ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2563/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 16 februarie 2017 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și Agenția pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând obligarea acestora la plata dobânzii legale capitalizate, calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329 din data de 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, pronunțată în dosarul nr. x/1996, aferente despăgubirilor datorate pentru folosirea realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C." al cărei autor este, pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004 și în continuare, până la plata efectivă, conform art. 4 și art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 29 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând, în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ., să se dispună, în principal, obligarea acestora la plata dobânzii legale de 6%, cu capitalizare, conform art. 4 și 8 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 13/2011, aferente sumei de 832.436, 61 euro, stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A din data de 24 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 2103 din data de 1 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, calculată de la data de 24 februarie 2016, până la plata efectivă, cu transformare în RON, respectiv suma de 49.820,61 euro. În subsidiar, a solicitat calcularea dobânzii potrivit mai multor variante de stabilire a acesteia. Prin încheierea de ședință din data de 2 octombrie 2018 pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția litispendenței, invocată de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, a fost admisă excepția conexității, invocată de pârâta B. S.A., și s-a dispus conexarea acestei din urmă cauze la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. Prin sentința civilă nr. 1425 din data de 14 iunie 2019, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis, în parte, cererea principală și cererea conexă ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 și a obligat pârâtele să plătească reclamantului suma de 195.012,10 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 832.436, 61 euro, în echivalent în RON la data plății, calculată de la data pronunțării hotărârii definitive, decizia civilă nr. 129A din data de 24 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și până la data plății, 19 ianuarie 2017. Au fost respinse, în rest, cererile, au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.200 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, și a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea pârâtei Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1030A din data de 23 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 1425 din data de 14 iunie 2019, pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, și împotriva încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2018, pronunțate de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2018, precum și cererile de apel promovate de apelantele-pârâte B. S.A. și Agenția pentru Administrarea Activelor Statului împotriva sentinței civile nr. 1425 din data de 14 iunie 2019 pronunțate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1030A din data de 23 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamantul A., pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fostă A.VA.S.) și pârâta B. S.A. 4.1. Recursul promovat de reclamantul A.. 1. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut, sub un prim aspect, că decizia instanței de apel este nelegală din perspectiva menținerii soluției adoptate prin încheierea din data de 2 octombrie 2018, pronunțate de Judecătoria Pitești, prin care s-a dispus conexarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Pitești, ca instanță de executare, la cauza civilă nr. x/32017, aflată pe rolul Tribunalului București, ca instanță de fond, instanța de apel neanalizând criticile de nelegalitate formulate cu privire la conexarea celor doua cauze. Astfel, în opinia recurentului, conexarea celor două cauze era inadmisibilă în raport de prevederile art. 139 alin. (4) C. proc. civ. și de cele ale art. 99 C. proc. civ., condiția strânsei legături între cauze, specifică în materia conexării, nefiind de natură a înlătura dispozițiile imperative de procedură atunci când competența instanței este exclusivă, acesta fiind cazul cererii întemeiate pe dispozițiile art. 628 C. proc. civ., adresate instanței de executare. Analizând sumar motivele de apel și actele de procedură din cele două cauze, instanța de apel nu a răspuns criticilor de nelegalitate ce vizau acest aspect și a încălcat dispoziții de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității. Nelegalitatea conexării celor două cauze rezultă din încălcarea normelor imperative din materia competenței materiale, reglementate de art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ce statuează că necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Deși este vorba despre o nulitate necondiționată, instanța de apel a încălcat atât dispozițiile art. 176 C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 139 C. proc. civ., respingând motivul de apel privind soluția conexării, în condițiile în care competența de soluționare a dosarului nr. x/2018 aparținea instanței de executare. 2. Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este nemotivată, întrucât nu a răspuns criticilor de nelegalitate și netemeinicie formulate prin motivele de apel, critici prin care invocase omisiunea primei instanțe de a indica premisele avute în vedere în stabilirea perioadei și a modului de calcul al despăgubirilor sub forma dobânzii legale, dar și faptul că instanța de fond s-a raportat exclusiv la un raport de expertiză care a analizat o variantă de calcul a dobânzii fără criterii concrete, respectiv varianta 2, modalitatea de calcul B, fără a avea în vedere criteriile stabilite cu putere de lucru judecat prin hotărârile judecătorești anterioare, depuse la dosar, deși dispusese în mod expres ca expertul desemnat în cauză să "evidențieze printr-un calcul separat dobânda legală lunară pe an cu capitalizare lunară", pentru perioada 1 ianuarie 1998 - 21 iulie 2004, iar acest calcul fusese efectuat, ca atare, prin răspunsul la obiecțiuni. În concret, recurentul consideră că, atât timp cât prin decizia nr. 961 din data de 26 februarie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2006, s-a statuat asupra momentului nașterii dreptului la acțiune pentru creanța principală, iar, prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016 a aceleiași instanțe, s-a statuat asupra criteriilor de stabilire a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, argumentele reținute în cuprinsul acestor hotărâri sunt valabile și în prezenta cauză, ce are ca obiect creanțele accesorii creanței principale. Cu toate acestea, în litigiul de față, instanța de fond, deși a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimatele pârâte, a admis doar în parte pretențiile deduse judecății, acordând dobânzi numai pentru perioada 24.02.2016 - 19.01.2017, respectiv de la data pronunțării deciziei civile nr. 129/24.02.2016 și până la data achitării creanței principale stabilite prin această decizie, apreciind că, pentru eventualele dobânzi cuvenite începând cu anul 1998, nesolicitate odată cu pretențiile principale, a operat prescripția. Menținând această soluție, fără a analiza criticile de nelegalitate invocate prin motivele de apel referitoare la momentul începerii prescripției dreptului material la acțiune și la întreruperea termenului de prescripție, și nici pe cele privind modalitatea de calculare a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, ignorând ea însăși cele stabilite cu putere de lucru judecat prin deciziile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în litigiul ce a vizat creanța principală, instanța de apel a pronunțat o decizie nelegală, atât din perspectiva cazului de casare anterior menționat (art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.), cât și a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ. 3. În cadrul ultimului motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, menținând hotărârea instanței de fond, instanța de apel a încălcat: - art. 72 alin. (3) - fost art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 -, art. 1075, art. 1084 și art. 1088 din C. civ. din 1864, norme care au constituit temeiul juridic al acțiunii pentru despăgubirile datorate de intimate în perioada 1998-2004; - art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2011, art. 3 și art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în ce privește prescripția dreptului material la acțiune; - art. 3 alin. (2), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ce privește noțiunea de dobândă capitalizată, profesioniști și dobândă moratorie. Pe de altă parte, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1536 C. civ. privind daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face. În esență, recurentul consideră că instanța de apel, menținând soluția primei instanțe, în mod nelegal a calificat obiectul cererii ca fiind un drept de creanță reprezentând daune moratorii pentru neexecutarea obligației de a face, stabilite de la data pronunțării deciziei nr. 129A din data de 24 februarie 2016, în condițiile în care, astfel cum rezultă din motivele de fapt și de drept ale cererii, dar și din hotărârile judecătorești pronunțate anterior, despăgubirile reprezintă beneficiul nerealizat al creanțelor datorate periodic/lunar de intimată, pentru folosirea realizării tehnice, începând cu data de 1 ianuarie 1998. Respingând criticile de nelegalitate privind sentința instanței de fond, în mod nelegal instanța de apel a menținut hotărârea, referindu-se la obligația de a face - obligația intimatei-pârâte de a încheia contract cu recurentul - stabilită prin sentința inițială nr. 329 din data de 21 aprilie 1996, pronunțată de Tribunalul Timiș, în condițiile în care, din decizia civilă nr. 129A/2016 a Curții de Apel București, rezultă că despăgubirile pentru neexecutarea acestei obligații au fost stabilite conform prevederilor legii speciale, Legea nr. 64/1991, care a prevăzut modul și criteriile în baza cărora se cuantifică aceste creanțe. În caz contrar, executarea obligațiilor de a face din conținutul hotărârilor judecătorești s-ar fi realizat conform regulilor cuprinse în dispozițiile art. 580 2 și art. 574 din vechiul C. proc. civ., în vigoare la data învestirii instanței și parcurgerii procedurii în dosarul nr. x/2006. Cu referire la încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 6 alin. (4) din noul C. civ., recurentul a arătat că, raportat la momentul nașterii dreptului la acțiune privind creanța principală, stabilită în dosarul nr. x/2006, a fi datorată periodic, începând cu data de 1 ianuarie 1998, prescripția dreptului material la acțiune pentru creanța accesorie este supusă dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și a fost întreruptă prin introducerea cererii de chemare în judecată privind creanța principală, conform art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958. În acest caz, intervine autoritatea de lucru judecat asupra chestiunii de drept asupra căreia s-a statuat prin decizia civilă nr. 961 din data de 26 februarie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție; Prin urmare, instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material privind prescripția dreptului material la acțiune sub trei aspecte: legea aplicabilă, momentul nașterii dreptului material la acțiune și întreruperea termenului prescripției. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 3 alin. (21), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ceea ce privește noțiunea de dobândă capitalizată, profesioniști și dobândă remuneratorie. Menținând soluția nelegală a primei instanțe, instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material privind capitalizarea dobânzii, aspect care trebuia lămurit prin prisma dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 13/2011. Astfel, dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației este denumită dobândă remuneratorie. Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare a dobânzii remuneratorii. Conform art. 8 alin. (3), dobânzile remuneratorii se pot capitaliza și pot produce dobânzi. Având în vedere caracterul creanței principale care a fost stabilită periodic/lunar pentru folosirea realizării tehnice, începând cu anul 1998, fiecare prestație anterioară datei pronunțării deciziei civile nr. 129A din data de 24 februarie 2016 a determinat obligația plății dobânzii remuneratorii, astfel că, în mod nelegal, instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond, încălcând aceste dispoziții de drept material. Recurentul a arătat că, prin motivele de apel a susținut nelegalitate hotărârii primei instanțe ca urmare a încălcării normelor de drept material si a autorității de lucru judecat, deoarece au fost ignorate toate criteriile de stabilire a beneficiului nerealizat care se regăsesc in sentința civila nr. 329/1998, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul civil nr. x/1996 și se referă la dobânda legala de 6%/an, cu capitalizare lunară calculată în USD, conform expertizei contabile - D.. De asemenea, în motivele de apel a susținut nelegalitatea hotărârii primei instanțe în privința încălcării dispozițiilor din O.G. nr. 13/2011, deoarece instanța de fond nu a prezentat niciun element sau criteriu legal care să înlăture aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 în ce privește noțiunea de dobândă remuneratorie, dobândă capitalizată sau profesioniști. Însă, în privința noțiunii de profesionist, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 3, deoarece pârâta debitoare are calitate de profesionist, fiind comerciant, conform Legii nr. 31/1990 și art. 3 din Noul C. civ., iar obligația principală a fost stabilita în moneda Euro. Pentru aceste motive, reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, iar, în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, admiterea acțiunii și obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, pentru creanța aferentă despăgubirilor datorate folosirii realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C.", începând cu data de 01.01.1998, conform variantei 1 modalitatea A din expertiza contabilă efectuată la instanța de fond, și la plata cheltuielilor de judecată 4.2. Recursul promovat de pârâta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond sub aspectul stabilirii momentului de la care trebuie achitată dobânda, acesta neputând fi data la care a rămas definitivă decizia civilă nr. 129 din data de 24 februarie 2016, ci data de 01.11.2016, când titlul executoriu a devenit irevocabil, întrucât, prin încheierea din data de 28 iulie 2016, pronunțată în dosarul nr. x/2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus suspendarea executării deciziei nr. 129 din data de 24 februarie 2016 a Curții de Apel București. În opinia recurentei, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1535 C. civ., precum și pe cele ale art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, întrucât, câtă vreme cererea de suspendare a fost admisă, reclamantul nu doar că nu mai putea cere plata sumelor datorate, dar nici nu mai era îndreptățit la dobânzi. Recurenta pârâtă a mai susținut că nu poate fi contestată buna-credință a recurentei-pârâte B. S.A. câtă vreme aceasta a achitat suma datorată conform titlului executoriu, îndată ce hotărârea instanței a devenit irevocabilă. În acest sens, a solicitat să se constate că cererea conexa fost formulata de reclamant ulterior achitării debitului de către B. S.A., după încetarea executării silite. Însuși reclamantul a arătat in cererea conexă faptul ca s-a adresat BEJ E. în vederea recuperării debitului, obținând încuviințarea executării silite a titlului executoriu menționat prin încheierea pronunțată la data de 12.01.2017, în dosarul nr. x/2016. Debitul a fost, însă, recuperat, astfel că BEJ E. a încetat executarea silită, constatând ca debitul nu cuprinde dobânzi, penalității etc. Astfel, recurenta consideră că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 628 alin. (4) C. proc. civ., acestea fiind incidente numai în cazul în care există o executare silită în curs de derulare, ipoteză ce nu se verifică în cauză câtă vreme reclamantul nu a înțeles să conteste încheierea de încetare a executării silite. Ca urmare, apreciind că numai în cadrul procedurii executării silite reclamantul putea solicita daune în temeiul art. 1535 C. civ., recurenta pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea apelului așa cum, a fost formulat. 4.3. Recursul promovat de pârâta B. S.A. Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, recurenta-pârâtă a formulat critici similare, susținând că decizia instanței de apel este nelegală sub aspectul stabilirii momentului la care s-a născut dreptul reclamantului la dobânzi. Recurenta consideră că acesta nu poate fi data pronunțării deciziei civile nr. 129A din data 24 februarie 2016, ci data de 1 noiembrie 2016, perioada pentru care societatea poate fi obligată la plata dobânzii fiind 1 noiembrie 2016-19 ianuarie 2017, întrucât, până la data de 1 noiembrie 2016, respectiv, data la care a fost soluționat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 129A din data de 24 februarie 2016, executarea acestei din urmă decizii a fost suspendată de drept, în temeiul dispozițiilor legale speciale aplicabile căilor de atac formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului; Dezvoltând acest motiv de recurs, recurenta pârâtă a arătat că, în condițiile în care în litigiul în care a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 832.436,61 euro, acesta nu a solicitat dobânda legală în condițiile impuse de C. proc. civ., decizia nr. 129 din data de 24 februarie 2016 nu conține dispoziții legate de acordarea dobânzii legale aferente debitului de 832.436,61 euro. Pârâta a achitat întreaga sumă de 832.436,61 Euro, în echivalent RON, la data de 19.01.2017, iar ulterior, la data de 15.02.2017, reclamantul A. a formulat în fața Tribunalului București cererea de chemare în judecată pentru acordarea dobânzii legale, formându-se astfel dosarul nr. x/2017. Până la data soluționării recursurilor declarate împotriva sa, executarea deciziei civile nr. 129/24.02.2016 a fost suspendată de drept, după cum a constatat Înalta Curte de Casație și Justiție prin încheierea din data de 28.07.2016, pronunțată în dosarul x/2006 Prin urmare, până la data rămânerii irevocabile, decizia nu putea fi pusă în executare de reclamant, creanța de 832.436,61 Euro devenind certa, lichidă și exigibilă abia la data de 1.11.2016, data la care s-au judecat recursurile declarate împotriva deciziei nr. 129/24.02.2016, astfel că, orice pretenție cu titlu de dobândă legală formulată de reclamant pentru o perioadă anterioară datei de 1.11.2016 ar trebui respinsă ca neîntemeiată. De altfel, recurenta consideră că dobânda nu ar fi putut începe să curgă și nu ar fi putut fi datorată anterior rămânerii irevocabile a hotărârii nici în situația în care executarea deciziei instanței de apel nu ar fi fost suspendată, pentru că, în caz contrar ar fi însemnat că ar fi trebui să curgă înainte de stabilirea de o manieră certă a creanței la care se aplica, ceea ce nu poate fi accepta, în raport de dispozițiile art. 1563 C. civ., potrivit cărora "creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii", precum și de dispozițiile art. 663 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, pentru ca o creanță să fie certă, existența ei trebuie să fie neîndoielnică. Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Apărările formulate în cauză 5.1 Întâmpinarea. La data de 6 octombrie 2022, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare la recursul promovat de către pârâta B. S.A., solicitând admiterea căii de atac astfel cum a fost formulată. La aceeași dată, în termen legal, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamantul A., combătând criticile formulate de acesta și solicitând respingerea recursului ca neîntemeiat. Recurenta-pârâtă pârâta B. S.A., în termen legal, la data de 10 octombrie 2022, a depus întâmpinare la recursul promovat de către reclamantul A., solicitând respingerea acestuia ca neîntemeiat și admiterea propriului recurs. La data de 10 octombrie 2022, în termen legal, recurentul-reclamant A. a depus întâmpinări cu privire la recursurile declarate de pârâte, solicitând respingerea acestora ca nefondate. 5.2. Răspunsul la întâmpinare La data de 20 octombrie 2022, recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă B. S.A. cu privire la recursul declarat de reclamantul A., precizând că înțelege să susțină conținutul acesteia și solicitând respingerea recursului declarat de reclamant. La data de 21 octombrie 2022, recurentul-reclamant A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă B. S.A., solicitând respingerea, ca nefondate, a apărărilor formulate prin aceasta. La data de 29 octombrie 2022, recurenta-pârâtă B. S.A. a depus note scrise, precizând că înțelege să susțină apărările formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și solicitând admiterea recursului declarat de către aceasta și respingerea recursului formulat de reclamantul A.. De asemenea, la data de 31 octombrie 2022, a depus răspuns la întâmpinările formulate de recurentul-reclamant cu referire la recursul său și al recurentei-pârâte Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, solicitând respingerea recursului promovat de către reclamant și admiterea recursurilor declarate de pârâte.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar, prin încheierea din 19 iunie 2023, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtele Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1030A din data de 23 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. A fixat termen de judecată la data de 07 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de părți, prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. II.1. Recursul formulat de reclamantul A. vizează, pe de o parte, dispoziția instanței de apel de menținere a soluției adoptate de Judecătoria Pitești prin încheierea din data de 2 octombrie 2018, de conexare a cauzei ce forma obiectul dosarului nr. x/2018 al acestei instanțe, la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, dispoziție pe care recurentul o apreciază ca fiind nelegală, din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, soluția dată pe fondul litigiului, aceasta fiind criticată din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6, 7 și 8 C. proc. civ. II.1.1. Cu referire la dispoziția de conexare, recurentul susține că instanța devolutivă nu a răspuns criticilor de nelegalitate aduse prin motivele de apel încheierii din data de 02.10.2018 a Judecătoriei Pitești, critici în cadrul cărora invocase încălcarea prevederilor art. 139 alin. (4) și ale art. 99 C. proc. civ., Curtea de Apel nesocotind, ea însăși, prin soluția adoptată, dispozițiile art. 139 precum și pe cele ale art. 176 C. proc. civ. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, deși recurentul și-a întemeiat acest motiv de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., referitor la situația în care, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, o parte a criticilor formulate se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă insuficienta motivare a hotărârii, mai precis, analiza sumară a criticilor de nelegalitate formulate prin motivele de apel cu privire la incidența dispozițiilor art. 139 alin. (4) și ale art. 99 C. proc. civ., încălcarea de către instanță a obligației de a-și motiva hotărârea în concordanță cu exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reprezentând un motiv distinct de casare a unei hotărâri judecătorești, reglementat, ca atare, în cuprinsul textului legal mai sus menționat, care se referă la situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. În consecință, legalitatea deciziei atacate, cu referire la aspectele ce vizează menținerea soluției instanței de fond privind conexarea, se impune a fi analizată atât din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ., indicat de recurentul reclamant, cât și a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. Recursul astfel formulat pune în discuție, atât modul de aplicare a normelor de drept procesual civil referitoare la conexare, cât și a celor ce reglementează competența, câtă vreme se reclamă nesocotirea acestora din urmă ca efect al dispoziției de conexare, astfel că, pentru verificarea legalității deciziei atacate din perspectiva susținerilor formulate de recurentul reclamant, se impune, cu titlu preliminar, prezentarea elementelor esențiale ale celor două cereri pe care reclamantul le-a dedus judecății în prezentul proces. În acest sens, Înalta Curte reține că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V a civilă la data de 16.02.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. B. S.A. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), obligarea acestora din urmă la plata dobânzii legale capitalizate, calculate conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/21.04.1998 a Tribunalului Timiș, pronunțată în dosarul nr. x/1996, aferente despăgubirilor datorate pentru folosirea realizării tehnice intitulate "capotă spate cu eleron încorporat C.", al cărei autor este reclamantul, pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004 și în continuare până la plata efectivă, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Creanța principală, în raport de care se solicită dobânzile legale ce formează obiectul acestei cauze, constă în suma de 832.436,61 Euro, în echivalent în RON la data plății, reprezentând despăgubiri pentru perioada 01.01.1998-21.07.2004, ce a fost stabilită prin decizia civilă nr. 129A din 24.02.2016, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul civil nr. x/2006, definitivă prin decizia civilă nr. 2102/01.11.2016, astfel că, daunele moratorii, sub forma dobânzii legale, solicitate în această cauză, sunt aferente creanței principale pe același interval de timp, începând cu data de 01.01.1998, dar și în continuare, până la data achitării efective a acesteia. În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 1489, art. 1535 din Noul C. civ., art. 1075 și art. 1084 din vechiul C. civ., art. 4 și art. 8 alin. .3 din O.G. nr. 13/2011 . Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la data de 29.01.2018 sub nr. x/2018, reclamantul A., a chemat în judecată pe aceleași pârâte, solicitând, în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., să se dispună, în principal, obligarea acestora la plata dobânzii legale de 6% cu capitalizare, conform art. 4 și 8 alin. (2) și (3) din O.U.G. nr. 13/2011, aferentă aceleiași sume, de 832.436, 61 Euro, stabilită prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 129A/24.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2016, definitivă prin decizia civilă nr. 2103/01.11.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, calculată pentru perioada începând cu 24.02.2016 și până la plata efectivă, cu transformare în RON, respectiv suma de 49.820,61 euro. În subsidiar, s-a solicitat calcularea dobânzii potrivit mai multor variante de calcul. Prin încheierea din data de 02.10.2018, pronunțată de Judecătoria Pitești în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția conexității invocată de pârâta S.C. B. S.A. și s-a dispus conexarea acestei cauze la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că între cele două dosare există identitate de părți și identitate parțială de obiect, în sensul că, pretenția dedusă judecății în primul dosar este inclusă în pretenția din cel de-al doilea, doar cauza fiind diferită, întrucât, în dosarul nr. x/2018, s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata dobânzii în temeiul prevederilor art. 628 alin. (4) din C. proc. civ., în timp ce, în dosarul nr. x/2017, acordarea dobânzii legale a fost solicitată pe calea unei acțiuni în pretenții, astfel că, între cele două procese există o strânsă legătură. Declarând apel împotriva acestei încheieri, reclamantul a susținut că, în mod greșit au fost conexate două cereri având temeiuri juridice diferite și aflate în fața unor instanțe de grade jurisdicțional diferite, soluția adoptată fiind de natură a încălca dispozițiile art. 139 alin. (4) și pe cele ale art. 99 C. proc. civ., întrucât condiția referitoare la strânsa legătură între cauze, specifică în materia conexării, indiferent de gradul