ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2102/2016

Decizia nr. 2102/2016 Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 09 noiembrie 2004, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA solicitând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat”, pentru perioada 01 ianuarie 1998 - până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată; cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii reclamantul a arătat că începând cu anul 1992 și până în prezent pârâta a folosit ilegal realizarea tehnică „capotă spate cu eleron încorporat”, realizare tehnică ce îi aparține fără a încheia contract și ignorând calitatea sa de autor.

Economia în costurile de producție realizată de pârâtă prin utilizarea, ilegală a inovației este de 2470 RON/auto la cotația de 1 dolar SUA = 60 RON, de circa 41 dolari SUA (astfel cum s-a stabilit prin expertiza efectuată de expert C. în Dosarul nr. x/1993 judecat al Tribunalului Argeș.

S-a mai arătat că prin sentința civilă nr. 329PI din 21 aprilie 1998 rămasă definitivă și irevocabilă și investită cu titlu executoriu a fost recunoscută calitatea sa de autor al realizării tehnice menționate, cât și faptul că pârâta a folosit ilegal proprietatea industrială, fiind obligată la despăgubiri de 120,25 miliarde ROL pentru perioada 01 martie 1992 - 31 decembrie 1997, pentru folosirea fără acordul reclamantului și fără a încheia contractul prevăzut de Legea nr. 64/1991 republicată - art. 72 alin. (1). Prin sentința civilă nr. 48/C din 21 ianuarie 2005, Tribunalul Comercial Argeș a admis excepția necompetenței materiale, dispunând declinarea cauzei în favoarea Tribunalului București.

Prin încheierea din 13 iunie 2005 Tribunalul București a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile decurgând din perioada anterioară datei de 1 ianuarie 2001. Prin sentința civilă nr. 200 din 16 februarie 2010 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății anterioare datei de 08 noiembrie 2001, a admis acțiunea precizată, a obligat pârâta și intervenienta la plata către reclamant a sumei de 4.089.304 dolari SUA în echivalent în ROL la data plății la cursul de schimb BNR, reprezentând despăgubiri în sumă de 2.621.909 dolari SUA la care s-a adăugat dobânda de 6% pe an în valoare de 1.467.395 dolari SUA calculată conform criteriilor stabilite prin sentința nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș până la data de 26 ianuarie 2010, a obligat pârâta și intervenienta la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2.621.909 dolari SUA începând cu data de 26 ianuarie 2010 și până la achitarea integrală a debitului, a obligat pârâta și intervenienta la plata sumei de 539 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de expertiză și taxă judiciară de timbru, a luat act de solicitarea reclamantului privind posibilitatea recuperării pe cale separată a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva sentinței menționate anterior au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta și intervenienta. Prin decizia civilă nr. 269 A din 25 noiembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul-reclamant A., s-au admis apelurile declarate de apelanta-pârâtă SC B. SA și apelanta-intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, a fost schimbată, în parte, sentința, s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08 noiembrie 2001, s-a admis în parte acțiunea, s-a stabilit cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta și intervenienta la suma de 941.319 dolari SUA, în ROL Ia cursul zilei plății, a fost înlăturată obligația de plată a dobânzii legale și au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței.

Prin decizia civilă nr. 961 din 26 februarie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au admis recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta SC B. SA și de intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 269 A din data de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea deciziei de casare s-au reținut următoarele: 1. Cu privire la recursul declarat de reclamant. a. În cauză s-a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, în vigoare la data în raport de care se discută dreptul la acțiune al reclamantului.

Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită.

După cum în mod corect susține reclamantul-recurent, dreptul la acțiune nu era născut înainte de pronunțarea hotărârii din 12 februarie 2004, odată cu soluționarea irevocabilă a litigiului anterior, dată la care s-a confirmat calitatea sa și i s-au stabilit drepturile aferente, din perspectiva Legii nr. 64/1991 - după cum se va detalia în cele ce urmează: Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș a fost obligată pârâta SC B. SA să încheie cu reclamantul în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică „modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate - eliminare eleron - cu eleron încorporat”, contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice.

Totodată, pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 120,25 miliarde ROL reprezentând despăgubiri pentru perioada de aplicație a realizării tehnice, calculate începând cu data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997. Prin decizia civilă nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara s-a admis apelul declarat de pârâtă și s-a schimbat sentința, în sensul că s-a admis în parte acțiunea reclamantului și a fost obligată pârâta să-i plătească acestuia suma de 115.234,468 ROL reprezentând drepturi bănești de premiere actualizate, pentru inovație, cu 10.000 ROL cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 3326 din 12 octombrie 1999 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția civilă, s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva deciziei de apel, reținându-se, în esență: Legea nr. 64/1991, lege nouă, nu prevede drepturi noi pentru autorii care și-au înregistrat inovațiile în condițiile Legii nr. 62/1974 - în speță, inovația fiind realizată și înregistrată la data de 2 iulie 1991 în condițiile Legii nr. 62/1974; astfel, corect instanța a apreciat suma cuvenită inventatorului ca fiind justificată în baza Regulamentului nr. 37 din 2 aprilie 1992 pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor; realizarea tehnică ce aparține recurentului-reclamant s-a aplicat până la data de 21 octombrie 1993 - la data de 22 octombrie 1993 a fost emis avizul de modificare constructivă nr. X (s.n.), renunțându-se la aplicarea soluțiilor din inovație, cu referire și la concluziile experților.

