ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 648/2017

Asupra

cererii de revizuire de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 200

din 16.2.2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus

după cum urmează:

A respins

excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru

pretențiile deduse judecății anterioare datei de 08 noiembrie 2001.

A admis

acțiunea precizată și a obligat pârâta și intervenienta la

plata către reclamant a sumei de 4.089.304 dolari SUA în echivalent în lei

la data plății la cursul de schimb al Băncii Naționale a României,

reprezentând despăgubiri în sumă de 2.621.909 dolari SUA la care s-a

adăugat dobânda de 6% pe an în valoare de 1.467.395 dolari SUA

calculată conform criteriilor stabilite prin sentința nr. 329/PI/1998

pronunțată de Tribunalul Timiș până la data de 26 ianuarie

2010, precum și la plata în continuare a dobânzii legale aferente

debitului principal de 2.621.909 dolari SUA începând cu data de 26 ianuarie

2010 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat

pârâta și intervenienta la plata sumei de 539 lei cheltuieli de

judecată reprezentând onorariu de expertiză și taxă

judiciară de timbru, a luat act de solicitarea reclamantului privind

posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariu de avocat.

Prin Decizia civilă

nr. 269/A din data de 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind

proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări

sociale, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva

sentinței civile nr. 200 din 16 februarie 2010 pronunțată de

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006.

Au fost admise

apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SA și

apelanta-intervenientă C. împotriva aceleiași sentințe.

A fost schimbată,

în parte, sentința, în sensul că:

A fost admisă

excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada

anterioară datei de 08 noiembrie 2001 și s-a admis, în parte,

acțiunea, stabilindu-se cuantumul despăgubirii la plata căreia

au fost obligate pârâta și intervenienta la suma de 941.319 dolari SUA, în

lei, la cursul zilei plății.

A fost

înlăturată obligația de plată a dobânzii legale.

S-au

păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă

nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de

reclamantul A., pârâta SC B. SA și intervenienta C. împotriva Deciziei nr.

269/A din data de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția

a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea Intelectuală,

conflicte de muncă și asigurări sociale, dispunându-se casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În

rejudecare, prin Decizia nr. 129/A din 24 februarie 2016, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de toate

părțile.

A schimbat,

în parte, sentința, în sensul că:

A respins

excepția prescripției extinctive ca neîntemeiată și a

admis, în parte, acțiunea.

A obligat

pârâta SC B. SA la plata sumei de 832.436,61 euro în echivalent în lei la data

plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998

- 21 iulie 2004, urmând ca C. să plătească suma

menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004.

Au fost

compensate cheltuielile de judecată.

Prin Decizia nr.

2102 din 1 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de

reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de intervenienta C. împotriva Deciziei

nr. 129/A din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă.

Reclamantul A.

a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 129/A din 29 februarie 2016

pronunțată de Curtea de Apel București și Deciziilor nr. 961

din 26 februarie 2013 și nr. 2102 din 1 noiembrie 2016 pronunțate de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

susținând următoarele motive:

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanța

s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (ultra petita)

și nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita).

Instanțele

s-au pronunțat ultra petita, întrucât au admis acțiunea în parte pe

un alt temei juridic și în alte limite procesuale față de cele

stabilite de reclamant, și minus petita, întrucât nu au analizat cererea

privind daunele moratorii deși au fost solicitate de către reclamant

în mod expres în acțiune, înlăturând efectele puterii de lucru

judecat derivate din sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1999 a

Tribunalului Timiș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 562 din 12

februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte.

1.1. Ultra

petita.

Instanțele

au admis în parte acțiunea pe un alt temei juridic - art. 73 alin. (1) din

Legea nr. 64/1991, care reglementează drepturi bănești, și nu

pe temeiul juridic precizat de reclamant în cererea de judecată, art. 73 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991, care reglementează dreptul la despăgubiri

conform dreptului comun, ce implică și daune moratorii potrivit art. 1075

și art. 1084 și următoarele C. civ., și în alte limite

procesuale decât cele stabilite de reclamant, contrar art. 129 alin. (6) C.

proc. civ.

Reclamantul a

solicitat ca instanța să se pronunțe asupra obligației de

plată a despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept

de către pârâtă a realizării tehnice, temeiul juridic al cererii

fiind art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 67, ulterior art. 73 ),

art. 1075 și art. 1084 și urm. C. civ.

Dispozițiile

art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 statuează asupra drepturilor

bănești ce se cuvin autorului unei realizări tehnice stabilite

prin contract încheiat între autor și unitate și nu asupra despăgubirilor,

care se acordă în condițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Cererea a

fost motivată în fapt prin împrejurarea că pârâta a folosit

realizarea tehnică fără contractul prevăzut de art. 72 alin.

(1) din Legea nr. 64/1991 și după data rămânerii irevocabile a

sentinței civile nr. 329 din 21 aprilie 1998 pronunțată de

Tribunalul Timiș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 562/2004

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul

arătând că este îndreptățit să primească

despăgubiri (daune compensatorii și daune moratorii) pentru perioada

în care pârâta a obținut venituri din folosirea realizării tehnice,

pe baza acelorași criterii,

stabilite cu putere de lucru judecat, care au

fost avute în vedere la pronunțarea primului titlului executoriu,

respectiv sentința Tribunalului Timiș.

Cu toate

acestea, instanța de apel și instanța de recurs au calificat

cererea de chemare în judecată ca o acțiune având ca obiect

despăgubiri, raportându-se, aparent, la dispozițiile art. 73 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991, însă, concret, prin hotărârile

pronunțate au analizat obiectul cererii de chemare în judecată ca

fiind drepturi bănești și o altă cauză juridică, un

alt temei juridic.

