ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1635/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a Civilă, la data de 11 martie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare calculate asupra creanței acesteia în cuantum de 457.763,35 RON stabilită prin decizia civilă nr. 37A din 26.02.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale, aferentă perioadei 26.02.2013-23.08.2017 (estimată la 137.695,84 RON) și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze. Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe art. 1535 C. civ. și pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar. Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei-pârâte la restituirea sumei de 17.068,58 RON, sumă executată și nedatorată, astfel cum este stabilit prin decizia civilă nr. 346A din 01.02.2019 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și obligarea acesteia la plata dobânzii legale penalizatoare cu privire la suma de 17.068,58 RON de la data de 11.03.2017 până la data restituirii efective.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 15/06.01.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2020 Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei de interes în formularea cererii principale, a respins cererea principală ca fiind lipsită de interes și a admis excepția autorității de lucru judecat cât privește cererea reconvenționala, respingând cererea reconvențională pentru autoritate de lucru judecat. Totodată, a respins cererile privind plata cheltuielilor de judecată formulată de către ambele părți.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 652A din 20 aprilie 2022 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul declarat de reclamanta-pârâtă A., împotriva sentinței civile nr. 15/06.01.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2020, ca nefondat. A admis apelul declarat de pârâta-reclamantă B. S.R.L. împotriva aceleiași sentințe, a anulat în parte hotărârea atacată și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecarea cererii reconvenționale.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 652A din 20 aprilie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A. (fostă B. SRL) a declarat recurs recurenta-reclamantă A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 3 și 7 C. proc. civ., s-a arătat, în primul rând, că prin pronunțarea unei hotărâri de respingere a acțiunii ca urmare a admiterii excepției lipsei de interes, au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea. În concret, prin sentința instanței de fond, excepția lipsei de interes a fost admisă întrucât ar fi incidente dispozițiile art. 628 alin. (2) C. proc. civ., care permit executorului judecătoresc să stabilească, în cadrul executării silite, cuantumul dobânzilor "în cazul în care prin titlul executoriu au fost stipulate sau acordate dobânzi", ceea ce nu este însă cazul în speță. De altfel, instanța de apel a reținut în mod corect că "este adevărat că prin titlurile executorii nu i-a fost acordată și dobânda legală calculată de la data scadenței și până la plata efectivă a acesteia", apreciind că devin incidente, în consecință, prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. În mod greșit, însă, instanța de apel a concluzionat pe baza coroborării art. 628 alin. (4) și art. 1585 C. civ. că "întrucât creanța apelantei-reclamante A., care constă în plata unei sume de bani, este de drept purtătoare de dobândă legală, prezenta acțiune pe fondul dreptului pretins este lipsită de interes, daunele moratorii urmând a fi stabilite de către instanța de executare, în cadrul procedurii de executare silită" . În realitate, o acțiune având ca obiect stabilirea dobânzii legale datorate de către intimata pârâtă nu este lipsită de interes, instanța trebuind să se pronunțe asupra naturii dobânzii legale (penalizatoare sau remuneratorii), precum și a modului de calcul (respectiv la nivelul ratei de referință a BNR majorată cu 4 pct. procentuale sau cu 8 pct. procentuale si apoi diminuată sau nu, după caz, cu 20% în funcție de calitatea părților). Arată recurenta că, cu privire la o cerere având acest obiect, legea nu prevede o competență exclusivă a instanței de executare. Din contra, din interpretarea dispoziției legale rezultă că, doar pentru simplificarea procedurii de executare silită, art. 628 alin. (4) C. proc. civ. instituie competența instanței de executare de a se pronunța cu privire la cererea creditorului de acordare a dobânzii legale. În acest sens, potrivit dispoziției legale analizate "dacă titlul executoriu nu cuprinde dobânzi (...), acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților". Rezultă, așadar, că pentru a deveni incidență această prevedere legală, este necesar să existe o executare silită în curs, or în cazul