Curtea de Apel Timișoara a respins cererea de revizuire formulată de reclamant împotriva deciziei de apel, prin decizia nr. 902/A din 20 decembrie 2001. Prin decizia nr. 562 din 12 februarie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis recursul declarat de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 902/A din 20 decembrie 2001. A fost casată această decizie, s-a admis cererea de revizuire și, în consecință, s-a modificat decizia nr. 127/A din 4 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în sensul respingerii apelului declarat de pârâta SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 329 din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș. Cererea de revizuire a fost admisă în temeiul art. 322 pct. 4 C. proc.

civ., reținându-se nulitatea absolută a Regulamentului pentru înregistrarea, avizarea, aplicarea și premierea inovațiilor. Prin decizie s-a mai reținut ca prima instanța a stabilit corect faptul că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 64/1991, iar aprecierile instanței de apel cu privire la unele greșeli tehnice ori nepredarea unor documentații de execuție nu pot constitui temeiuri pentru neplata ori diminuarea drepturilor cuvenite legal reclamantului, deoarece realizarea tehnică a fost aplicată în practică de societatea pârâtă de la data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997, schimbarea de către societatea pârâtă a soluției tehnice aplicată de la 1 ianuarie 1998 neavând relevanță în cauză.

În aceste condiții, acțiunea formulată în dosarul de față, la data de 09 noiembrie 2004, respectă dîpozițiiie art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 3 din același act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani. Orice demers al reclamantului, în sensul celui ce face obiectul dosarului de față, nu putea fi astfel fundamentat până la rejucarea cauzei anterioare în urma admiterii cererii de revizuire - reclamantul neavând un drept în acest sens. Față de data la care începe perioada dedusă judecății, respectiv 1 ianuarie 1998, ar însemna că acțiunea putea fi formulată până la data de 1 ianuarie 2001 - dată la care erau deja pronunțate hotărârile de apel și de recurs în litigiul anterior, prin care se nega dreptul reclamantului, valorificat în prezentul dosar.

Totodată, date fiind aceste argumente, nu se pune problema nici a nerespectârii dispozițiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958, aspect invocat de către pârâtă și intervenientă. Potrivit acestui text legal, instanța judecătorească poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii, cererea de repunere în termen putând fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție. Nu se discută o depășire a termenului de prescripție și o repunere în termen atât timp cât termenul de formulare a acțiunii este condiționat de data de 12 februarie 2004, după cum s-a arătat mai sus.

Având în vedere că, urmare greșitei aplicări a dispozițiilor legale incidente, nu s-a intrat în cercetarea fondului aferent acestei perioade, se impune soluția casării și trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel, cu aplicarea art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (5) C. proc. civ. b. Critica referitoare la modul de calcul, procentual, al despăgubirilor este nefondată. După cum în mod corect a reținut instanța de apel, dreptul reclamantului este reprezentat de procentul de 50% din valoarea eficienței economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice. Această cotă nu i se cuvine reclamantului recurent, așa cum susține acesta, numai în ipoteza încheierii contractului prin care trebuia să se stabilească cu beneficiarul realizării tehnice SC B. SA drepturile bănești, obligație impusă prin hotărârile pronunțate în litigiul anterior.

Chiar dacă dispozițiile anterioare ale instanței nu s-au executat, nefiind încheiat un astfel de contract, pretențiile reclamantului-recurent nu pot fi rediscutate decât în limitele dezlegate deja în litigiul anterior, care se bucură de putere de lucru judecat în ceea ce privește modul de calcul al drepturilor sale - procent lunar de 50% din eficiența economică. În acest mod au fost stabilite drepturile care i se cuvin reclamantului, dispunându-se chiar obligarea pârâtei să încheie un contract cu o asemenea clauză. c. Cu privire Ia modul de dispunere asupra cererii de acordare de dobânzi, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor procedurale incidente.

S-a reținut în mod corect, pentru argumentele detaliate și confirmate prin prezenta decizie, că cererea privind dobânzile a fost formulată de către reclamant printre obiectivele expertizei contabile, cerere care nu reprezintă o modificare de acțiune; pe de altă parte, chiar și în ipoteza în care s-ar aprecia astfel poziția reclamantului, pretenția sa a fost formulată cu nerespectarea dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., care stabilește termen limită în acest sens prima zi de înfățișare. Chiar dacă această cerere a fost depusă la primul termen în fața Tribunalului, secția a IV-a civilă, la această instanță a fost trimis dosarul pentru continuarea judecății de către Curtea de apel, în urma desființării hotărârii de declinare pronunțată de secția a IlI-a a aceluiași tribunal - în fața căreia se depășise deja prima zi de înfățișare.

Apărarea în sensul aplicării dispozițiilor din materia răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută, pentru că și într-o astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale care fixează limitele obiectul judecății prin cererea de chemare în judecată - art. 112 C. proc. civ. și care arata condițiile în care această cerere poate fi întregită sau modificată - art. 132 C. proc. civ. Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența unei astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin prezenta decizie. 2. Cu privire la recursurile declarate de pârâtă și intervenientă. a. Instanța a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, ceea ce face să nu fie fondat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc.

civ. Întrucât aceste motive nu interesează rejudecarea nu vor mai fi reluate în cadrul acestei decizii. b. Cel de-al doilea motiv de recurs a fost susținut pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. b.1 Contrarietatea invocată sub acest punct nu se confirmă, întrucât motivul de recurs invocat în susținerea criticii, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se referă la dispoziții contradictorii în cadrul hotărârii atacate pe calea recursului. În cauză se invocă o contrarietate între un considerent al deciziei și o încheiere de ședință, respectiv cea din data de 14 decembrie 2010, prin care s-ar fi stabilit modalitatea în care trebuie determinată eficiența economică a aplicării soluției tehnice.