Contrar

motivării reținute în hotărârea Curții de Apel, reclamantul

nu a solicitat drepturi bănești sub formă de prestație

succesivă, adică 50% lunar din eficiența economică, ci

despăgubiri (integrale) pe întreaga perioada 1998-2004 în care pârâta a

utilizat soluția tehnică fără contract, în raport de

eficiența economică realizată.

Obligația

pârâtei stabilită cu titlu definitiv și irevocabil prin sentința

civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, aceea de

a încheia contract cu autorul realizării tehnice și stabilirea

drepturilor bănești, ce trebuiau să fie fixate în contract în proporție

de 50 % lunar din valoarea eficientei economice, se referă la aplicarea art.

72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 și nu la aplicarea art. 72 alin. (3) din

aceeași lege, cum în mod greșit a fost calificat temeiul juridic al acțiunii

și cadrul procesual.

Reclamantul

avea posibilitatea sesizării instanței cu o cerere având ca obiect

plata drepturilor bănești în proporție de 50% lunar din valoarea

eficientei economice, întemeiată pe dispozițiile art. 72 alin. (1)

din Legea nr. 64/1991 numai în ipoteza încheierii contractului și nerespectării

clauzelor contractuale de către pârâtă.

Cererea având

ca obiect despăgubiri pentru utilizarea realizării tehnice și pentru

nerespectarea obligației de a încheia contract are o altă cauză

juridică, respectiv art. 72 alin. (3) (fost art. 67 ulterior art. 73) din

Legea nr. 64/1991, raportat la dispozițiile art. 1075 art. 1084 C. civ.,

art. 1088 C. civ., părțile nefiind în relații contractuale.

Motivând că

„modul de determinare a cuantumului despăgubirilor ține de probarea

situației de fapt pretinse iar nu de obiectul cererii de chemare în judecată"

fără a se analiza temeiul juridic al cererii de chemare în judecata,

deci cauza juridică, instanțele nu s-au pronunțat asupra

obiectului cererii de chemare în judecată în limitele în care reclamantul

a formulat cererea sa.

1.2. Minus

petita;

Reclamantul a

solicitat acordarea despăgubirilor (daunele compensatorii și moratorii),

în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 67, ulterior art.

73), art. 1075 și art. 1084 și următoarele C. civ., conform

titlului executoriu, respectiv sentința civilă nr. 329/PI din 21

aprilie 1999, pronunțată de Tribunalul Timiș.

Deși cererea

având ca obiect daune moratorii a fost formulată în cauză, aceasta nu

a fost soluționată de instanțe.

Fără

a observa conținutul integral al cererii de chemare în judecată

formulata în prezentul litigiu, la fel ca și în cauza anterioară,

soluționată irevocabil prin sentința civila nr. 329/1998 pronunțată

de Tribunalul Timiș și Decizia civilă nr. 562/2004 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât în Decizia civilă

nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, Decizia civilă nr. 129/A/2016 pronunțată

de Curtea de Apel București, dar și în Decizia nr. 2102 din 01

noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție s-a constatat eronat că aceasta cerere nu a fost formulată

cu ocazia judecății în fond.

Reclamantul a

arătat în cererea formulată la data de 9 noiembrie 2004, pe rolul

Tribunalului Argeș, că obligarea pârâtei la aceste despăgubiri

este efectul încălcării de către pârâtă a dreptului de

proprietate industrială, utilizării realizării tehnice și

nerespectării obligației de a încheia contract cu acesta, iar în

conformitate cu dispozițiile art. 1075 C. civ., art. 1084 C. civ. și art.

1088 C. civ. este îndreptățit la despăgubiri, reprezentând

pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, concret

daunele moratorii - dobânda legală.

Deși au

constatat irevocabil aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. cu privire

la principiul puterii de lucru judecat, referitor la criteriile juridice

și tehnico-economice de stabilire a despăgubirilor, neobservând că

reclamantul a solicitat aplicarea dispozițiilor dreptului comun în materia

daunelor moratorii - art. 1075, art. 1084 și art. 1088 V.C.C. -

instanțele de recurs nu s-au pronunțat asupra acestei cereri și nici

asupra motivului de recurs.

În condițiile

în care precizarea unei sume cu ocazia formulării cererii de recurs s-a

motivat că reprezintă o precizare a cuantumului obiectului

acțiunii, care a fost admisă în parte, pentru a se justifica o

compensare nelegală a cheltuielilor de judecată, este evident că

cererea privind plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, deși a

fost formulată cu ocazia investirii instanței, printr-o greșeală

evidentă materială și ca efect al neobservării

conținutului cererii de chemare în judecată, instanțele nu au

analizat-o.

Prin cele

trei hotărâri atacate nu s-au acordat daunele interese solicitate legal

și nici cheltuielile de judecată și, în consecință,

s-a acordat mai puțin decât s-a cerut.

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

După

pronunțarea hotărârii a obținut un înscris care nu a putut fi

prezentat, mai presus de voința sa, respectiv Hotărârea Corpului

Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România nr 6

din 18 ianuarie 2017, prin care i s-a admis plângerea și s-a statuat că

expertiza contabilă realizată de expert contabil D. nu a avut drept

suport documente primare și înregistrarea evenimentelor și tranzacțiilor

în contabilitate, așa cum prevede Standardul profesional nr 35.

În aceste

condiții, expertiza contabilă este nulă.

Expertiza

efectuată în cauză a stat la baza pronunțării Deciziei civile

nr. 129/A/2016 a Curții de Apel București și Deciziei civile nr.

2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

care au statuat cu privire la cuantumul despăgubirilor în mod nelegal

și eronat, stabilind că acestea sunt de 832.436,61, ce

reprezintă jumătate din suma de 1.664.873,22, cât sunt economiile SC

B. SA realizate din aplicarea soluției tehnice proprii din avizul din 22

octombrie 1993, în perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004.