de față executarea silită a fost finalizată, sumele prevăzute în titlul executoriu fiind recuperate. În ceea ce privește dobânda legală aferentă sumelor prevăzute de titlul executoriu, aceasta nu a fost însă executată silit, ea nefiind prevăzută de titlul executoriu și de aceea face obiectul prezentului demers judiciar. Chiar și dacă am fi fost în prezența unei executări silite în curs, competența instanței de executare de a soluționa cererea de determinare a dobânzii legale cuvenite subscrise este determinată de caracterul incidental al unei asemenea cereri în sensul art. 30 alin. (6) C. proc. civ. Nimic nu împiedică, însă, solicitarea pe cale separată a dobânzii legale, așa cum a cerut recurenta, iar, într-o asemenea situație, cererea urmează a fi soluționată de către instanța competentă potrivit dreptului comun. În ambele cazuri, însă, indiferent ce instanță ar fi sesizată (cea de executare, dacă este posibil (executarea silită fiind în curs) ori cea de drept comun), obiectul acțiunii este același - determinarea dobânzii legale cuvenite potrivit art. 1.535 C. civ. și O.G. nr. 13/2011. Mai mult, arată recurenta, sesizarea unei instanțe specializate în proprietate intelectuală (respectiv a Tribunalului București - unde dosarul a fost repartizat unui complet specializat de proprietate intelectuală) este firească având în vedere natura pricinii. Astfel, reclamanta a sesizat instanța de judecată cu o cerere privind acordarea de daune moratorii aferente unui drept de proprietate intelectuală (respectiv aferente remunerației compensatorii pentru copia privată datorate de către pârâtă) și, în consecință, s-a adresat instanței specializate potrivit principiului accesorium sequitur principale. De altfel, deja, prin decizia civilă nr. 37A din 26.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă intimata-pârâtă a fost obligată să achite remunerația compensatorie pentru copia privată în cuantum de 353.038,37 RON, cât și dobânda legală aferentă în cuantum de 104.724,99 RON (aferentă perioadei 2007-2008). În aceste condiții, este de neconceput ca instanța specializată să fie cea îndreptățită să stabilească dobânda legală aferentă dreptului de autor pentru perioada 2007-2008, dar să nu fie competentă să stabilească dobânda legală corespunzătoare perioadei 26.02.2013-23.08.2017 (adică perioadei cât a durat redactarea Deciziei nr. civila nr. 37A din 26.02.2013). Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., recurenta arată că în motivarea deciziei recurate instanța de apel a reținut aplicarea prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ., schimbând temeiul de drept la care s-a raportat instanța de fond. În continuare, instanța de apel a argumentat menținerea soluției pronunțate de instanța de fond în sensul respingerii acțiunii ca lipsite de interes, în considerarea faptului că în speță, competența exclusivă ar aparține instanței de executare și ar privi stabilirea daunelor-moratorii prevăzute de art. 1.535 C. civ. în consecință nu ar exista interesul unei acțiuni privind fondul dreptului pretins, acțiune care să fie stabilită de instanța de drept comun. Or, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, aceasta este întemeiată chiar pe dispozițiile art. 1.535 C. civ., potrivit cărora i se cuvin de drept daune moratorii, precum și pe dispozițiile O.G. nr. 13/2011 din care rezultă modul de calcul al acestora. În consecință, cererea de chemare în judecată este întemeiată pe aceeași dispoziție de drept substanțial (art. 1.535 C. civ.) pe care a reținut-o ca aplicabilă și instanța de apel. Diferența este aceea că, în ipoteza dată, instanța de apel, a statuat o competență exclusivă a instanței de executare de a soluționa cererea, indiferent de faptul că ar exista sau nu o executare silită în curs și independent de opțiunea reclamantei în calitate de creditor. Presupunând că o asemenea interpretare este corectă (deși, în realitate, astfel cum a arătat mai sus, interpretarea este greșită), singura concluzie care se putea desprinde era aceea a necompetenței instanței ce a soluționat cauza în fond, iar nu a lipsei sale de interes în promovarea acțiunii. Interesul său este evident, iar cererea formulată este în realitate aceeași (determinarea dobânzii legale ce îi este datorată de către intimata-pârâtă în raport cu prevederile art. 1.535 C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011) indiferent care ar fi instanța competentă. Distincția pe care o face instanța de apel între acțiunea pe fondul dreptului și acțiunea având ca scop stabilirea daunelor moratorii datorate de către intimata-pârâtă este eronată și nu ține cont de conținutul și de temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată formulate. În consecință, în măsura în care interpretarea făcută de instanța de apel este