ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 648/2017

Decizia nr. 648/2017 Asupra cererii de revizuire de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 200 din 16.2.2010, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a dispus după cum urmează: A respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății anterioare datei de 08 noiembrie 2001. A admis acțiunea precizată și a obligat pârâta și intervenienta la plata către reclamant a sumei de 4.089.304 dolari SUA în echivalent în lei la data plății la cursul de schimb al Băncii Naționale a României, reprezentând despăgubiri în sumă de 2.621.909 dolari SUA la care s-a adăugat dobânda de 6% pe an în valoare de 1.467.395 dolari SUA calculată conform criteriilor stabilite prin sentința nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș până la data de 26 ianuarie 2010, precum și la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2.621.909 dolari SUA începând cu data de 26 ianuarie 2010 și până la achitarea integrală a debitului.

A obligat pârâta și intervenienta la plata sumei de 539 lei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză și taxă judiciară de timbru, a luat act de solicitarea reclamantului privind posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat. Prin Decizia civilă nr. 269/A din data de 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 200 din 16 februarie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2006.

Au fost admise apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SA și apelanta-intervenientă C. împotriva aceleiași sentințe. A fost schimbată, în parte, sentința, în sensul că: A fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08 noiembrie 2001 și s-a admis, în parte, acțiunea, stabilindu-se cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta și intervenienta la suma de 941.319 dolari SUA, în lei, la cursul zilei plății. A fost înlăturată obligația de plată a dobânzii legale. S-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin Decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-au admis recursurile declarate de reclamantul A., pârâta SC B. SA și intervenienta C. împotriva Deciziei nr. 269/A din data de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea Intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, dispunându-se casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În rejudecare, prin Decizia nr. 129/A din 24 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de toate părțile. A schimbat, în parte, sentința, în sensul că: A respins excepția prescripției extinctive ca neîntemeiată și a admis, în parte, acțiunea.

A obligat pârâta SC B. SA la plata sumei de 832.436,61 euro în echivalent în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, urmând ca C. să plătească suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004. Au fost compensate cheltuielile de judecată. Prin Decizia nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de intervenienta C. împotriva Deciziei nr. 129/A din 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Reclamantul A. a formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 129/A din 29 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București și Deciziilor nr. 961 din 26 februarie 2013 și nr. 2102 din 1 noiembrie 2016 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, susținând următoarele motive: 1. Cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (ultra petita) și nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita).

Instanțele s-au pronunțat ultra petita, întrucât au admis acțiunea în parte pe un alt temei juridic și în alte limite procesuale față de cele stabilite de reclamant, și minus petita, întrucât nu au analizat cererea privind daunele moratorii deși au fost solicitate de către reclamant în mod expres în acțiune, înlăturând efectele puterii de lucru judecat derivate din sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1999 a Tribunalului Timiș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 562 din 12 februarie 2004, pronunțată de Înalta Curte. 1.1. Ultra petita.

Instanțele au admis în parte acțiunea pe un alt temei juridic - art. 73 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, care reglementează drepturi bănești, și nu pe temeiul juridic precizat de reclamant în cererea de judecată, art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, care reglementează dreptul la despăgubiri conform dreptului comun, ce implică și daune moratorii potrivit art. 1075 și art. 1084 și următoarele C. civ., și în alte limite procesuale decât cele stabilite de reclamant, contrar art. 129 alin. (6) C. proc. civ. Reclamantul a solicitat ca instanța să se pronunțe asupra obligației de plată a despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept de către pârâtă a realizării tehnice, temeiul juridic al cererii fiind art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 67, ulterior art. 73 ), art. 1075 și art. 1084 și urm. C. civ.

Dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 statuează asupra drepturilor bănești ce se cuvin autorului unei realizări tehnice stabilite prin contract încheiat între autor și unitate și nu asupra despăgubirilor, care se acordă în condițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991.

Cererea a fost motivată în fapt prin împrejurarea că pârâta a folosit realizarea tehnică fără contractul prevăzut de art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 și după data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 329 din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 562/2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, reclamantul arătând că este îndreptățit să primească despăgubiri (daune compensatorii și daune moratorii) pentru perioada în care pârâta a obținut venituri din folosirea realizării tehnice, pe baza acelorași criterii, stabilite cu putere de lucru judecat, care au fost avute în vedere la pronunțarea primului titlului executoriu, respectiv sentința Tribunalului Timiș.

Cu toate acestea, instanța de apel și instanța de recurs au calificat cererea de chemare în judecată ca o acțiune având ca obiect despăgubiri, raportându-se, aparent, la dispozițiile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, însă, concret, prin hotărârile pronunțate au analizat obiectul cererii de chemare în judecată ca fiind drepturi bănești și o altă cauză juridică, un alt temei juridic. Contrar motivării reținute în hotărârea Curții de Apel, reclamantul nu a solicitat drepturi bănești sub formă de prestație succesivă, adică 50% lunar din eficiența economică, ci despăgubiri (integrale) pe întreaga perioada 1998-2004 în care pârâta a utilizat soluția tehnică fără contract, în raport de eficiența economică realizată.