Pe de altă parte, pentru a se susține că un considerent este străin de natura pricinii, este necesar ca acesta să nu aibă nicio legătură cu cauza dedusă judecății. Or, considerentul referitor la criteriul de cuantificare a despăgubirilor stabilit în litigiul anterior, purtat între reclamantul-recurent și pârâta-recurentă, a fost reținut în condițiile în care acțiunea a fost fundamentată pe hotărârile pronunțate în cadrul litigiului respectiv, iar instanța a apreciat că nu dispune de elemente concrete de calcul în perioada de referință. Critica astfel formulată mai pune în discuție nerespectarea dispozițiilor procedurale ale art. 268 alin. (3) C. proc. civ., care ar atribui încheierii din 14 decembrie 2010 relevanță decisivă privind modalitatea în care se va determina valoarea eficienței economice - analiză ce se face din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. Într-adevăr, instanța a dezlegat prin încheierea din 14 decembrie 2010, în majoritate, divergența referitoare la modalitatea de calcul a despăgubirilor, reținând că nu are autoritate de lucru judecat sub acest aspect sentința pronunțată în litigiul anterior. Astfel, reținând caracterul independent și de sine-stătător al pretențiilor ce fac obiectul celor două cauze și temeiul prezentei, respectiv art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/1991, instanța a stabilit că rezultatelor economice - criteriul la care se face trimitere în norma indicată, este unul concret și specific, care este supus modificărilor în timp, ca urmare a influenței diferiților factori economici. Eficiența economică a unei îmbunătățiri tehnologice este astfel mai mare în perioada de început a acesteia decât este după ani de aplicare, având în vedere evoluția tehnologică și necesitatea constantă a îmbunătățirilor aduse soluțiilor tehnologice anterioare.

În plus, eficiența economică este diferită în timp și ca urmare a amortizării investițiilor realizate inițial pentru implementarea realizării tehnologice. În acest context, s-a constatat necesitatea suplimentării probatoriului prin efectuarea unei expertize pentru determinarea beneficiilor economice realizate de pârâtă, prin determinarea în concret și a cheltuielilor efectuate pentru implementarea soluției propuse de reclamant. Prin modul de dispunere instanța a încălcat dispozițiile procedurale susmenționate dar și dispozițiile deciziei anterioare, care se impun cu puterea lucrului judecat între părți, după cum se va arăta în cele ce urmează. Nepunerea în discuția părților a situației creată prin necontestarea concluziilor raportului de expertiză al lui D., nu se circumscrie niciunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. b.2; b.3. În analiza apărărilor referitoare la faptul că s-au operat modificări la soluția tehnică, ceea ce ar fi dus la concluzia că pârâta-recurentă nu a mai folosit realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul-recurent, instanța de apel a procedat la rezolvarea cauzei și în raport de modificările reclamate. Astfel, cu referire la concluziile expertului E. în fața primei instanțe, ale expertului F. din fața instanței de apel și la înscrisurile existente la dosar s-a reținut că soluția inițială propusă de către reclamant a fost menținută pe toată perioada 9 noiembrie 2001 - iulie 2004, data încetării efective a producerii de automobile berline.

Aceasta în condițiile în care în anul 1993 s-au emis avize de modificare, care au fost apreciate de către expert că nu ar corespunde din punct de vedere al formei pentru a fi puse în execuție și în care, mai reține instanța, modificarea inițială propusă prin avizul nr. X/1993 a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, nu de modificarea soluției, iar rebuturile au fost determinate de calitatea necorespunzătoare a tablei și a neîntreținerii și reglării necorespunzătoare a utilajului de ambutisat.

S-a mai reținut și că obiecțiunile formulate de către expertul G., propus de către recurente, nu susțin ideea că după 1998 s-a aplicat o altă soluție tehnică decât cea cu privire la care s-a constatat prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 că are caracterul de realizare tehnică, având în vedere că acest expert face trimitere la avizul nr. X prin care s-ar fi adus modificări soluției tehnice propuse de către reclamant; or, pentru perioada cu privire la care s-a pronunțat instanța prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, reținându-se că s-a aplicat realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul, nu se mai pot admite contestații sub acest aspect, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri.

Din aceste considerente rezultă că instanța a arătat motivele pentru care nu se primește apărarea referitoare la modificările indicate ca intervenite în anul 1993, la care însă recurentele se limitează a susține incorectitudinea înlăturării efectuării/necesității modificărilor, fără a formula critici de nelegalitate a modului de dispunere, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. În cadrul criticii b.3. se invocă greșita omologare a raportului de expertiză întocmit de expertul F., aspect ce nu se circumscrie motivului de recurs invocat, respectiv cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. La raportul de expertiză întocmit de acest expert pârâta-recurentă a formulat obiecțiuni, comunicate acestuia, la care acesta a răspuns - cu referire inclusiv la avizele de modificare din anul 1993 - în sensul că respectivele corecții tehnice s-au referit la modificarea unor caracteristici constructive și nu au înlocuit soluția inventivă cu o altă soluție.