Astfel cum a

arătat în obiecțiunile formulate și în motivele de recurs,

expertiza contabilă efectuată de expert D. este lovită de

nulitate, întrucât este în contradicție cu întreg probatoriul dosarului,

inclusiv cu actele emise de pârâta SC B. SA, iar experta a concluzionat fără

să aibă competență că soluția tehnică ce îi

aparține nu s-a mai folosit după 01 ianuarie 1998.

Concluziile

prezentate de expertă au reprezentat temeiul de fapt și de drept al

stabilirii despăgubirilor, care, cu încălcarea autorității

de lucru judecat, au statuat că realizarea tehnică a suferit modificări,

deși acest fapt a fost tranșat definitiv și irevocabil prin Decizia

civilă nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, în sensul că nu au intervenit

niciun fel de modificări asupra realizării tehnice.

Actele care

au stat la baza expertizei, respectiv situațiile comparative unilaterale

ale pârâtei SC B. SA, adresa din 14 februarie 1998 a pârâtei SC B. SA și adresa

unilaterala a SC E. SA, din 23 februarie 2015, referitor la prețul

eleronului, fără ca acestea să fie însoțite de documente

contabile, au stat la baza pronunțării hotărârilor judecătorești

supuse revizuirii - detaliindu-se argumentele pentru care se contestă cele

două adrese.

Având în

vedere că soluția tehnică ce îi aparține nu a fost schimbată,

nici eficiența economică nu a fost modificată, iar modalitatea

de calcul a despăgubirilor pentru perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004

de utilizare ilegală de către pârâtă se impune cu putere de

lucru judecat, conform sentinței civile nr. 329/PI/1998 pronunțată

Tribunalul Timiș.

revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Cele trei

hotărâri pronunțate în cea de a doua procedură sunt potrivnice cu

Hotărârile nr. 562/2004 a Înaltei Curți și nr. 329/PI/1998 a

Tribunalului Timiș, pronunțate în prima procedură.

În Decizia de

casare nr. 961/2013 instanța stabilește că nu se pot admite

contestații privind realizarea tehnică ce îi aparține sub

aspectul ca aceasta a fost modificată prin avizul din 1993, întrucât

acesta a fost cercetat și statuat în sentința nr. 329 din 21 aprilie 1998

(pag. 33), iar ulterior, contrazicându-se și încălcând puterea de

lucru judecat, a dispus cercetarea și aplicarea consecințelor

avizelor din 1993, statuând irevocabil și potrivnic sieși să se

verifice dacă a intervenit vreo modificare a realizării tehnice în baza

avizului din 1997, adică din 26 septembrie 1997, adică a avizelor din

1993 invocate, neobservând că mențiunile de pe prima pagină a

avizului

(pag

35).

S-a mai

reținut că dezlegările privind calitatea de autor al

realizării tehnice în discuție a reclamantului recurent, procentul în

care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de determinare a

bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți.

În Decizia nr.

2102/2016 a Înaltei Curți se statuează irevocabil că soluțiile

din avizul din 1993 nu modifică realizarea tehnică ce aparține

reclamantului, iar modalitatea de calcul a despăgubirilor este cea dată

de sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului

Timiș, subliniindu-se și că în stabilirea bazei de calcul a

despăgubirilor trebuia să se aibă în vedere modalitatea de

calcul a eficientei economice (criteriile avute în vedere în stabilirea

acesteia) abordată în litigiul în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș.

Prin sentința

civilă 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș,

irevocabilă, s-au stabilit cu putere de lucru judecat următoarele

fapte și împrejurări:

- realizarea

tehnică este nouă și utilă societății, așa

cum prevede alin. (1) al art. 67 (art72 ulterior art. 73) din Legea 64/1991;

- autorul

realizării tehnice ca fiind reclamantul;

- apărarea

(unică) de fond a pârâtei SC B. SA cu privire la modificarea soluției

tehnice ce îi aparține, prin micșorarea adâncimii de ambutisare cu 10

mm în zona eleronului din 22 octombrie 1993, a fost respinsă în mod

irevocabil;

- economia pe

autoturism la data de 01 martie 1992 (data intrării în fabricație a

realizării tehnice) este de 41,16 dolari sau 8151 lei;

- pârâta SC

B. SA a încălcat alin. (1) și alin. (2) al art. 67 din Legea nr. 64/1991,

respectiv nu a încheiat contractul și a ignorat autorul, astfel încât,

conform alin. (3) din același articol din lege, este obligată la

despăgubiri;

- pârâta SC

B. SA, conform alin. (3) al art. 67 din Legea nr.  64/1991 a fost obligată

la plata despăgubirilor de 120,25 miliarde lei (14,146 milioane dolari SUA

la 21 aprilie 1998) pentru perioada de utilizare fără contract,

aferentă 01 martie 1992-31 decembrie 1997, cu un total de auto fabricate

de 291.099 buc.

- despăgubirile

au fost stabilite ca fiind formate din paguba suferită de 101.5 miliarde

lei ROL (damnum emergens - 291.099 buc. X 41 dolari/buc - 11.935.059 dolari,

11.935.059 dolari x 8.500 lei/dolar=101.448.001.500 lei) și beneficiul de

care a fost lipsit (lucrum cessans, conform art. 1075 C. civ. coroborat cu art.

1084 C. civ.) și de 18,5 miliarde lei corespondentă dobânzii legale

de 6%/an, cu capitalizare aplicată economiilor lunare stabilite în dolari SUA;

- modalitatea

de calcul a fost statuată irevocabil ca fiind actualizarea economiilor

lunare stabilite în dolari SUA (produsul dintre numărul capote fabricate

lunar și economia de 41,16 dolari/buc) cu dobânda legala la devize

convertibile de 6%an cu capitalizare și transformare la data pronunțării

în moneda națională;

-

obligația de plată a fost stabilită în moneda naționala lei.