Obligația pârâtei stabilită cu titlu definitiv și irevocabil prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, aceea de a încheia contract cu autorul realizării tehnice și stabilirea drepturilor bănești, ce trebuiau să fie fixate în contract în proporție de 50 % lunar din valoarea eficientei economice, se referă la aplicarea art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 și nu la aplicarea art. 72 alin. (3) din aceeași lege, cum în mod greșit a fost calificat temeiul juridic al acțiunii și cadrul procesual. Reclamantul avea posibilitatea sesizării instanței cu o cerere având ca obiect plata drepturilor bănești în proporție de 50% lunar din valoarea eficientei economice, întemeiată pe dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 numai în ipoteza încheierii contractului și nerespectării clauzelor contractuale de către pârâtă.

Cererea având ca obiect despăgubiri pentru utilizarea realizării tehnice și pentru nerespectarea obligației de a încheia contract are o altă cauză juridică, respectiv art. 72 alin. (3) (fost art. 67 ulterior art. 73) din Legea nr. 64/1991, raportat la dispozițiile art. 1075 art. 1084 C. civ., art. 1088 C. civ., părțile nefiind în relații contractuale. Motivând că „modul de determinare a cuantumului despăgubirilor ține de probarea situației de fapt pretinse iar nu de obiectul cererii de chemare în judecată" fără a se analiza temeiul juridic al cererii de chemare în judecata, deci cauza juridică, instanțele nu s-au pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în judecată în limitele în care reclamantul a formulat cererea sa.

1.2. Minus petita; Reclamantul a solicitat acordarea despăgubirilor (daunele compensatorii și moratorii), în temeiul art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 (fost art. 67, ulterior art. 73), art. 1075 și art. 1084 și următoarele C. civ., conform titlului executoriu, respectiv sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1999, pronunțată de Tribunalul Timiș. Deși cererea având ca obiect daune moratorii a fost formulată în cauză, aceasta nu a fost soluționată de instanțe.

Fără a observa conținutul integral al cererii de chemare în judecată formulata în prezentul litigiu, la fel ca și în cauza anterioară, soluționată irevocabil prin sentința civila nr. 329/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș și Decizia civilă nr. 562/2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, atât în Decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia civilă nr. 129/A/2016 pronunțată de Curtea de Apel București, dar și în Decizia nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a constatat eronat că aceasta cerere nu a fost formulată cu ocazia judecății în fond.

Reclamantul a arătat în cererea formulată la data de 9 noiembrie 2004, pe rolul Tribunalului Argeș, că obligarea pârâtei la aceste despăgubiri este efectul încălcării de către pârâtă a dreptului de proprietate industrială, utilizării realizării tehnice și nerespectării obligației de a încheia contract cu acesta, iar în conformitate cu dispozițiile art. 1075 C. civ., art. 1084 C. civ. și art. 1088 C. civ. este îndreptățit la despăgubiri, reprezentând pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, concret daunele moratorii - dobânda legală. Deși au constatat irevocabil aplicarea dispozițiilor art. 1201 C. civ. cu privire la principiul puterii de lucru judecat, referitor la criteriile juridice și tehnico-economice de stabilire a despăgubirilor, neobservând că reclamantul a solicitat aplicarea dispozițiilor dreptului comun în materia daunelor moratorii - art. 1075, art. 1084 și art. 1088 V.C.C.

- instanțele de recurs nu s-au pronunțat asupra acestei cereri și nici asupra motivului de recurs. În condițiile în care precizarea unei sume cu ocazia formulării cererii de recurs s-a motivat că reprezintă o precizare a cuantumului obiectului acțiunii, care a fost admisă în parte, pentru a se justifica o compensare nelegală a cheltuielilor de judecată, este evident că cererea privind plata daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, deși a fost formulată cu ocazia investirii instanței, printr-o greșeală evidentă materială și ca efect al neobservării conținutului cererii de chemare în judecată, instanțele nu au analizat-o. Prin cele trei hotărâri atacate nu s-au acordat daunele interese solicitate legal și nici cheltuielile de judecată și, în consecință, s-a acordat mai puțin decât s-a cerut.

2. Cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. După pronunțarea hotărârii a obținut un înscris care nu a putut fi prezentat, mai presus de voința sa, respectiv Hotărârea Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România nr 6 din 18 ianuarie 2017, prin care i s-a admis plângerea și s-a statuat că expertiza contabilă realizată de expert contabil D. nu a avut drept suport documente primare și înregistrarea evenimentelor și tranzacțiilor în contabilitate, așa cum prevede Standardul profesional nr 35. În aceste condiții, expertiza contabilă este nulă.

Expertiza efectuată în cauză a stat la baza pronunțării Deciziei civile nr. 129/A/2016 a Curții de Apel București și Deciziei civile nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au statuat cu privire la cuantumul despăgubirilor în mod nelegal și eronat, stabilind că acestea sunt de 832.436,61, ce reprezintă jumătate din suma de 1.664.873,22, cât sunt economiile SC B. SA realizate din aplicarea soluției tehnice proprii din avizul din 22 octombrie 1993, în perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004. Astfel cum a arătat în obiecțiunile formulate și în motivele de recurs, expertiza contabilă efectuată de expert D. este lovită de nulitate, întrucât este în contradicție cu întreg probatoriul dosarului, inclusiv cu actele emise de pârâta SC B. SA, iar experta a concluzionat fără să aibă competență că soluția tehnică ce îi aparține nu s-a mai folosit după 01 ianuarie 1998. Concluziile prezentate de expertă au reprezentat temeiul de fapt și de drept al stabilirii despăgubirilor, care, cu încălcarea autorității de lucru judecat, au statuat că realizarea tehnică a suferit modificări, deși acest fapt a fost tranșat definitiv și irevocabil prin Decizia civilă nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că nu au intervenit niciun fel de modificări asupra realizării tehnice.

