ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1994/2016

Decizia nr. 1994/2016

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 2 noiembrie 2012, sub nr. 42354/3/2012, reclamanta SC A. SA în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA, SC C. SA, SC D. SRL și SC E. SA, a solicitat tribunalului:

Prin cererea precizatoare depusă la 5 februarie 2013, reclamanta a arătat că primul capăt de cerere formulat de societate având ca obiect constatarea caracterului ilicit al campaniilor media de denigrare a A. desfășurate de pârâte este un capăt de cerere de sine stătător și a solicitat soluționarea acestuia prin dispozitivul hotărârii.

La termenul din 22 martie 2013 tribunalul a luat act de cererea de renunțare la judecata cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu SC D. SRL, în raport de prevederile art. 246 C. proc. civ.

Prin încheierea din 1 aprilie 2013, tribunalul a respins excepțiile inadmisibilității, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția lipsei de interes invocate de pârâtele SC B. SA, SC C. SA și SC E. SA ca neîntemeiate.

La termenul din 14 iunie 2013, tribunalul a luat act de schimbarea denumirii societății pârâte SC E. SA în SC L. SA.

Prin Sentința civilă nr. 7208 din 13 decembrie 2013 Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins acțiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu SC B. SA, SC C. SA și SC L. SA (fostă SC E. SA) ca neîntemeiată și a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulate în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, prin lichidator judiciar M..

Împotriva Sentinței civile nr. 7.208 din 13 decembrie 2013 a formulat apel reclamanta A. SA

Prin Decizia civilă nr. 1.152/2014 din 27 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC A. S.A în contradictoriu cu intimatele-pârâte SC B. SA, SC C. SA, SC L. SA (fostă SC E. SA), și SC D. SRL, prin lichidator judiciar M.

A fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu intimatele pârâte.

S-a constatat caracterul ilicit al campaniilor de denigrare desfășurate de intimatele pârâte împotriva apelantei în anul 2011 și în perioada aprilie - mai 2012.

Au fost obligate intimatele pârâte în solidar la plata către apelanta reclamantă a sumei de 5.000.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Au fost obligate intimatele pârâte să difuzeze dispozitivul hotărârii, de la data rămânerii irevocabile, timp de o lună, pe posturile de televiziune F. și C., sub formă de știre și de croll cursiv, difuzat la interval de o oră, în cadrul emisiunilor de știri.

Au fost obligate intimatele pârâte să publice pe propria cheltuială și în integralitate dispozitivul hotărârii, de la data rămânerii irevocabile timp de o lună, o dată pe săptămână, într-un cotidian de largă circulație.

Au fost obligate intimatele pârâte în solidar la plata către apelanta reclamantă a sumei de 81.241 lei cheltuieli de judecată aferente la judecata în fond și în apel.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a avut în vedere, cu titlu preliminar, astfel cum a reținut și prima instanță, față de dispozițiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, că răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite, în raport de obiectul și temeiul juridic indicat de către reclamantă în cuprinsul cererii introductive, dar și de data săvârșirii pretinselor fapte delictuale, 1 martie 2011 - 27 iunie 2011, respectiv aprilie mai 2012, că legea aplicabilă faptei ilicite ca izvor de obligații (răspunderea civilă delictuală) este C. civ. din 1864, art. 998 - 999 C. civ. pentru "campania" din anul 2011, respectiv dispozițiile Noului C. civ. (Legea nr. 287/2009) pentru campania de presă aferentă anului 2012.

Totodată, raportat la specificul acțiunii cu care a fost investită, curtea de apel a reținut că în mod judicios tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor legislației speciale reglementate de Legea 504/2002 (legea audiovizualului), a Deciziei nr. 187/2006 (în vigoare până la 11 martie 20011, abrogată prin Decizia nr. 220/2011) privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual elaborate de Consiliul Național al Audiovizualului, precum și a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a aplicării directe în dreptul intern a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (art. 20 Constituția României).

În speța dedusă judecății, cu aplicarea directă a art. 10, a principiilor și a jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului raportate la libertatea de exprimare, dar și a poziției privilegiate acordată libertății presei atunci când aceasta intră în conflict cu alte valori apărate în mod legitim, curtea de apel a apreciat că demersurile jurnalistice ale intimatelor din anii 2011 și 2012 au adus atingere reputației A. SA. A priori, curtea de apel a reținut că art. 10 apără discutarea oricăror subiecte care interesează opinia publică în general, precum și faptul că, pentru a se asigura libertatea presei, reglementarea convențională poate privi și unele aspecte ale activității economice sau politicii comerciale, o întreprindere, un profesionist, fiind expus în mod inevitabil la o supraveghere strictă a practicilor sale, atât de către concurenți cât și de către potențialii clienți, consumatori, beneficiari ai serviciilor oferite de către aceasta.

Astfel, având în vedere obiectul de activitate al A. SA, servicii de retransmitere a programelor audiovizuale, dar și al pârâtelor, precum și notorietatea de care se bucură ambele părți în spațiul public, curtea a constatat că litigiile dintre A. SA și B., aspectele legate de starea financiară a apelantei, dar și cele legate de transmiterea posturilor F., I., C., G. și J. reprezintă subiecte de interes general.

Totodată, față de conținutul textelor transmise publicului, atât în anul 2011, cât și în perioada aprilie - mai 2012, instanța de apel a apreciat că acestea au caracterul unor judecăți de valoare, al căror adevăr nu poate fi verificat, reprezentând opinii sau aprecieri personale ale indivizilor, iar nu de fapte, protejate de art. 10, cu condiția ca ele să se bazeze pe niște fapte adevărate sau să fie susținute de o argumentație logică a autorului lor.