Prin Decizia civilă

nr. 129/A din 24 februarie 2016 pronunțată în rejudecare de Curtea de

Apel București, Deciziile civile nr. 961 din 26 februarie 2013 și nr.

2102 din 01 noiembrie 2016 pronunțate de Înalta Curte s-au stabilit

următoarele fapte și împrejurări, instanța având la baza

expertiza tehnică F. și expertiza contabilă D.:

- autorul

realizării tehnice în perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004 este pârâta SC

B. SA, care prin avizul din 1997 a îmbunătățit și perfecționat

realizarea tehnică ce a aparținut lui A.;

- dacă

după 01 ianuarie 1998 s-ar fi folosit soluția lui A., pârâta ar fi

avut pierderi de 86.913,42 euro;

- după

01 ianuarie 1998 soluția lui A. nu s-a mai folosit în forma inițială,

ci îmbunătățită prin soluția din avizul din 1997;

- soluția

pârâtei din avizul de modificare din 22 octombrie 1993, avizată în producția

de serie prin avizul din 26 septembrie 1997, prin care se reduce adâncimea de

ambutisare cu 10 mm, a determinat eficiența economică care a redus

cheltuielile de producție și a scăzut rebuturile;

- prețul

eleronului în perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004 este de 7 euro/buc în 1998,

5,67 euro/buc în 1999, 5 euro/buc în 2000, 4 euro/buc în 2001, 4,1 euro/buc în 2002,

4,1 euro/buc 2003 și 4,45 euro/buc în 2004, după actul unilateral din

23 februarie 2015, nesusținut de documente contabile primare al SC E. SA

Pitești, act fals în înscrisuri sub semnătura privată;

- prețul

eleronului a scăzut datorită scăderii spumei poliuretanice

și pieței de desfacere;

- modul de

stabilire a drepturilor bănești este diferența în costuri între

soluția lui A. și soluția x din avizul din 1993;

- valoarea

economiei aduse de soluția pârâtei din avizul de modificare din 1993 este

conform expertizei contabile D. de 1.664.873,22 euro, iar 50% din acesta este

de 832.436,61 euro;

- procentul

cuvenit autorului realizării tehnice este de 50% din eficienta economica

și a fost stabilit prin Decizia de casare nr. 961/2013;

- dobânda

legală nu se acordă întrucât a fost respinsă prin Decizia de

casare nr. 961/2013 a Înaltei Curți, pe motiv ca nu a fost solicitată

prin cererea de chemare în judecata, ci tardiv.

Comparând

statuările irevocabile, se disting statuările potrivnice din a doua procedură,

care au încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, după

cum urmează:

- temeiul

legal al acordării despăgubirilor - în primul ciclu procesual i s-au

acordat despăgubiri conform art. 67 alin. (3) (art. 72 și ulterior art.

73) din Legea nr. 64/1991, iar în ciclul actual i s-au acordat în temeiul art. 72

alin. (1) (fost art. 67 ulterior art. 73) din Legea nr. 64/1991.

Deși

instanțele au reținut aparent corect temeiul juridic al

acțiunii, respectiv art. 72 alin. (3) (art. 67 ulterior 73) din Legea nr. 64/1991,

în realitate nu i-au dat eficiență juridică,

argumentând

soluțiile date, prin raportare la hotărârile judecătorești

pronunțate anterior în cauză asupra cererii privind obligația

pârâtei de a încheia contract, având ca temei juridic dispozițiile art. 72

alin. (1).

- calitatea

de autor - în primul ciclu procesual a fost considerat autor, iar în actualul

autor al realizării a fost considerată pârâta care, a fost obligată,

fără să se indice cui, să plătească

despăgubiri de 832.436,71 euro.

În Decizia civilă

nr. 129/A din 24 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel

București s-a reținut că „avizul din 1997 (fost din 1993) a

intervenit asupra soluției propusă de reclamant prin modificarea

cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor de

producție și a rebuturilor la realizarea tablei pentru capotă

spate a autoturismului x".

În Decizia

nr. 2102/2016 se statuează contrar, că soluțiile din avizele din

1993 nu modifică realizarea tehnică a reclamantului și implicit

încălcarea puterii de lucru judecat a cercetării acestora.

Dacă

anumite adăugiri sau corectări ale elementelor principale au avut loc

anterior anului 1998 și nu ulterior, chiar înainte de emiterea avizului din

1997, era necesar ca, în rejudecare, instanța să analizeze în ce

măsură acestea reprezintă modificări ale soluției

tehnice care să-i schimbe caracterul de noutate, recunoscut în primul

litigiu, în aplicarea art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Întrucât nu a

fost înlăturat caracterul de noutate al realizării tehnice, evident

că nu se poate discuta despre modificări de natură a

influența modul de calcul al eficienței economice, situație

confirmată cu raportul de control din 17 mai 1996 al capotelor realizate,

conform avizului din 1993, prin care s-a arătat anul când modificarea a

fost finalizată, respectiv 17 mai 1996 (acesta fiind momentul în care

capota spate, conform avizului din 1993 a fost folosită în fabricație

și nu ulterior datei de 1 ianuarie 1998).

- economia pe

autoturism - în primul ciclu procesual economia a fost statuată la 41

dolari/auto, iar în actualul ciclu procesual economia a fost statuată de

la 7 euro/auto în 1998, la 4 euro/auto în 2004.

- modalitatea

de calcul a despăgubirilor - în primul ciclu procesual modalitatea de calcul

a despăgubirilor a fost stabilită ca fiind actualizarea economiilor

lunare stabilite în dolari SUA (produsul dintre numărul capote fabricate

lunar și economia de 41,16 dolari/buc) cu dobânda legală la devize

convertibile de 6%/an cu capitalizare și transformare la data

pronunțării în moneda națională, iar în actualul ca fiind 50%

din diferența de costuri dintre soluția x și soluția A., cu

toate că instanța supremă a statuat irevocabil că

realizarea tehnică nu a fost modificată, iar soluția x nu există.

