ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2724/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Decizia nr. 2724/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 21 februarie 2012, reclamantele A. și B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând și în contradictoriu cu D.:

Pârâta C. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat instanței de judecată:

Prin sentința nr. 1866 din 23 octombrie 2013, Tribunalul București Secția a III-a Civilă, a respins, ca neîntemeiate, atât excepția lipsei calității procesuale active, cât și excepția lipsei de interes în formularea cererii principale, invocate de pârâtă, a admis cererea principală, a dispus anularea mărcii naționale "E.", clasele 11, 21, 35, titular pârâta SC C. SRL și radierea mărcii de către D. din F., după rămânerea definitivă a hotărârii și a dispus publicarea hotărârii definitive în trei ziare naționale, în trei numere consecutive, pe cheltuiala pârâtei. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvențională și a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată către reclamante, în sumă de 53.611 lei.

În motivarea sentinței, tribunalul a apreciat că excepțiile invocate de pârâtă nu sunt întemeiate, întrucât reclamantele din cauză invocă drepturi anterioare care se opun drepturilor privind marca E. pe care pârâta a înregistrat-o la nivel național, justificând astfel calitatea de persoane care pot cere obligarea pârâtei în raportul juridic dedus judecății. Împrejurarea că reclamantele nu efectuează în mod direct acte de comerț în România nu este relevantă în raport de calitatea procesuală a acestora, iar apărarea pârâtei în sensul că nu a avut cunoștință la data înregistrării mărcii sale în România de drepturile asupra unor mărci ale reclamantelor constituie apărări de fond, vizând soluționarea cererii de anulare pe fond, fără legătură cu calitatea procesuală activă.

Referitor la excepția lipsei de interes a acțiunii, tribunalul a constatat că reclamantele justifică pe deplin interesul actual și legitim în cauză, având în vedere că au înregistrat la D. marca E., pe de o parte, iar pe de altă parte, față de împrejurarea că au fost notificate de pârâtă cu privire la încălcarea drepturilor exclusive privind marca E. pe teritoriul României. Susținerea pârâtei în sensul că reclamantele nu au nici un drept pe teritoriul României cu privire la marca în discuție este, de asemenea, o apărare de fond, ce nu se analizează decât cu ocazia soluționării fondului.

Referitor la cererea de anulare a mărcii pârâtei E., din 04 mai 2010, înregistrată de pârâtă la D. pentru produse/servicii din clasele 11, 21 și 35, tribunalul a constatat că cererea a fost formulată de reclamantele A. și B., societăți care comercializează pe piață, în diverse țări, ustensile de bucătărie de mai mulți ani.

Societatea B. a fost înființată în anul 1998 și comercializează produse de bucătărie sub mărcile E., A. și G., în țări din Asia și Europa, iar în România a avut distribuitori exclusivi de la data când a început să comercializeze produse de acest fel în România, respectiv din 2006, reclamantele au făcut dovadă afirmațiilor lor prin amplul material probator depus la dosar, care atestă faptul comercializării produselor specifice.

Reclamanta A. a înregistrat în Hong Kong mărcile naționale E., H. din 15 noiembrie 2005, pentru clasa 21, E. din 21 februarie 2008, clasele 8, 21, E. din 05 octombrie 2010, clasele 8, 21, iar în China a înregistrat mărcile naționale E. din 27 februarie 2008, clasa 21. De asemenea, reclamanta A. este titulara numelui de domeniu www. E., înregistrat la data de 17 iunie 2009, anterior înregistrării cererii de marcă de către pârâtă la nivel național.

Reclamanta B. este și titulara cererii de înregistrare a mărcii comunitare E. din 13 iulie 2010, pentru clasele 8 și 21. Reclamantele comercializează produse sub marca E. în mai multe țări din lume, iar în România comercializează produse în lanțurile de magazine, cu o cifră mare de afaceri, având ca importatori autorizați pe I. și ca distribuitor autorizat pe SC J. SRL și SC K. SRL.

Reclamantele din cauză comercializează prin intermediul distribuitorilor exclusivi produsele ustensile de bucătărie în complexul L, conform contractului de închiriere încheiat în acest sens din 2006, iar pârâta din cauză C. comercializează în același loc produsele sale de același fel.