instanței, nu poate înlătura dispozițiile imperative de procedură atunci când competența instanței este exclusivă. Or, câtă vreme cererea întemeiată pe dispozițiile art. 628 C. proc. civ. era de competența exclusivă a instanței de executare, reclamantul a susținut că, în raport de dispozițiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora dacă unul dintre capetele de cerere este de competența alte instanțe, instanța sesizată va dispune disjungerea și își va declina în mod corespunzător competența, și de cele ale art. 129 alin. (1) punctul 2 C. proc. civ., conform cărora necompetența este de ordine publică ... în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad, conexarea acesteia la dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului București este nelegală. Prin decizia recurată, instanța de apel a înlăturat criticile aduse de reclamant încheierii Judecătoriei Pitești, reținând că temeiurile juridice diferite ale acțiunilor ce au fost conexate nu echivalează cu absența unei legături strânse între ele. Încheierea nu s-a bazat pe invocarea litispendenței și a unei identități a celor două cauze, ci pe conexitate, ce implică strânsa legătură între cele două pricini, având identitate de părți și identitate parțială de obiect, fără a exclude, prin ipoteză, existența și a unor elemente de diferențiere. Pe de altă parte, s-a reținut că, deși judecătoriile și tribunalele sunt situate la niveluri de jurisdicție diferite, în speță, ambele cauze se aflau în faza judecății în primă instanță, ceea ce făcea admisibilă conexarea, conform art. 139 C. proc. civ. Pe calea prezentului recurs, așa cum s-a arătat deja, reclamantul solicită să se constate, pe de o parte, că instanța de apel nu a răspuns criticilor de nelegalitate ce priveau incidența dispozițiilor art. 139 alin. (4) și ale art. 99 C. proc. civ., analizând sumar motivele de apel și actele de procedură din cele două cauze, iar, pe de altă parte, că, prin menținerea încheierii Judecătoriei Pitești, a încălcat ea însăși aceste dispoziții legale, conexarea nefiind posibilă atunci când una dintre cereri este de competența exclusivă a unei instanțe, cum este cazul, în speță, a cererii ce forma obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Pitești. Cu referire la primul aspect, ce vizează insuficienta motivare a soluției de menținere a dispoziției privind conexarea, Înalta Curte reține că obligația instanțelor judecătorești de a motiva hotărârile pronunțate, statornicită în cuprinsul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., presupune indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, ceea ce impune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și a punctului de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și prezentarea raționamentului logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Obligația instanței de motivare a hotărârii se înscrie între garanțiile dreptului la un proces echitabil, astfel că absența motivării sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătorești are semnificația juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv și, prin urmare, a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Această interpretare nu poate, totuși, să conducă la ideea că instanța ar fi obligată să răspundă separat și detaliat fiecărui argument invocat de părți, măsura în care obligația de motivare se consideră îndeplinită putând varia în funcție de natura deciziei și de circumstanțele concrete ale cauzei, precum și de natura argumentului invocat, de importanța acestuia în soluționarea cauzei. Or, din verificarea hotărârii atacate cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată că instanța de apel a luat în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și a răspuns criticilor formulate de reclamant prin motivele de apel, motivarea deciziei pronunțate cuprinzând fraze prin care se arată într-o manieră lămuritoare considerentele pentru care a fost menținută dispoziția de conexare a celor două dosare, cu referiri exprese la condițiile ce trebuie întrunite pentru ca o astfel de măsură să poată fi luată, așa cum rezultă ele din cuprinsul dispozițiilor art. 139 C. proc. civ., condiții a căror îndeplinire a fost stabilită prin raportare directă și explicită la elementele celor două cauze supuse analizei. Din considerentele deciziei atacate rezultă implicit, dar neîndoielnic, că au fost avute în vedere inclusiv susținerile reclamantului referitoare la competența exclusivă a instanței învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2018, instanța de apel apreciind că, atât timp cât ambele cauze se aflau în faza judecății în primă instanță, conexarea lor este admisibilă, conform art. 139 C. proc. civ., chiar dacă judecătoriile și tribunalele sunt situate la niveluri de jurisdicție diferite. Așadar, chiar dacă motivarea hotărârii recurate în cauza de față nu este deosebit de laborioasă, Înalta Curte constată că aceasta întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prezentând cu suficientă claritate argumentele pe care se fundamentează soluția adoptată și răspunzând tuturor criticilor formulate prin motivele de apel, astfel că susținerile în sens contrar din cuprinsul motivelor de recurs vor fi înlăturate ca neîntemeiate, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ. nefiind incident. Nici din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluția de menținere a încheierii de conexare. În esență, recurentul consideră că dispoziția de conexare a celor două dosare este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 139 C. proc. civ. precum și a normelor imperative de competență materială, reglementate de art. 129 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., întrucât soluționarea cauzei