La termenul din 10 mai 2011 s-a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză auto, cu motivarea că cel de la dosar este întocmit de un expert aflat pe lista Biroului de expertize tehnice judiciare și, ca atare, nu se poate susține că nu are competența necesară efectuării unei expertize - Curtea urmând să stabilească situația de fapt pentru care s-a dispus efectuarea expertizei, pe care o consideră nelămurită, prin evaluarea tuturor probelor aflate în dosar. Instanța a apreciat astfel că răspunsul la obiecțiuni și raportul de expertiză pot fi completate cu celelalte probatorii administrate - ceea ce pune în discuție din perspectiva criticii chestiuni de temeinicie și nu de încălcare a art. 268 alin. (3) C. proc.

civ. Ceea ce se reclamă, de fapt, din ansamblul criticii formulate este faptul că decizia recurată nu a ținut cont de modificările reclamate - se invocă astfel faptul că s-au înlăturat apărările bazate pe raportul întocmit de dr. ing. G., care ar explica motivat, cu respectarea standardelor profesionale de domeniu, modificarea soluției tehnice aplicate efectiv de recurentă. După cum s-a arătat mai sus, instanța de apel s-a pronunțat însă argumentat și asupra acestora, cu referire inclusiv la efectele litigiului anterior, înlăturând obiecțiunile formulate de către expertul parte G., fără a se formula critici de nelegalitate a modului de dispunere, așa cum impune art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc.

civ. Recurentele critică modul de soluționare a cauzei cu referire la avizul din anul 1997, arătând că deplasarea problematicii investigate judiciar pe tărâmul „modificărilor constructive ale dimensiunilor capotei” și nu pe tărâmul „modificării soluției tehnice”, în analiza avizului nr. Y/1997 nu poate substitui analiza tehnică de specialitate făcută cu privire la semnificația acestui aviz. Sub acest aspect, instanța de apel a reținut că avizul nr. Y privește reperele capotă spate și tablă exterioară spate și reprezintă o modificare a celor anterioare din 1993 raportat la care s-a apreciat că modificarea propusă a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice.

Instanța de apel nu a analizat însă, detaliat, modificarea/modificările în raport de care se invocă avizul din anul 1997 și nici nu arată dacă sub acest aspect a primit sau înlăturat concluziile unei persoane de specialitate, așa cum a procedat în analiza relevanței avizelor din anul 1993 (toate fiind invocate în susținerea intervenirii unor modificări asupra soluției tehnice) - chiar dacă în final a reținut că utilizarea pe perioada până Ia 1 decembrie 1997 nu mai poate fi repusă în discuție, fiind dezlegată irevocabil în litigiul anterior.

Mai mult, atât în raportul de expertiză tehnică și răspuns la obiecțiuni, întocmite de expert F., cât și în punctul de vedere la raportul de expertiză, întocmit de expertul consilier al pârâtei G., în fața instanței de apel, se face referire la avizele din anul 1993. Cu ocazia rejudecării, dispusă deja în analiza recursului declarat de reclamant, susținută și pe prezentele considerente, urmează a fi avute în vedere toate apărările formulate sub acest aspect, iar instanța va lua toate măsurile procedurale care se impun pentru o completă și corectă lămurire a situației.

Se va verifica astfel dacă a intervenit vreo modificare a realizării tehnice, care a întrunit condițiile legale de a fi recunoscută astfel în condițiile Legii nr. 64/1991 în litigiul anterior, în baza avizului din anul 1997 - acest aspect putând influența eficiența economică rezultată din aplicarea realizării tehnice recunoscute ca apaținând reclamantului, care stă la baza calculării drepturilor acestuia pe perioada dedusă judecății, după data de 1 ianuarie 1998. Motiv pentru care, cu aplicarea art. 304 pct. 5 C. proc. civ. și art. 314 C. proc. civ., se impune ca și sub acest aspect să se dispună rejudecarea cauzei. b.4. Apărarea referitoare la atitudinea reclamantului a fost invocată în susținerea criticii de apel referitoare la stabilirea incorectă a faptului că după data de 31 decembrie 1997 s-a utilizat de către pârâtă soluția tehnică a reclamantului.

Instanța de apel nu a mai răspuns, punctual, pentru că a reținut în mod corect un argument, prioritar, care înlătura orice analiză sub aspectul solicitat. Astfel, după cum rezultă din considerentele deciziei, s-a apreciat că instanțele au soluționat litigiul anterior în limitele impuse prin cererea de chemare în judecată - ceea ce înseamnă că acestea au avut a verifica cererea reclamantului privind pretențiile până la data de 31 decembrie 1997, cerere care impunea verificări privind folosirea soluției tehnice numai pe perioada respectivă. Dispozițiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. nu se pot referi decât la pretenții de genul celor indicate, raportate însă la obiectul dedus judecății. Formularea de cereri referitoare la alte perioade nu se circumscrie acestui text procedural și ar fi încălcat dispozițiile alin. (1) ale aceluiași art., care interzic formularea de cereri noi în apel.

Apărarea bazată pe prezumția lucrului judecat privind perioada în care s-a aplicat „invenția” reclamantului a fost examinată de instanța de apel, astfel cum rezultă din considerentele deciziei. În aceste condiții, critica nu se circumscrie motivului de recurs sub care a fost invocată, urmând să fie analizată, astfel cum a fost detaliată, din perspectiva legalității și dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. După cum în mod corect s-a reținut în cauză, prin sentința anterioară s-a rezolvat un raport juridic dedus judecății, limitat ca efecte în timp, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, instanța fiind ținută să se pronunțe numai în cadrul acestor limite, așa cum impune art. 129 alin. final C. proc.

civ. Faptul că litigiul anterior a fost soluționat ulterior perioadei vizată în cauza respectivă, în mod evident în condiții de contradictorialitate, nu are relevanță în contextul în discuție - obiectul acestuia fiind limitat la perioada pentru care s-au formulat pretențiile de către reclamant prin cererea de chemare în judecată. Mai mult, așa cum corect a reținut și instanța de apel, nu se justifica dispoziția dată în litigiul anterior de încheiere a unui contract între părți, cu anumite clauze - dispoziție care în mod evident vizează perioada ulterioară datei de 31 decembrie 1997, până la care s-au acordat și drepturile aferente. c. Motivul de recurs ce se circumscrie dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. este fondat, în limitele ce succed: Instanța a confirmat drepturile reclamantului-recurent prin raportare Ia eficiența economică stabilită în litigiul anterior, respectiv 41 dolari SUA per autoturism, stabilindu-se că aceasta reprezintă economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat, la momentul începerii aplicării realizării tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea acestor repere de asamblare. Acest mod de a dispune nu are un suport probator, după cum se recunoaște chiar în motivarea deciziei, și încalcă totodată hotărârea judecătorească anterioară, precum și dispozițiile legale care au stat la baza pronunțării acesteia.