Astfel, tribunalul a constatat că sunt corecte afirmațiile reclamantelor în sensul că asociații pârâtei sunt asociați și la SC M. SRL și desfășoară activitatea comercială tot în Complexul L, comercializând produse contrafăcute purtând marca A. din 22 aprilie 2004, înregistrată de B., reclamanta A. notificând drept urmare SC N. SRL, din grupul controlat de asociații pârâtei, solicitând încetarea activității de contrafacere. Părțile s-au întâlnit în cursul lunii aprilie 2010, reprezentantul societății arătând că este interesat de mărcile reclamantelor și de situația înregistrării lor, iar ulterior întâlnirii a fost depusă la D., la 04 mai 2010, spre înregistrare, marca E. în numele pârâtei (al cărei asociat este O. care a participat la conciliere), pentru bunuri din clasele 11, 21, 35.

Din împrejurările de fapt descrise, rezultă că pârâta din cauză a acționat cu rea credință la momentul înregistrării mărcii naționale E., făcându-se dovadă că pârâta avea cunoștință de mărcile sub care reclamantele și-au comercializat produsele până la acel moment, din faptul că erau comercializate în același loc, din existența site-ului reclamantelor cu nume identic cu acela al mărcii pârâtei și din împrejurarea că pârâta a depus, de asemenea, spre înregistrare alte mărci ale reclamantelor: G. și A., pentru bunuri/servicii identice/similare/complementare. Reaua-credință rezultă și din faptul că mărcile au fost depuse și în numele SC M. SRL sau direct pe numele lui O., conform rapoartelor de cercetare documentare întocmite de D. privind portofoliile de mărci SC M. SRL și O.

Tribunalul a constatat că s-au depus la dosar înscrisuri din care rezultă că pârâta și celelalte societăți controlate de aceleași persoane au depuse de asemenea spre înregistrare mărci de renume aparținând unor terți: iar ulterior, pârâta a trimis notificări către colaboratorii din România ai reclamantelor, informându-i că este titulara mărcilor naționale G., somându-i să înceteze comercializarea produselor sub aceste mărci, formulând de asemenea plângeri penale în 2011 împotriva colaboratorilor reclamantelor.

De asemenea, tribunalul a constatat că apărările pârâtei în sensul că cererea de chemare în judecată este întemeiată pe motive de anulare ce nu existau la data înregistrării mărcii naționale E. nu sunt întemeiate, având în vedere că data de referință în aprecierea relei credințe a pârâtei este data depunerii spre înregistrare a cererii, respectiv 04 mai 2010, dată la care reclamantele dețineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong, cu date de depozit în 2005 și 2008, precum și numele de domeniu www.E. înregistrat la 17 iunie 2009, deci, dețineau drepturi anterioare de peste 4 ani și în intervalul respectiv de timp au utilizat mărcile, comercializând inclusiv în România, produse sub aceste mărci, cu cifră mare de afaceri, pârâta nefiind înființată. Despre comercializarea produselor în același loc s-a făcut dovadă de către reclamante, așa încât, tribunalul a constatat că s-a probat că pârâta avea cunoștință de acest fapt, iar anterior datei de depozit a mărcii pârâtei, societatea din grupul pârâtei, SC N. SRL, a fost notificată pentru încetarea activității ilegale de contrafacere a mărcii A., așa cum s-a menționat. Tribunalul a reținut că faptul cunoașterii care se deduce din circumstanțe de fapt, cum ar fi acelea că părțile își oferă produsele la aceleași târguri a fost stabilit în practica D. și în practica instanțelor naționale deopotrivă.

Tribunalul a constatat că este corectă afirmația reclamantelor în sensul că pârâta s-a înființat pentru comercializarea de bunuri de uz gospodăresc și trebuia să cunoască producătorii din domeniu existenți la nivel mondial, așa cum sunt reclamantele, acestea deținând din 2009 domeniul de internet E., căruia îi este atașat un website destinat să promoveze mărcile cu același nume. Pârâta a mai depus spre înregistrare cu rea credință în România și marca A. protejată în Uniunea Europeană, iar apoi mărcile E. și G. ale reclamantelor, deci nu poate afirma că nu avea cunoștință că marca E. aparține reclamantelor.