Actele care au stat la baza expertizei, respectiv situațiile comparative unilaterale ale pârâtei SC B. SA, adresa din 14 februarie 1998 a pârâtei SC B. SA și adresa unilaterala a SC E. SA, din 23 februarie 2015, referitor la prețul eleronului, fără ca acestea să fie însoțite de documente contabile, au stat la baza pronunțării hotărârilor judecătorești supuse revizuirii - detaliindu-se argumentele pentru care se contestă cele două adrese. Având în vedere că soluția tehnică ce îi aparține nu a fost schimbată, nici eficiența economică nu a fost modificată, iar modalitatea de calcul a despăgubirilor pentru perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004 de utilizare ilegală de către pârâtă se impune cu putere de lucru judecat, conform sentinței civile nr. 329/PI/1998 pronunțată Tribunalul Timiș.

3. Cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Cele trei hotărâri pronunțate în cea de a doua procedură sunt potrivnice cu Hotărârile nr. 562/2004 a Înaltei Curți și nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș, pronunțate în prima procedură. În Decizia de casare nr. 961/2013 instanța stabilește că nu se pot admite contestații privind realizarea tehnică ce îi aparține sub aspectul ca aceasta a fost modificată prin avizul din 1993, întrucât acesta a fost cercetat și statuat în sentința nr. 329 din 21 aprilie 1998 (pag.

33), iar ulterior, contrazicându-se și încălcând puterea de lucru judecat, a dispus cercetarea și aplicarea consecințelor avizelor din 1993, statuând irevocabil și potrivnic sieși să se verifice dacă a intervenit vreo modificare a realizării tehnice în baza avizului din 1997, adică din 26 septembrie 1997, adică a avizelor din 1993 invocate, neobservând că mențiunile de pe prima pagină a avizului (pag 35). S-a mai reținut că dezlegările privind calitatea de autor al realizării tehnice în discuție a reclamantului recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de determinare a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți.

În Decizia nr. 2102/2016 a Înaltei Curți se statuează irevocabil că soluțiile din avizul din 1993 nu modifică realizarea tehnică ce aparține reclamantului, iar modalitatea de calcul a despăgubirilor este cea dată de sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, subliniindu-se și că în stabilirea bazei de calcul a despăgubirilor trebuia să se aibă în vedere modalitatea de calcul a eficientei economice (criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia) abordată în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș.

Prin sentința civilă 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, irevocabilă, s-au stabilit cu putere de lucru judecat următoarele fapte și împrejurări: - realizarea tehnică este nouă și utilă societății, așa cum prevede alin. (1) al art. 67 (art72 ulterior art. 73) din Legea 64/1991; - autorul realizării tehnice ca fiind reclamantul; - apărarea (unică) de fond a pârâtei SC B. SA cu privire la modificarea soluției tehnice ce îi aparține, prin micșorarea adâncimii de ambutisare cu 10 mm în zona eleronului din 22 octombrie 1993, a fost respinsă în mod irevocabil; - economia pe autoturism la data de 01 martie 1992 (data intrării în fabricație a realizării tehnice) este de 41,16 dolari sau 8151 lei; - pârâta SC B. SA a încălcat alin. (1) și alin. (2) al art. 67 din Legea nr. 64/1991, respectiv nu a încheiat contractul și a ignorat autorul, astfel încât, conform alin. (3) din același articol din lege, este obligată la despăgubiri; - pârâta SC B. SA, conform alin. (3) al art. 67 din Legea nr. 64/1991 a fost obligată la plata despăgubirilor de 120,25 miliarde lei (14,146 milioane dolari SUA la 21 aprilie 1998) pentru perioada de utilizare fără contract, aferentă 01 martie 1992-31 decembrie 1997, cu un total de auto fabricate de 291.099 buc.

- despăgubirile au fost stabilite ca fiind formate din paguba suferită de 101.5 miliarde lei ROL (damnum emergens - 291.099 buc. X 41 dolari/buc - 11.935.059 dolari, 11.935.059 dolari x 8.500 lei/dolar=101.448.001.500 lei) și beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cessans, conform art. 1075 C. civ. coroborat cu art. 1084 C. civ.) și de 18,5 miliarde lei corespondentă dobânzii legale de 6%/an, cu capitalizare aplicată economiilor lunare stabilite în dolari SUA; - modalitatea de calcul a fost statuată irevocabil ca fiind actualizarea economiilor lunare stabilite în dolari SUA (produsul dintre numărul capote fabricate lunar și economia de 41,16 dolari/buc) cu dobânda legala la devize convertibile de 6%an cu capitalizare și transformare la data pronunțării în moneda națională; - obligația de plată a fost stabilită în moneda naționala lei.