ce forma obiectul dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Pitești era de competența exclusivă a instanței de executare, astfel că nu putea fi trimis unei alte instanțe, în speță, Tribunalului București. Criticile sunt nefondate. Conexitatea reprezintă un caz de prorogare legală a competenței, fiind reglementată în art. 139 C. proc. civ. Ea presupune existența a două sau mai multor pricini ce se află înaintea aceleiași instanțe sau a unor instanțe deosebite, de același grad sau de grad diferit, în care sunt aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți și al căror obiect și cauză au o strânsă legătură între ele. Conexarea urmărește ca, prin judecarea împreună a cererilor conexate, să se asigure o mai bună realizare a activității de înfăptuire a justiției, evitându-se pronunțarea unor hotărâri contradictorii, economisindu-se totodată timp precum și cheltuielile necesare judecății. Pentru a se dispune conexarea trebuie îndeplinite următoarele condiții: să existe două sau mai multe litigii distincte între aceleași părți sau chiar împreună cu alte părți, al căror obiect și cauză au între ele o strânsă legătură, pricinile să fie în curs de judecată, iar acestea să se afle înaintea primei instanțe. Spre deosebire de vechea reglementare care dispunea in terminis ca pricinile să se afle în fața aceleiași instanțe sau a unor instanțe diferite dar de același grad, această condiție nu se mai regăsește în art. 139 alin. (1) C. proc. civ. Ca atare, este suficient ca pricinile să se afle în curs de judecată în primă instanță, conexarea fiind posibilă, chiar dacă una dintre cereri este judecată de tribunal iar cealaltă de judecătorie. În acest sens, art. 139 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. dispune fără echivoc că dacă instanțele sunt de grad diferit, conexarea dosarelor se va face la instanța superioară în grad. Pe de altă parte, art. 139 alin. (4) C. proc. civ. care prevede că atunci când una dintre cereri este de competența exclusivă a unei instanțe, conexarea se face la acea instanță, face trimitere expresă, în teza a II-a, la art. 99 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că, în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt. Ca urmare, se impune o interpretare sistematică a art. 139 alin. (1) și (4) C. proc. civ., în sensul că, acest din urmă text (alin. (4) permite conexarea pricinilor aflate pe rolul unor instanțe de grad diferit, chiar dacă una dintre pricini este de competența exclusivă a unei instanțe, impunând, însă, ca, într-o astfel de situație, să se facă aplicarea art. 99 alin. (2) C. proc. civ., în sensul de a se dispune conexarea la instanța mai mare în grad, urmând ca, numai în situația în care pricinile se află în fața unor instanțe de același grad, una fiind de competența exclusivă a unei instanțe, conexarea să se facă la instanța a cărei competență teritorială este de ordine publică. De vreme ce se admite ca, în cazul pricinilor aflate pe rolul unor instanțe de grad diferit, conexarea lor să se facă la instanța superioară în grad, prin derogare de la normele de competență materială, este firesc să se admită aceeași soluție și în privința normelor de competență teritorială exclusivă. Raportat la aceste aspecte, Înalta Curte constată că, în speță, soluția instanței de apel de menținere a încheierii prin care s-a dispus conexarea dosarului nr. x/2018 al Judecătoriei Pitești, la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, secția a V-a civilă, este legală, împrejurarea că cele două cauze se aflau pe rolul unor instanțe de grad diferit iar una dintre ele (dosarul nr. x/2018) era de competența exclusivă a instanței de executare, nefiind de natură a împiedica conexarea. În consecință, reținând că instanța de apel a aplicat corect normele procedurale instituite de art. 139 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, susținerile în sens contrar formulate de reclamant urmând a fi înlăturate ca neîntemeiate. II.1.2. Criticile ce vizează soluția dată fondului litigiului au fost subsumate de recurent cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6, 7 și 8 C. proc. civ. În esență, acesta susține că, menținând soluția instanței de fond și neanalizând în concret criticile de nelegalitate invocate prin motivele de apel referitoare la perioada pentru care sunt datorate dobânzile legale, la momentul începerii prescripției dreptului material la acțiune și la întreruperea termenului de prescripție, precum și la modalitatea de calculare a daunelor moratorii sub forma dobânzii legale, prin raportare la cele stabilite cu putere de lucru judecat prin deciziile nr. 961/26.02.2013 și 2102/01.11.2016, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în litigiul ce a vizat creanța principală, Curtea de Apel a pronunțat o decizie nelegală, atât din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., cât și a celui reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 7 C. proc. civ., în cauză fiind, deopotrivă, incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. întrucât au fost încălcate normele de drept material din cuprinsul dispozițiilor art. 72 alin. (3) (fost art. 67 alin. (3) din Legea nr. 64/1991), art. 1075, art. 1084 și art. 1088 din C. civ. din 1864, norme care au constituit temeiul juridic al acțiunii pentru despăgubirile datorate de intimate în perioada 1998-2004, din cuprinsul dispozițiilor art. 6 alin. (4) din C. civ. din 2011, art. 3 și art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, în ce privește prescripția dreptului material la acțiune, din cuprinsul dispozițiilor art. 3 alin. (2), art. 4, art. 8 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, în ce privește noțiunea de dobândă capitalizată, profesionist și dobândă moratorie, precum