În ceea ce privește "campania de presă" din anul 2011, în legătură cu cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulate împotriva A., instanța de apel a apreciat că intimatele nu au respectat principiul proporționalității, respectiv echilibrul care trebuie să existe între informarea publicului, exercitarea dreptului la libertatea de exprimare de către intimate și dreptul la imagine, la reputație al apelantei.

Astfel, reiterând concluzia că știrea privind formularea unei cereri de deschidere a procedurii insolvenței, reprezintă un subiect de interes general, având în vedere că aceasta nu a fost însoțită de o descriere a noțiunii stării de insolvență, a diferențierii existente între starea de insolvență și de insolvabilitate, a unui minim de informații privind legislația specială reglementată de Legea nr. 85/2006, a condițiilor, caracterelor și efectelor pe care aceasta le produce, în condițiile în care această procedură nu reprezintă un element de notorietate nici printre persoanele cu studii juridice, cu atât mai puțin pentru publicul larg, în condițiile în care chiar refuzul apelantei de a achita o anumită sumă de bani pârâtelor (sub rezerva dovedirii nerespectării obligației de a da) nu conduce în mod automat la deschiderea procedurii insolvenței, instanța de apel a constatat că reprezentanții pârâtelor au informat în mod incomplet și denaturat situația de fapt.

Pentru aceleași considerente expuse anterior, constând în prezentarea incompletă și selectivă, neînsoțită de explicații ale terminologiei juridice folosite, a poziției apelantei asupra raportului juridic supus atenției publicului dar și a soluției definitive a instanței investite cu soluționarea acțiunii în pretenții reprezentate de obligarea A. la plata către intimate a sumei de 60 de milioane de euro, curtea de apel a apreciat că drepturile apelantei au fost încălcate și prin furnizarea acestor informații.

Sub alt aspect, în analiza acelorași fapte delictuale, și reținând că afirmațiile "creditorii cer falimentul A." și "datorie de 60 de milioane de euro A. la F." privesc situații de fapt, referitoare la o persoană cunoscută, indicată expres și în mod direct, astfel încât, ab initio, rezultatele sunt foarte grave, curtea de apel a apreciat că protecția acordată de art. 10 ziariștilor cu privire la informarea publicului pentru chestiuni de interes general reclamă ca aceștia să acționeze cu bună - credință, în scopul de a prezenta informații corecte, verificate și complete, în acord cu etica profesiei de ziarist.

Mai mult, curtea de apel a reținut rolul eminent pe care îl joacă presa într-o societate democratică, dar și protecția conferită de art. 10, pe lângă substanța ideilor acesta protejând și modul lor de exprimare, precum și posibilitatea de a recurge la o anumită doză de exagerare, sau chiar de provocare, corolar al libertății presei.

Ori, față de protecția extinsă conferită de art. 10 presei, prin raportare și la principiul conform căruia adevărul obiectiv al afirmațiilor nu reprezintă singurul criteriu luat în considerare, elementul determinant fiind dat de buna - credință a autorului afirmațiilor, curtea de apel a apreciat că modalitatea aleasă de către intimate de a comunica aceste două subiecte de interes public nu se circumscrie scopului demersului jurnalistic, respectiv informarea opiniei publice asupra unor chestiuni de interes general, și deci, de a-și îndeplini datoria de a răspândi informații și idei asupra unor subiecte de interes public, ci a avut numai intenția de a afecta în mod gratuit reputația apelantei.

În ceea ce privește derularea campaniei de denigrare din primăvara anului 2012, curtea de apel a apreciat că informațiile lansate în mass media de către intimate, legate de modalitatea de renegociere a contractului și de retransmitere a posturilor grupului E. prin platforma DTH a A. au fost de natură a manipula opinia publică și de a crea o percepție negativă asupra A.

Un prim aspect luat în considerare a fost acela că informațiile, opiniile și știrile transmise de către intimate nu au fost contestate de către acestea, nici la soluționarea cauzei în prima instanță și nici prin întâmpinarea la apel, divergența între părți fiind determinată de modalitatea de exercitare a dreptului la libera exprimare, respectiv dacă afirmațiile reprezentanților intimatelor reprezintă un atac personal, gratuit la persoana apelantei sau se încadrează în limitele prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, de dezbatere publică a unor chestiuni de interes general.

Pentru a proceda la analiza faptelor imputate intimatelor, Curtea de apel a constatat că dreptul apărat de art. 10 cuprinde atât libertatea de opinie, cât și libertatea de a primi sau de a comunica informații sau idei.

Raportat la existența relațiilor contractuale încheiate între părți, în concret la calitatea părților și la obiectul raporturilor juridice, curtea a apreciat că, și în analiza pretinsei fapte delictuale aferente anului 2012, declarațiile, comunicatele de presă și știrile prezentate publicului, reprezintă informații de interes general. Potrivit înscrisurilor atașate la dosarul cauzei, curtea a constatat că, începând cu data de 20 aprilie 2012, intimatele au adus la cunoștința publicului următoarele știri, intitulate "nu cedăm șantajului A.", "C. boicotată de A. ", "abuz grav al A.", "A. își sfidează abonații", "jeg portocaliu", iar prin reprezentanții săi, respectiv N. și O., comentariile: "este fără îndoială un joc interesant și manevrat, îndreptat în special împotriva Antenei 3; evident că ar fi ridicol să nu remarc extraordinara coincidență între momentul ales pentru a face liniște în eter și debutul campaniei electorale; astfel de trucuri și operațiuni de șantaj nu ne vor face să tăcem; sunt ferm convins că acest abuz incredibil al A. se va întoarce împotriva puterii, pentru că împreună cu puterea a fost luată această decizie; ei vor să taie C. în anumite regiuni ale țării, ca să poată fura, acolo, în liniște de la banii publici, până la alegerile locale sau parlamentare".