- criteriul

de determinare a despăgubirilor, reprezentând procentul lunar de 50 % din

valoarea eficienței economice. Acesta nu reprezintă în fapt și

în drept elementul de fundament al acordării despăgubirilor

către reclamant pe tărâmul dispozițiilor art. 72 alin. (3) din

Legea nr. 64/1991, astfel cum s-a reținut în hotărârile atacate,

acesta fiind stabilit în considerarea executării obligației de a

încheia contract pe tărâmul dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr.

64/1991, ce nu a format obiectul celui de-al doilea litigiu.

- daunele

interese - în primul ciclu procesual i s-au acordat daune interese conform art.

1075 și 1084 C. civ., iar în actualul ciclu au fost respinse pe motiv

greșit că le-a cerut tardiv.

Prin Decizia nr.

2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care

o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul

are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească

vreun prejudiciu, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit

de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor

executorii, impunând și remedierea celui de-al doilea element constitutiv

al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum

cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Art. 72 alin.

(3) din Legea nr. 64/1991 arată că încălcarea prevederilor alin.

(1) și (2) atrage obligația unității de a plăti

despăgubiri autorului potrivit dreptului comun, despăgubirile

determinându-se în funcție de rezultatele economice obținute de

unitate, iar dreptul comun în materia despăgubirilor este reprezentat de

dispozițiile art. 1075 și art. 1084 C. civ., în raport de care,

astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în cauza anterioară

și în Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cuprind

pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit.

- calificarea

răspunderii - în prima procedură pârâtei i s-a reținut o

răspundere civilă delictuală cu despăgubire integrală,

iar în actuala o răspundere contractuală, fiind obligată la

despăgubiri de 50% din eficiența economică.

Cum temeiul

juridic al celor două cereri de chemare în judecată formulate de

către reclamant este identic, art. 67 alin. (1), alin. (2) și (3) (art.

72, ulterior 73) din Legea nr. 64/1991 (în prima cerere dedusă

judecății), art. 72 alin. (3) (fost art. 67, ulterior art. 73 ) din aceeași

lege republicată (în cea de-a doua cerere dedusă judecății)

și art. 1075 art. 1084 C. civ., pronunțarea hotărârilor din cel

de-al doilea litigiu cu înlăturarea efectelor principiului

puterii de

lucru judecat din primul litigiu, cu privire la aceeași cauza,

același temei juridic și același act (realizarea tehnică

proprietatea reclamantului revizuent), a încălcat dispozițiile art. 6

din Convenția europeană a drepturilor omului privind respectarea

procedurii echitabile și principiul securității raporturilor

juridice.

În ceea ce

privește încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1

parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în Cauza Gridan și alții

împotriva României, Curtea Europeană a arătat că atribuțiile

de control ale instanțelor superioare ar trebui exercitate pentru a repara

erorile judiciare și pe cele procedurale, în vreme ce în cauza Mitrea a

statuat că cerințele securității juridice nu sunt absolute,

în anumite circumstanțe, redeschiderea procedurilor putând fi cea mai

adecvată măsura reparatorie în cazul în care cerințele art. 6 nu

au fost respectate.

Prealabil

soluționării cererii de revizuire, din perspectiva dispozițiilor

art. 326 alin. (3) C. proc. civ. (care limitează dezbaterile la

admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază)

și a apărărilor formulate prin întâmpinări, sunt necesare

anumite precizări generate de cadrul procesual al litigiului de

față.

Revizuentul a

depus la dosar o cerere prin care a invocat:

-

excepția nulității absolut a tuturor actelor de procedură

dispuse și realizate pe parcursul judecății, care au

legătură cu faptele și împrejurările generate de avizul de

modificare din 22 octombrie 1993, lansat în producție prin avizul de lucru

din 26 septembrie 1997, a cărui cercetare s-a făcut cu

încălcarea puterii de lucru judecat;

- excepția

nulității absolute a tuturor hotărârilor derivate,

care au

legătură cu faptele și împrejurările generate de avizul de

modificare din 22 octombrie 1993, lansat în producție prin avizul de lucru

din 26 septembrie 1997, a cărui cercetare s-a făcut cu

încălcarea puterii de lucru judecat, hotărâri care nu pot avea o

existență legală de sine stătătoare;

- excepția

lipsei capacității procesuale pasive prin lipsa de interes a C.,

respectiv lipsa de interes a Statului român, întrucât O.U.G. nr. 70/2004 viza

despăgubirile aferente unei perioade când acesta era acționar

majoritar și nu perioada în litigiu, când acționar majoritar a

devenit compania Renault, respectiv în anul 1999;

- excepția

de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 70/2004, cu completări, act

normativ intuitiv persoane, cu menținerea motivării arătată

în dosarul de fond.

Revizuirea

este o cale extraordinară de atac, ce se judecă între

părțile din litigiul în care s-a pronunțat hotărârea

atacată și care poate fi formulată în temeiul unor motive expres

prevăzute de lege, respectiv art. 322 C. proc. civ., iar dezbaterile în

soluționare sunt limitate de art. 326 alin. (3) la admisibilitatea

revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare,

excepțiile de nulitate și cea privind situația juridică a

uneia dintre părți privesc fondul litigiului și exced cadrul

procesual al prezentei căi de atac.

Cererea de

sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă față

de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind

organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care

prevăd că excepția trebuie să vizeze

neconstituționalitatea unei norme care are legătură cu

soluționarea cauzei în orice fază a litigiului - norma legală

vizată prin excepție neavând legătură cu soluționarea

cererii de revizuire și cadrul procesual în care aceasta se judecă.

