicii de fundal

cu mențiuni legate de producătorul, autorul și interpretul

acesteia cu ocazia fiecărei difuzări, iar din încheierea contractelor

succesive pe parcursul difuzării fonogramelor în modalitatea

menționată anterior a reieșit faptul că reclamanții au

acceptat această uzanță.

Instanța

de apel și-a însușit dovedirea faptului că există o

uzanță a televiziunilor de a nu menționa numele autorului

și interpretului muzicii de fundal, dar a considerat că existența

unei uzanțe contrare legii nu exonerează intimata C. de a respecta

obligația menționării numelui autorului și interpretului.

Pentru

a ajunge la concluzia că această uzanță este contrară

legii a reținut că ”nu este necesară o dispoziție

legală specifică în acest sens, situația în discuție fiind

acoperită de obligațiile generice impuse, corelativ, de

existența dispozițiilor art. 10 lit. b) și art. 96 lit. a) din

Legea nr. 8/1996, care consacră dreptul moral la recunoașterea

paternității operei. Acest drept include recunoașterea

publică a calității de autor sau interpret, respectiv, în cazul

unei comunicări publice, comunicarea într-o manieră rezonabilă

și adaptată specificului operei a numelui respectivelor persoane.”

Contrar

celor reținute de instanța de apel, în ceea ce privește

modalitatea concretă de exercitare a dreptul autorului/interpretului de a

pretinde recunoașterea calității de autor/interpret, și

anume a modului de exercitare ce constă în a cere ca numele său

să figu