Deși, după cum se reține, ar părea inexplicabilă o menținere în procesul de producție a unei soluții tehnice care ar aduce pierderi - potrivit unor probatorii la care face referire chiar instanța - în situația în care totuși acestea se confirmă, este o chestiune pe care pârâta-recurentă și-o asumă. Al doilea argument al instanței, în sensul că este de neacceptat posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații, doar pentru motivul că din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, cauzându-se chiar pierderi, nu reprezintă un argument legal.

După cum s-a reținut și în analiza recursului formulat de reclamant, în litigiul anterior s-a stabilit în favoarea acestuia un drept echivalat la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice rezultată din aplicarea realizării tehnice - dezlegare care se bucură de lucru judecat între părți, iar pârâta și intervenienta au confirmat, prin poziția avută în recurs, efectele hotărârii anterioare sub acest aspect. Calitatea de autor al realizării tehnice în discuție a reclamantului-recurent, procentul în care se stabilesc drepturile acestuia, precum și modul de stabilire a bazei de calcul se impun cu putere de lucru judecat între părți, elementul de diferențiere pentru perioada dedusă judecății fiind cel referitor la întinderea bazei de calcul, respectiv a eficienței economice - între elementele care nu se mai discută incluzându-se deci și modul de calcul al eficienței economice, respectiv criteriile avute în vedere în stabilirea acesteia.

Nu are relevanță în cauza de față invocarea dispozițiilor Legii nr. 64/1991, în forma în vigoare la data sesizării, deoarece litigiul nu se mai discută în acest context legal - în temeiul acestora s-a soluționat dosarul anterior, în care s-au stabilit deja calitatea de autor a reclamantului, îndeplinirea cerințelor realizării tehnice și dreptul care i se cuvine autorului - interesând în soluționarea prezentului dosar eficiența economică rezultată din aplicarea acestei realizări tehnice. Dreptul reclamantului a fost stabilit la un procent lunar de 50% din valoarea eficienței economice, iar acest element de referință nu este unul stabil, putând diferi în funcție de anumite circumstanțe particulare, care o determină - pe de o parte, factorul valoric care intervine în perioada dedusă judecății, în raport de documente aferente acestei perioade stabilindu-se drepturile cuvenite reclamantului-recurent, iar pe de altă parte eventualele intervenții asupra realizării tehnice.

Sub acest aspect, în ceea ce privește perioada dedusă judecății, care prin admiterea recursului declarat de reclamant începe la data de 1 ianuarie 1998, trebuie să se verifice și dacă eficiența este influențată în vreun fel de cele susținute în cadrul apărării recurentelor referitoare la modificarea soluției tehnice în urma avizului din anul 1997 - astfel cum s-a arătat mai sus. Pentru o corectă și completă stabilire a eficienței economice, care implică și verificări de fapt - inadmisibile în recurs, cu aplicarea și a art. 314 C. proc. civ., se impune și pentru acest motiv casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Față de cele reținute mai sus, nu se mai impune analiza celorlalte apărări - acestea tinzând și la reevaluarea probatoriului administrat în cauză, inclusiv o analiză comparativă a acestuia, activitate incompatibilă în fața instanței de recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 304 C. proc.

civ. În rejudecare, prin decizia nr. 129A din 24 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile formulate de apelantul-reclamant A. apelanta - pârâtă SC B SA și de apelanta - intervenientă Agenția pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.V.A.S.). a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins excepția prescripției extinctive ca neîntemeiată și a admis, în parte acțiunea. A obligat pârâta SC B. SA la plata sumei de 832,436,61 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, urmând ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G.

nr. 70/2004. Au fost compensate cheltuielile de judecată. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. Soluționarea excepției prescripției extinctive, motiv de apel susținut de toate părțile, a fost dezlegată prin decizia instanței de recurs, obligatorie pentru instanța de rejudecare, care a concluzionat că acțiunea introdusă la data de 09 noiembrie 2004 respectă dispozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 3 din același act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani. Caracterul nefondat al excepției prescripției extinctive impune analiza pe fond a pretențiilor reclamantului pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, ținându-se seama de îndrumările din decizia de recurs, fața de care este obligatorie verificarea utilizării realizării tehnice și eficienței economice a realizării tehnice, acest aspect constituind obiect de critică în apelurile pârâtei și intervenientei.

Față de indicațiile date de instanța de recurs în legătură cu necesitatea de a lămuri anumite împrejurări de fapt și prin prisma criticilor formulate de apelanții - pârâți referitoare la modul de administrarea probei cu expertiză și constatările acesteia în faza judecății în primă instanță, Curtea de apel a dispus efectuarea unei expertize specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini și o expertiză specialitatea contabilitate. Concluzia expertului în tehnologia mașinilor de construcții este că avizul nr. Y/1997 a intervenit asupra soluției propusă de A., prin modificarea cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor de producție și a rebuturilor la realizarea tabla capotă spate.