Pe aceleași considerente privind cadrul

procesual al litigiului de față, nu pot face obiect de analiză

motivele din cerere ce vizează probatoriul și fondul cauzei.

Nepronunțarea de către

instanța de recurs asupra unuia dintre motive și existența unui

erori materiale care ar fi determinat dezlegarea cauzei în fața sa nu pot

fi reclamate pe calea revizuirii, ci pe calea extraordinară a

contestației în anulare, potrivit art. 318 C. proc. civ.

Intimata C., a invocat nulitatea cererii de

revizuire, cu motivarea că nu sunt arătate motivele pe care aceasta

se întemeiază, excepție ce nu poate fi reținută

față de motivarea cererii, în care s-au invocat dispozițiile art.

322 pct. 2, pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. și s-au detaliat

argumentele care o susțin.

Asupra cererii de revizuire.

Față de dispozițiile art. 323 alin.

(1) C. proc. civ., competența de soluționare a cererii formulată

împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., aparține

acestei instanțe, urmând să se dispună în consecință.

Văzând dispozițiile art. 324 alin.

(1) pct. 1 și pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este

tardivă cererea

de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct.

2 și 7 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data

de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă.

cererii.

3.1. Motivul

reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ.

Urmare

constatării necompetenței în soluționarea cererii formulată

împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a tardivității

cererii formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I civilă, (reținută cu prioritate, în condițiile în care,

oricum, aceasta nu evocă fondul - cerință de admisibilitate

impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. - întrucât reflectă o

soluție de casare și trimitere spre rejudecare), acest motiv

urmează a fi analizat de Înalta Curte numai relativ la Decizia de recurs, nr.

2102 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte.

Prin

această decizie s-au respins recursurile formulate în cauză ca

nefondate, fără a se evoca fondul, așa cum impune art. 322 alin.

(1) C. proc. civ. - din considerente rezultând că s-a aplicat legea la

situația de fapt reținută de instanța de apel

relativ la

avizele din anul 1993, cu recunoașterea efectelor puterii de lucru

judecat, în aplicarea art. 315 C. proc. civ., efecte inclusiv în ceea ce

privește modalitatea de calcul a eficienței economice (criteriile

avute în vedere în stabilirea acesteia), însă fără a se evoca

fondul, cu motivarea că s-ar fi produs reclamantului o situație mai

grea în propriul recurs.

Oricum, nu

s-ar fi putut reține motivul de revizuire, atât ca extra petita (ultrapetita

în doctrina mai veche), cât și ca minus petita.

În ceea ce

privește extrapetita, pe de o parte această ipoteză vizează

pronunțarea de către instanță, din eroare, și asupra

unor lucruri care nu s-au cerut, iar pe de altă parte, instanța s-a

pronunțat în limitele în care a fost sesizată, stabilind

despăgubirile acordate în temeiul indicat de către reclamant - cum

s-a confirmat prin Decizia de recurs nr. 2102 din 1 noiembrie 2016 în analiza

motivului prevăzut de art. 304 pct. 6, ce sancționează acordarea

de către instanță a ceea ce nu s-a cerut, care a mai subliniat

și că modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor

ține de probarea situației de fapt pretinse iar nu de cele

arătate în cererea de chemare în judecată.

De altfel, inclusiv

revizuentul recunoaște aplicare normei valorificate - alin. (3), subliniind

însă numai aparența față de modul stabilire a drepturilor

și contestând, astfel, modul de aplicare a normei legale, ce excede

limitele de judecată a prezentei cereri, ce s-ar constitui astfel într-un

veritabil recurs la recurs.

Minus petita,

prin care se reclamă faptul că instanța nu s-a pronunțat

asupra cererilor privind dobânzile și cheltuielile de judecată, nu se

regăsește întrucât acest motiv are în vedere nepronunțarea

asupra unor cereri și nu neprimirea acestora de către

instanță, motivat.

Instanța

de recurs a reținut că sunt nefondate criticile referitoare la

neacordarea dobânzii legale (actualizări) la suma reprezentând

despăgubiri, având în vedere că prin decizia de casare pronunțată

în cauză în ciclul procesual anterior s-a considerat că, în mod

legal, nu a fost admisă această cerere, formulată tardiv, iar

aceste dispoziții sunt obligatorii în rejudecare, conform art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

S-a constatat

a fi nefondat și motivul de recurs prin care se critică soluția

compensării cheltuielilor de judecată, întrucât, contrar

susținerilor reclamantului, cererea sa de chemare în judecată a fost

admisă doar în parte, așa cum se menționează în mod expres

în decizia atacată, iar pârâta și intervenienta au formulat apărări

și cu privire la fondul pretențiilor, dovedirea și modul de

calcul al acestora, iar nu doar prin invocarea unor excepții, ceea ce a

justificat admiterea și a apelurilor acestora. Pe de altă parte, în

ultimul dosar s-au respins toate recursurile formulate.

Revizuentul

contestă, de fapt, statuarea în cauză asupra celor două cereri,

punând în discuție legalitatea acestora, chestiune ce excede limitelor de

judecată în fața prezentei instanțe.

3.2. Motivul

reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Urmare

constatării necompetenței în soluționarea cererii de revizuire

formulată împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016,

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, acest motiv urmează a fi analizat de Înalta Curte numai în

ceea ce privește deciziile de recurs.

În

susținerea cererii, revizuentul arată că prin Hotărârea nr

6 din 18 ianuarie 2017, comisia de disciplină Corpului Experților

Contabili și Contabililor Autorizați din România a admis plângerea

sa, formulată la data de 25 iulie 2016, referitoare la expertiza

contabilă realizată de expert contabil D., care a stat la baza

pronunțării Deciziei civile nr. 129/A/2016 a Curții de Apel

București și Deciziei civile nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Înscrisul

invocat vizează, date fiind și argumentele invocate în

susținere, Decizia civilă nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, mai puțin Decizia civilă

nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată anterior de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în

lipsa argumentelor care să vizeze prima decizie de recurs, cererea este

inadmisibilă.