și din cuprinsul dispozițiilor art. 1536 C. civ., privind daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face. Analiza acestor critici impune, cu prioritate, prezentarea prealabilă a elementelor esențiale ale prezentului proces, precum și ale celui ce a avut ca obiect creanța principală în raport de care sunt formulate pretențiile accesorii în prezenta cauză, soluționat prin hotărârile a căror putere de lucru judecat este invocată, întrucât acestea relevă toate reperele necesare pentru verificarea aplicării legii de către instanța de apel și, implicit, pentru dezlegarea în drept a chestiunilor litigioase constând în stabilirea perioadei pentru care pot fi acordate și a modalității în care trebuie calculate pretențiile deduse judecății. În acest sens, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 329/PI/21.04.1998, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, în dosarul nr. x/1996, a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei S.C. B. și, în consecință, a fost obligată pârâta să încheie cu reclamantul, în calitate de autor, contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de fabricație a tablei exterioare capota spate C. eliminare eleron - cu eleron incorporat " în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligația pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50 % din valoarea eficienței economice. Prin aceeași hotărâre, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului despăgubiri pentru perioada de aplicare a realizării tehnice, începând cu data de 01.03.1992 și până la data de 31.12.1997, suma totală acordată reclamantului fiind de 120,25 miliarde ROL. Sentința a rămas irevocabilă, în calea extraordinară de atac a revizuirii, prin decizia civilă nr. 562/12.02.2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul civil nr. x/2002. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la data de 09.11.2004, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând obligarea acesteia la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a aceleiași realizări tehnice, pentru perioada 01.01.1998 - până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată. Cererea a fost soluționată prin sentința civilă nr. 200/16.2.2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV a Civilă, sentință prin care a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile deduse judecății anterioare datei de 08.11.2001, a fost admisă acțiunea precizată și a fost obligată pârâta S.C. B. S.A. și intervenienta Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, la plata către reclamant a sumei de 4.089.304 dolari SUA, în echivalent în RON la data plății, la cursul de schimb BNR, din care suma de 2.621.909 USD, cu titlu de despăgubiri, iar suma de1.467.395 USD, cu titlu de dobândă de 6% pe an, calculată conform criteriilor stabilite prin sentința nr. 329/PI/1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, până la data de 26 ianuarie 2010. De asemenea au fost obligate pârâtele și la plata în continuare a dobânzii legale aferente debitului principal de 2.621.909 USD, începând cu data de 26 ianuarie 2010 și până la achitarea integrală a acestuia, precum și la plata sumei de 539 RON, cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamantul, cât și pârâta și intervenienta. Prin decizia civilă nr. 269 A/25.11.2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamant, dar au fost admise apelurile declarate de apelanta-pârâtă S.C. B. S.A. și de apelanta-intervenientă Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului, sentința fiind schimbată în parte, în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada anterioară datei de 08.11.2001, iar pretențiile deduse judecății au fost admise în parte, fiind stabilit cuantumul despăgubirii la plata căreia au fost obligate pârâta și intervenienta la suma de 941.319 USD, în RON, la cursul zilei plății, cu înlăturarea obligației de plată a dobânzii legale. Au fost păstrate celelalte dispoziții ale sentinței apelate. Prin decizia civilă nr. 961 din 26.02.2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, au fost admise recursurile declarate de reclamantul A., de pârâta S.C. B. S.A. și de intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului împotriva deciziei nr. 269 A din data de 25 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, a fost casată decizia recurată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. Prin această decizie s-a reținut că dreptul reclamantului la acțiune (n.n. dreptul de a cere despăgubirile ce i se cuvin începând cu data de 01.01.1998), s-a născut odată cu soluționarea irevocabilă a litigiului anterior, respectiv, la data pronunțării deciziei nr. 562 din 12 februarie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, când s-a confirmat calitatea acestuia și i s-au stabilit drepturile aferente. În aceste condiții, s-a constatat că acțiunea formulată la data de 09.11.2004 respectă depozițiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958 și pe cele ale art. 3 din același act normativ, care prevede că termenul de prescripție este de 3 ani. Orice demers al reclamantului ce ar fi fost promovat până la rejudecarea cauzei anterioare, în urma admiterii cererii de revizuire, ar fi fost nefundamentat, întrucât reclamantul nu avea niciun drept în acest sens, până la acel moment. Prin urmare, reținând că termenul de formulare a acțiunii era condiționat de data de 12.04.2004, s-a apreciat că, în cauză, nu se poate vorbi despre depășirea termenului de prescripție, ci despre o repunere în termen, astfel că s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluționarea pe fond a pretențiilor reclamantului aferente perioadei pentru care instanța de apel constatase în mod eronat intervenirea pre