Reaua credință a pârâtelor a fost dovedită în cauză, tribunalul reținând că pârâta și societățile din grupul său au înregistrat cele trei mărci ale reclamantelor, pe care le cunoșteau, mărcile fiind semne sau denumiri inventate, neputând fi create independent și înregistrate pentru produse identice. Reclamantele din cauză au efectuat demersuri pentru anularea celor trei mărci în contradictoriu cu pârâta din cauză, fiind probată intenția frauduloasă a pârâtei la înregistrare, așa cum rezultă din toate activitățile sale: declarația pârâtei la organele financiare în sensul că în 2009 nu a desfășurat activități, iar în 2010 profitul său a fost zero. Pârâta a depus contracte de licență, aceste contracte fiind contracte încheiate cu societăți care fac parte din același grup controlat de P. și O. Nu sunt, de asemenea, probate afirmațiile pârâtei privind cifra de afaceri de peste 1 milion de euro a SC E. SRL sau cifra mare de afaceri a societății SC M. SRL. Referitor la importurile din China ale pârâtei cu produse A. și E., reclamantele au susținut că autoritățile vamale chineze au reținut un transport de produse contrafăcute A., ambalate în cutii inscripționate SC N. SRL. Intenția frauduloasă a pârâtei rezultă și din comportamentul ulterior depunerii spre înregistrare a mărcii E., întrucât în septembrie 2011 acesta a trimis notificări către colaboratorii reclamantelor, informându-le că este titulara mărcilor naționale G., E. și A. și somându-le să înceteze comercializarea produselor sub aceste mărci.

Față de considerentele menționate, tribunalul a apreciat că drepturile anterioare invocate de reclamante sunt valabile, contrar susținerilor pârâtei din cauză, faptele pârâtei de înregistrare cu rea credință a mărcii, anterioare și ulterioare depunerii cererii la D. fiind, de asemenea, probate în cauză prin înscrisurile administrate ca probă de reclamante, acestea dovedind reaua-credință la înregistrarea mărcii de către pârâtă.

Tribunalul a admis cererea reclamantelor privind publicarea hotărârii definitive în trei ziare naționale în trei numere consecutive, pe cheltuiala pârâtei, având în vedere dispozițiilor O.G. nr. 100/2005 privind asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală.

De asemenea, tribunalul a constatat, în raport de anularea mărcii E., ca urmare a admiterii cererii principale a reclamantelor, că nu mai este necesară analiza capetelor de cerere în contrafacere, formulată pe cale reconvențională de către pârâta SC C. SRL, așa încât cererea acesteia a fost respinsă ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 5 din 08 ianuarie 2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de pârâtul D., în contradictoriu cu reclamantele-pârâte A., B. și pârâta-reclamantă SC C. SRL, a dispus lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013, în sensul că a obligat pe pârâta SC C. SRL la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 53.611 lei.

Pentru a pronunța această hotărâre, în raport de conținutul sentinței civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013 și de temeiul de drept invocat, tribunalul a reținut că pârâtul D. nu a căzut în pretenții în prezenta cauză, neputându-se reține vreo culpă procesuală în sarcina acestei instituții, care participă în proces pentru opozabilitate, și nu are calitatea de pârât propriu-zis ci, mai curând, are calitatea de participant.

De asemenea, D. participă și pentru a îndeplini atribuțiile ce îi revin în conformitate cu dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

Totodată, din modul de redactare ale ultimelor 4 paragrafe ale considerentelor sentinței civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013, rezultă cu claritate că pârâta SC C. SRL a căzut în pretenții și această pârâtă urma să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

Prin Decizia nr. 61 din 4 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondate cererile de apel formulate de pârâta - reclamantă C. atât împotriva sentinței nr. 1866 din 23 octombrie 2013, cât și a sentinței nr. 5 din 08 ianuarie 2014, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, dispunând obligarea apelantei la cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă A. în cuantum de 4.500 euro, în echivalent lei la data plății.

Pentru a decide astfel, cu privire la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 1866/2013, instanța de apel a constatat că, în raport de motivul de nulitate a înregistrării mărcii naționale individuale E., invocat prin cererea de chemare în judecată, în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, în forma în vigoare la data depozitului - 4 mai 2010.

În mod corect tribunalul nu a reținut în considerente și incidența dispozițiilor art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 (introduse prin Legea nr. 66/2010) - dispoziții legale invocate de asemenea de intimatele-reclamante în susținerea cererii de chemare în judecată - întrucât Legea nr. 66/2010 a intrat în vigoare la data de 9 mai 2010, deci după data depozitului.

În ceea ce privește criticile referitoare la greșita respingere de către tribunal a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului în promovarea acțiunii în anularea mărcii pentru rea-credință, Curtea a constatat că sunt nefondate, întrucât legitimarea procesuală activă aparține oricărei persoane interesate. Prin urmare, pentru verificarea legitimării active instanța are de analizat, în raport de circumstanțele concrete ale speței, dacă anularea mărcii în litigiu este de natură să producă reclamantelor un folos practic.

Legitimarea procesuală activă în acțiunea de anulare a mărcii E. nu este condiționată de deținerea de către reclamante unor drepturi anterioare cu efect pe teritoriul României, dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) solicitând doar dovedirea interesului.

Interesul intimatelor-reclamante în promovarea acțiunii în anularea E. constă în urmărirea obținerii unui avantaj legitim, acela de a-și extinde protecția mărcii comunitare E., iar în al doilea rând, în obținerea posibilității de a-și înregistra propria marcă națională pe teritoriul României.

De asemenea, interesul intimatelor-reclamante de a obține anularea mărcii atacate rezultă din împrejurarea că au folosit efectiv semnul în litigiu, atât în România cât și în alte state, semn ce este identic cu marca atacată și este destinat unor produse identice sau similare (produsele din clasele 11 și 21) sau complementare (servicii din clasa 35, publicitate, gestiunea afacerilor comerciale, lucrări de birou).

Critica referitoare la nemotivarea hotărârii apelate este nefondată, întrucât sentința cuprinde argumentele de fapt și drept care au determinat convingerea primei instanțe în sensul că se impune anularea mărcii deduse judecății, pentru rea-credință la momentul înregistrării.

Într-adevăr, orice hotărâre judecătorească trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul ce a stat la baza formării convingerii instanței și pentru care a admis sau înlăturat cererile părților. Rațiunea unei asemenea obligații de motivare constă, pe de o parte, în a da posibilitatea persoanelor interesate de a lua cunoștință de temeiurile măsurilor dispuse de instanță și de a-și putea apăra drepturilor și, pe de altă parte, de a permite instanței superioare să exercite controlul judiciar. Or, motivarea sentinței de fond întrunește ambele obiective.

În ceea ce privește legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe cu privire la reținerea relei-credințe a apelantei pârâte-reclamante C. la înregistrarea mărcii E. din 04 mai 2010, Curtea se va raporta la criteriile definite în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea Curții din data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07, Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG vs. Franz Hauswirt GmbH), respectiv: cunoașterea „faptului relevant” (elementul obiectiv); intenția frauduloasă (elementul subiectiv) și gradul de protecție juridică de care se bucură atât semnul intimatelor cât și marca a cărei înregistrare se solicită a fi anulată, iar momentul pertinent pentru aprecierea existenței relei-credințe a solicitantului este cel al depunerii cererii de înregistrare a mărcii - în speță data depozitului este 4 mai 2010.

Având în vedere că dispozițiile art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 reprezintă o transpunere în dreptul intern a dispozițiilor similare din Prima Directivă a Consiliului Comunităților Europene din 21 decembrie 1988 pentru apropierea legilor referitoare la mărci din Statele Membre nr. 89/104/EEC (actualmente Directiva nr. 2008/95/CE), Curtea reține că aceste criterii dezvoltate de CJUE în definirea conceputului de rea-credință la înregistrarea unei mărci sunt aplicabile și în cauza de față, ce privește anularea unei mărci naționale, pentru identitate de rațiune.

În ceea ce privește c

unoașterea „faptului relevant" (elementul obiectiv), criticile apelantei cu privire la întrunirea acestui criteriu se referă la greșita apreciere a probelor, susținându-se că intimatele-reclamante nu au făcut dovada faptului că apelanta cunoștea, la data înregistrării depozitului, despre existența mărcilor intimatelor-reclamante și folosirea acestora pentru produsele din clasele 11 și 21.

Apelanta solicită reevaluarea probelor administrate în cauză, pentru a se reține că înscrisurile depuse de reclamante nu reflectă o durată semnificativă de utilizare a produselor purtând marca E. pe teritoriul României, că la momentul înregistrării mărcii atacate apelanta s-a bazat pe cercetarea documentară efectuată de D.; că D. nu a emis nici un aviz de refuz provizoriu motivat de existența unui semn similar în altă jurisdicție și că între apelantă și intimate nu există raporturi comerciale sau concurențiale directe.

Existența relei-credințe a solicitantului trebuie apreciată global, ținând seama de toți factorii pertinenți (

Decizia pronunțată în data de 11 iunie 2009 în cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Frantz Hauswirth Gmbh, parag. 37).

Mijloacele de probă în baza cărora se reține a fi dovedită împrejurarea că apelanta pârâtă-reclamantă trebuia să aibă cunoștință despre faptul că intimatele-reclamante utilizau în România un semn identic (

E.) pentru produse identice/similare ce poate conduce la confuzie cu semnul solicitat la înregistrare, constau în reținerea prezumției de cunoaștere la care Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a făcut referire la par. 39 din hotărârea menționată mai sus, coroborată cu înscrisurile administrate în cauză.