În ceea e

privește Decizia nr. 2102 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă,

pe lângă faptul că aceasta nu evocă fondul - cerință

de admisibilitate impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., cum s-a

arătat, oricum înscrisul care o fundamentează nu îndeplinește

cerințele de admisibilitate impuse cumulativ de dispozițiile art. 322

pct. 5 C. proc. civ.

Fără

a intra în analiza de detaliu a celorlalte cerințe de admisibilitate

impuse de norma procedurală relativ la înscrisul care fundamentează

cererea de revizuire - să fie nou (adică să nu fi fost folosit în

procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată), să fi

existat la data la care s-a pronunțat hotărârea atacată (inclusiv

ca referindu-se la situații atestate de alte înscrisuri preexistente), să

fie probant/doveditor prin el însuși (să nu facă trimitere la un

alt mijloc de probă), să fie independent (să nu ducă la

reaprecierea probelor), să nu fi fost prezentat instanței în procesul

soluționat pentru că a fost reținut de partea

potrivnică/dintr-o împrejurare mai presus de voința părții

- nu este îndeplinită cerința ca acesta să fi fost determinant,

în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanța de recurs cu

ocazia judecării pricinii, soluția ar fi fost alta decât cea

pronunțată.

În acest

context, Înalta Curte constată că expertiza vizată nu a fundamentat

soluția pronunțată de instanța de recurs, care a

înlăturat modul de calcul din expertiză confirmat de instanța de

apel, aplicându-l pe cel protejat de lucru judecat și de dispozițiile

art. 315 C. proc. civ.

3.3.Motivul

reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

Urmare

constatării tardivității cererii de revizuire formulată

împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I

civilă, acest motiv susține cererea formulată împotriva Deciziei

nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția I civilă, și nr. 129/A

din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă.

Acest motiv

permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situația ca același

proces să fie judecat de două ori, pronunțându-se hotărâri

contradictorii, ceea ce înseamnă că este necesar ca cererea să

vizeze hotărâri pronunțate în același litigiu, respectiv în

condiții de triplă identitate de părți, obiect și

cauză.

- În

cauză nu este vorba de același litigiu, întrucât obiectul este

diferit.

Deși în

ambele litigii s-au solicitat despăgubirile cuvenite pentru utilizarea

realizării tehnice, pe același temei juridic, acestea sunt însă pentru

perioade diferite, care au relevat elemente particulare de determinare a

întinderii bazei de calcul, respectiv a eficienței economice în raport de

care se calculează despăgubirile solicitate - eficiența

economică, element esențial în soluționarea pretențiilor, nefiind

recunoscută ca un element de referință stabil, acesta putând varia

temporal.

În cauză

nu se poate discuta de autoritate de lucru judecat, ci efectele lucrului

judecat al celor statuate în litigiul anterior, printre care și modul de

determinare a eficienței economice, reprezentat de rezultatul număr

autoturisme x valoare eleron - repere ce sunt influențate și

determinate de particularități aferente perioadei pentru care sunt

solicitate.

- Se observă

totodată că în cel de-al doilea litigiu, prin prima decizie de

recurs, care s-a impus la rejudecarea finalizată prin cele două

decizii cenzurabile din perspectiva motivului de revizuire analizat, cu puterea

conferită de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța a

statuat asupra elementelor dezlegate în primul litigiu, care se bucură de

putere de lucru - ceea ce pune în discuție o altă cerință

de admisibilitate.

S-a

reținut că în noul litigiu nu se mai pot cerceta calitatea de autor

al realizării tehnice a reclamantului, procentul în care se stabilesc

drepturile acestuia și modul de stabilire a bazei de calcul, inclusiv

criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia (cu alte cuvinte, număr

autoturisme x valoare eleron) - elementul de diferențiere pentru perioada

dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de

calcul, respectiv a eficienței economice, element de referință

care nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite

circumstanțe particulare, care o determină, respectiv factorul

valoric ce intervine în perioada dedusă judecății și

eventuale intervenții asupra realizării tehnice.

Chiar

dacă, în parte, acestea au fost înlăturate în rejudecare prin decizia

de apel, statuările instanței au fost infirmate prin ultima decizie

de recurs, care a reținut că sunt fondate motivele de recurs

referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, conform art. 315 alin.

(1) C. proc. civ., în ceea ce privește dispozițiile deciziei de

casare prin care s-a reținut modul de calcul al despăgubirilor

și calificarea dată avizelor din 1993 în sensul că nu

reprezintă modificarea realizării tehnice.

Astfel,

cu referire la prima decizie de casare, prin Decizia nr. 2102 din 1 noiembrie 2016,

Înalta Curte a reținut că instanța de apel a ajuns la concluzia

că în 1997 au intervenit modificări ale realizării tehnice cu

încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei de casare, întrucât cu

privire la avizele din 1993 se reținuse în mod irevocabil că nu

reprezintă modificarea soluției tehnice. Or, dacă, prin

expertiza efectuată în rejudecare, s-a concluzionat că

modificările din 1997 sunt de același tip cu cele din 1993,

soluția nu putea fi decât în sensul că nici acestea nu

reprezintă modificarea soluției tehnice propuse de către

reclamant, și astfel eficiența economică nu este

influențată de cele susținute în cadrul apărării

recurentelor pârâtă și intervenientă cu privire la avizul din

1997.