Prin Decizia civilă nr. 129/A din 24 februarie 2016 pronunțată în rejudecare de Curtea de Apel București, Deciziile civile nr. 961 din 26 februarie 2013 și nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 pronunțate de Înalta Curte s-au stabilit următoarele fapte și împrejurări, instanța având la baza expertiza tehnică F. și expertiza contabilă D.: - autorul realizării tehnice în perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004 este pârâta SC B. SA, care prin avizul din 1997 a îmbunătățit și perfecționat realizarea tehnică ce a aparținut lui A.; - dacă după 01 ianuarie 1998 s-ar fi folosit soluția lui A., pârâta ar fi avut pierderi de 86.913,42 euro; - după 01 ianuarie 1998 soluția lui A. nu s-a mai folosit în forma inițială, ci îmbunătățită prin soluția din avizul din 1997; - soluția pârâtei din avizul de modificare din 22 octombrie 1993, avizată în producția de serie prin avizul din 26 septembrie 1997, prin care se reduce adâncimea de ambutisare cu 10 mm, a determinat eficiența economică care a redus cheltuielile de producție și a scăzut rebuturile; - prețul eleronului în perioada 01 ianuarie 1998-24 iulie 2004 este de 7 euro/buc în 1998, 5,67 euro/buc în 1999, 5 euro/buc în 2000, 4 euro/buc în 2001, 4,1 euro/buc în 2002, 4,1 euro/buc 2003 și 4,45 euro/buc în 2004, după actul unilateral din 23 februarie 2015, nesusținut de documente contabile primare al SC E. SA Pitești,

act fals în înscrisuri sub semnătura privată; - prețul eleronului a scăzut datorită scăderii spumei poliuretanice și pieței de desfacere; - modul de stabilire a drepturilor bănești este diferența în costuri între soluția lui A. și soluția x din avizul din 1993; - valoarea economiei aduse de soluția pârâtei din avizul de modificare din 1993 este conform expertizei contabile D. de 1.664.873,22 euro, iar 50% din acesta este de 832.436,61 euro; - procentul cuvenit autorului realizării tehnice este de 50% din eficienta economica și a fost stabilit prin Decizia de casare nr. 961/2013; - dobânda legală nu se acordă întrucât a fost respinsă prin Decizia de casare nr. 961/2013 a Înaltei Curți, pe motiv ca nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecata, ci tardiv.

Comparând statuările irevocabile, se disting statuările potrivnice din a doua procedură, care au încălcat efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, după cum urmează: - temeiul legal al acordării despăgubirilor - în primul ciclu procesual i s-au acordat despăgubiri conform art. 67 alin. (3) (art. 72 și ulterior art. 73) din Legea nr. 64/1991, iar în ciclul actual i s-au acordat în temeiul art. 72 alin. (1) (fost art. 67 ulterior art. 73) din Legea nr. 64/1991.

Deși instanțele au reținut aparent corect temeiul juridic al acțiunii, respectiv art. 72 alin. (3) (art. 67 ulterior 73) din Legea nr. 64/1991, în realitate nu i-au dat eficiență juridică, argumentând soluțiile date, prin raportare la hotărârile judecătorești pronunțate anterior în cauză asupra cererii privind obligația pârâtei de a încheia contract, având ca temei juridic dispozițiile art. 72 alin. (1). - calitatea de autor - în primul ciclu procesual a fost considerat autor, iar în actualul autor al realizării a fost considerată pârâta care, a fost obligată, fără să se indice cui, să plătească despăgubiri de 832.436,71 euro.

În Decizia civilă nr. 129/A din 24 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București s-a reținut că „avizul din 1997 (fost din 1993) a intervenit asupra soluției propusă de reclamant prin modificarea cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor de producție și a rebuturilor la realizarea tablei pentru capotă spate a autoturismului x". În Decizia nr. 2102/2016 se statuează contrar, că soluțiile din avizele din 1993 nu modifică realizarea tehnică a reclamantului și implicit încălcarea puterii de lucru judecat a cercetării acestora. Dacă anumite adăugiri sau corectări ale elementelor principale au avut loc anterior anului 1998 și nu ulterior, chiar înainte de emiterea avizului din 1997, era necesar ca, în rejudecare, instanța să analizeze în ce măsură acestea reprezintă modificări ale soluției tehnice care să-i schimbe caracterul de noutate, recunoscut în primul litigiu, în aplicarea art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991.

Întrucât nu a fost înlăturat caracterul de noutate al realizării tehnice, evident că nu se poate discuta despre modificări de natură a influența modul de calcul al eficienței economice, situație confirmată cu raportul de control din 17 mai 1996 al capotelor realizate, conform avizului din 1993, prin care s-a arătat anul când modificarea a fost finalizată, respectiv 17 mai 1996 (acesta fiind momentul în care capota spate, conform avizului din 1993 a fost folosită în fabricație și nu ulterior datei de 1 ianuarie 1998). - economia pe autoturism - în primul ciclu procesual economia a fost statuată la 41 dolari/auto, iar în actualul ciclu procesual economia a fost statuată de la 7 euro/auto în 1998, la 4 euro/auto în 2004. - modalitatea de calcul a despăgubirilor - în primul ciclu procesual modalitatea de calcul a despăgubirilor a fost stabilită ca fiind actualizarea economiilor lunare stabilite în dolari SUA (produsul dintre numărul capote fabricate lunar și economia de 41,16 dolari/buc) cu dobânda legală la devize convertibile de 6%/an cu capitalizare și transformare la data pronunțării în moneda națională, iar în actualul ca fiind 50% din diferența de costuri dintre soluția x și soluția A., cu toate că instanța supremă a statuat irevocabil că realizarea tehnică nu a fost modificată, iar soluția x nu există.