Expertul a arătat că nu poate stabili proporția în care soluția reclamantului se regăsește în avizul nr. Y/1997, întrucât nu există documente care să permită o astfel de verificare din punct de vedere tehnic. Susținerea reclamantului potrivit căreia modificarea constructivă efectuată nu echivalează cu modificarea realizării tehnice al cărei autor este, nu poate fi valorificată în întregime, atâta vreme cât soluția anterioară a fost îmbunătățită prin avizul de modificare din 1993, pusă în aplicare prin avizul de lucru din 1997, îmbunătățire cu efecte asupra eficienței economice. Ori, față de obiectul litigiului, în care se solicită drepturi bănești care se calculează în raport de eficiența economică, aspectul optimizării realizării inițiale și al consecințelor acesteia asupra reducerii costurilor este determinant în soluționarea cauzei.

Întrucât drepturile bănești cuvenite autorului depind de utilitatea realizării tehnice, care, în speță, a fost transformată, prin schimbări ale formei capotei, schimbări care au dus la scăderea costurilor de producție, modificarea formei constructive nu poate fi considerată lipsită de valoare prin raportare la soluția tehnică inițială. Curtea de apel a reținut că nu mai poate fi pusă în discuție, în prezentul litigiu, utilizarea realizării tehnice a reclamantului pentru perioada anterioară datei de 31 decembrie 1997, stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința nr. 329/1998 a Tribunalului Timiș. Ceea ce interesează în speță este dacă, după data de 31 decembrie 1997, B. a continuat să utilizeze soluția tehnică a reclamantului și eficiența economică rezultată în urma acestei utilizări.

În avizul de lucru nr. Z/1997 sunt menționate avizele nr. X și W. din anul 1993, ori acestea se referă la modificarea capotei realizate din tablă, deci modificarea realizării tehnice al cărei autor este reclamantul, care a înlocuit capota cu eleron din cauciuc poliuretanic. Nu se poate, deci, reține, apărarea pârâtei în sensul că, odată cu avizul nr. X, eleronul încorporat constituie o realizare tehnică nouă, fără conexiune cu cea propusă de reclamant, folosită în procesul de fabricație.

Constatările expertului specialitatea tehnologia construcțiilor de mașini, prin care răspunde obiecțiunilor formulate de pârâte, constatări potrivit cărora soluția lansată de avizul din 27 ianuarie 1992 (soluția A.) a deținut omologare pentru serii limitate, fiind modificată prin avizul nr. W din 22 octombrie 1993, și apoi omologată prin avizul nr. X, în timp ce procesul tehnologic a fost avizat prin avizul nr. Y din 29 septembrie 1997, nu susțin apărarea pârâtelor în sensul că după anul 1993, soluția reclamantului nu a mai fost utilizată. Omologarea soluției inițiale aparținând reclamantului, într-o formă îmbunătățită, la care a contribuit pârâta, nu presupune înlăturarea realizării tehnice anterioare, ci transformarea, optimizarea acesteia, cu scopul de a reduce costurile de fabricație.

Realizarea soluției efectuate de B. nu poate fi concepută fără existența realizării tehnice a reclamantului, căreia îi succede și de care este dependentă. Constatările expertului desemnat de instanță sunt clare, în sensul că soluția B. nu a exclus soluția A., ci a îmbunătățit-o, a perfecționat-o, fiind adusă într-o formă mai bună, prin reducerea costurilor de fabricație, generată de modificarea matriței de ambutisare, reducerea cheltuielilor cu materia primă și, totodată, prin reducerea rebuturilor. Soluția omologată prin avizul nr. X/1993, avizată pentru producția în serie prin avizul nr. Y/1997, a influențat parametrii tehnici ai soluției aparținând reclamantului, reprezentată de eleronul încorporat, prin aceea că a modificat înălțimea eleronului, prin reducerea adâncimii de ambutisare cu 10 mm, fiind modificată astfel și forma geometrică a tablei capotă spate.

Această modificare a determinat eficiența economică care este rezultatul reducerii cheltuielilor de producție și a scăderii rebuturilor. Eficiența economică a realizării tehnice aparținând reclamanții lui a fost stabilită prin expertiză specialitatea contabilitate, prin care s-a determinat valoarea totală a economiei realizată de B. prin utilizarea eleronului încorporat, în forma inițială, anterioară îmbunătățirii aduse de pârâtă. Varianta de calcul a eficienței economice, propusă de reclamant, care o echivalează cu suma rezultată din înmulțirea numărului de capote spate cu eleron încorporat realizate de B. în perioada 1998-2004, cu suma de 41 dolari pentru o capotă, nu este însușită de Curte, în condițiile în care s-a arătat prin expertiză că utilizarea după anul 1998 a soluției tehnice în forma propusă de reclamant ar fi avut ca rezultat cheltuieli suplimentare de 86.913,42 euro, și nu o economie de costuri.

Dacă, inițial, economia făcută pentru un autoturism a fost echivalată cu valoarea reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să Ie cumpere ca urmare a realizării capotei cu eleron înglobat, scăderea prețului spumei poliuretanice din care era construit inițial eleronul (aspect rezultat din concluziile experților judiciari desemnați în cauză) nu mai justifică evaluarea economiei făcute în procesul de producție cu suma de 41 dolari SUA pentru fiecare capotă. Considerentele deciziei de casare sunt în acest sens, instanța de recurs stabilind că raportarea Ia suma de 41 dolari SUA pentru un autoturism, esle lipsită de suport probator, întrucât eficiența economică este variabilă în timp.