corectă, iar instanța de executare este exclusiv competentă să soluționeze cererea formulată, soluția ce s-ar fi impus ar fi fost admiterea apelului, anularea sentinței pronunțate de instanța de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente (adică instanței de executare), potrivit art. 480 alin. (4) C. proc. civ., iar nu respingerea apelului și menținerea soluției lipsei de interes a reclamantei. De aceea, într-o asemenea situație devin incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., deoarece în speță, competența exclusivă ar fi aparținut instanței de executare, iar nu Tribunalului București. Fiind vorba despre o situație în care competența materială aparține unei instanței de alt grad, necompetența este de ordine publică (art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) ceea ce conduce la nulitatea absolută a actului de procedură întocmit (conform art. 174 alin. (2) C. proc. civ.), aceasta putând fi invocată de către orice parte sau din oficiu, în orice stare a judecății cauzei, dacă legea nu prevede altfel (art. 177 alin. (1) C. proc. civ.). Cu privire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că acest motiv de recurs este incident cu privire la soluția pronunțată de instanța de apel în legătură cu apelul formulat de intimata-pârâtă. În acest sens, decizia recurată încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 346A/01.02.2019 pronunțată de Tribunalul București, prin care s-a reținut că executarea silită a fost legală, astfel încât a fost respinsă cu autoritate de lucru judecat contestația la executare pentru întreaga sumă executată. În consecință, este inadmisibil, încălcând autoritatea de lucru judecat a hotărârii menționate, să se formuleze o nouă cerere prin care s-ar solicita restituirea unei sume despre care s-a stabilit în mod definitiv că a fost executată silit în mod legal. Soluția stabilită cu autoritate de lucru judecat este aceea de îndreptare a actelor de executare silită potrivit art. 720 C. proc. civ., în absența acestei îndreptări sumele pretinse de către intimata-pârâtă apărând ca datorate. În concluzie, câtă vreme actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu sunt îndreptate (soluție stabilită cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 346A/01.02.2019 pronunțată de Tribunalul București), un demers prin care se urmărește restituirea ca nedatorate a unor sume achitate în temeiul respectivelor acte de executare tinde la încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei menționate.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă-reclamantă B. S.A. a formulat întâmpinare la recursul declarat de A., prin care a solicitat în principal, anularea în parte a recursului ca urmare a admiterii excepției nulității, excepție întemeiată pe prevederile art. 486 alin. (3) rap. la art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., precum și în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea recursului ca neîntemeiat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. Cu privire la excepția nulității, s-a arătat că recurenta a invocat ca prim motiv de recurs prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motiv de recurs ce evocă prevederile art. 175-176 C. proc. civ. relative la nulitatea, condiționată sau necondiționată, a actelor de procedură. Analizând argumentele dezvoltate de recurenta A. la filele x din recurs se observă că lipsește orice referire la vreo regulă de procedură pretins încălcata de către instanța de apel, normă a cărei încălcare să atragă nulitatea hotărârii apelate. Recurenta A. a susținut doar la modul declarativ că instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fără a indica concret care sunt regulile de procedură încălcate de instanța de apel. În realitate, recurenta critică faptul că instanța de apel i-a respins apelul, astfel încât, față de dispozițiile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., acest motiv de recurs este lovit de nulitate. Cu privire la temeinicia motivelor de recurs, s-a arătat în întâmpinare, asupra criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că în condițiile în care recurenta recunoaște corectitudinea analizei instanței de apel, critica acesteia dezvoltată în cadrul primului motiv de recurs este vădit neîntemeiată. Tot în susținerea acestui motiv de recurs recurenta arată că prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd o competență exclusivă a instanței de executare. Or, interpretarea recurentei este neîntemeiată, deoarece norma prevede o procedură specială, simplificată, pentru ipoteza strict reglementată de acest text, iar competența de soluționare a unei cereri a creditorului întemeiată pe acest text revine exclusiv instanței de executare, în timpul executării silite, aspect reținut în mod corect