Cu

referire la aceeași decizie anterioară de casare, instanța de

recurs a mai subliniat și că în stabilirea bazei de calcul a

despăgubirilor trebuia să se aibă în vedere modalitatea de

calcul a eficienței economice (criteriile avute în vedere în stabilirea

acesteia) abordată în litigiul în care s-a pronunțat sentința

civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș, adică, pentru cazul în

care nu s-au realizat intervenții asupra realizării tehnice, 50% din

valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse,

variabilele ambelor elemente fiind date de perioada pentru care se

solicită despăgubiri.

Ca

atare, s-a apreciat că modul de calcul abordat de instanța de apel în

rejudecare constând în diferența dintre costurile de producție

necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând reclamantului

și costurile de producție a capotei spate produsă prin

soluția modificată de pârâtă nu respectă indicațiile

obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. ale deciziei de casare,

dar această constatare nu poate duce la modificarea deciziei întrucât s-ar

produce o situație mai grea reclamantului în propriul recurs, cu

încălcarea art. 296 C. proc. civ. - aceasta deoarece dacă s-ar calcula

despăgubirile ca fiind 50% din valoarea eleronului înmulțită cu

numărul de mașini produse, elemente aferente perioadei pentru care se

solicită despăgubiri, conform datelor aflate la filele 896 (valoarea

eleronului) și 956 (numărul de mașini), din vol. IV al dosarului

curții de apel, s-ar ajunge la suma de 659.619,51 euro, care ar fi mai

mică decât suma acordată prin decizia atacată, de 832.436,61

euro.

Nu

s-a reținut de a doua instanță de recurs încălcarea art. 1203

C. civ. referitoare la prezumția simplă, în ceea ce privește

stabilirea valorii eleronului pentru perioada 1998-2004, având în vedere

că în realitate reclamantul critică modul de interpretare a probelor

administrate în cauză, iar nu greșita interpretare a acestei

prevederi legale, precum și că motivele de recurs de netemeinicie

prin care se solicită reinterpretarea coroborată și reaprecierea

probelor administrate în cauză, inclusiv cele prin care se contestă

valoarea eleronului din perioada care face obiectul litigiului, nu pot fi

încadrate în dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care

prevăd expres că în recurs nu pot fi invocate decât motive de

nelegalitate.

Prezenta

instanță constată totodată și că dezlegările

primei instanțe de recurs asupra elementelor care se bucură de lucru

judecat nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual, excedând limitele de

judecată a acestuia și constituind veritabile critici de recurs la o

decizie de recurs.

- Oricum, pentru

unele dintre statuările pentru care se reclamă încălcarea

puterii de lucru judecat, este exclusă orice analiză în lumina

motivului de revizuire invocat, întrucât instanța sesizată este

ținută să soluționeze pricina în limitele fixate de

reclamant.

Sunt avute în

vedere, astfel, temeiul juridic ce fundamentează pretenția în

despăgubire pentru utilizarea realizării tehnice (care oricum a fost

același în contextul în discuție, alin. (3) al normei, diferind

numerotarea în funcție de forma legii în vigoare), ce generează forma

de răspundere atrasă, și daunele interese (ce pot fi analizate

numai dacă instanța a fost legal sesizată în acest sens).

- Din

perspectiva normelor Convenției europene, în jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat în mod constant că

trebuie să se facă analiza și primirea cererilor de revizuire cu

maximă rigoare, dat fiind caracterul său de cale extraordinară

de atac, Convenția negarantând, ca atare, dreptul la revizuirea unui

proces

(Decizia din 11 iunie 2002 asupra admisibilității în

Cauza Costandache împotriva României).

Astfel,

posibilitatea unei revizuiri trebuie considerată ca

excepțională, cererile de revizuire necesitând o examinare

riguroasă

(Hotărârea în cauza Stoicescu împotriva României).

Totodată,

instanțele superioare nu trebuie să utilizeze puterea lor de

supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și

erorile judiciare, însă nu pentru a proceda la o nouă examinare în

fond a cauzei. Supravegherea nu trebuie să se transforme într-un apel

deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de

vedere asupra unui subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei

cauze. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă o cer motive

substanțiale și imperioase

(Hotărârile

din Cauza Bărcănescu împotriva României și Cauza Urbanovici împotriva

României).

Or,

în cauză, în raport de cele arătate anterior privind statuările

instanțelor, în limitele legalei învestiri, Înalta Curte constată

că motivele de revizuire formulate nu relevă argumente

substanțiale și imperioase de reexaminare și nicio

aparență de arbitrar cu privire la modul în care instanțele au

examinat cauza, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurii (a

se vedea și hotărârea în cauza Mitrea contra României).

Prin

redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în

urma unei cereri de revizuire formulate tardiv și anularea unei

hotărâri definitive favorabilă uneia dintre părți

ignoră principiul securității raporturilor juridice și, în

consecință, dreptul părții respective la un proces

echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție (Hotărârea în

Cauza Androne împotriva României).

Art. 1 parag.

1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu ar putea fi pus în discuție

nici în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului

soluționat prin Decizia nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a

declanșat rejudecarea cauzei, întrucât prin aceasta reclamantul nu a fost

lipsit de bun, ci s-a dispus rejudecarea cauzei tocmai pentru respectarea

principiului securității juridice față de cele dezlegate

irevocabil anterior, bunul fiind confirmat în continuare, intervenindu-se numai

asupra întinderii acestuia.

În

considerarea argumentelor mai sus arătate în aplicarea dispozițiilor

procedurale incidente în cadrul procesual al cauzei, Înalta Curte urmează

să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu

privire la neconstituționalitatea O.U.G. nr. 70/2004, astfel cum a fost

modificată și completată.

Respinge, ca

tardivă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct.

2 și 7 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data

de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția I civilă.

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322

pct.  5 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26

februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322

pct. 2 și 5 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 2102 din

1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă.

Respinge, ca

inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322

pct. 7 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 2102 din 1

noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă