ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 961/2013

Motivul de apel prin care se critică neconstatarea ca prescris și a dreptului la acțiune pentru perioada 01 ianuarie 2001-08 noiembrie 2001 este fondat pentru considerentele reținute în încheierea din 14 decembrie 2010. Nu poate fi reținută susținerea din sentință în sensul că în prezentul dosar a rămas irevocabilă soluționarea prin încheierea din 13 iunie 2005 a excepției prescripției dreptului la acțiune, pe motiv că nu ar fi fost atacată prin recursul declarat împotriva sentinței prin care s-a declinat competența soluționării cauzei, având în vedere că obiectul acelui recurs nu l-a făcut decât soluția de declinare a cauzei, numai aceasta putând fi atacată separat, potrivit art. 299 raportat la art. 282 alin. (2) și art. 158 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunțării hotărârii de declinare.

Este nefondat motivul de apel prin care se invocă încălcarea principiului continuității completului de judecată de către prima instanță, pe motivul că după declinarea competenței de către Tribunalul București, Secția a III a, căreia îi fusese repartizată aleatoriu cauza inițial, sentință desființată în recurs, litigiul a fost repartizat aleatoriu la o altă secție a Tribunalului București, la 27 iulie 2006. Potrivit art. 99 alin. (6) din H.G. nr. 387/2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, în forma în vigoare la data înregistrării litigiului, după desființarea hotărârii de declinare „repartizarea cauzelor trimise spre rejudecare după desființare/casare se va face prin programul de repartizare aleatorie a cauzelor.", ceea ce s-a și întâmplat în speță. De altfel, la acel moment pârâta și intervenienta nu au invocat încălcarea vreunui drept prin repartizarea aleatorie a dosarului.

Este nefondată susținerea apelantelor în sensul că în mod greșit prima instanță nu ar fi reținut prezumția puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș sub aspectul perioadei în care realizarea tehnică în cauză a fost efectiv folosită în procesul de producție al pârâtei D., acestea susținând că prin această sentință s-a constatat că realizarea tehnică în cauză a fost aplicată doar până la data de 1 ianuarie 1998. Obiectul litigiului finalizat prin pronunțarea sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș l-a constituit cererea formulată la data de 18 ianuarie 1993 de obligare a pârâtei să încheie contract referitor la drepturile bănești cuvenite autorului unei realizări tehnice noi la nivelul societății și utilă acesteia, precum și obligarea acesteia la repararea pagubei pricinuite pe perioada de când folosește efectiv în producția de serie soluția tehnică în cauză. Faptul că reclamantului i-au fost calculate despăgubirile datorate numai pentru perioada de aplicație a realizării tehnice calculate începând cu data de 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997 nu este cauzat de faptul că instanța ar fi ajuns la concluzia că după data de 1 ianuarie 1998 realizarea tehnică nu ar mai fi fost aplicată, ci doar de faptul că acestea au fost limitele temporale ale judecății și astfel ale raportului de expertiză, neputându-i-se cere expertului să stabilească despăgubirile cauzate în viitor, raportat la data efectuării expertizei. Această interpretare se coroborează cu dispoziția din dispozitivul aceleiași sentinței pronunțate la 21 aprilie 1998, în sensul încheierii pentru viitor a contractului privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate la D.B. 1310 - eliminare eleron - cu eleron încorporat", contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice. Dacă instanța ajungea la concluzia că realizarea tehnică nu s-a mai aplicat după 1 ianuarie 1998 nu mai exista rațiunea obligării încheierii unui contract privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică pentru viitor, întrucât o astfel de cerere nu ar fi întrunit condiția dreptului, de a fi actual. În ceea ce privește considerentele din deciziile nr. 127A din 04 martie 1999 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și nr. 3326 din 12 octombrie 1999 a Curții Supreme de Justiție - Secția Civilă la care fac trimitere pârâtele, acestea nu pot fi reținute având în vedere că au fost desființate ca urmare a admiterii cererii de revizuire formulată de către reclamant, prin decizia civilă nr. 562/COM din 12 februarie 2004 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Comercială, iar considerentele deciziei civile nr. 562/COM din 12 februarie 2004 nu pot fi interpretate decât prin coroborare cu dispozitivul sentinței civile nr. 329/PI din 21 aprilie 1998. Pe de altă parte, nici în cadrul prezentului dosar nu a fost probată situația susținută de către apelanta pârâtă în sensul că după data de 1 ianuarie 1998 nu a mai fost aplicată soluția tehnică a reclamantului, al cărei caracter de realizare tehnică, în sensul art. 67 din Legea nr. 64/1991, în forma în vigoare la acea dată, a fost constatat în litigiul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998. Astfel, conform concluziilor care reies din raportul de expertiză întocmit de către expert L.G. în fața primei instanțe, cât și ale celor reținute în apel de către expert C.S., în temeiul înscrisurilor existente la dosar (avizul din 20 iulie 1993 și 22 octombrie 1993) rezultă că: soluția inițială propusă de către reclamant a fost menținută pe toată perioada 9 noiembrie 2001-iulie 2004, data încetării efective a producerii de A.D., cu toate că în 23 octombrie 1993 s-a emis avizul, apreciat de către expert că nu ar corespunde din punct de vedere al formei pentru a fi pus în execuție; modificarea inițială propusă prin aviz a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, nu de modificarea soluției, iar rebuturile au fost determinate de calitatea necorespunzătoare a tablei și a neîntreținerii și reglării necorespunzătoare a utilajului de ambutisat. Nici obiecțiunile formulate de către expertul parte I.T., propus de către apelantele pârâtă și intervenientă, nu sunt de natură să susțină ideea că după 1998 s-a aplicat o altă soluție tehnică decât cea cu privire la care s-a constatat prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 că are caracterul de realizare tehnică, având în vedere că acest expert face trimitere la avizul prin care s-ar fi adus modificări soluției tehnice propuse de către reclamant. Or, pentru perioada cu privire la care s-a pronunțat instanța prin sentința nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, respectiv 1 martie 1992 - 31 decembrie 1997, în sensul că s-a aplicat realizarea tehnică al cărei autor este reclamantul, nu se mai pot admite contestații sub acest aspect, decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a acelei hotărâri. Într-adevăr, apelantele puteau susține că după data de 1 ianuarie 1998 nu s-ar mai fi aplicat realizarea tehnică a reclamantului, dar nu prin indicarea faptului că aceasta ar fi fost modificată încă din 1993 și ca atare nu se mai putea aplica după 1998 în aceeași formă, ci prin dovedirea unei situații de fapt în acest sens produse la sfârșitul anului 1997, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză. În ceea ce privește avizul se poate constata că acesta privește reperele capotă spate și tablă exterioară spate și reprezintă o modificare a celor anterioare din 1993 (f.311, 312), raportat la care s-a apreciat că modificarea propusă a fost determinată de modificările constructive ale dimensiunilor capotei, iar nu de modificarea soluției tehnice.

În ceea ce privește modul de determinare a despăgubirilor aferente perioadei 9 noiembrie 2001 - iulie 2004, data încetării efective a producerii de A.D. Prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă la data de 12 februarie 2004, a fost obligată pârâta SC A.D. SA să încheie cu reclamantul în calitate de autor contractul privind acordarea drepturilor bănești pentru realizarea tehnică "modificarea tehnologiei de aplicație a tablei exterioare capotă spate la D.B. 1310 - eliminare eleron - cu eleron încorporat", contract în care să se ateste calitatea de autor a reclamantului și prin care să se stabilească obligarea pârâtei de a plăti reclamantului lunar 50% din valoarea eficienței economice. În cadrul aceleiași sentințe au fost stabilite despăgubirile pentru folosirea realizării tehnice în cauză în perioada 1 martie 1992 și până la data de 31 decembrie 1997 prin înmulțirea sumei de 41 dolari S.U.A. cu numărul de automobile la care a fost aplicată realizarea tehnică, această sumă reprezentând economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat. Nu se poate reține ca întemeiată susținerea primei instanțe în sensul că în lipsa încheierii contractului cu reclamantul, conform celor dispuse prin sentința civilă nr. nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, continuarea aplicării realizării tehnice și după pronunțarea sentinței constituie un fapt ilicit de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a pârâtei, în condițiile art. 67 alin. (2) și (3) din lege raportat la art. 998-999, ceea ce naște dreptul reclamantului la despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat, ce urmează a fi stabilite după criterii independente de cele dispuse prin sentința menționată anterior. În ceea ce privește stabilirea despăgubirilor, acestea trebuie determinate ținând cont de dispozițiile sentinței civile nr. nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, menționate anterior. În speță, reclamantul a formulat la 18 ianuarie 1993 acțiune în temeiul art. 67 alin. (3) Legea nr. 64/1991 (în prezent art. 73 alin. (3)), solicitând obligarea pârâtei să încheie contract referitor la drepturile bănești cuvenite autorului unei realizări tehnice noi la nivelul unității și la repararea pagubei pricinuite pe perioada de când folosește efectiv în producția de serie această soluție, această acțiune fiind soluționată prin sentința civilă nr. nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 a Tribunalului Timiș, definitivă și irevocabilă la data de 12 februarie 2004. De altfel, chiar în prezenta acțiune pentru a-și justifica pretențiile reclamantul s-a întemeiat pe această hotărâre judecătorească. Astfel, reclamantul nu mai poate pretinde că pârâta nu a încheiat contract de bună voie și stabilirea despăgubirilor potrivit dreptului comun, în condițiile acelorași dispoziții ale art. 67 alin. (3) Legea nr. 64/1991 (în prezent art. 73 alin. (3)), atâta timp cât a recurs deja la aceste prevederi legale și există o hotărâre judecătorească care i-a stabilit în dispozitiv modul de calcul al sumei ce i se cuvine lunar, pentru viitor, și anume 50% din valoarea eficienței economice. La stabilirea acestui procent în mod evident Tribunalul Timiș a avut în vedere faptul că pârâta suporta anumite cheltuieli cu punerea în aplicare a invenției, legate de utilajele folosite, materiale, mâna de lucru, rebuturi, etc. Ca atare, reclamantul nu poate pretinde despăgubiri mai mari de 50% din valoarea eficientei economice. În ceea ce le privește pe pârâtă și intervenientă, acestea nu au contestat dreptul reclamantului de a primi despăgubiri de 50% (din valoarea eficienței economice), conform celor dispuse prin sentință, solicitând de altfel primei instanțe să se raporteze la acest procent, criticile acestora vizând doar modul de determinare a eficienței economice, pentru perioada care face obiectul litigiului. Relevantă în speță este determinarea valorii eficienței economice pentru perioada în raport de care se stabilesc despăgubirile lunare, iar nu cea avută în vedere prin sentința Tribunalului Timiș la stabilirea despăgubirilor efective pentru perioada 1 martie 1992-31 decembrie 1997, adică 41 dolari S.U.A. /mașină fabricată, pe considerentul că dacă ar fi considerat că și pentru stabilirea despăgubirilor viitoare trebuie utilizat același mod de calcul, instanța inițial sesizată (Tribunalului Timiș) nu ar mai fi stabilit prețul contractului ca fiind 50% din valoarea eficienței economice, ci 20,5 dolari S.U.A. per fiecare mașină fabricată lunar. În scopul evaluării eficienței economice raportată la perioada supusă litigiului de față, în apel a fost dispusă administrarea unei expertize contabile suplimentare. Concluziile expertizei efectuate de către expert SAM., în urma cercetării documentelor puse la dispoziție de pârâtă, au fost în sensul că în perioada expertizată (9 noiembrie 2001-iulie 2004) nu au fost înregistrate cheltuieli cu investițiile (matrițele) efectuate pentru implementarea soluției inițiale și a modificărilor ulterioare. În ceea ce privește beneficiile economice realizate în aceeași perioadă de către pârâtă din utilizarea soluției tehnice propusă de către reclamant, expertul a concluzionat, din analiza acelorași documente, că din compararea rezultatelor obținute din cele două soluții tehnice a rezultat că în perioada menționată anterior, prin implementarea „soluției S." pârâta a înregistrat cheltuieli suplimentare în valoare de 2.026.968.489 lei (echivalentul a 61.309,94 euro) față de „soluția D.". Expertul încuviințat de către instanță, SAM., a mai arătat că nu își poate însuși această concluzie pentru motivul că ar fi contradictorie cu alte înscrisuri administrate în cauză, documente din care rezultă valori vizibil diferite ale eleronului pentru alte mărci de autoturisme, prezentate de către părți, pentru perioada în cauză, precum și raportul întocmit de către K.P.M.G. România SRL depus de către pârâtă, potrivit căruia în perioada în cauză SC A.D. SA a realizat beneficii economice. Expertul propus de către pârâtă și intervenientă, E.I., a ajuns la concluzia că prin implementarea „soluției S." pârâta a înregistrat cheltuieli suplimentare în valoare de 86.373,94 euro (incluzând cheltuielile cu matrițarea care au fost excluse de către expertul desemnat de către instanță); s-a încercat justificarea dubiilor avute de către expertul desemnat de către instanță, pentru a reține existența pierderilor rezultate din implementarea soluției tehnice a reclamantului și a faptului că nu ar exista astfel vreo eficiență economică rezultată din implementarea soluției tehnice pentru perioada în cauză (f.612-613). Având în vedere că din datele ce rezultă din evidențele pârâtei reiese că prin aplicarea realizării tehnice nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, cauzându-se chiar pierderi, că nu s-a oferit totodată o explicație rezonabilă pentru care în aceste condiții totuși pârâta a continuat să folosească realizarea tehnică a reclamantului, că este de neacceptat posibilitatea folosirii realizării tehnice a reclamantului fără acordarea vreunei compensații, doar pentru motivul că din documentele pârâtei ar rezulta că nu s-ar fi realizat nici un beneficiu, Curtea a apreciat că, în aceste condiții, singurul criteriu obiectiv pe care îl are la dispoziție este cel folosit în stabilirea despăgubirilor de către Tribunalul Timiș la pronunțarea sentinței civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998, constând în 41 dolari S.U.A. pe autoturism la care a fost aplicată realizarea tehnică în cauză, reprezentând economia făcută pe autoturism prin aplicarea realizării tehnice, economie calculată prin însumarea valorii reperelor de asamblare pe care pârâta nu a mai fost nevoită să le achiziționeze ca urmare a utilizării capotei spate cu eleron înglobat, la momentul începerii aplicării realizării tehnice în producție, moment ce coincide cu renunțarea la achiziționarea acestor repere de asamblare. Nu pot fi avute în vedere prețurile din perioada 2001-2004 furnizate de pârâtă sau din 2010 furnizate de reclamant pentru un eleron, pe de o parte pentru că diferențele de cost între cele două oferte sunt foarte mari (între 4 euro și cea 35 euro), în mod inexplicabil, nefiind convingătoare explicația expertului parte al pârâtei, în sensul că aceasta ar fi oferit prețul de vânzare angro iar reclamantul en detail, iar pe de altă parte acestea reflectă costul unui eleron fabricat doar pentru a asigura service-ul autoturismelor produse înainte de implementarea soluției în cauză, nereflectând astfel prețul de piață în condiții similare celor de la data la care pârâta nu a mai fost nevoită să achiziționeze acest reper ca urmare a aplicării în producție a realizării tehnice a reclamantului. În ceea ce privește numărul de mașini care au fost fabricate în perioada în cauză, 9 noiembrie 2001-iulie 2004, s-a reținut totalul de 45.918, calculat de către expertul parte al reclamantului (f.577), acesta raportându-se la data de început a perioadei neafectate de prescripție. Astfel utilizând criteriul determinat prin sentința civilă nr. 329/PI din 21 aprilie 1998 pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă și irevocabilă la data de 12 februarie 2004, pentru determinarea prețului contractului de cesiune a dreptului de folosință privind realizarea tehnică în cauză ca fiind 50% din valoarea eficienței economice (50% x 41 dolari S.U.A. x 45918), Curtea a stabilit despăgubirile pentru perioada 9 noiembrie 2001-iulie 2004 la suma de 941.319 dolari S.U.A.

S-a apreciat ca fondat motivul de apel prin care se susține că prima instanță a acordat în mod nelegal dobânda de 6%, nesolicitată prin cererea de chemare în judecată și nici prin precizările ulterioare. Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9 noiembrie 2004 reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice „capotă spate cu eleron încorporat D.B.", pentru perioada 01 ianuarie 1998-până în prezent, conform art. 72 alin. (3) (art. 67 în vechea numerotare) din Legea nr. 64/1991 republicată, cu cheltuieli de judecată. În drept au fost invocate dispozițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 64/1991 republicată, art. 274, art. 720 1 C. proc. civ., art. 1075 și urm. C. civ. La solicitarea pârâtei, în sensul ca reclamantul să specifice în ce constau despăgubirile solicitate și valoarea acestora, la 17 decembrie 2004 reclamantul și-a precizat cererea (fila 56 dosarul nr. 379/2004) în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 41 dolari S.U.A. pentru fiecare capotă cu eleron încorporat începând cu data de 1 ianuarie 1998 și până la 21 iulie 2004 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș, reclamantul indicând provizoriu că în această perioadă s-ar fi fabricat 250.000 bucăți capote și că suma pretinsă ar fi 330 miliarde lei, suma definitivă urmând a fi determinată prin expertiză contabilă. Abia la 26 septembrie 2006 reclamantul a făcut vorbire (fila 10 dosar nr. 26867/3/2006, vol.l) despre dobânda de 6% pe an, cu capitalizare, în cadrul precizărilor privind modul de calcul al drepturilor bănești, la obiectivele expertizei contabile solicitate - care se regăsește printre obiectivele expertizei stabilite de instanță. Principiul disponibilității cuprinde, raportat la reclamant, dreptul acestuia de a determina limitele cererii de chemare în judecată, căruia îi corespunde obligația instanței de a se pronunța numai cu privire la ceea ce s-a cerut, aceasta fiind și o garanție a respectării dreptului la apărare al pârâtului. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, iar obiectul cererii de chemare în judecată este stabilit în condițiile art. 112 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 132 C. proc. civ. Ca atare, numai până la prima zi de înfățișare reclamantul putea să-și modifice cererea în sensul că solicită obligarea pârâtului și la plata dobânzii legale la sumele datorate. Chiar dacă s-ar admite că reclamantul și-ar fi modificat la un moment dat cererea în sensul menționat anterior (ceea ce nu s-a întâmplat în speță, precizările făcute la obiectivele propuse pentru efectuarea expertizei contabile nereprezentând o astfel de modificare a cererii de chemare în judecată, modificare care trebuie să fie expresă, iar nu implicită), solicitarea de obligare a pârâtului și la plata dobânzii legale la sumele datorate nu întrunește condițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 (reclamantul mărește sau micșorează câtimea obiectului cererii), având în vedere că nu reprezintă doar o modificare a câtimii obiectului litigiului, ci o modificarea chiar a obiectului litigiului. Nu se poate considera că solicitarea de a fi obligată pârâta "la plata despăgubirilor cuvenite pentru folosirea fără drept a realizării tehnice" ar include și plata dobânzii legale, așa cum a susținut reclamantul ca apărare în apel, având în vedere că așa cum s-a reținut anterior, la 17 decembrie 2004 reclamantul și-a precizat cererea (fila 56 dosarul nr. 379/2004) în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 41 dolari S.U.A. pentru fiecare capotă cu eleron încorporat începând cu data de 1 ianuarie 1998 și până la 21 iulie 2004 conform titlului executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș. Referirea la titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 329/PI/1998 a Tribunalului Timiș în motivarea acțiunii nu este de natură să susțină o interpretare contrară celei menționate anterior, având în vedere că nici prin această sentință nu a fost obligată pârâta la plata vreunei dobânzi legale. O astfel de cerere nu poate fi susținută nici prin referire la prevederile art. 294 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că acest text de lege se referă la despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, în timp ce dobânda calculată prin expertiză privește perioada anterioară formulării acțiunii. De altfel, și în cazul aplicării art. 294 alin. (2) C. proc. civ. este esențial ca prin cererea de chemare în judecată să se fi cerut expres obligarea pârâtului la plata dobânzilor, ratelor, veniturilor, acest text de lege permițând doar solicitarea și a sumelor cu caracter de periodicitate viitoare, raportat la momentul formulării acțiunii și al pronunțării hotărârii, și care astfel nu puteau fi cunoscute cu certitudine la acel moment. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul S.I.R., pârâta SC A.D. SA și intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului 1. Reclamantul S.I.R. a criticat decizia pentru următoarele motive: a. Excepția prescripției dreptului la acțiune nu trebuia admisă. Aceasta este o sancțiune ce intervine ca urmare a pasivității titularului dreptului care nu și-l exercită în termenul legal, ceea ce nu este cazul său. După pronunțarea deciziei civile nr. 3326/1999 a Curții Supreme de Justiție, realizării tehnice respective nu i se aplica Legea nr. 64/1991, ci Regulamentul privind înregistrarea, aplicarea și premierea inovațiilor din 02 aprilie 1992 - care nu-i dădea decât un drept de premiere, nefiindu-i permis autorului să pretindă ulterior despăgubiri pentru utilizarea aceleiași realizări tehnice de către pârâtă pentru viitor. Acestea au fost și motivele care au stat la baza acțiunii apelantului-reclamant în nulitatea respectivului regulament, admisă definitiv și irevocabil prin decizia civilă nr. 54/R/2002 a Curții de apel Pitești, folosită ulterior drept motiv al cererii de revizuire formulată împotriva deciziei Curții Supreme, susmenționată. Potrivit art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar, în speță, reclamantul nu avea această posibilitate, fapt pentru care prescripția dreptului său nu putea curge. Reclamantul a avut efectiv dreptul să ceară despăgubiri pentru aplicarea soluției sale după 01 ianuarie 1998, iar prescripția dreptului dedus judecății nu poate curge decât de la 12 februarie 2004, când i s-a recunoscut, definitiv și irevocabil, un drept de despăgubiri în temeiul Legii nr. 64/1991, drept negat până atunci, și nu un simplu drept de premiere, care nu cade sub incidența acestui act normativ. b. Cu privire la cuantumul despăgubirilor Curtea de apel București a reținut în mod greșit că pârâta SC A.D. SA trebuie să plătească doar 50% din valoarea eficienței economice realizate pe durata aplicării soluției tehnice, deoarece această cotă se cuvenea doar în ipoteza încheierii contractului prin care trebuia să se stabilească cu beneficiarul realizării tehnice SC A.D. SA drepturile bănești. SC A.D. SA, nerespectând obligația de a încheia contractul privind acordarea drepturilor bănești stabilită de Tribunalul Timiș, datorează despăgubiri integrale în temeiul dispozițiilor Codului civil (art. 999). c. Cu privire la dobânda legală. S-a reținut că nu i se cuvine dobânda legală, de vreme ce nu a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată sau ulterior printr-o cerere de modificare, până la prima zi de înfățișare. În dosarul nr. 26867/3/2006, după înregistrare la secția a IV-a civilă, se află cererea (fila 10 dosar fond) prin care s-a solicitat și plata dobânzii de 6% pe an (Precizări, lit. a)). Această cerere a fost formulată chiar la prima zi de înfățișare, în data de 26 septembrie 2006, instanța luând act de solicitare prin încheierea din aceeași zi. Chiar dacă nu s-ar fi formulat o asemenea cerere, dobânda trebuia acordată în baza principiilor răspunderii civile delictuale. 2. Pârâta SC A.D. SA. și intervenienta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului au criticat decizia pentru următoarele motive: a. Instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, nefiind respectat principiul continuității completului de judecată la care pricina a fost inițial repartizată aleatoriu - art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Conform art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective. Schimbarea compunerii completului poate fi determinată de incidente procedurale precum incompatibilitatea, abținerea sau recuzarea judecătorilor, concediile acestora, etc. Aceeași situație s-a petrecut și la prima instanță, iar prin cererea completatoare a cererii de apel au invocat și au solicitat expres respectarea art. 11 din Legea nr. 303/2004. Așa cum rezultă din înscrisul de la fila 45 dosar apel și din încheierea de la termenul din 1 noiembrie 2011, când cauza s-a judecat în fond, dispozițiile art. 11, art. 52 alin. (1), art. 53 din Legea nr. 303/2004 privind organizarea judiciară nu au fost respectate. S-a ajuns la situația în care la ultimul termen sa fie înlocuit din complet judecătorul împotriva căruia s-a formulat cerere de recuzare de către reclamant, chiar de judecătorul care a soluționat cererea de recuzare și care, potrivit art. 16 lit. j) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, datorită funcției deținute în cadrul secției, are obligații specifice privind aplicarea corectă a art. 11 din Legea nr. 303/2004. A fost eliminat din complet judecătorul care, după soluționarea divergenței la 14 decembrie 2010, a susținut opinia majoritară - contrară președintelui completului de judecată - privind aplicarea corectă a prescripției dreptului material la acțiune și necesitatea stabilirii eficienței economice a folosirii noutății tehnice a reclamantului, prin apelare la specialiști, într-un domeniu în care evoluția tehnologică impune verificări actuale privind implementarea unei soluții tehnice. Încălcarea acestui principiu legal al judecații a determinat interpretarea incorectă a dispozițiilor art. 268 alin. (3) C. proc. civ. și, în consecință, s-a dat o soluție greșită asupra problemelor relevante, deja dezlegate prin încheieri interlocutorii, pentru pregătirea soluției de fond, în a doua judecată a cauzei în apel. S-a ajuns la situația în care completul, într-o alcătuire diferită de cea a celui care a pronunțat, succesiv, încheieri interlocutorii - din 26 octombrie 2010 și 14 decembrie 2010, a ignorat total expertizele efectuate la ambele instanțe de fond, cu o motivare care a constituit opinia minoritară a completului înainte de soluționarea divergenței, situație explicabilă exclusiv prin aceea că președintele completului (a cărui opinie a fost majorată la divergentă) a rămas în complet. b. Hotărârea cuprinde motive contradictorii și nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate apărările invocate de recurente privind modalitatea în care se impune soluționarea pricinii în raport de litigiul anterior purtat între părți, eficiența economică reală a aplicării noutății tehnice care aparține reclamantului, modificarea tehnică a soluției în timp - art. 304 pct. 7 C. proc. civ. b.1.