- criteriul de determinare a despăgubirilor, reprezentând procentul lunar de 50 % din valoarea eficienței economice. Acesta nu reprezintă în fapt și în drept elementul de fundament al acordării despăgubirilor către reclamant pe tărâmul dispozițiilor art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, astfel cum s-a reținut în hotărârile atacate, acesta fiind stabilit în considerarea executării obligației de a încheia contract pe tărâmul dispozițiile art. 72 alin. (1) din Legea nr. 64/1991, ce nu a format obiectul celui de-al doilea litigiu. - daunele interese - în primul ciclu procesual i s-au acordat daune interese conform art. 1075 și 1084 C. civ., iar în actualul ciclu au fost respinse pe motiv greșit că le-a cerut tardiv.

Prin Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a statuat că în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu, principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca efect al executării eșalonate a titlurilor executorii, impunând și remedierea celui de-al doilea element constitutiv al prejudiciului, prin acordarea beneficiului de care a fost lipsit (lucrum cessans), respectiv daune-interese moratorii, sub forma dobânzii legale.

Art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 arată că încălcarea prevederilor alin. (1) și (2) atrage obligația unității de a plăti despăgubiri autorului potrivit dreptului comun, despăgubirile determinându-se în funcție de rezultatele economice obținute de unitate, iar dreptul comun în materia despăgubirilor este reprezentat de dispozițiile art. 1075 și art. 1084 C. civ., în raport de care, astfel cum s-a statuat cu putere de lucru judecat în cauza anterioară și în Decizia nr. 2/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, cuprind pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit. - calificarea răspunderii - în prima procedură pârâtei i s-a reținut o răspundere civilă delictuală cu despăgubire integrală, iar în actuala o răspundere contractuală, fiind obligată la despăgubiri de 50% din eficiența economică.

Cum temeiul juridic al celor două cereri de chemare în judecată formulate de către reclamant este identic, art. 67 alin. (1), alin. (2) și (3) (art. 72, ulterior 73) din Legea nr. 64/1991 (în prima cerere dedusă judecății), art. 72 alin. (3) (fost art. 67, ulterior art. 73 ) din aceeași lege republicată (în cea de-a doua cerere dedusă judecății) și art. 1075 art. 1084 C. civ., pronunțarea hotărârilor din cel de-al doilea litigiu cu înlăturarea efectelor principiului puterii de lucru judecat din primul litigiu, cu privire la aceeași cauza, același temei juridic și același act (realizarea tehnică proprietatea reclamantului revizuent), a încălcat dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului privind respectarea procedurii echitabile și principiul securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, în Cauza Gridan și alții împotriva României, Curtea Europeană a arătat că atribuțiile de control ale instanțelor superioare ar trebui exercitate pentru a repara erorile judiciare și pe cele procedurale, în vreme ce în cauza Mitrea a statuat că cerințele securității juridice nu sunt absolute, în anumite circumstanțe, redeschiderea procedurilor putând fi cea mai adecvată măsura reparatorie în cazul în care cerințele art. 6 nu au fost respectate. Prealabil soluționării cererii de revizuire, din perspectiva dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ. (care limitează dezbaterile la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază) și a apărărilor formulate prin întâmpinări, sunt necesare anumite precizări generate de cadrul procesual al litigiului de față.

Revizuentul a depus la dosar o cerere prin care a invocat: - excepția nulității absolut a tuturor actelor de procedură dispuse și realizate pe parcursul judecății, care au legătură cu faptele și împrejurările generate de avizul de modificare din 22 octombrie 1993, lansat în producție prin avizul de lucru din 26 septembrie 1997, a cărui cercetare s-a făcut cu încălcarea puterii de lucru judecat; - excepția nulității absolute a tuturor hotărârilor derivate, care au legătură cu faptele și împrejurările generate de avizul de modificare din 22 octombrie 1993, lansat în producție prin avizul de lucru din 26 septembrie 1997, a cărui cercetare s-a făcut cu încălcarea puterii de lucru judecat, hotărâri care nu pot avea o existență legală de sine stătătoare; - excepția lipsei capacității procesuale pasive prin lipsa de interes a C., respectiv lipsa de interes a Statului român, întrucât O.U.G.

nr. 70/2004 viza despăgubirile aferente unei perioade când acesta era acționar majoritar și nu perioada în litigiu, când acționar majoritar a devenit compania Renault, respectiv în anul 1999; - excepția de neconstituționalitate a O.U.G. nr. 70/2004, cu completări, act normativ intuitiv persoane, cu menținerea motivării arătată în dosarul de fond. Revizuirea este o cale extraordinară de atac, ce se judecă între părțile din litigiul în care s-a pronunțat hotărârea atacată și care poate fi formulată în temeiul unor motive expres prevăzute de lege, respectiv art. 322 C. proc. civ., iar dezbaterile în soluționare sunt limitate de art. 326 alin. (3) la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază.

Prin urmare, excepțiile de nulitate și cea privind situația juridică a uneia dintre părți privesc fondul litigiului și exced cadrul procesual al prezentei căi de atac. Cererea de sesizare a Curții Constituționale este inadmisibilă față de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, care prevăd că excepția trebuie să vizeze neconstituționalitatea unei norme care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului - norma legală vizată prin excepție neavând legătură cu soluționarea cererii de revizuire și cadrul procesual în care aceasta se judecă. Pe aceleași considerente privind cadrul procesual al litigiului de față, nu pot face obiect de analiză motivele din cerere ce vizează probatoriul și fondul cauzei.