Aceste considerente infirmă susținerea reclamantului privitoare la existența puterii de lucru judecat a sentinței nr. 329/1998 asupra reperului de 41 dolari SUA, în evaluarea economiei de costuri la nivelul unității. Modificarea prețului eleronului în perioada 1998/2004, avută în vedere de expertul contabil, rezultă din adresa din 23 februarie 2015 emisă de SC H. SA Pitești, principalul furnizor al SC B. SA.

Deși contestă conținutul acesteia cu argumentul că nu s-a anexat acestei adrese și o fișă de calculație, expertul contabil răspunde punctual obiecțiunilor la raport, arătând că evidențele contabile ale pârâtei susțin prețul de 7,65 dolari SUA pentru eleronul din spumă poliuretanică la nivelul anului 1998, fiind indicată și depusă la dosar adresa din 14 februarie 1998 emisă de SC B. Totodată, expertul a confirmat că prețul eleronului în perioada 1998-2004 nu a crescut proporțional cu rata inflației, argumentat de renunțarea la folosirea în producție a eleronului din spumă poliuretanică, ce a determinat imposibilitatea distribuirii și comercializării acestui produs în cantități mari, lipsind piața de desfacere.

În același timp, factura depusă de reclamant, emisă în anul 2010, ce conține un preț de 24 de euro al eleronului, nu este relevantă în cauză, față de perioada pentru care se solicită drepturile bănești, iar susținerile potrivit cărora nu au fost avute în vedere și la stabilirea prețului și elementele auxiliare ale eleronului nu au suport probator. Prin expertiză au fost identificate cheltuielile efectuate în procesul de fabricație, prin aplicarea soluției propuse de reclamant, comparativ cu cele care s-ar fi efectuat dacă nu se implementa soluția propusă de reclamant. Soluția tehnică propusă de reclamant a presupus înlocuirea eleronului de cauciuc aplicat din spuma poliuretanică cu eleronul încorporat în capota portbagaj, prin intermediul operațiunilor de ambutisare, sertizare și vopsire a tablei, diferența dintre costul celor două soluții tehnice reprezentând eficiența economică generată de realizarea tehnică inițială.

Cum, începând cu anul 1998, soluția aplicată prin avizul nr. Y este o variantă a soluției inițiale, îmbunătățit prin contribuția pârâtei B., economia de costuri în perioada de timp în litigiu nu se datorează exclusiv realizării reclamantului. Așadar, economia de costuri nu poate fi calculată decât prin diferența dintre costurile de producție necesare în aplicarea soluției inițiale aparținând lui A. și costurile de producție a capotei spate produsă prin soluția modificată de B., singura variantă care poate exprima economic utilitatea și eficiența realizării tehnice a reclamantului. Acest mod de calcul își găsește, de altfel, suportul legal, în prevederile art. 73 alin. (3) din Legea nr. 64/991, ce condiționează plata drepturilor bănești către autor de rezultatul economic obținut de unitate.

Procentul cuvenit autorului din suma reprezentând rezultatele economice și acordarea dobânzii legale - obiect de critică în apelul reclamantului, au fost tranșate în recurs, astfel că nu vor mai fi repuse în discuție, decizia de casare fiind obligatorie asupra problemelor de drept din speță. Potrivit considerentelor deciziei de recurs: „dreptul reclamantului este reprezentat de procentul de 50% din valoarea eficienței economice realizată pe durata aplicării realizării tehnice”, iar „apărarea în sensul aplicării dispozițiilor în materia răspunderii civile delictuale nu poate fi reținută, pentru că, într-o astfel de ipoteză sunt incidente dispozițiile procedurale care fixează limitele obiectului judecății prin cererea de chemare în judecată - art. 112 C. proc.

civ., și art. 132 C. proc. civ. care arată condițiile în care această cerere poate fi întregită sau modificată. Pe de altă parte, instanța de apel a înlăturat existența unei astfel de răspunderi în cauză, soluție confirmată prin prezenta decizie”. Prin urmare, despăgubirile se determină prin aplicarea procentului de 50% la suma reprezentând economia de costuri, instanța nefiind învestită, în condițiile legii procesual civile, cu o cerere de acordare a dobânzii legale, la care reclamantul nu este, deci, îndreptățit, fiind astfel valorificată critica din apel a pârâtei și intervenientei, care au susținut că tribunalul s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Nu va mai fi supusă controlului judiciar nici critica din apelul pârâtei și intervenientei, legată de respectarea principiului continuității în fața primei instanțe, în condițiile în care soluția pronunțată pe acest aspect prin decizia din apel casată nu a fost atacată prin recurs, limitele rejudecării apelului fiind stabilite în decizia de casare, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate în fața Înaltei Curți, limite ce presupun, așa cum s-a mai arătat, soluționarea excepției prescripției extinctive, utilizarea soluției tehnice aparținând reclamantului și utilitatea economică a acesteia. Curtea reține, de asemenea, că din aceleași motive, nu se mai impune analiza în rejudecare după casare a calității procesuale de intervenientă a Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului, criticată de reclamant în apel.