Având în vedere calitatea deținută de N. în cadrul SC C. SA, de director general, dar și profesia exercitată atât de către acesta cât și de către O. în cadrul programelor de televiziune transmise de către C., respectiv de jurnalist, ziarist, dar și poziția intimatei C., care nu a înțeles să conteste conținutul mesajelor transmise de către prepușii acesteia, nici în cadrul programelor ulterioare difuzării acestor mesaje, dar nici în fața instanței, curtea de apel a analizat și opiniile celor doi reprezentanți în contextul modalității de exercitare a libertății de exprimare a intimatelor.

Reiterând interpretarea potrivit căreia, pe lângă substanța ideilor și informațiilor exprimate, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului protejează și modul lor de exprimare, dar și faptul că libertatea jurnalistică include și posibila recurgere la o anumită doză de exagerare, de provocare, curtea de apel a apreciat că modalitatea de negociere, renegociere a contractului privind retransmiterea posturilor H. prin platforma DTH a A. putea fi adusă la cunoștința publicului și fără afectarea drepturilor apelantei, în speță dreptul la imagine, garanție primordială din punct de vedere comercial pentru atragerea clientelei.

Pentru a concluziona în acest sens, curtea de apel a constatat că termenii "abuz", "abuz incredibil", "abuz grav", "sfidare a abonaților", "jeg portocaliu", "trucuri și operațiuni de șantaj", constituie judecăți de valoare exprimate de o manieră ofensatoare, care nu era necesar a fi utilizate pentru a exprima o opinie negativă, intimatele putând formula critici față de actele sau operațiunile pe care le impută A. și fără a recurge la expresii jignitoare. Astfel, chiar dacă presa joacă un rol esențial într-o societate democratică, este de necontestat faptul că aceasta nu trebuie să depășească anumite limite, în special respectarea reputației și a drepturilor altora iar ziariștii au în exercitarea profesiei nu numai drepturi, ci și îndatoriri și răspunderi.

Mai mult, garanția oferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ziariștilor cu privire la relatarea chestiunilor de interes public este condiționată de comportarea lor cu bună - credință, în scopul de a oferi informații în concordanță cu etica jurnalistică. Totodată, chiar și în ipoteza în care s-ar reține adevărul obiectiv al afirmațiilor, aspect cu care instanța nu a fost însă investită, elementul determinant pe care curtea de apel l-a avut în vedere a fost buna-credință a autorilor afirmațiilor.

În speță, punând în balanță cele două interese contrare, respectiv dreptul ziaristului de a se exprima pe de o parte, și necesitatea de a proteja reputația A., vizată de discursul critic și comentariile aferente acestuia, curtea de apel a apreciat că libertatea presei în chestiunea de interes general supusă atenției publicului, respectiv modalitatea de negociere a contractului și de retransmitere a posturilor grupului E. prin platforma DTH a A., nu a fost exercitată cu bună - credință de către intimate, acestea putând prezenta situația de fapt sau opinia acestora asupra pretinsei situații de fapt și fără folosirea expresiilor injurioase.

În analiza atitudinii subiective a intimatelor, instanța de apel a luat în considerare și îndemnarea telespectatorilor să semneze petiții on line împotriva A., cât și îndemnarea acestora să renunțe la serviciile apelantei prin deconectare. În condițiile în care pârâtele au publicat și difuzat numai mesajele care susțineau poziția contractuală a acestora, au supus dezbaterii publice elemente contractuale interpretate în manieră proprie și necenzurate de către o instanță de judecată și fără a prezenta în aceeași manieră poziția contractuală a apelantei, instanța de apel a constatat că echilibrul garantat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, existent între consacrarea libertății de exprimare a opiniilor, judecăților de valoare în legătură cu diverse subiecte și exercitarea drepturilor fundamentale ale A. nu subzistă.

Astfel, instanța de apel apreciază că scopul intimatelor prin știrile difuzate, opiniile exprimate, acțiunile întreprinse, a vizat, în concret, o negociere favorabilă a contractului, prin afectarea imaginii A. față de abonații acesteia și potențialii clienți, scop care nu poate fi circumscris de nicio manieră exercitării cu bună-credință a libertății de exprimare.

În concret, instanța de apel a apreciat că intimatele, prin comunicările, mesajele, opiniile transmise prin mijloacele mass media, au urmărit realizarea unui interes propriu, în detrimentul interesului general, de informare completă și obiectivă a subiectelor abordate, situație care nu poate intra sub protecția oferită de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aplicarea dispozițiilor art. 998 și următoarele C. civ. (pentru faptele din 1 martie 2011 - 27 iunie 2011), respectiv art. 1349, 1357 Noul C. civ. (pentru fapta aferentă perioadei aprilie mai 2012), față de specificul faptei, curtea a apreciat că proba faptei ilicite, în speță exercitarea campaniilor de denigrare exercitate în anul 2011 și în perioada aprilie mai 2012 este suficientă pentru a prezuma cauzarea unui prejudiciu moral reclamantei, prin atingerea adusă imaginii, reputației și prestigiului, dar și raportul de cauzalitate între faptă și consecințele negative ale acesteia, acestea rezultând ex re, din însăși săvârșirea faptei.

Totodată, având în vedere că obligația generală de a nu aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți este o obligație de rezultat, curtea de apel a reținut existența vinovăției pârâtelor în săvârșirea faptelor delictuale, nefiind incidentă nicio cauză care să o înlăture.

Având în vedere gradul ridicat de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, cu consecințe directe asupra imaginii, reputației și prestigiului reclamantei, calitatea specifică atât a autorilor cât și a persoanei lezate, mijloacele prin care au fost difuzate mesajele și comentariile, dar și impactul acestora asupra opiniei publice, precum și posibilitatea intimatelor de a folosi alte exprimări în cadrul dezbaterilor publice, instanța de apel a apreciat că suma de 5.000.000 lei, reprezintă o despăgubire adecvată prejudiciului moral suferit de către A.. La evaluarea cuantumului prejudiciului, curtea a reținut rolul compensatoriu al daunelor morale, precum și faptul că, deși acestea nu pot fi probate, în concret, la stabilirea acestora s-a luat act de toate împrejurările obiective și subiective relevante în stabilirea unei sume suficiente și echitabile.

În ceea ce privește solicitarea apelantei de publicare, respectiv de difuzare a hotărârii, față de specificul faptelor delictuale, de modalitatea de săvârșire a acestora, dar și de calitatea părților, curtea a apreciat că repararea prejudiciului nu trebuie redusă doar la acordarea de despăgubiri bănești ci, se impune și o formă de reparație a prejudiciului moral în această modalitate. Asupra acestui aspect, raportat la fapta delictuală din perioada 1 martie 2011 - 27 iunie 2011, chiar dacă art. 998 și următoarele C. civ. nu prevedea în mod expres această modalitate de reparație, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, curtea a constatat că această solicitare nu este inadmisibilă. Pentru fapta din perioada aprilie - mai 2012 se va face aplicarea direct a dispozițiilor art. 253 alin. (1), 3 Noul C. civ.

Concluzionând, instanța de apel a obligat intimatele să publice pe propria cheltuială și în integralitate dispozitivul hotărârii, de la data rămânerii irevocabile timp de o lună, pe posturile de televiziune F. și C., sub formă de știre și de croll cursiv, difuzat la interval de o oră, în cadrul emisiunilor de știri, precum și într-un cotidian de largă circulație, timp de o lună, odată pe săptămână, apreciind că satisfacția echitabilă acordată reclamantei, precum și împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor vor fi garantate în mod efectiv în această modalitate de publicare și difuzare.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și principiile răspunderii civile delictuale (răspunderea solidară a autorilor faptei delictuale), apreciind asupra culpei procesuale a pârâtelor intimate în declanșarea prezentului proces civil, s-a dispus obligarea acestora, în solidar, la plata către apelanta reclamantă a sumei de 81.241 lei cheltuieli de judecată, aferente soluționării cauzei în fond și în apel.

Împotriva acestei decizii pârâtele societatea B. SA, societatea C. SA, societatea L. SRL (fostă E. SA) și societatea D. SRL prin lichidator judiciar M. au declarat recurs.

Pricina s-a înregistrat inițial pe rolul Secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Prin încheierea de ședință nr. 490 din 18 februarie 2015 cauza a fost scoasă de pe rolul Secției I civilă și trimisă spre soluționare Secției a II-a civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu motivarea că: "vizează un litigiu între profesioniști în domeniul audiovizualului, observându-se, de altfel, că și până în prezent, în celelalte etape procesuale cauza a fost judecată tot de secțiile civile specializate în litigii cu profesioniști.

În atare situație, competența funcțională de soluționare a recursului a revenit Secției a II-a civilă, în raport de prevederile Anexei 1 la Hotărârea nr. 8 din 5 aprilie 2012 a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție".

Prin Decizia nr. 1.454 din 27 mai 2015 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012*, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, a admis recursurile pârâtelor SC B. SA, SC L. SRL și SC D. SRL, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În argumentarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut, în esență, că reclamanta A. nu a renunțat la judecata cererii de reparare a pretinsului prejudiciu cauzat acesteia ca efect al solidarității pasive, ci numai la judecată față de una dintre pârâte, însă tribunalul a luat act de renunțarea la judecata acțiunii formulate de SC A. SA în contradictoriu cu pârâta SC D. SRL, dar din dispozitivul deciziei recurate rezultă că instanța de apel o obligă și pe aceasta din urmă la plata sumei de 5.000.000 lei, în solidar cu celelalte recurente din prezentul dosar, fiind astfel încălcat principiul disponibilității, întrucât A. a renunțat la judecată în ceea ce o privește pe pârâta D. și nici nu a formulat un apel în contradictoriu cu aceasta.

Instanța de recurs a reținut că, a dispune cu privire la efectele unor fapte care nu au fost analizate de către instanța de judecată și cu care instanța de judecată nu a fost investită să le analizeze, urmare renunțării la judecată, înseamnă a încălca principiul disponibilității, al contradictorialității și al dreptului la apărare al societății D. SRL, motivul de recurs invocat fiind fondat.

Totodată, instanța de recurs a constatat că hotărârea recurată este nemotivată pentru că instanța de apel s-a pronunțat exclusiv pe stabilirea depășirii limitelor libertății de exprimare, fără ca, preliminar acestei analize, să se pronunțe asupra posibilității constatării existenței unei fapte ilicite în lipsa persoanei ce a emis judecățile de valoare contestate ca depășind limitele libertății de exprimare.

S-a mai reținut că din întreg cuprinsul hotărârii recurate nu rezultă nicio soluție cu privire la apărarea pârâtelor care au susținut că o eventuală depășire a limitelor prevăzute de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului se putea analiza doar față de/și în contradictoriu cu jurnalistul, ziaristul, publicistul sau editorul, și nicidecum exclusiv cu privire la activitatea desfășurată de radiodifuzor.

Instanța de recurs a apreciat că, instanța de apel trecând peste propriile constatări, a stabilit existența unei fapte ilicite, fără însă a se pronunța dacă această depășire a limitelor prevăzute de art. 10 se poate analiza numai cu privire la activitatea desfășurată de radiodifuzor.

S-a reținut că prioritar analizei depășirii limitelor libertății de exprimare, instanța de apel avea obligația analizării aplicabilității directe sau inaplicabilității prevederilor art. 10 față de radiodifuzor, în lipsa efectuării acestei analize în contradictoriu cu emitentul judecăților de valoare.

De asemenea, s-a reținut că instanța de apel, a ignorat, în pronunțarea hotărârii, pe de o parte admisibilitatea sau inadmisibilitatea daunelor morale pentru pretinsele fapte petrecute în anul 2011, iar pe de altă parte, efectele renunțării la judecată cu D. precum și lipsa motivării relativ la existența sau inexistența unei răspunderi solidare a societăților chemate în judecată.

Totodată, s-a apreciat că instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor pârâtelor potrivit cărora, anterior intrării în vigoare a noilor dispoziții substanțiale, daunele morale puteau fi acordate numai persoanelor fizice, nu și persoanelor juridice. Instanța nu a răspuns nici dacă o eventuală afectare a dreptului la imagine sau reputație a unei persoane juridice ar putea da naștere unor prejudicii morale sau doar numai unora materiale.

Instanța de recurs a constatat că instanța de apel, nu a analizat nici apărarea esențială a pârâtelor care au subliniat calitatea reclamantei intimate de operator de cablu și faptul că existența prejudiciului moral trebuie raportată exclusiv la existența unui prejudiciu material și nici dacă afectarea dreptului la imagine sau reputație nu ar fi condus întâi de toate la nașterea unui prejudiciu material. În speță, reclamanta nu relevă existența unui prejudiciu material, ea solicită exclusiv un prejudiciu moral.

Nemotivarea hotărârii recurate, a reținut instanța de recurs, rezultă și din lipsa unei analize cu privire la efectele produse de renunțarea la judecată cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu D., mai precis existența sau inexistența unei răspunderi solidare a societăților chemate în judecată.

S-a reținut că deși, odată cu dezbaterea fondului, a fost pusă în discuție și această apărare esențială, respectiv inexistența unei solidarități între pârâte pe de o parte, iar pe de altă parte, inexistența unei solidarități cu privire la pretinsul prejudiciu cauzat de D. urmare renunțării la judecată față de aceasta, instanța de apel, fără a menționa dacă aceste argumente au fost respinse și cu atât mai puțin, motivele pentru care au fost respinse aceste argumente, a admis în tot pretențiile reclamantei și față de toate societățile pârâte, cu ignorarea renunțării la judecată în ceea ce o privește pe D. SRL.

Instanța de recurs a constatat că deși prin actele procesuale depuse în fața instanței de apel s-a solicitat analizarea aspectelor referitoare la: inexistența unei solidarități a răspunderii în privința pârâtelor; la imposibilitatea obligării primelor trei pârâte la prejudiciul suferit de reclamantă pentru presupusele fapte ilicite săvârșite de societatea D. SRL în condițiile în care intimata a renunțat la judecată; la inexistența unei răspunderi în sarcina pârâtelor pentru care nu s-a renunțat la judecată pentru informațiile aduse la cunoștința publicului prin intermediul site-urilor antena2.ro, incomemagazine.ro, gsp.ro, intactmedia-group.ro, euforia.tv, jurnalul.ro; la existența unei răspunderi în sarcina radiodifuzorilor sau și a unor comercianți; la relevanța în stabilirea gradului de afectare a imaginii intimatei și a cuantumului prejudiciului suferit de intimată, se constată că motivarea instanței de apel este una extrem de succintă, fără nicio referire la aspectele menționate, fapt care face ca decizia să fie criticabilă din perspectiva legalității, în măsura în care nu oferă transparență asupra silogismului juridic care să explice și să justifice dispozitivul și nu arată, la situația și aspectele concrete supuse judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate.

S-a mai reținut că instanța de apel nu a făcut altceva decât să constate îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale prin realizarea unui examen al respectării dreptului la libertatea de exprimare și a limitelor în care acesta a fost exercitat de către pârâte, fără însă a analiza și celelalte aspecte invocate care ar fi avut o înrâurire hotărâtoare asupra condițiilor necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

În cauză, s-a constatat că deși instanța de apel a pronunțat o soluție care tranșează fondul cauzei, nicio apărare a pârâtelor nu a fost cercetată, nicio probă nu a fost analizată și interpretată de instanța de apel, prin urmare nu au servit ca suport al concluziilor instanței, concluzii care nu s-au fundamentat pe stabilirea unei corecte stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

Prin Decizia nr. 1.454 din 27 mai 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a recomandat ca instanța de apel, în limitele cererii de chemare în judecată și ale apelului cu care a fost investită, să analizeze, în raport de temeiurile de drept invocate și de probatoriul administrat, dacă sunt întrunite condițiile antrenării răspunderii civile delictuale pentru cele trei societăți, față de care nu s-a renunțat la judecată, sub următoarele aspecte:

De asemenea, s-a recomandat ca instanța de apel să aibă în vedere principiul tempus regit actum, dar și faptul că, pentru obligațiile in solidum, în raport cu reglementarea din art. 1003 al Vechiului C. civ., care, fără a consacra expres solidaritatea pasivă, dispunea că sunt ținute în solidar pentru despăgubire persoanele cărora le este imputabil delictul sau cvasidelictul, art. 1382 din Noul C. civ. consacră expres un caz de solidaritate pasivă legală. Formularea textului este clară și precisă, în sensul că sunt obligați în solidar să repare prejudiciul injust cauzat victimei "cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă". Deci sunt ținuți în solidar "cei care răspund pentru aceeași faptă prejudiciabilă" și nu "cei care răspund pentru unul și același prejudiciu". Așadar, în accepțiunea Noului C. civ., nu unicitatea prejudiciului determină solidaritatea, ci unicitatea faptei săvârșite de mai mulți autori.

Înalta Curte de Casație și Justiție a recomandat ca în ipoteza în care instanța de trimitere va depăși aceste aspecte prealabile, esențiale soluționării cauzei, să analizeze condițiile generale ale atragerii răspunderii civile delictuale, mai precis:

S-a reținut că în decizia casată, instanța a apreciat în mod greșit că doar fapta, prin ea însăși, este suficientă pentru a prezuma prejudiciul și existența raportului de cauzalitate (pag. 29 alin. (1) teza 1 din decizia recurată).

Înalta Curte de Casație și Justiție a reamintit că în materia răspunderii civile delictuale prejudiciul nu se prezumă nici de lege și nici de către judecător. El se demonstrează în plan probator și trebuie să se afle într-un raport de cauzalitate cu fapta culpabilă. Chiar și pentru acordarea de daune morale este necesar ca acela care le pretinde să producă un minimum de argumente și indicii, din care să rezulte în ce măsură drepturile personal-nepatrimoniale i-au fost afectate și să administreze un probatoriu adecvat. Cu atât mai mult cu cât, în speță, cea care reclamă un prejudiciu moral este o persoană juridică, supusă unui regim legal de înființare, funcționare și de evidențiere contabilă a întregii activități economice. Scopul oricărei societăți comerciale îl constituie obținerea de profit - finis mercatorum est lucrum și, în consecință, un eventual prejudiciu moral al unei societăți comerciale poate avea repere obiective de cuantificare, pe calea unei expertize judiciare. În orice caz, despăgubirile trebuie să se prezinte într-un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Instanța de recurs a recomandat ca în apel, după casare, instanța să analizeze și vinovăția, căci în decizia recurată s-a reținut în mod greșit că vinovăția există prin simplul fapt că nu există cauze care să o înlăture (pag. 29 alin. (1) teza finală din decizia recurată). Acest raționament este complet ilogic. Potrivit acestei opinii, orice act sau fapt există doar dacă nu există nimic care să îl înlăture.

Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că existența unor fapte nu se probează niciodată prin inexistența altor fapte. Dimpotrivă, faptul negativ este cel care se probează indirect prin existența faptului pozitiv opus (contrar). Și nicidecum invers. Vinovăția, ca element subiectiv al răspunderii civile delictuale, trebuie probată de cel care reclamă prejudiciul - actori incumbit probatio. La stabilirea culpei trebuie să existe un criteriu obiectiv, în funcție de conduita unui model abstract, mai ales că se deduce judecății un domeniu reglementat - cel al audiovizualului - pentru care analiza condițiilor și circumstanțelor în care a fost săvârșită fapta ilicită și prejudiciabilă se poate face prin raportare la reglementările specifice.

Potrivit unui vechi principiu al dreptului român, un drept care nu poate fi dovedit, practic, echivalează cu un drept care nu există (idem non essse aut non probari).

În rejudecare, după casare, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din data de 15 februarie 2016, în ședință publică, a respins excepția inadmisibilității primului capăt al cererii de chemare în judecată invocată de intimata-pârâtă SC B. SA, constatând, în esență, că "nu este vorba despre o veritabilă excepție procesuală".

Pe fondul cauzei, prin Decizia civilă nr. 405/A/2016 din 07 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă SC A. SA, împotriva Sentinței civile nr. 7.208 din 13 decembrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentința atacată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată a reclamantei SC A. SA, în contradictoriu cu pârâtele SC B. SA (fostă SC F. SA), SC C. SA și SC L. (fostă SC E. SA) și:

- a constatat caracterul ilicit al campaniilor de denigrare desfășurate de pârâte împotriva A. în perioadele martie - iunie 2011 (referitoare la cererea de deschidere a procedurii insolvenței și acțiunea de daune de 60 milioane de euro formulate de F. împotriva A.) și aprilie - mai 2012 (în legătură cu scoaterea de către A. a posturilor de televiziune F., C. și G. din grila de programe aferentă platformei DTH Digi);

- a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 3.500.000 lei, cu titlu de daune morale;

- a obligat pârâtele să difuzeze dispozitivul hotărârii timp de o lună de la data rămânerii irevocabile pe posturile de televiziune F., I., C., G., J. și K.;

- a obligat pârâtele să publice hotărârile în integralitate în 5 cotidiene de largă circulație, respectiv: Jurnalul Național; Gazeta Sporturilor; Evenimentul Zilei; Libertatea; Adevărul o dată pe săptămână timp de o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, precum și pe toate paginile de internet aparținând H. timp o lună de la data rămânerii irevocabile a hotărârii; a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantei suma de 39.140 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fond.

A fost reținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

În argumentarea acestei decizii, instanța de apel a reținut, în esență, că prima instanță nu a interpretat corect materialul probator administrat în cauză, reținând că reclamanta nu a dovedit cele afirmate în cererea sa și, și-a concentrat argumentația pe comunicările de presă privite individual, pierzând din vedere obiectul cererii cu care a fost învestită, respectiv atragerea răspunderii pentru campaniile de presă desfășurate de pârâte, privite în mod global, iar nu pentru fiecare dintre actele materiale ce au compus aceste campanii.

Instanța de apel a stabilit cadrul procesual în rejudecare, reținând că părți în prezenta cauză sunt apelanta-reclamantă SC A. SA, precum și intimatele-pârâte: 1) SC B. SA (fostă SC F. SA), 2) SC C. SA și 3) SC L. (fostă SC E. SA), reținând, totodată, că reclamanta nu a probat că site-urile incomemagazine.ro, antena.2.ro, gsp.ro și jurnalul.ro ar aparține persoanelor chemate în judecată în calitate de pârâte.

Rejudecând apelul, în aplicarea art. 315 C. proc. civ. și având în vedere aspectele reținute în decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a constatat că răspunderea delictuală a celor trei pârâte poate fi angajată distinct și chiar anterior stabilirii unei răspunderi a formatorilor de opinie și dată fiind unicitatea fiecărei fapte (campania de presă), iar în ceea ce privește solidaritatea, există răspundere solidară și, în privința faptelor ce intră sub incidența vechiului C. civ., solidaritatea făptuitorilor este consacrată de art. 1003 din acest act normativ și confirmată de doctrină. Sub imperiul noului C. civ., aceasta este consacrată de art. 1370 alin. (1) teza I .

Făcând o analiză a îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale, instanța de apel a reținut, în esență, că în privința faptelor ilicite - campaniile de presă - prima instanță a analizat în mod greșit faptele imputate pârâtelor, omițând să analizeze tocmai esența susținerilor reclamantei, respectiv ansamblul elementelor materiale ce au format campaniile de presă și efectele cumulate ale acestora, sentința nestatuând asupra existenței sau nu a campaniilor de presă invocate de parte și a efectelor acestora.

Analizând faptele din această perspectivă, după analiza probatoriului administrat, instanța de apel a constatat că, față de nedovedirea unor comunicări audiovizuale în cadrul primei campanii, nu sunt aplicabile prevederile Legii nr. 504/2002 a audiovizualului, însă din probatoriul administrat rezultă că informațiile legate de acest conflict s-au comunicat în mod trunchiat și fără detalierea contextului (negocierile și situația conflictuală creată între părți pe fondul acestora), ce ar fi pus informațiile prezentate într-o altă lumină, astfel că, deși fragmentele de informații erau reale, modalitatea globală de prezentare a fost în sensul creării unei imagini nereale asupra situației financiare a A. și a atitudinii subiective a acesteia la introducerea cererii.

S-a mai reținut că, campania de presă a constituit o faptă ilicită, astfel cum, în lipsa unei definiții legale, aceasta era definită de doctrină sub imperiul vechiului C. civ., ca fiind orice faptă care încalcă normele juridice sau normele de conviețuire socială, în măsura în care acestea reprezintă o continuare a prevederilor legale și conturează conținutul, limitele și modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege. În speță, fapta pârâtelor încalcă normele dreptului obiectiv, respectiv art. 31 alin. (4) din Constituție, ce prevede în mod expres că mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice.

Instanța de apel având în vedere ansamblul campaniei și mesajul transmis publicului ca efect al acesteia, iar nu fiecare comunicare în parte, a reținut că din probele administrate a rezultat că informațiile trunchiate au fost astfel prezentate încât s-a transmis ideea că reclamanta a promovat în cunoștință de cauză împotriva pârâtei B. o cerere de insolvență neîntemeiată ("replică ratată"), că cererea inversă este, dimpotrivă, întemeiată, la fel și acțiunea în daune. De asemenea, s-a reținut că s-a transmis ideea că reclamanta s-ar afla în dificultate financiară și că în cazul acestei campanii, comunicarea unor informații corecte referitoare la același subiect, coroborată cu omisiunea de a prezenta alte fapte relevante, ce ar pune într-o lumină radical diferită primul set de fapte, depășește limitele libertății de exprimare. În această situație, s-a apreciat că art. 10 este încălcat chiar dacă, privite individual, comunicările au avut în vedere fapte adevărate și verificate.

Instanța de apel a apreciat ca fiind neîntemeiate apărările pârâtelor, exprimate în întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, în sensul că transmiterea acestor informații nu încălca nicio dispoziție legală și a avut caracter corect și obiectiv. Informarea ce s-a realizat este incompletă și, prin urmare, nu are caracter corect, fiind încălcate prevederile art. 31 alin. (4) din Constituție.

Referitor la aplicabilitatea art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a reținut că, față de situația de fapt constatată, pârâtele nu se pot prevala de protecția acestui text, instanța de apel prezentând în acest sens jurisprudența Curții Europene.

În ce privește cea de a doua campanie desfășurată în lunile aprilie - mai 2012, în legătură cu decizia reclamantei de a întrerupe retransmisia posturilor F., C. și G. prin satelit, instanța de apel, după o prezentare detaliate a faptelor relevante, a reținut că din analiza stenogramelor rezultă că, în ceea ce privește știrile, acestea nu sunt prezentate de o manieră neutră, obiectivă, ci, dimpotrivă, atât în textul știrilor cât și în titlurile afișate pe ecran sunt folosiți insistent, cu referire la acțiunea reclamantei de a întrerupe retransmisia posturilor TV, termenii de "abuziv", "revoltător" "abuz", "șantaj", "josnic". S-a constatat lipsa totală a delimitării faptelor de opinii, delimitare impusă de art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului, iar în emisiunile de dezbatere și de opinie, sunt reluați aceiași și, în același context, se fac referiri la implicațiile politice ale deciziei.

S-a mai reținut că nicăieri în emisiunile prezentate nu figurează redarea punctului de vedere al societății reclamante, iar concomitent, s-a realizat prezentarea pe paginile de internet ale F., C., G. a aceluiași subiect, în aceeași manieră și, în aceeași perioadă, au fost emise comunicatele de presa, în nume propriu, ale pârâtei E. și s-au publicat și difuzat declarații ale P., care reiau acuzațiile de abuz și șantaj.

În ceea ce privește aceste comunicate de presă, s-a reținut că nu se va primi apărarea pârâtelor din concluziile scrise depuse în fața instanței de fond, în sensul că aparțin R. ca entitate abstractă, câtă vreme ele arată în mod explicit ca emitent "E.", care este denumirea societății comerciale pârâte. Instanța de apel a constatat că există o diferență de denumire, astfel cum rezultă chiar din exprimarea pârâtelor, între entitatea abstractă "R.", a cărui existență ca atare este de notorietate, și societatea comercială "E.", iar în lipsa unei mențiuni exprese în textul comunicatelor, se impune prezumția că ele aparțin persoanei juridice cu această denumire.

Totodată, instanța de apel nu a reținut apărarea pârâtelor formulată prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, prin care au susținut că știrile și informațiile prezentate în perioada mai - iunie 2012 nu reprezintă fapte ilicite.

Astfel, instanța de apel reluând precizarea că, în speță, fapta ilicită supusă analizei instanței este campania de presă, iar nu fiecare dintre elementele sale, a reținut că, această campanie a constituit o faptă ilicită în sensul noului C. civ., care stabilește, la art. 1349 alin. (1), că "orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune".

În ceea ce privește comunicările pe posturile de televiziune, instanța de apel a constatat că acestea s-au realizat cu încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 și a art. 64 lit. a) și b și 66 din Codul audiovizualului (Decizia CNA 220/2011, forma în vigoare la data producerii evenimentelor).

Referitor la prezentarea pe paginile de internet ale F., C., a aceluiași subiect, în aceeași manieră, precum și declarațiile pârâtei E. publicate pe internet, s-a reținut că au fost încălcate prevederile art. 31 alin. (4) din Constituție, ce prevede în mod expres că mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice, fiind valabile considerațiile referitoare la caracterul de comunicare prin presă a articolelor publicate pe internet.

Instanța de apel a reținut că, este cel puțin discutabilă calificarea, acceptată fără rezerve de prima instanță a informațiilor prezentate în cadrul campaniilor de presă ca fiind de interes public. Totuși, este cert că, alegând sa promoveze aceste subiecte inclusiv în cadrul emisiunilor de știri, respectiv prin emiterea de comunicate de presa în cazul celei de-a treia parate, pârâtele le-au considerat de interes public, astfel că le reveneau și obligațiile prevăzute de constituție și de legea și codul audiovizualului, pe care nu le-au respectat.

Astfel, sub un prim aspect, publicul nu a fost informat corect, întrucât informațiile prezentate au fost în parte nereale, in parte trunchiate, nefiind indicat contextul întreruperii retransmisiei, respectiv negocierile substanțiale și de durată care s-au purtat între părți cu privire la retransmiterea posturilor TV, și nici motivele reale pe care reclamanta le-a invocat pentru întreruperea retransmisiei. Informațiile transmise publicului, în sensul că refuzul nelegal al reclamantei de a încheia acordul de retransmisie este nelegal, au fost false, denaturate, întrucât, în realitate, acest refuz a fost întemeiat pe modul în care reclamanta a interpretat dispozițiile legale, chestiunea făcând, de altfel, obiectul unui litigiu separat.

Cu privire la caracterul incomplet al informațiilor, față de pârâtele C. și B., cu privire la emisiunile din perioada 20 - 22 aprilie 2012, s-a reținut încălcarea prevederilor Legii audiovizualului prin Decizia civilă nr. 2.136 din 22 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. S-a considerat că puterea de lucru judecat a deciziei menționate acoperă numai caracterul ilicit al părții de campanie desfășurate în mediul audiovizual, în perioada expres menționată și numai față de două dintre pârâtele din prezentul dosar, iar decizia a fost avută în vedere ca probă doar pentru dovedirea caracterului ilicit a acestei părți a campaniei, față de pârâtele menționate. S-a reținut însă că argumentele pentru care s-a constatat încălcarea prevederilor Legii audiovizualului sunt pertinente și pot fi valorificate și pentru restul elementelor campaniei de presă desfășurate prin intermediul posturilor TV, întrucât prezentarea subiectului a continuat în același mod.

Instanța de apel a apreciat că toate considerațiile privind informarea incorectă sunt aplicabile nu doar comunicărilor prin internet, ci și celor audiovizuale, în virtutea caracterului general al art. 31 din Constituție, iar pentru comunicările audiovizuale există însă și legislația subsecventă, respectiv Legea și Codul audiovizualului, care reiau și detaliază obligația de informare corectă.

Suplimentar, s-a reținut încălcarea prevederilor exprese ale art. 66 alin. (1) din Codul audiovizualului, întrucât nu a fost prezentat punctul de vedere al reclamantei.

Instanța de apel a reținut, de asemenea, caracterul ilicit al campaniei de presă nu doar din perspectiva informațiilor transmise, ci și cu privire