Nepronunțarea de către instanța de recurs asupra unuia dintre motive și existența unui erori materiale care ar fi determinat dezlegarea cauzei în fața sa nu pot fi reclamate pe calea revizuirii, ci pe calea extraordinară a contestației în anulare, potrivit art. 318 C. proc. civ. Intimata C., a invocat nulitatea cererii de revizuire, cu motivarea că nu sunt arătate motivele pe care aceasta se întemeiază, excepție ce nu poate fi reținută față de motivarea cererii, în care s-au invocat dispozițiile art. 322 pct. 2, pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ. și s-au detaliat argumentele care o susțin. Asupra cererii de revizuire. 1. Competența de soluționare. Față de dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc.

civ., competența de soluționare a cererii formulată împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., aparține acestei instanțe, urmând să se dispună în consecință. 2. Termenul de formulare. Văzând dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 1 și pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este tardivă cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 și 7 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. 3. Admisibilitatea cererii. 3.1. Motivul reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc.

civ. Urmare constatării necompetenței în soluționarea cererii formulată împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a tardivității cererii formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, (reținută cu prioritate, în condițiile în care, oricum, aceasta nu evocă fondul - cerință de admisibilitate impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ. - întrucât reflectă o soluție de casare și trimitere spre rejudecare), acest motiv urmează a fi analizat de Înalta Curte numai relativ la Decizia de recurs, nr. 2102 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte.

Prin această decizie s-au respins recursurile formulate în cauză ca nefondate, fără a se evoca fondul, așa cum impune art. 322 alin. (1) C. proc. civ. - din considerente rezultând că s-a aplicat legea la situația de fapt reținută de instanța de apel relativ la avizele din anul 1993, cu recunoașterea efectelor puterii de lucru judecat, în aplicarea art. 315 C. proc. civ., efecte inclusiv în ceea ce privește modalitatea de calcul a eficienței economice (criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia), însă fără a se evoca fondul, cu motivarea că s-ar fi produs reclamantului o situație mai grea în propriul recurs. Oricum, nu s-ar fi putut reține motivul de revizuire, atât ca extra petita (ultrapetita în doctrina mai veche), cât și ca minus petita.

În ceea ce privește extrapetita, pe de o parte această ipoteză vizează pronunțarea de către instanță, din eroare, și asupra unor lucruri care nu s-au cerut, iar pe de altă parte, instanța s-a pronunțat în limitele în care a fost sesizată, stabilind despăgubirile acordate în temeiul indicat de către reclamant - cum s-a confirmat prin Decizia de recurs nr. 2102 din 1 noiembrie 2016 în analiza motivului prevăzut de art. 304 pct. 6, ce sancționează acordarea de către instanță a ceea ce nu s-a cerut, care a mai subliniat și că modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor ține de probarea situației de fapt pretinse iar nu de cele arătate în cererea de chemare în judecată.

De altfel, inclusiv revizuentul recunoaște aplicare normei valorificate - alin. (3), subliniind însă numai aparența față de modul stabilire a drepturilor și contestând, astfel, modul de aplicare a normei legale, ce excede limitele de judecată a prezentei cereri, ce s-ar constitui astfel într-un veritabil recurs la recurs. Minus petita, prin care se reclamă faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra cererilor privind dobânzile și cheltuielile de judecată, nu se regăsește întrucât acest motiv are în vedere nepronunțarea asupra unor cereri și nu neprimirea acestora de către instanță, motivat.

Instanța de recurs a reținut că sunt nefondate criticile referitoare la neacordarea dobânzii legale (actualizări) la suma reprezentând despăgubiri, având în vedere că prin decizia de casare pronunțată în cauză în ciclul procesual anterior s-a considerat că, în mod legal, nu a fost admisă această cerere, formulată tardiv, iar aceste dispoziții sunt obligatorii în rejudecare, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. S-a constatat a fi nefondat și motivul de recurs prin care se critică soluția compensării cheltuielilor de judecată, întrucât, contrar susținerilor reclamantului, cererea sa de chemare în judecată a fost admisă doar în parte, așa cum se menționează în mod expres în decizia atacată, iar pârâta și intervenienta au formulat apărări și cu privire la fondul pretențiilor, dovedirea și modul de calcul al acestora, iar nu doar prin invocarea unor excepții, ceea ce a justificat admiterea și a apelurilor acestora.

Pe de altă parte, în ultimul dosar s-au respins toate recursurile formulate. Revizuentul contestă, de fapt, statuarea în cauză asupra celor două cereri, punând în discuție legalitatea acestora, chestiune ce excede limitelor de judecată în fața prezentei instanțe. 3.2. Motivul reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. Urmare constatării necompetenței în soluționarea cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, acest motiv urmează a fi analizat de Înalta Curte numai în ceea ce privește deciziile de recurs.

În susținerea cererii, revizuentul arată că prin Hotărârea nr 6 din 18 ianuarie 2017, comisia de disciplină Corpului Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România a admis plângerea sa, formulată la data de 25 iulie 2016, referitoare la expertiza contabilă realizată de expert contabil D., care a stat la baza pronunțării Deciziei civile nr. 129/A/2016 a Curții de Apel București și Deciziei civile nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Înscrisul invocat vizează, date fiind și argumentele invocate în susținere, Decizia civilă nr. 2102 din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, mai puțin Decizia civilă nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată anterior de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în lipsa argumentelor care să vizeze prima decizie de recurs, cererea este inadmisibilă.