Față de considerentele expuse, apelul reclamantului este fondat, urmând a fi respinsă excepția prescripției extinctive, în timp ce apelurile pârâtei și intervenientei, ce conțin critici comune, sunt fondate ca urmare a constării nelegalității și netemeiniciei modului de stabilire a drepturilor bănești. Admiterea apelurilor are ca efect schimbarea sentinței atacate, conform art. 296 C. proc. civ., în sensul respingerii excepției prescripției extinctive și admiterii în parte a acțiunii, prin obligarea pârâtei SC B. SA la plata sumei de 832.436,61 euro în echivalent în ROL la data plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004 (50% din 1.664.873,22 euro), urmând ca Agenția pentru Administrarea Activelor Statului să plătească suma menționată către SC B. SA, conform art. 6 din O.U.G.

nr. 70/2004 privind instituirea unor măsuri postprivatizare la Societatea Comercială B. SA. Obligația de plată stabilită în sarcina Agenția pentru Administrarea Activelor Statului își găsește suportul legal în prevederile textului menționat, potrivit căruia „Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, în condițiile și limitele stabilite potrivit mandatului prevăzut la art. 1, efectuează plata către Societatea Comercială B. SA a sumelor prevăzute în hotărârile judecătorești irevocabile”. Prin art. 1 al ordonanței, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului este mandatată să negocieze și să semneze un act adițional de modificare și completare a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. X din 2 iulie 1999, încheiat cu cumpărătorul Societății Comerciale B. SA, mandat din al cărui conținut rezultă obligația de achitare a sumelor datorate în viitor reclamantului.

Având în vedere disp. art. 276 C. proc. civ., au fost compensate cheltuielile de judecată, pretențiile părților fiind încuviințate în parte, prin admiterea atât a apelului reclamantului, cât și al pârâtei și intervenientei. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul A., pârâta SC B. SA și intervenienta Agenția pentru Administrarea Activelor Statului, ultimele două părți formulând critici și împotriva încheierii de ședință din data de 19 noiembrie 2013 prin care s-a respins excepția necompetenței materiale a Curții de apel. În motivarea recursului, reclamantul a arătat următoarele. A. Instanța de rejudecare a acordat ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc.

civ.) Prin cererea de chemare în judecată a solicitat ca instanța să oblige pârâta să îi plătească despăgubiri pentru perioada 01 ianuarie 1998 - 24 iulie 2004 pentru utilizarea ilegală a realizării tehnice capotă spate cu eleron încorporat ce îi aparține prin care s-a economisit 1 eleron (1 buc - 2044 ROL - cca 34 dolari SUA), 6 rondele etanșare cauciuc (4,80 ROL/buc), 6 rondele DI 5(1,29 ROL/buc), 6 piulițe M5 (4,2 ROL/buc), 3,85 min manopera de montaj, iar prin hotărârea recurată s-au acordat fără să fi cerut despăgubiri reprezentând jumătate din economiile generate de avizul nr. X din 22 octombrie 1993 al pârătei elaborat pro causa pentru reducerea rebuturilor prin care s-a ajuns de la 2,5% la 0,31% care nu are legătura cu soluția sa tehnică.

B. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) Motivele contradictorii privesc aprecierile instanței de apel asupra avizului nr. Y (ce trebuia cercetat potrivit hotărârii de casare). Pe de o parte, instanța a reținut că prin acest aviz „s-a intervenit asupra soluției propusă de A., prin modificarea cotelor de ambutisare pentru eleron, având ca efect reducerea costurilor de producție și a rebuturilor”, iar pe de altă parte a constatat că în avizul respectiv sunt menționate avizele nr. X. și W., din anul 1993, avize ce „se referă la modificarea capotei realizate din tablă (...)”. Cu alte cuvinte, avizul din 1997 privește modificările din 1993. Semnificația tehnică a avizului din 1997 fusese clarificată de expertul tehnic I. (în mod identic expertizelor judiciare anterioare) - expertiză nouă dispusă în apel, dar reținută trunchiat de instanță.

Expertul, în răspunsul la obiecțiuni a menționat (pct 1.1.) „Așa cum am precizat în expertiză la pag.

4, „avizul din 26 septembrie 1997 reprezintă un aviz de lucru pentru fabricația de serie”, lansând în producția de serie modificările lansate de avizele din 1993. Deci, „modificări” s-au făcut numai în anul 1993, nu și în 1997. În avizul nr. Y nu apare nicio modificare; el privește numai intrarea în fabricația de serie a modificărilor consemnate în cele două avize din 1993. Totodată, instanța de apel trebuia să observe că aceste avize intraseră în puterea lucrului judecat prin hotărârea irevocabilă Titlul executoriu sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș (prin care s-au acordat despăgubiri pentru perioada 1992 - 1997). În aceste condiții, instanța de apel trebuia să observe că eficiența economică modul și baza de caicul au rămas aceleași ca pentru perioada 1992 - 1997. În raportul de expertiză contabilă J. autoarea acestuia se referă numai la modificarea soluției A. prin avizul nr. X din 22 octombrie 1993 și nu face nicio referire, în această privință, la avizul din 1997 (pag.

18), prin intermediul căruia nu a fost adusă nicio modificare realizării tehnice a recurentului. C. Hotărârea interpretează greșit actul dedus judecății și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) Prin cererea de chemare în judecată a solicitat pârâtei despăgubiri pentru încălcarea alin. (3) din art. 67 din Legea nr. 64/1991 nemodificată. Despăgubirile conform normei de drept cuprind paguba ce s-a suferit și beneficiul de care ai fost lipsit (lucrum cessans și damnum emergens) art. 1075 și art. 1084 în consecință ne aflăm indubitabil pe tărâmul răspunderii delictuale.

Prin decizia recurată instanța de rejudecare, interpretând greșit cererea de chemare în judecată ce avea înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, a transferat obligațiile de pe tărâmul răspunderii delictuale (art. 998 și urm. C. civ.) în cele a răspunderii contractuale interpretând greșit și titlul executoriu sentinței nr. 32/P1 din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș pronunț