de către instanța de apel. Din formularea textului rezultă cu claritate că această dispoziție este imperativă, neputând fi interpretată în fața scopului pentru care a fost reglementată. Prin urmare, legiuitorul nu a reglementat un drept de opțiune al pretinsului creditor, între a se adresa unei instanțe de drept comun sau instanței de executare în timpul executării, ci a prevăzut exclusiv că în ipoteza în care "titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume. însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziții legale speciale, acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților". Susținerea recurentei că această prevedere nu ar fi incidență având în vedere că "este necesară o executare silită care să fie în curs, iar cazul de față executarea silită a fost finalizată" este un aspect care ține de diligenta părții în valorificarea drepturilor sale, susținerea nu reprezintă și nici nu poate reprezenta o nelegalitate a instanței de apel. De aceea, consideră acest motiv de recurs ca neîntemeiat. Și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. este neîntemeiat, în opinia intimatei, având în vedere faptul că instanța de apel nu putea dispune rejudecarea cauzei de către instanța de executare, câtă vreme executarea silită fusese închisă. Prevederea art. 628 alin. (4) C. proc. civ. se aplică în cazul în care executarea silită este în curs de derulare. Este adevărat că textul nu prevede și momentul la care poate fi introdusă cererea, însă din interpretarea normei rezultă că acest text de lege se aplică executărilor silite începute, de vreme ce se recunoaște atât executorului (în ipoteza prevăzută de alin. (2) cât și instanței de executare (în ipoteza prevăzută de alin. (4) dreptul de a calcula, respectiv stabili obligații cu caracter complementar față de obligația principală. Or, câtă vreme executarea silită a fost închisă, iar cererea respectivă putea fi formulată numai în cursul procedurii de executare, instanța de apel nici nu putea dispune trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de executare, instanță competentă exclusiv în temeiul art. 628 alin. (4) C. proc. civ. A susținut intimata că și motivul de recurs bazat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat având în vedere următoarele: În primul rând, art. 430 alin. (2) C. proc. civ. prevede că autoritatea de lucru judecat privește "dispozitivul, precum si considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Pretenția intimatei formulată prin cererea reconvențională are ca temei considerentele deciziei civile nr. 346A/01.02.2019. considerente în care se prevede: "în concluzie. Tribunalul apreciază că în privința creanței stabilită prin decizia civilă nr. 37A/26.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă în dosarul nr. x/2008 nu poate fi reținută prescripția, astfel încât nu există temei pentru anularea executării silite și a actelor de executare silită, ci temei pentru îndreptarea acestora, în sensul art. 720 C. proc. civ., prin diminuarea cu suma de 17.068,58 RON rezultată din sentința nr. 954/01.07.2010". Cu alte cuvinte, prin considerente s-a reținut definitiv că recurenta A. datorează intimatei suma de 17.068.58 RON, iar acest considerent al instanței a intrat în puterea lucrului judecat. În speță, nu le poate fi opusă excepția autorității de lucru judecat în raport cu dispozitivul hotărârii câtă vreme instanța, prin hotărârea opusă de recurentă, a reținut în considerente că suma de 17.068.50 RON nu este datorată. În al doilea rând, art. 431 C. proc. civ. prevede că "Nimeni nu poate fi chemat in judecată de două ori în aceeași calitate, in temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect." Or, cauza și obiectul cererii reconvenționale și cauza și obiectul cererii formulată în dosarul în care s-a pronunțat decizia nr. 346A/01.02.2019 sunt distincte. În prezentul litigiu intimata pârâtă a solicitat restituirea sumei de 17.068.58 RON pe care nu o datora reclamantei, iar temeiul acțiunii este art. 1345 și următoarele C. civ.. în timp ce litigiul soluționat prin decizia nr. 346A/01.02.2019 a privit întoarcerea executării, iar temeiul de drept la reprezentat art. 723 C. proc. civ. Faptul că cererea de întoarcere a executării silite a fost respinsă nu este de natură a-i amputa dreptul de a mai solicita pe cale separată restituirea sumei pe care nu o datorează A., sumă pe care și instanța care a soluționat cererea de întoarcere a executării silite a considerat corect că nu o datora. De aceea, apreciază că condiția triplei identități între cele două litigii nu este îndeplinită, astfel că nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat respingerea cererii de întoarcere a executării silite. În al treilea rând, cu privire la trimiterea pe care o face recurenta la prevederile art. 720 C. proc. civ., s-a arătat că aceasta este nelegală, față de conținutul concret al textului, fiind în atributul instanței care a soluționat apelul în procedura contestației la executare să îndrepte actul. Totodată, indicarea de către o instanță a unei căi procedurale nelegale nu intră și nu poate intra în autoritatea de lucru judecat. Câtă vreme instanța a reținut în mod corect că intimata A. datorează intimatei suma 17.068.58 RON, iar remediul precizat de instanță pentru recuperarea acestei sume este nelegal, chiar inadmisibil, intimata nu avea deschisă decât calea unei cereri întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, neputându-i-se opune autoritatea de lucru judecat derivată din respingerea cererii de întoarcere a executării silite. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sunt întemeiate susținerile recurentei reclamante care privesc greșita soluționare a excepției lipsei de interes relativ la cererea principală. Prima instanță a fost sesizată cu cererea reclamantei prin care aceasta solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente unei sume stabilite anterior cu titlu de despăgubiri, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pentru perioada cuprinsă între momentul devenirii executorii a hotărârii respective și data executării silite a debitului principal recunoscut prin evocata hotărâre. Cererea a fost întemeiată în drept pe art. 1535 C. civ. și O.G. nr. 13/2011, iar procedura judiciară desfășurată anterior între părți nu a privit și dobânzi legale, ci exclusiv obligația principală a pârâtei de a achita remunerația compensatorie pentru copia privată pentru achizițiile intracomunitare de aparate în perioada 1.01.2007-28.09.2008. Prima instanță a reținut lipsa de interes a reclamantei în formularea acestei pretenții față de împrejurarea reținută că litigiul anterior a privit și plata dobânzilor legale, astfel încât, față de prevederile art. 628 alin. (2) C. proc. civ., realizarea dreptului pretins urma a se face cu concursul executorului judecătoresc, ce va emite în acest scop o încheiere cuprinzând calculul dobânzilor, ce are valoare de titlu executoriu. Instanța de apel a invalidat acest raționament, observând, în acord cu susținerile apelantei reclamante A., că litigiul anterior soluționat irevocabil nu a privit și dobânzi legale, ce nu fuseseră solicitate și nici acordate, astfel încât procedura prevăzută de art. 628 alin. (2) și (5) C. proc. civ. nu este aplicabilă. În schimb, a considerat Curtea de apel că în speță sunt aplicabile prevederile art. 628 alin. (4) și (5) C. proc. civ., în raport cu care aceste dobânzi, chiar neprevăzute în titlul executoriu, pot fi cerute instanței de executare. Cu aceste argumente, care le-au substituit pe cele reținute de prima instanță, Curtea de apel a menținut soluția de respingere a cererii privind plata dobânzilor ca lipsită de interes. După cum se cunoaște, interesul în sens procesual este folosul practic urmărit de cel care sesizează instanța civilă cu o cerere de chemare în judecată, art. 33 C. proc. civ. instituind în legătură cu acesta cerințele de a fi determinat, legitim, personal, născut și actual. În practica judiciară s-a apreciat în mod uzual că folosul practic pretins de reclamant nu există și, deci, condiția de exercitare a acțiunii civile în discuție nu este îndeplinită, între alte ipoteze, atunci când reclamantul poate să obțină recunoașterea dreptului pretins fără concursul instanței. Unul dintre aceste cazuri valorificate jurisprudențial a fost acela în care reclamantul deține deja sau are vocația de a obține fără a se adresa instanței un înscris cu valoare de titlu executoriu care cuprinde creanța pretinsă prin cererea de chemare în judecată și care poate fi adus la îndeplinire de bună-voie sau prin intermediul executorului judecătoresc. O astfel de ipoteză este cea prevăzută de art. 628 alin. (2) C. proc. civ., unde executorul judecătoresc emite o încheiere cu valoare de titlu executoriu pentru calcularea valorii dobânzilor recunoscute deja prin titlul executoriu asupra debitului principal, fără a li se fi calculat cuantumul concret. Textul nu este însă aplicabil cauzei, după cum în mod corect a reținut instanța de apel, deoarece decizia civilă nr. 37A din 26.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale a soluționat cererea reclamantei în limitele învestirii, ce nu cuprindeau dobânzi legale. Instanța de apel a apreciat, în schimb, că situația speței este reglementată de art. 628 alin. (4) C. proc. civ., când "titlul executoriu nu cuprinde dobânzi, penalități sau alte sume, însă ele se cuvin de plin drept creditorului, potrivit art. 1.535 din C. civ. sau altor dispoziții legale speciale", caz în care legea prevede că "acestea vor fi stabilite de către instanța de executare la cererea creditorului, prin încheiere dată cu citarea părților." Rezultă cu claritate din procedura reglementată de acest text că, pentru recunoașterea dreptului reclamantei la plata dobânzilor, aceasta trebuie să adreseze o solicitare instanței de executare, care va desfășura o procedură contencioasă pentru verificarea temeiniciei cererii. Or, prin definiție, ipoteza implică intervenția instanței de judecată pentru realizarea dreptului pretins la dobânzi legale, de vreme ce, în mod indiscutabil, instanța de executare (reglementată de art. 651 C. proc. civ.) este o instanță de judecată, iar soluționarea cererii presupune contradictorialitate și o judecată pe fondul pretenției (respectiv, în cazul de față, dezlegarea aplicării art. 1535 C. civ.). De aceea, situația identificată de instanța de apel nu corespunde tiparului mai sus evocat al absenței interesului de a sesiza instanța, deoarece și norma la care o trimite Curtea de apel pe reclamanta recurentă presupune concursul instanței de judecată pentru obținerea unui titlu executoriu care constă într-o hotărâre judecătorească (încheierea la care se face referire în art. 628 alin. (5) C. proc. civ.). Nici un alt argument nu cuprinde decizia recurată pentru a fundamenta concluzia absenței interesului procesual, în afara tezei mai sus prezentate în prezenta decizie (cea a existenței, chiar și virtuale, a unui titlu executoriu pentru creanța dedusă judecății ce nu implică intervenția instanței), care, după cum s-a arătat, nu poate fi reținută. Or, existența unei alte căi judiciare pentru valorificarea dreptului pretins prin acțiune nu poate conduce la absența interesului în sensul reținut de instanța de apel și în aceste coordonate reclamanta justifică în sensul art. 33 C. proc. civ. un folos practic din formularea cererii de chemare în judecată prin care solicită obligarea pârâtei la plata de dobânzi legale, deoarece nu deține și nu ar putea deține fără intervenția instanței un titlu executoriu pentru acest drept de creanță. Argumentele aduse în apărare de pârâtă nu pot conduce la o altă concluzie. Susținerea privind nulitatea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reținută deoarece recurenta valorifică o pretinsă aplicare greșită a prevederilor art. 628 alin. (4) C. proc. civ. Totodată, economia generală a criticilor formulate tinde la a se reține existența interesului procesual al reclamantei, condiție reglementată de art. 33 C. proc. civ. Prin urmare, instanța de recurs este învestită legal cu motive care privesc aplicarea greșită a unor norme de procedură. Apărările în sensul că cererea nu mai putea fi formulată în condițiile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. (față de epuizarea etapei executării silite a deciziei civile nr. 37A din 26.02.2013 pronunțată de Curtea de Apel București) ori că era obligatorie valorificarea normei speciale în dauna dreptului comun reprezintă chestiuni ce exced analizei specifice condiției de exercițiu a acțiunii civile a interesului și privesc o eventuală admisibilitate a acțiunii, ce nu a fost examinată în cauza de față și, implicit, nu poate face obiectul cercetării în recurs. Este nefondat motivul de recurs care a valorificat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Astfel, necompetența instanței pentru o cerere adresată tribunalului întemeiată pe art. 628 alin. (4) C. proc. civ. este o necompetență materială, calificată expres de art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. ca necompetență de ordine publică. Or, pe de-o parte art. 130 alin. (2) C. proc. civ. impune ca necompetența materială să fie invocată de instanță sau de părți la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii. Ulterior acestui moment, necompetența materială nu mai poate fi invocată, instanța sesizată devenind competentă ca efect al neinvocării excepției în termenul legal. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu poate reproșa cu temei instanței de apel omisiunea de a valorifica prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ. prin anularea sentinței și trimiterea cauzei la instanța de executare, conform art. 480 alin. (4) C. proc. civ., cât timp eventuala necompetență materială nu a fost invocată în fața primei instanțe în termenul legal. Pe de altă parte, reclamanta recurentă nu a invocat în cererea sa prevederile art. 628 alin. (4) C. proc. civ., chiar susținând în recurs că instanța de apel fără drept a calificat cererea sa prin raportare la aceste dispoziții legale, în dezacord cu temeiul de drept substanțial invocat prin acțiune, art. 1535 C. civ. Aceste susțineri sunt ireconciliabile, neputându-se susține atât absența dreptului de a recalifica temeiul de drept al acțiunii, cât și existența unei obligații de a stabili corect la judecata în apel prima instanță competentă material. Față de toate aceste argumente, va fi înlăturat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Nefondată este și critica ce privește greșita soluționare a excepției autorității de lucru judecat privind cererea reconvențională, motiv de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Astfel, cum în mod corect s-a constatat de instanța de apel, între cererea reconvențională din cauza de față și cererea soluționată prin decizia civila nr. 346A/01.02.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă nu există tripla identitate cerută de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.: părți, obiect și cauză. Astfel, cauza pricinii soluționate prin decizia menționată a constituit-o legalitatea actelor de executare atacate acolo cu contestație, iar cauza cererii reconvenționale de față o constituie îmbogățirea fără just temei a reclamantei prin plata sumei de bani respective ca urmare a chestiunilor consemnate în considerentele deciziei nr. 346A/2019, astfel încât în mod corect a constatat instanța de apel absența autorității de lucru judecat. În cauză se află în discuție considerentele deciziei nr. 346A/01.02.2019 privind nedatorarea sumei ce a fost cerută prin cererea reconvențională, considerente care se bucură de autoritate de lucru judecat în coordonatele art. 430 alin. (2) C. proc. civ., cât timp ele susțin dispozitivul, însă dacă acestea au caracter decizoriu și au legătură cu cererea reconvențională formulată de intimata-pârâtă, această ipoteză poate îmbrăca forma efectului pozitiv al lucrului judecat. Or, efectul pozitiv al lucrului judecat nu are drept efect paralizarea judecății prin admiterea excepției autorității de lucru judecat, ci acesta va face ca în cadrul judecății noi să fie considerate tranșate dezlegările ce se bucură de acest efect, noua judecată însă, prin definiție, urmând alți parametri dintre cei avuți în vedere de art. 431 C. proc. civ., respectiv obiectul sau cauza cererii. De aceea, este lipsit de relevanță pentru dezlegarea chestiunii existenței autorității de lucru judecat argumentul că intimata este ținută a utiliza calea prevăzută de art. 720 C. proc. civ., iar instanța învestită cu cererea reconvențională va examina apărările privind autoritatea de lucru judecat prin prisma celor mai sus evocate, referitoare la eventualitatea existenței efectului pozitiv față de chestiunile dezlegate în considerentele deciziei pronunțate în cadrul contestației la executare. Pentru toate aceste considerente și în limitele arătate, în temeiul art. 497 teza I C. proc. civ., recursul va fi admis. Pentru a reține aplicarea prevederilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. din perspectiva necesității de a casa și sentința primei instanțe și a trimite și cererea principală la tribunal pentru rejudecare, Înalta Curte observă că reclamanta A. nu a solicitat prin apelul propriu anularea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, ci a cerut admiterea apelului și admiterea cererii principale, cu menținerea soluției date cererii reconvenționale. În schimb, prin apelul său, pârâta B. a cerut instanței de apel, criticând soluția dată cererii reconvenționale, anularea sentinței și trimiterea cauzei la tribunal cu menținerea soluției date cererii principale, această măsură fiind dispusă în mod corect din perspectiva art. 480 alin. (3) C. proc. civ., ca efect al admiterii apelului declarat de această parte, iar soluția va fi menținută, deoarece recursul reclamantei va fi admis exclusiv cu privire la soluția dată cererii principale. O interpretare restrictivă la acest moment a dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. - în sensul de a considera că fiecare parte a solicitat trimiterea sau reținerea exclusiv în limitele cererii proprii, fără efecte asupra litigiului în integralitatea sa - ar conduce la rezultatul judecării cererii principale prin evocarea fondului la instanța de apel și a cererii reconvenționale la tribunal, rezultat ce nu poate fi primit față de legătura dintre solicitări și de necesitatea de asigura un termen rezonabil pentru judecata procesului civil. De aceea, apreciind că cererea pârâtei B. din apelul propriu de trimitere a cauzei la prima instanță atrage aplicarea art. 480 alin. (3) C. proc. civ., admiterea recursului cu privire la cererea principală va fi urmată de casarea deciziei recurate în partea referitoare la respingerea apelului declarat de reclamantă, precum și de casarea în parte a sentinței primei instanțe în partea menținută de Curtea de apel (privind respingerea ca lipsită de interes a cererii principale), urmată de trimiterea cauzei la prima instanță pentru rejudecarea atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale (aceasta din urmă deja dispusă corect de instanța de apel).