În ceea e privește Decizia nr. 2102 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, pe lângă faptul că aceasta nu evocă fondul - cerință de admisibilitate impusă de art. 322 alin. (1) C. proc. civ., cum s-a arătat, oricum înscrisul care o fundamentează nu îndeplinește cerințele de admisibilitate impuse cumulativ de dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Fără a intra în analiza de detaliu a celorlalte cerințe de admisibilitate impuse de norma procedurală relativ la înscrisul care fundamentează cererea de revizuire - să fie nou (adică să nu fi fost folosit în procesul în care s-a pronunțat hotărârea atacată), să fi existat la data la care s-a pronunțat hotărârea atacată (inclusiv ca referindu-se la situații atestate de alte înscrisuri preexistente), să fie probant/doveditor prin el însuși (să nu facă trimitere la un alt mijloc de probă), să fie independent (să nu ducă la reaprecierea probelor), să nu fi fost prezentat instanței în procesul soluționat pentru că a fost reținut de partea potrivnică/dintr-o împrejurare mai presus de voința părții - nu este îndeplinită cerința ca acesta să fi fost determinant, în sensul că dacă ar fi fost cunoscut de instanța de recurs cu ocazia judecării pricinii, soluția ar fi fost alta decât cea pronunțată.

În acest context, Înalta Curte constată că expertiza vizată nu a fundamentat soluția pronunțată de instanța de recurs, care a înlăturat modul de calcul din expertiză confirmat de instanța de apel, aplicându-l pe cel protejat de lucru judecat și de dispozițiile art. 315 C. proc. civ. 3.3.Motivul reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. Urmare constatării tardivității cererii de revizuire formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, acest motiv susține cererea formulată împotriva Deciziei nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, și nr. 129/A din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Acest motiv permite revizuirea în cazul în care se ajunge la situația ca același proces să fie judecat de două ori, pronunțându-se hotărâri contradictorii, ceea ce înseamnă că este necesar ca cererea să vizeze hotărâri pronunțate în același litigiu, respectiv în condiții de triplă identitate de părți, obiect și cauză. - În cauză nu este vorba de același litigiu, întrucât obiectul este diferit. Deși în ambele litigii s-au solicitat despăgubirile cuvenite pentru utilizarea realizării tehnice, pe același temei juridic, acestea sunt însă pentru perioade diferite, care au relevat elemente particulare de determinare a întinderii bazei de calcul, respectiv a eficienței economice în raport de care se calculează despăgubirile solicitate - eficiența economică, element esențial în soluționarea pretențiilor, nefiind recunoscută ca un element de referință stabil, acesta putând varia temporal.

În cauză nu se poate discuta de autoritate de lucru judecat, ci efectele lucrului judecat al celor statuate în litigiul anterior, printre care și modul de determinare a eficienței economice, reprezentat de rezultatul număr autoturisme x valoare eleron - repere ce sunt influențate și determinate de particularități aferente perioadei pentru care sunt solicitate. - Se observă totodată că în cel de-al doilea litigiu, prin prima decizie de recurs, care s-a impus la rejudecarea finalizată prin cele două decizii cenzurabile din perspectiva motivului de revizuire analizat, cu puterea conferită de dispozițiile art. 315 C. proc. civ., instanța a statuat asupra elementelor dezlegate în primul litigiu, care se bucură de putere de lucru - ceea ce pune în discuție o altă cerință de admisibilitate.

S-a reținut că în noul litigiu nu se mai pot cerceta calitatea de autor al realizării tehnice a reclamantului, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia și modul de stabilire a bazei de calcul, inclusiv criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia (cu alte cuvinte, număr autoturisme x valoare eleron) - elementul de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice, element de referință care nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, care o determină, respectiv factorul valoric ce intervine în perioada dedusă judecății și eventuale intervenții asupra realizării tehnice.

Chiar dacă, în parte, acestea au fost înlăturate în rejudecare prin decizia de apel, statuările instanței au fost infirmate prin ultima decizie de recurs, care a reținut că sunt fondate motivele de recurs referitoare la încălcarea puterii de lucru judecat, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește dispozițiile deciziei de casare prin care s-a reținut modul de calcul al despăgubirilor și calificarea dată avizelor din 1993 în sensul că nu reprezintă modificarea realizării tehnice. Astfel, cu referire la prima decizie de casare, prin Decizia nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, Înalta Curte a reținut că instanța de apel a ajuns la concluzia că în 1997 au intervenit modificări ale realizării tehnice cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei de casare, întrucât cu privire la avizele din 1993 se reținuse în mod irevocabil că nu reprezintă modificarea soluției tehnice.

Or, dacă, prin expertiza efectuată în rejudecare, s-a concluzionat că modificările din 1997 sunt de același tip cu cele din 1993, soluția nu putea fi decât în sensul că nici acestea nu reprezintă modificarea soluției tehnice propuse de către reclamant, și astfel eficiența economică nu este influențată de cele susținute în cadrul apărării recurentelor pârâtă și intervenientă cu privire la avizul din 1997. Cu referire la aceeași decizie anterioară de casare, instanța de recurs a mai subliniat și că în stabilirea bazei de calcul a despăgubirilor trebuia să se aibă în vedere modalitatea de calcul a eficienței economice (criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia) abordată în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș, adică, pentru cazul în care nu s-au realizat intervenții asupra realizării tehnice, 50% din valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse, variabilele ambelor elemente fiind date de perioada pentru care se solicită despăgubiri.

Ca atare, s-a apreciat că modul de calcul abordat de instanța de apel în rejudecare constând în diferența dintre costurile de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând reclamantului și costurile de producție a capotei spate produsă prin soluția modificată de pârâtă nu respectă indicațiile obligatorii, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. ale deciziei de casare, dar această constatare nu poate duce la modificarea deciziei întrucât s-ar produce o situație mai grea reclamantului în propriul recurs, cu încălcarea art. 296 C. proc. civ.

- aceasta deoarece dacă s-ar calcula despăgubirile ca fiind 50% din valoarea eleronului înmulțită cu numărul de mașini produse, elemente aferente perioadei pentru care se solicită despăgubiri, conform datelor aflate la filele 896 (valoarea eleronului) și 956 (numărul de mașini), din vol. IV al dosarului curții de apel, s-ar ajunge la suma de 659.619,51 euro, care ar fi mai mică decât suma acordată prin decizia atacată, de 832.436,61 euro. Nu s-a reținut de a doua instanță de recurs încălcarea art. 1203 C. civ.

referitoare la prezumția simplă, în ceea ce privește stabilirea valorii eleronului pentru perioada 1998-2004, având în vedere că în realitate reclamantul critică modul de interpretare a probelor administrate în cauză, iar nu greșita interpretare a acestei prevederi legale, precum și că motivele de recurs de netemeinicie prin care se solicită reinterpretarea coroborată și reaprecierea probelor administrate în cauză, inclusiv cele prin care se contestă valoarea eleronului din perioada care face obiectul litigiului, nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd expres că în recurs nu pot fi invocate decât motive de nelegalitate. Prezenta instanță constată totodată și că dezlegările primei instanțe de recurs asupra elementelor care se bucură de lucru judecat nu pot fi cenzurate în prezentul cadru procesual, excedând limitele de judecată a acestuia și constituind veritabile critici de recurs la o decizie de recurs.

- Oricum, pentru unele dintre statuările pentru care se reclamă încălcarea puterii de lucru judecat, este exclusă orice analiză în lumina motivului de revizuire invocat, întrucât instanța sesizată este ținută să soluționeze pricina în limitele fixate de reclamant. Sunt avute în vedere, astfel, temeiul juridic ce fundamentează pretenția în despăgubire pentru utilizarea realizării tehnice (care oricum a fost același în contextul în discuție, alin. (3) al normei, diferind numerotarea în funcție de forma legii în vigoare), ce generează forma de răspundere atrasă, și daunele interese (ce pot fi analizate numai dacă instanța a fost legal sesizată în acest sens).

- Din perspectiva normelor Convenției europene, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a subliniat în mod constant că trebuie să se facă analiza și primirea cererilor de revizuire cu maximă rigoare, dat fiind caracterul său de cale extraordinară de atac, Convenția negarantând, ca atare, dreptul la revizuirea unui proces (Decizia din 11 iunie 2002 asupra admisibilității în Cauza Costandache împotriva României). Astfel, posibilitatea unei revizuiri trebuie considerată ca excepțională, cererile de revizuire necesitând o examinare riguroasă (Hotărârea în cauza Stoicescu împotriva României). Totodată, instanțele superioare nu trebuie să utilizeze puterea lor de supraveghere decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, însă nu pentru a proceda la o nouă examinare în fond a cauzei.

Supravegherea nu trebuie să se transforme într-un apel deghizat și simplul fapt că ar putea exista două puncte de vedere asupra unui subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze. Nu se poate deroga de la acest principiu decât dacă o cer motive substanțiale și imperioase (Hotărârile din Cauza Bărcănescu împotriva României și Cauza Urbanovici împotriva României). Or, în cauză, în raport de cele arătate anterior privind statuările instanțelor, în limitele legalei învestiri, Înalta Curte constată că motivele de revizuire formulate nu relevă argumente substanțiale și imperioase de reexaminare și nicio aparență de arbitrar cu privire la modul în care instanțele au examinat cauza, astfel încât să se justifice redeschiderea procedurii (a se vedea și hotărârea în cauza Mitrea contra României).

Prin redeschiderea unei proceduri încheiate cu o hotărâre definitivă, în urma unei cereri de revizuire formulate tardiv și anularea unei hotărâri definitive favorabilă uneia dintre părți ignoră principiul securității raporturilor juridice și, în consecință, dreptul părții respective la un proces echitabil, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție (Hotărârea în Cauza Androne împotriva României). Art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu ar putea fi pus în discuție nici în ceea ce privește calea de atac extraordinară a recursului soluționat prin Decizia nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a declanșat rejudecarea cauzei, întrucât prin aceasta reclamantul nu a fost lipsit de bun, ci s-a dispus rejudecarea cauzei tocmai pentru respectarea principiului securității juridice față de cele dezlegate irevocabil anterior, bunul fiind confirmat în continuare, intervenindu-se numai asupra întinderii acestuia.

În considerarea argumentelor mai sus arătate în aplicarea dispozițiilor procedurale incidente în cadrul procesual al cauzei, Înalta Curte urmează să dispună în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea O.U.G. nr. 70/2004, astfel cum a fost modificată și completată. Respinge, ca tardivă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 și 7 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 5 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 2 și 5 C. proc.

civ., formulată împotriva Deciziei nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., formulată împotriva Deciziei nr. 2102 din 1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă