ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2102/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2102/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr.

2102/2016

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 09

noiembrie 2004, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând

obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără

drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat”, pentru

perioada 01 ianuarie 1998 - până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art.

67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată; cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat că începând cu anul

1992 și până în prezent pârâta a folosit ilegal realizarea tehnică

„capotă spate cu eleron încorporat”, realizare tehnică ce îi aparține

fără a încheia contract și ignorând calitatea sa de autor. Economia

în costurile de producție realizată de pârâtă prin utilizarea, ilegală

a inovației este de 2470 RON/auto la cotația de 1 dolar SUA = 60 RON,

de circa 41 dolari SUA (astfel cum s-a stabilit prin expertiza efectuată de

expert C. în Dosarul nr. x/1993 judecat al Tribunalului Argeș. S-a mai arătat

că prin sentința civilă nr. 329PI din 21 aprilie 1998 rămasă

definitivă și irevocabilă și investită cu titlu executoriu

a fost recunoscută calitatea sa de autor al realizării tehnice menționate,

cât și faptul că pârâta a folosit ilegal proprietatea industrială,

fiind obligată la despăgubiri de 120,25 miliarde ROL pentru perioada 01

martie 1992 - 31 decembrie 1997, pentru folosirea fără acordul reclamantului

și fără a încheia contractul prevăzut de Legea nr. 64/1991 republicată

- art. 72 alin. (1).

Prin sentința civilă nr. 48/C din 21 ianuarie 2005, Tribunalul

Comercial Argeș a admis excepția necompetenței materiale, dispunând

declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 13 iunie 2005 Tribunalul București a admis excepția

prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile decurgând

din perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2001.

Prin sentința civilă nr. 200 din 16 februarie 2010 Tribunalul

București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției

dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății

anterioare datei de 08 noiembrie 2001, a admis acțiunea precizată, a obligat

pârâta și intervenienta la plata către reclamant a sumei de 4.089.304

dolari SUA în echivalent în ROL la data plății la cursul de schimb BNR,

reprezentând despăgubiri în sumă de 2.621.909 dolari SUA la care s-a adăugat

dobânda de 6% pe an în valoare de 1.467.395 dolari SUA calculată conform criteriilor

stabilite prin sentința nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul

Timiș până la data de 26 ianuarie 2010, a obligat pârâta și intervenienta

la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2.621.909

dolari SUA începând cu data de 26 ianuarie 2010 și până la achitarea integrală

a debitului, a obligat pârâta și intervenienta la plata sumei de 539 RON cheltuieli

de judecată reprezentând onorariu de expertiză și taxă judiciară

de timbru, a luat act de solicitarea reclamantului privind posibilitatea recuperării

pe cale separată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de

avocat.

Împotriva sentinței menționate anterior au declarat apel atât

reclamantul, cât și pârâta și intervenienta.

Prin decizia civilă nr. 269 A din 25 noiembrie 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a respins ca

nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., s-au admis apelurile declarate

de apelanta-pârâtă SC B. SA și apelanta-intervenienta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, a fost schimbată, în parte, sentința,

s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada

anterioară datei de 08 noiembrie 2001, s-a admis în parte acțiunea, s-a

stabilit cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta

și intervenienta la suma de 941.319 dolari SUA, în ROL Ia cursul zilei plății,

a fost înlăturată obligația de plată a dobânzii legale și

au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate

de reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de intervenienta Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 269 A din data de 25 noiembrie

2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și

pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și

asigurări sociale, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza

spre rejudecare la aceeași instanță.

În motivarea deciziei de casare s-au reținut următoarele:

a. În cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor

Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la

data în raport de care se discută dreptul la acțiune al reclamantului.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe

să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul

de a cere executarea silită.

După cum în mod corect susține reclamantul-recurent, dreptul la

acțiune nu era născut înainte de pronunțarea hotărârii din 12

februarie 2004, odată cu soluționarea irevocabilă a litigiului anterior,

dată la care s-a confirmat calitatea sa și i s-au stabilit drepturile

aferente, din perspectiva Legii nr. 64/1991 - după cum se va detalia în cele

ce urmează:

Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată

de Tribunalul Timiș a fost obligată pârâta SC B. SA să încheie cu

reclamantul în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor bănești

pentru realizarea tehnică „modificarea tehnologiei de aplicație a tablei

exterioare capotă spate - eliminare eleron - cu eleron încorporat”, contract

în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să

se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din

valoarea eficienței economice. Totodată, pârâta a fost obligată să-i

plătească reclamantului suma de 120,25 miliarde ROL reprezentând despăgubiri

pentru perioada de aplicație a realizării tehnice, calculate începând

cu data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997.

Prin decizia civilă nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara s-a admis apelul declarat de pârâtă și

s-a schimbat sentința, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantului

și a fost obligată pârâta să-i plătească acestuia suma

de 115.234,468 ROL reprezentând drepturi bănești de premiere actualizate,

pentru inovație, cu 10.000 ROL cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3326 din 12 octombrie 1999 pronunțată de Curtea

Supremă de Justiție, secția civilă, s-a respins ca nefondat

recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, reținându-se, în

esență: Legea nr. 64/1991, lege nouă, nu prevede drepturi noi pentru

autorii care și-au înregistrat inovațiile în condițiile Legii

nr. 62/1974 - în speță, inovația fiind realizată și înregistrată

la data de 2 iulie 1991 în condițiile Legii nr. 62/1974; astfel, corect instanța

a apreciat suma cuvenită inventatorului ca fiind justificată în baza Regulamentului

nr. 37 din 2 aprilie 1992 pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea

inovațiilor; realizarea tehnică ce aparține recurentului-reclamant

s-a aplicat până la data de 21 octombrie 1993 - la data de 22 octombrie 1993

a fost emis avizul de modificare constructivă nr. X (s.n.), renunțându-se

la aplicarea soluțiilor din inovație, cu referire și la concluziile

experților.

Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de revizuire formulată

de reclamant împotriva deciziei de apel, prin decizia nr. 902/A din 20 decembrie

2001.

Prin decizia nr. 562 din 12 februarie 2004 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis

recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 902/A din 20 decembrie

în consecință, s-a modificat decizia nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta

SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 329 din 21 aprilie 1998 pronunțată

de Tribunalul Timiș.

Cererea de revizuire a fost admisă în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., reținându-se nulitatea absolută a Regulamentului pentru înregistrarea,

avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor. Prin decizie s-a mai reținut

ca prima instanța a stabilit corect faptul că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile Legii nr. 64/1991, iar aprecierile instanței de apel cu privire

la unele greșeli tehnice ori nepredarea unor documentații de execuție

nu pot constitui temeiuri pentru neplata ori diminuarea drepturilor cuvenite legal

reclamantului, deoarece realizarea tehnică a fost aplicată în practică

de societatea pârâtă de la data de 1 martie 1992 și până la data

de 31 decembrie 1997, schimbarea de către societatea pârâtă a soluției

tehnice aplicată de la 1 ianuarie 1998 neavând relevanță în cauză.

În aceste condiții, acțiunea formulată în dosarul de față,

la data de 09 noiembrie 2004, respectă dîpozițiiie art. 7 din Decretul

nr. 167/1958 și ale art. 3 din același act normativ, care prevede că

termenul de prescripție este de 3 ani.

Orice demers al reclamantului, în sensul celui ce face obiectul dosarului

de față, nu putea fi astfel fundamentat până la rejucarea cauzei

anterioare în urma admiterii cererii de revizuire - reclamantul neavând un drept

în acest sens.

Față de data la care începe perioada dedusă judecății,

respectiv 1 ianuarie 1998, ar însemna că acțiunea putea fi formulată

până la data de 1 ianuarie 2001 - dată la care erau deja pronunțate

hotărârile de apel și de recurs în litigiul anterior, prin care se nega

dreptul reclamantului, valorificat în prezentul dosar.

Totodată, date fiind aceste argumente, nu se pune problema nici a nerespectârii

dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, aspect invocat de către

pârâtă și intervenientă. Potrivit acestui text legal, instanța

judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic

justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit,

să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, cererea

de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună

de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

Nu se discută o depășire a termenului de prescripție

și o repunere în termen atât timp cât termenul de formulare a acțiunii

este condiționat de data de 12 februarie 2004, după cum s-a arătat

mai sus.

Având în vedere că, urmare greșitei aplicări a dispozițiilor

legale incidente, nu s-a intrat în cercetarea fondului aferent acestei perioade,

se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare la

aceeași instanță de apel, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și

art. 312 alin. (5) C. proc. civ.

b. Critica referitoare la modul de calcul, procentual, al despăgubirilor

este nefondată.

După cum în mod corect a reținut instanța de apel, dreptul

reclamantului este reprezentat de procentul de 50% din valoarea eficienței

economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice.

Această cotă nu i se cuvine reclamantului recurent, așa cum

susține acesta, numai în ipoteza încheierii contractului prin care trebuia

să se stabilească cu beneficiarul realizării tehnice SC B. SA drepturile

bănești, obligație impusă prin hotărârile pronunțate

în litigiul anterior.

Chiar dacă dispozițiile anterioare ale instanței nu s-au

executat, nefiind încheiat un astfel de contract, pretențiile reclamantului-recurent

nu pot fi rediscutate decât în limitele dezlegate deja în litigiul anterior, care

se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul de calcul

al drepturilor sale - procent lunar de 50% din eficiența economică. În

acest mod au fost stabilite drepturile care i se cuvin reclamantului, dispunându-se

chiar obligarea pârâtei să încheie un contract cu o asemenea clauză.

c. Cu privire Ia modul de dispunere asupra cererii de acordare de dobânzi,

instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor

procedurale incidente.

S-a reținut în mod corect, pentru argumentele detaliate și confirmate

prin prezenta decizie, că cererea privind dobânzile a fost formulată de

către reclamant printre obiectivele expertizei contabile, cerere care nu reprezintă

o modificare de acțiune; pe de altă parte, chiar și în ipoteza în

care s-ar aprecia astfel poziția reclamantului, pretenția sa a fost formulată

cu nerespectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., care stabilește

termen limită în acest sens prima zi de înfățișare. Chiar dacă

această cerere a fost depusă la primul termen în fața Tribunalului,

secția a IV-a civilă, la această instanță a fost trimis

dosarul pentru continuarea judecății de către Curtea de apel, în

urma desființării hotărârii de declinare pronunțată de

secția a IlI-a a aceluiași tribunal - în fața căreia se depășise

deja prima zi de înfățișare.

Apărarea în sensul aplicării dispozițiilor din materia răspunderii

civile delictuale nu poate fi reținută, pentru că și într-o

astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale care fixează

limitele obiectul judecății prin cererea de chemare în judecată -

art. 112 C. proc. civ. și care arata condițiile în care această cerere

poate fi întregită sau modificată - art. 132 C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența

unei astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin

prezenta decizie.

a. Instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor

legale, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Întrucât aceste motive nu interesează rejudecarea

nu vor mai fi reluate în cadrul acestei decizii.

b. Cel de-al doilea motiv de recurs a fost susținut pe dispozițiile

art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

b.1 Contrarietatea invocată sub acest punct nu se confirmă, întrucât

motivul de recurs invocat în susținerea criticii, respectiv cel prevăzut

de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la dispoziții contradictorii

în cadrul hotărârii atacate pe calea recursului.

În cauză se invocă o contrarietate între un considerent al deciziei

și o încheiere de ședință, respectiv cea din data de 14

decembrie 2010, prin care s-ar fi stabilit modalitatea în care trebuie determinată

eficiența economică a aplicării soluției tehnice.

Pe de altă parte, pentru a se susține că un considerent este

străin de natura pricinii, este necesar ca acesta să nu aibă nicio

legătură cu cauza dedusă judecății.

Or, considerentul referitor la criteriul de cuantificare a despăgubirilor

stabilit în litigiul anterior, purtat între reclamantul-recurent și pârâta-recurentă,

a fost reținut în condițiile în care acțiunea a fost fundamentată

pe hotărârile pronunțate în cadrul litigiului respectiv, iar instanța

a apreciat că nu dispune de elemente concrete de calcul în perioada de referință.

Critica astfel formulată mai pune în discuție nerespectarea dispozițiilor

procedurale ale art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care ar atribui încheierii din

14 decembrie 2010 relevanță decisivă privind modalitatea în care

se va determina valoarea eficienței economice - analiză ce se face din

perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Într-adevăr, instanța a dezlegat prin încheierea din 14 decembrie

2010, în majoritate, divergența referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor,

reținând că nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect sentința

pronunțată în litigiul anterior.

Astfel, reținând caracterul independent și de sine-stătător

al pretențiilor ce fac obiectul celor două cauze și temeiul prezentei,

respectiv art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, instanța a stabilit că

rezultatelor economice - criteriul la care se face trimitere în norma indicată,

este unul concret și specific, care este supus modificărilor în timp,

ca urmare a influenței diferiților factori economici. Eficiența economică

a unei îmbunătățiri tehnologice este astfel mai mare în perioada

de început a acesteia decât este după ani de aplicare, având în vedere evoluția

tehnologică și necesitatea constantă a îmbunătățirilor

aduse soluțiilor tehnologice anterioare. În plus, eficiența economică

este diferită în timp și ca urmare a amortizării investițiilor

realizate inițial pentru implementarea realizării tehnologice. În acest

context, s-a constatat necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea

unei expertize pentru determinarea beneficiilor economice realizate de pârâtă,

prin determinarea în concret și a cheltuielilor efectuate pentru implementarea

soluției propuse de reclamant.

Prin modul de dispunere instanța a încălcat dispozițiile

procedurale susmenționate dar și dispozițiile deciziei anterioare,

care se impun cu puterea lucrului judecat între părți, după cum se

va arăta în cele ce urmează.

Nepunerea în discuția părților a situației creată

prin necontestarea concluziilor raportului de expertiză al lui D., nu se circumscrie

niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

b.2; b.3. În analiza apărărilor referitoare la faptul că

s-au operat modificări la soluția tehnică, ceea ce ar fi dus la concluzia

că pârâta-recurentă nu a mai folosit realizarea tehnică al cărei

autor este reclamantul-recurent, instanța de apel a procedat la rezolvarea

cauzei și în raport de modificările reclamate.

Astfel, cu referire la concluziile expertului E. în fața primei instanțe,

ale expertului F. din fața instanței de apel și la înscrisurile existente

la dosar s-a reținut că soluția inițială propusă de

către reclamant a fost menținută pe toată perioada 9

noiembrie 2001 - iulie 2004, data încetării efective a producerii de automobile

berline.

Aceasta în condițiile în care în anul 1993 s-au emis avize de modificare,

care au fost apreciate de către expert că nu ar corespunde din punct de

vedere al formei pentru a fi puse în execuție și în care, mai reține

instanța, modificarea inițială propusă prin avizul nr. X/1993

a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei,

nu de modificarea soluției, iar rebuturile au fost determinate de calitatea

necorespunzătoare a tablei și a neîntreținerii și reglării

necorespunzătoare a utilajului de ambutisat.

S-a mai reținut și că obiecțiunile formulate de către

expertul G., propus de către recurente, nu susțin ideea că după

1998 s-a aplicat o altă soluție tehnică decât cea cu privire la care

s-a constatat prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 că are caracterul

de realizare tehnică, având în vedere că acest expert face trimitere la

avizul nr. X prin care s-ar fi adus modificări soluției tehnice propuse

de către reclamant; or, pentru perioada cu privire la care s-a pronunțat

instanța prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, respectiv 1

martie 1992 - 31 decembrie 1997, reținându-se că s-a aplicat realizarea

tehnică al cărei autor este reclamantul, nu se mai pot admite contestații

sub acest aspect, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri.

Din aceste considerente rezultă că instanța a arătat

motivele pentru care nu se primește apărarea referitoare la modificările

indicate ca intervenite în anul 1993, la care însă recurentele se limitează

a susține incorectitudinea înlăturării efectuării/necesității

modificărilor, fără a formula critici de nelegalitate a modului de

dispunere, așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În cadrul criticii b.3. se invocă greșita omologare a raportului

de expertiză întocmit de expertul F., aspect ce nu se circumscrie motivului

de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

La raportul de expertiză întocmit de acest expert pârâta-recurentă

a formulat obiecțiuni, comunicate acestuia, la care acesta a răspuns -

cu referire inclusiv la avizele de modificare din anul 1993 - în sensul că

respectivele corecții tehnice s-au referit la modificarea unor caracteristici

constructive și nu au înlocuit soluția inventivă cu o altă soluție.

La termenul din 10 mai 2011 s-a respins cererea de efectuare a unui nou

raport de expertiză auto, cu motivarea că cel de la dosar este întocmit

de un expert aflat pe lista Biroului de expertize tehnice judiciare și, ca

atare, nu se poate susține că nu are competența necesară efectuării

unei expertize - Curtea urmând să stabilească situația de fapt pentru

care s-a dispus efectuarea expertizei, pe care o consideră nelămurită,

prin evaluarea tuturor probelor aflate în dosar.

Instanța a apreciat astfel că răspunsul la obiecțiuni

și raportul de expertiză pot fi completate cu celelalte probatorii administrate

- ceea ce pune în discuție din perspectiva criticii chestiuni de temeinicie

și nu de încălcare a art. 268 alin. (3) C. proc. civ.

Ceea ce se reclamă, de fapt, din ansamblul criticii formulate este

faptul că decizia recurată nu a ținut cont de modificările reclamate

- se invocă astfel faptul că s-au înlăturat apărările bazate

pe raportul întocmit de dr. ing. G., care ar explica motivat, cu respectarea standardelor

profesionale de domeniu, modificarea soluției tehnice aplicate efectiv de recurentă.

După cum s-a arătat mai sus, instanța de apel s-a pronunțat

însă argumentat și asupra acestora, cu referire inclusiv la efectele litigiului

anterior, înlăturând obiecțiunile formulate de către expertul parte

G., fără a se formula critici de nelegalitate a modului de dispunere,

așa cum impune art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurentele critică modul de soluționare a cauzei cu referire

la avizul din anul 1997, arătând că deplasarea problematicii investigate

judiciar pe tărâmul „modificărilor constructive ale dimensiunilor capotei”

și nu pe tărâmul „modificării soluției tehnice”, în analiza

avizului nr. Y/1997 nu poate substitui analiza tehnică de specialitate făcută

cu privire la semnificația acestui aviz.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că avizul nr.

Y privește reperele capotă spate și tablă exterioară spate

și reprezintă o modificare a celor anterioare din 1993 raportat la care

s-a apreciat că modificarea propusă a fost determinată de modificările

constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice.

Instanța de apel nu a analizat însă, detaliat, modificarea/modificările

în raport de care se invocă avizul din anul 1997 și nici nu arată

dacă sub acest aspect a primit sau înlăturat concluziile unei persoane

de specialitate, așa cum a procedat în analiza relevanței avizelor din

anul 1993 (toate fiind invocate în susținerea intervenirii unor modificări

asupra soluției tehnice) - chiar dacă în final a reținut că

utilizarea pe perioada până Ia 1 decembrie 1997 nu mai poate fi repusă

în discuție, fiind dezlegată irevocabil în litigiul anterior.

Mai mult, atât în raportul de expertiză tehnică și răspuns

la obiecțiuni, întocmite de expert F., cât și în punctul de vedere la

raportul de expertiză, întocmit de expertul consilier al pârâtei G., în fața

instanței de apel, se face referire la avizele din anul 1993.

Cu ocazia rejudecării, dispusă deja în analiza recursului declarat

de reclamant, susținută și pe prezentele considerente, urmează

a fi avute în vedere toate apărările formulate sub acest aspect, iar instanța

va lua toate măsurile procedurale care se impun pentru o completă și

corectă lămurire a situației. Se va verifica astfel dacă a intervenit

vreo modificare a realizării tehnice, care a întrunit condițiile legale

de a fi recunoscută astfel în condițiile Legii nr. 64/1991 în litigiul

anterior, în baza avizului din anul 1997 - acest aspect putând influența eficiența

economică rezultată din aplicarea realizării tehnice recunoscute

ca apaținând reclamantului, care stă la baza calculării drepturilor

acestuia pe perioada dedusă judecății, după data de 1 ianuarie

1998.

Motiv pentru care, cu aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art.

314 C. proc. civ., se impune ca și sub acest aspect să se dispună

rejudecarea cauzei.

b.4. Apărarea referitoare la atitudinea reclamantului a fost invocată

în susținerea criticii de apel referitoare la stabilirea incorectă a faptului

că după data de 31 decembrie 1997 s-a utilizat de către pârâtă

soluția tehnică a reclamantului.

Instanța de apel nu a mai răspuns, punctual, pentru că a

reținut în mod corect un argument, prioritar, care înlătura orice analiză

sub aspectul solicitat.

Astfel, după cum rezultă din considerentele deciziei, s-a apreciat

că instanțele au soluționat litigiul anterior în limitele impuse

prin cererea de chemare în judecată - ceea ce înseamnă că acestea

au avut a verifica cererea reclamantului privind pretențiile până la data

de 31 decembrie 1997, cerere care impunea verificări privind folosirea soluției

tehnice numai pe perioada respectivă.

Dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. nu se pot referi decât

la pretenții de genul celor indicate, raportate însă la obiectul dedus

judecății. Formularea de cereri referitoare la alte perioade nu se circumscrie

acestui text procedural și ar fi încălcat dispozițiile alin. (1)

ale aceluiași art., care interzic formularea de cereri noi în apel.

Apărarea bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada

în care s-a aplicat „invenția” reclamantului a fost examinată de instanța

de apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei.

În aceste condiții, critica nu se circumscrie motivului de recurs sub

care a fost invocată, urmând să fie analizată, astfel cum a fost

detaliată, din perspectiva legalității și dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

După cum în mod corect s-a reținut în cauză, prin sentința

anterioară s-a rezolvat un raport juridic dedus judecății, limitat

ca efecte în timp, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, instanța fiind

ținută să se pronunțe numai în cadrul acestor limite, așa

cum impune art. 129 alin. final C. proc. civ.

Faptul că litigiul anterior a fost soluționat ulterior perioadei

vizată în cauza respectivă, în mod evident în condiții de contradictorialitate,

nu are relevanță în contextul în discuție - obiectul acestuia fiind

limitat la perioada pentru care s-au formulat pretențiile de către reclamant

prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de apel,

nu se justifica dispoziția dată în litigiul anterior de încheiere a unui

contract între părți, cu anumite clauze - dispoziție care în mod

evident vizează perioada ulterioară datei de 31 decembrie 1997, până

la care s-au acordat și drepturile aferente.

c. Motivul de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ. este fondat, în limitele ce succed:

Instanța a confirmat drepturile reclamantului-recurent prin raportare

Ia eficiența economică stabilită în litigiul anterior, respectiv

41 dolari SUA per autoturism, stabilindu-se că aceasta reprezintă economia

făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie

calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a

mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării

capotei spate cu eleron înglobat, la momentul începerii aplicării realizării

tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea

acestor repere de asamblare.

Acest mod de a dispune nu are un suport probator, după cum se recunoaște

chiar în motivarea deciziei, și încalcă totodată hotărârea judecătorească

anterioară, precum și dispozițiile legale care au stat la baza pronunțării

acesteia.

Deși, după cum se reține, ar părea inexplicabilă

o menținere în procesul de producție a unei soluții tehnice care

ar aduce pierderi - potrivit unor probatorii la care face referire chiar instanța

- în situația în care totuși acestea se confirmă, este o chestiune

pe care pârâta-recurentă și-o asumă.

Al doilea argument al instanței, în sensul că este de neacceptat

posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea

vreunei compensații, doar pentru motivul că din documentele pârâtei ar

rezulta că nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, cauzându-se chiar pierderi,

nu reprezintă un argument legal.

După cum s-a reținut și în analiza recursului formulat de

reclamant, în litigiul anterior s-a stabilit în favoarea acestuia un drept echivalat

la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice rezultată

din aplicarea realizării tehnice - dezlegare care se bucură de lucru judecat

între părți, iar pârâta și intervenienta au confirmat, prin poziția

avută în recurs, efectele hotărârii anterioare sub acest aspect.

Calitatea de autor al realizării tehnice în discuție a reclamantului-recurent,

procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire

a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți, elementul

de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor

la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice - între elementele

care nu se mai discută incluzându-se deci și modul de calcul al eficienței

economice, respectiv criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia.

Nu are relevanță în cauza de față invocarea dispozițiilor

Legii nr. 64/1991, în forma în vigoare la data sesizării, deoarece litigiul

nu se mai discută în acest context legal - în temeiul acestora s-a soluționat

dosarul anterior, în care s-au stabilit deja calitatea de autor a reclamantului,

îndeplinirea cerințelor realizării tehnice și dreptul care i se cuvine

autorului - interesând în soluționarea prezentului dosar eficiența economică

rezultată din aplicarea acestei realizări tehnice.

Dreptul reclamantului a fost stabilit la un procent lunar de 50% din valoarea

eficienței economice, iar acest element de referință nu este unul

stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare,

care o determină - pe de o parte, factorul valoric care intervine în perioada

dedusă judecății, în raport de documente aferente acestei perioade

stabilindu-se drepturile cuvenite reclamantului-recurent, iar pe de altă parte

eventualele intervenții asupra realizării tehnice.

Sub acest aspect, în ceea ce privește perioada dedusă judecății,

care prin admiterea recursului declarat de reclamant începe la data de 1 ianuarie

1998, trebuie să se verifice și dacă eficiența este influențată

în vreun fel de cele susținute în cadrul apărării recurentelor referitoare

la modificarea soluției tehnice în urma avizului din anul 1997 - astfel cum

s-a arătat mai sus.

Pentru o corectă și completă stabilire a eficienței

economice, care implică și verificări de fapt - inadmisibile în recurs,

cu aplicarea și a art. 314 C. proc. civ., se impune și pentru acest motiv

casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță

de apel.

Față de cele reținute mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte

apărări - acestea tinzând și la reevaluarea probatoriului administrat

în cauză, inclusiv o analiză comparativă a acestuia, activitate incompatibilă

în fața instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304

C. proc. civ.

În rejudecare, prin decizia nr. 129A din 24 februarie 2016, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant

A. apelanta - pârâtă SC B SA și de apelanta - intervenientă Agenția

pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.). a schimbat în parte

sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției

extinctive ca neîntemeiată și a admis, în parte acțiunea. A obligat

pârâta SC B. SA la plata sumei de 832,436,61 euro în echivalent în RON la data plății,

reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004,

urmând ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească

suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004.

Au fost compensate cheltuielile de judecată.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele.

Soluționarea excepției prescripției extinctive, motiv de

apel susținut de toate părțile, a fost dezlegată prin decizia

instanței de recurs, obligatorie pentru instanța de rejudecare, care a

concluzionat că acțiunea introdusă la data de 09 noiembrie 2004 respectă

dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 3 din același

act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani. Caracterul

nefondat al excepției prescripției extinctive impune analiza pe fond a

pretențiilor reclamantului pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004,

ținându-se seama de îndrumările din decizia de recurs, fața de care

este obligatorie verificarea utilizării realizării tehnice și eficienței

economice a realizării tehnice, acest aspect constituind obiect de critică

în apelurile pârâtei și intervenientei.

Față de indicațiile date de instanța de recurs în legătură

cu necesitatea de a lămuri anumite împrejurări de fapt și prin prisma

criticilor formulate de apelanții - pârâți referitoare la modul de administrarea

probei cu expertiză și constatările acesteia în faza judecății

în primă instanță, Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize

specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini și o expertiză

specialitatea contabilitate.

Concluzia expertului în tehnologia mașinilor de construcții este

că avizul nr. Y/1997 a intervenit asupra soluției propusă de A.,

prin modificarea cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor

de producție și a rebuturilor la realizarea tabla capotă spate. Expertul

a arătat că nu poate stabili proporția în care soluția reclamantului

se regăsește în avizul nr. Y/1997, întrucât nu există documente care

să permită o astfel de verificare din punct de vedere tehnic. Susținerea

reclamantului potrivit căreia modificarea constructivă efectuată

nu echivalează cu modificarea realizării tehnice al cărei autor este,

nu poate fi valorificată în întregime, atâta vreme cât soluția anterioară

a fost îmbunătățită prin avizul de modificare din 1993, pusă

în aplicare prin avizul de lucru din 1997, îmbunătățire cu efecte

asupra eficienței economice. Ori, față de obiectul litigiului, în

care se solicită drepturi bănești care se calculează în raport

de eficiența economică, aspectul optimizării realizării inițiale

și al consecințelor acesteia asupra reducerii costurilor este determinant

în soluționarea cauzei. Întrucât drepturile bănești cuvenite autorului

depind de utilitatea realizării tehnice, care, în speță, a fost transformată,

prin schimbări ale formei capotei, schimbări care au dus la scăderea

costurilor de producție, modificarea formei constructive nu poate fi considerată

lipsită de valoare prin raportare la soluția tehnică inițială.

Curtea de apel a reținut că nu mai poate fi pusă în discuție,

în prezentul litigiu, utilizarea realizării tehnice a reclamantului pentru

perioada anterioară datei de 31 decembrie 1997, stabilită cu putere de

lucru judecat prin sentința nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș. Ceea ce

interesează în speță este dacă, după data de 31

decembrie 1997, B. a continuat să utilizeze soluția tehnică a reclamantului

și eficiența economică rezultată în urma acestei utilizări.

În avizul de lucru nr. Z/1997 sunt menționate avizele nr. X și W. din

anul 1993, ori acestea se referă la modificarea capotei realizate din tablă,

deci modificarea realizării tehnice al cărei autor este reclamantul, care

a înlocuit capota cu eleron din cauciuc poliuretanic. Nu se poate, deci, reține,

apărarea pârâtei în sensul că, odată cu avizul nr. X, eleronul încorporat

constituie o realizare tehnică nouă, fără conexiune cu cea propusă

de reclamant, folosită în procesul de fabricație.

Constatările expertului specialitatea tehnologia construcțiilor

de mașini, prin care răspunde obiecțiunilor formulate de pârâte,

constatări potrivit cărora soluția lansată de avizul din 27

ianuarie 1992 (soluția A.) a deținut omologare pentru serii limitate,

fiind modificată prin avizul nr. W din 22 octombrie 1993, și apoi omologată

prin avizul nr. X, în timp ce procesul tehnologic a fost avizat prin avizul nr.

Y din 29 septembrie 1997, nu susțin apărarea pârâtelor în sensul că

după anul 1993, soluția reclamantului nu a mai fost utilizată. Omologarea

soluției inițiale aparținând reclamantului, într-o formă îmbunătățită,

la care a contribuit pârâta, nu presupune înlăturarea realizării tehnice

anterioare, ci transformarea, optimizarea acesteia, cu scopul de a reduce costurile

de fabricație. Realizarea soluției efectuate de B. nu poate fi concepută

fără existența realizării tehnice a reclamantului, căreia

îi succede și de care este dependentă.

Constatările expertului desemnat de instanță sunt clare,

în sensul că soluția B. nu a exclus soluția A., ci a îmbunătățit-o,

a perfecționat-o, fiind adusă într-o formă mai bună, prin reducerea

costurilor de fabricație, generată de modificarea matriței de ambutisare,

reducerea cheltuielilor cu materia primă și, totodată, prin reducerea

rebuturilor. Soluția omologată prin avizul nr. X/1993, avizată pentru

producția în serie prin avizul nr. Y/1997, a influențat parametrii tehnici

ai soluției aparținând reclamantului, reprezentată de eleronul încorporat,

prin aceea că a modificat înălțimea eleronului, prin reducerea adâncimii

de ambutisare cu 10 mm, fiind modificată astfel și forma geometrică

a tablei capotă spate. Această modificare a determinat eficiența

economică care este rezultatul reducerii cheltuielilor de producție și

a scăderii rebuturilor.

Eficiența economică a realizării tehnice aparținând

reclamanții lui a fost stabilită prin expertiză specialitatea contabilitate,

prin care s-a determinat valoarea totală a economiei realizată de B. prin

utilizarea eleronului încorporat, în forma inițială, anterioară îmbunătățirii

aduse de pârâtă. Varianta de calcul a eficienței economice, propusă

de reclamant, care o echivalează cu suma rezultată din înmulțirea

numărului de capote spate cu eleron încorporat realizate de B. în perioada

1998-2004, cu suma de 41 dolari pentru o capotă, nu este însușită

de Curte, în condițiile în care s-a arătat prin expertiză că

utilizarea după anul 1998 a soluției tehnice în forma propusă de

reclamant ar fi avut ca rezultat cheltuieli suplimentare de 86.913,42 euro, și

nu o economie de costuri. Dacă, inițial, economia făcută pentru

un autoturism a fost echivalată cu valoarea reperelor de asamblare pe care

pârâta nu a mai fost nevoită să Ie cumpere ca urmare a realizării

capotei cu eleron înglobat, scăderea prețului spumei poliuretanice din

care era construit inițial eleronul (aspect rezultat din concluziile experților

judiciari desemnați în cauză) nu mai justifică evaluarea economiei

făcute în procesul de producție cu suma de 41 dolari SUA pentru fiecare

capotă. Considerentele deciziei de casare sunt în acest sens, instanța

de recurs stabilind că raportarea Ia suma de 41 dolari SUA pentru un autoturism,

esle lipsită de suport probator, întrucât eficiența economică este

variabilă în timp. Aceste considerente infirmă susținerea reclamantului

privitoare la existența puterii de lucru judecat a sentinței nr. 329/1998

asupra reperului de 41 dolari SUA, în evaluarea economiei de costuri la nivelul

unității.

Modificarea prețului eleronului în perioada 1998/2004, avută în

vedere de expertul contabil, rezultă din adresa din 23 februarie 2015 emisă

de SC H. SA Pitești, principalul furnizor al SC B. SA. Deși contestă

conținutul acesteia cu argumentul că nu s-a anexat acestei adrese și

o fișă de calculație, expertul contabil răspunde punctual obiecțiunilor

la raport, arătând că evidențele contabile ale pârâtei susțin

prețul de 7,65 dolari SUA pentru eleronul din spumă poliuretanică

la nivelul anului 1998, fiind indicată și depusă la dosar adresa

din 14 februarie 1998 emisă de SC B. Totodată, expertul a confirmat că

prețul eleronului în perioada 1998-2004 nu a crescut proporțional cu rata

inflației, argumentat de renunțarea la folosirea în producție a eleronului

din spumă poliuretanică, ce a determinat imposibilitatea distribuirii

și comercializării acestui produs în cantități mari, lipsind

piața de desfacere. În același timp, factura depusă de reclamant,

emisă în anul 2010, ce conține un preț de 24 de euro al eleronului,

nu este relevantă în cauză, față de perioada pentru care se

solicită drepturile bănești, iar susținerile potrivit cărora

nu au fost avute în vedere și la stabilirea prețului și elementele

auxiliare ale eleronului nu au suport probator.

Prin expertiză au fost identificate cheltuielile efectuate în procesul

de fabricație, prin aplicarea soluției propuse de reclamant, comparativ

cu cele care s-ar fi efectuat dacă nu se implementa soluția propusă

de reclamant. Soluția tehnică propusă de reclamant a presupus înlocuirea

eleronului de cauciuc aplicat din spuma poliuretanică cu eleronul încorporat

în capota portbagaj, prin intermediul operațiunilor de ambutisare, sertizare

și vopsire a tablei, diferența dintre costul celor două soluții

tehnice reprezentând eficiența economică generată de realizarea tehnică

inițială.

Cum,

începând cu anul 1998, soluția aplicată

prin avizul nr. Y este o variantă a soluției inițiale, îmbunătățit

prin contribuția pârâtei B., economia de costuri în perioada de timp în litigiu

nu se datorează exclusiv realizării reclamantului. Așadar, economia

de costuri nu poate fi calculată decât prin diferența dintre costurile

de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând

lui A. și costurile de producție a capotei spate produsă prin soluția

modificată de B., singura variantă care poate exprima economic utilitatea

și eficiența realizării tehnice a reclamantului. Acest mod de calcul

își găsește, de altfel, suportul legal, în prevederile art. 73

alin. (3) din Legea nr. 64/991, ce condiționează plata drepturilor bănești

către autor de rezultatul economic obținut de unitate.

Procentul cuvenit autorului din suma reprezentând rezultatele economice

și acordarea dobânzii legale - obiect de critică în apelul reclamantului,

au fost tranșate în recurs, astfel că nu vor mai fi repuse în discuție,

decizia de casare fiind obligatorie asupra problemelor de drept din speță.

Potrivit considerentelor deciziei de recurs: „dreptul reclamantului este reprezentat

de procentul de 50% din valoarea eficienței economice realizată pe durata

aplicării realizării tehnice”, iar „apărarea în sensul aplicării

dispozițiilor în materia răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută,

pentru că, într-o astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale

care fixează limitele obiectului judecății prin cererea de chemare

în judecată - art. 112 C. proc. civ., și art. 132 C. proc. civ. care arată

condițiile în care această cerere poate fi întregită sau modificată.

Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența unei

astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin prezenta

decizie”. Prin urmare, despăgubirile se determină prin aplicarea procentului

de 50% la suma reprezentând economia de costuri, instanța nefiind învestită,

în condițiile legii procesual civile, cu o cerere de acordare a dobânzii legale,

la care reclamantul nu este, deci, îndreptățit, fiind astfel valorificată

critica din apel a pârâtei și intervenientei, care au susținut că

tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Nu va mai fi supusă controlului judiciar nici critica din apelul pârâtei

și intervenientei, legată de respectarea principiului continuității

în fața primei instanțe, în condițiile în care soluția pronunțată

pe acest aspect prin decizia din apel casată nu a fost atacată prin recurs,

limitele rejudecării apelului fiind stabilite în decizia de casare, prin prisma

motivelor de nelegalitate invocate în fața Înaltei Curți, limite ce presupun,

așa cum s-a mai arătat, soluționarea excepției prescripției

extinctive, utilizarea soluției tehnice aparținând reclamantului și

utilitatea economică a acesteia. Curtea reține, de asemenea, că din

aceleași motive, nu se mai impune analiza în rejudecare după casare a

calității procesuale de intervenientă a Autorității

pentru Valorificarea Activelor Statului, criticată de reclamant în apel.

Față de considerentele expuse, apelul reclamantului este fondat,

urmând a fi respinsă excepția prescripției extinctive, în timp ce

apelurile pârâtei și intervenientei, ce conțin critici comune, sunt fondate

ca urmare a constării nelegalității și netemeiniciei modului

de stabilire a drepturilor bănești.

Admiterea apelurilor are ca efect schimbarea sentinței atacate, conform

art. 296 C. proc. civ., în sensul respingerii excepției prescripției extinctive

și admiterii în parte a acțiunii, prin obligarea pârâtei SC B. SA la plata

sumei de 832.436,61 euro în echivalent în ROL la data plății, reprezentând

despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004 (50% din 1.664.873,22

euro), urmând ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească

suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G. nr. 70/2004

privind instituirea unor măsuri postprivatizare la Societatea Comercială

B. SA.

Obligația de plată stabilită în sarcina Agenția

pentru Administrarea Activelor Statului își găsește suportul legal

în prevederile textului menționat, potrivit căruia „Autoritatea pentru

Valorificarea Activelor Statului, în condițiile și limitele stabilite

potrivit mandatului prevăzut la art. 1, efectuează plata către Societatea

Comercială B. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești

irevocabile”. Prin art. 1 al ordonanței, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor

Statului este mandatată să negocieze și să semneze un act adițional

de modificare și completare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni

nr. X din 2 iulie 1999, încheiat cu cumpărătorul Societății

Comerciale B. SA, mandat din al cărui conținut rezultă obligația

de achitare a sumelor datorate în viitor reclamantului.

Având în vedere disp. art. 276 C. proc. civ., au fost compensate cheltuielile

de judecată, pretențiile părților fiind încuviințate în

parte, prin admiterea atât a apelului reclamantului, cât și al pârâtei și

intervenientei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta SC B.

SA și intervenienta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului, ultimele

două părți formulând critici și împotriva încheierii de ședință

din data de 19 noiembrie 2013 prin care s-a respins excepția necompetenței

materiale a Curții de apel.

În motivarea recursului, reclamantul

a arătat

următoarele.

A. Instanța de rejudecare a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304

pct. 6 C. proc. civ.)

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanța să

oblige pârâta să îi plătească despăgubiri pentru perioada 01

ianuarie 1998 - 24 iulie 2004 pentru utilizarea ilegală a realizării tehnice

capotă spate cu eleron încorporat ce îi aparține prin care s-a economisit

1 eleron (1 buc - 2044 ROL - cca 34 dolari SUA), 6 rondele etanșare cauciuc

(4,80 ROL/buc), 6 rondele DI 5(1,29 ROL/buc), 6 piulițe M5 (4,2 ROL/buc), 3,85

min manopera de montaj, iar prin hotărârea recurată s-au acordat fără

să fi cerut despăgubiri reprezentând jumătate din economiile generate

de avizul nr. X din 22 octombrie 1993 al pârătei elaborat pro causa pentru

reducerea rebuturilor prin care s-a ajuns de la 2,5% la 0,31% care nu are legătura

cu soluția sa tehnică.

B. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de

natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.)

Motivele contradictorii privesc aprecierile instanței de apel asupra

avizului nr. Y (ce trebuia cercetat potrivit hotărârii de casare). Pe de o

parte, instanța a reținut că prin acest aviz „s-a intervenit asupra

soluției propusă de A., prin modificarea cotelor de ambutisare pentru

eleron, având ca efect reducerea costurilor de producție și a rebuturilor”,

iar pe de altă parte a constatat că în avizul respectiv sunt menționate

avizele nr. X. și W., din anul 1993, avize ce „se referă la modificarea

capotei realizate din tablă (...)”. Cu alte cuvinte, avizul din 1997 privește

modificările din 1993. Semnificația tehnică a avizului din 1997 fusese

clarificată de expertul tehnic I. (în mod identic expertizelor judiciare anterioare)

- expertiză nouă dispusă în apel, dar reținută trunchiat

de instanță. Expertul, în răspunsul la obiecțiuni a menționat

(pct 1.1.) „Așa cum am precizat în expertiză la pag. 4, „avizul din 26

septembrie 1997 reprezintă un aviz de lucru pentru fabricația de serie”,

lansând în producția de serie modificările lansate de avizele din 1993.

Deci, „modificări” s-au făcut numai în anul 1993, nu și în 1997.

În avizul nr. Y nu apare nicio modificare; el privește numai intrarea în fabricația

de serie a modificărilor consemnate în cele două avize din 1993. Totodată,

instanța de apel trebuia să observe că aceste avize intraseră

în puterea lucrului judecat prin hotărârea irevocabilă Titlul executoriu

sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș

(prin care s-au acordat despăgubiri pentru perioada 1992 - 1997).

În aceste condiții, instanța de apel trebuia să observe că

eficiența economică modul și baza de caicul au rămas aceleași

ca pentru perioada 1992 - 1997. În raportul de expertiză contabilă J.

autoarea acestuia se referă numai la modificarea soluției A. prin avizul

nr. X din 22 octombrie 1993 și nu face nicio referire, în această privință,

la avizul din 1997 (pag. 18), prin intermediul căruia nu a fost adusă

nicio modificare realizării tehnice a recurentului.

C. Hotărârea interpretează greșit actul dedus judecății

și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia

(art. 304 pct. 8 C. proc. civ.)

Prin cererea de chemare în judecată a solicitat pârâtei despăgubiri

pentru încălcarea alin. (3) din art. 67 din Legea nr. 64/1991 nemodificată.

Despăgubirile conform normei de drept cuprind paguba ce s-a suferit și

beneficiul de care ai fost lipsit (lucrum cessans și damnum emergens) art.

1075 și art. 1084 în consecință ne aflăm indubitabil pe tărâmul

răspunderii delictuale. Prin decizia recurată instanța de rejudecare,

interpretând greșit cererea de chemare în judecată ce avea înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic, a transferat obligațiile de pe

tărâmul răspunderii delictuale (art. 998 și urm. C. civ.) în cele

a răspunderii contractuale interpretând greșit și titlul executoriu

sentinței nr. 32/P1 din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș pronunț