În ceea ce privește durată de utilizare a semnului E. și de comercializare a produselor purtând această marcă, pe teritoriul României, s-a reținut că intimatele-reclamante au făcut dovadă că, la data depozitului (4 mai 2010), utilizau acest semn și în România, încă din anul 2006, ca urmare a comercializării de produse originale E., prin intermediul distribuitorilor autorizați. De asemenea, la data depozitului, intimatele reclamante dețineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong, având ca date de depozit 15 noiembrie 2005 și 21 februarie 2008; o marcă națională E. înregistrată în China, având ca dată de depozit 27 februarie 2008 și numele de domeniu E. înregistrat la data de 17 iunie 2009.

În ceea ce privește critica potrivit căreia distribuitorul SC I. SRL ar fi fost înregistrat la R. după data de depozit, iar din declarațiile 394 emise de S., ar rezulta că distribuitorul SC J. SRL nu a avut relații de import cu intimatele și că ceilalți distribuitori ai intimatelor nu ar putea fi identificați în Registrul Comerțului, Curtea nu le-a reținut, întrucât intimatele-reclamante au făcut dovadă că, de-a lungul anilor, au avut mai mulți colaboratori care au importat și comercializat produsele E. în România, succesiv sau concomitent, iar faptul că distribuitorul I. a fost înregistrat la R. la puțin timp după data de depozit, nu înseamnă că produsele E. nu erau comercializate în România înaintea acestei date prin intermediul altor distribuitori, cum ar fi SC J. SRL, SC K. SRL, SC T. SRL.

Este nefondată și critica potrivit căreia, din declarațiile înregistrate la S. ar rezulta că SC J. SRL nu a avut relații comerciale cu intimatele A. și B., deoarece declarațiile 394 se referă exclusiv la achizițiile de bunuri și prestările de servicii efectuate pe teritoriul României, prin urmare reflectă doar relațiile comerciale dintre persoane juridice române sau înregistrate fiscal în România, iar nu și relațiile dintre o persoană juridică română și una străină.

Prin documentele depuse de intimatele-reclamante constând în contractele de distribuție exclusivă încheiate de distribuitorul SC J. SRL, contractele de închiriere dotări expoziționale privind utilizarea de către distribuitorul SC J. SRL a unui stand expozițional în complexul comercial L în perioada 2006-2011, declarațiile emise de U. Ilfov privind înregistrarea de către SC J. SRL a sediului secundar (punct de lucru) în complexul L, facturi, lista coletelor ambalate, declarații de import, extrase din Jurnalul pentru cumpărături, note de intrare-recepție și avize de însoțire a mărfii, acestea au dovedit faptul că produsele E. au fost importate în România de la intimatele-reclamante prin importatorii autorizați SC V. SRL, SC X. SRL, SC N. SRL și apoi comercializate în România prin intermediul unor distribuitori ai intimatelor, înainte de data de depozit.

Cunoașterea faptului relevant a fost stabilită de instanță în baza mai multor elemente de fapt, printre care și dovedirea existenței relațiilor concurențiale dintre părți, la data depozitului.

În acest sens, Curtea are în vedere că, în Decizia D. nr. 1813/C din 23 iulie 2007 în cazul Z., Y., Inc s-a reținut că reaua-credință se poate avea în vedere și atunci când nu există relații contractuale sau precontractuale între părți, însă, din împrejurările speței, se poate prezuma că depunerea cererii de marcă reprezintă un act care se plasează în afara standardelor acceptabile ale unui comportament comercial. S-a apreciat că există rea credință dacă pârâtul află, ca rezultat al unei relații (contact) oarecare cu reclamantul, că acesta folosește cu bună credință și într-o manieră legală marca pentru produse sau servicii similare. Totodată, s-a considerat că este rea credință atunci când pentru o marcă înregistrată în afara Comunității Europene există dovezi că reclamantul plănuiește să intre pe piața comunitară, iar pârâtul nu poate justifica solicitarea de înregistrare a mărcii în aceste condiții. În circumstanțele particulare ale cauzei Z., D. a considerat că date fiind contactele anterioare dovedite dintre părțile litigiului, anterior formulării cererii de depozit, se prezumă că pârâtul avea cunoștință de folosirea mărcii reclamantului anterior formulării acestei cereri. În acea cauză, reclamantul a produs dovezi că pârâtul, anterior formulării cererii de înregistrare a mărcii, a cunoscut în mod direct de la reclamant, faptul folosirii mărcii și produsele pentru care aceasta era înregistrată, deoarece reclamantul a expus la o expoziție internațională extrem de importantă în domeniu, produsele protejate prin marcă pentru a le face reclamă, iar mai multe companii din Europa erau interesate de acele produse. De asemenea, în acea cauză reprezentanții firmei pârâte au contactat pe reclamantă pe calea corespondenței electronice trimise, corespondență în care s-au menționat expres produsele protejate prin marcă cu referire la marca reclamantei, iar reprezentanții reclamantei au trimis o serie de e-mail-uri către 6 sucursale ale pârâtului din Europa și către un birou al acestuia din Mexic.

În cauza de față, așa cum s-a arătat, Curtea a făcut aplicarea unei prezumții de cunoaștere a faptului relevant de către titularul depozitului în România, dedusă din existența raporturilor concurențiale între părțile litigante. Astfel, din probatoriul administrat a rezultat că produsele E. au fost achiziționate de la intimatele A. și B. de către importatorii și distribuitorii autorizați ai intimatelor, au fost importate pe teritoriul României și ulterior comercializate în complexul L către cumpărătorul final din România.

De asemenea, s-a dovedit faptul că persoanele care controlează societatea-apelantă, respectiv asociatul acesteia, P., era în același timp asociat și în SC N. SRL, care își desfășoară activitatea în complexul L, într-un spațiu comercial situat lângă spațiul comercial în care se vând produsele sale E., dovadă fiind făcută conform înscrisurilor din dosarul de fond, din care rezultă că P. este asociat și/sau administrator în societățile SC C. SRL, SC M. SRL și SC N. SRL, totodată, că SC N. SRL, prin O. (care este asociat al apelantei SC N. SRL), a închiriat un spațiu comercial în complexul L.

Din interpretarea coroborată a acestor probe a rezultat că apelanta, prin asociații săi, O. și P., avea cunoștință despre faptul că intimatele-reclamante A. și B. utilizau în România un semn identic (E.) pentru produse identice/similare ce poate conduce la confuzie cu semnul solicitat la înregistrare.

În ceea ce privește argumentul relativ la rezultatul cercetării documentare efectuată de D. și la faptul că D. nu a emis nici un aviz de refuz provizoriu la înregistrarea mărcii în litigiu pe considerentul existenței unui semn similar în altă jurisdicție, Curtea a arătat că, în mod corect, a reținut tribunalul ca fiind dovedită cunoașterea faptului relevant, în baza aprecierii coroborate a probelor, elementul obiectiv putând fi stabilit de către instanțele de fond pe baza coroborării oricăror mijloace de probă, și nu doar pe baza informațiilor existente în bazele de date ale D.

În privința intenției frauduloase (elementul subiectiv), respectiv a intenției pârâtei-reclamante la momentul efectuării depozitului, Curtea a analizat temeinicia hotărârii apelate prin raportare la circumstanțele obiective ale cauzei, constând în: istoricul semnelor în conflict; istoricul relației dintre părțile litigante; activitatea derulată de ambele părți atât anterior, cât și ulterior înregistrării mărcii.

În acest sens, Curtea a reținut, față de situația de fapt expusă în anterior, că, la momentul efectuării depozitului mărcii E. din 04 mai 2010, intimatele-reclamante au dovedit o utilizare de lungă durată a acestui semn pe teritoriul României, cu mult timp înainte de data de depozit a mărcii disputate, respectiv începând cu anul 2006, pe când apelanta pârâtă-reclamantă nu a dovedit utilizarea acestui semn anterior datei de depozit.

În ceea ce privește activitatea derulată de ambele părți, atât anterior cât și ulterior înregistrării mărcii, în scopul de a vedea dacă a avut loc o utilizare efectivă a mărcii pentru produsele/serviciile pentru care a fost înregistrată și dacă și-a îndeplinit funcțiile esențiale specifice, Curtea a reținut că apelanta nu a reușit să facă dovadă că intenția sa a fost ca marca să își îndeplinească funcția de diferențiere a produselor și serviciilor apelantei de produsele și serviciile unor concurenți.

Apelanta pârâtă-reclamantă a depus în anul 2009 declarație pe propria răspundere în sensul că nu a desfășurat activități comerciale de la constituire, iar în anul 2010 profitul înregistrat a fost o (zero), cifra de afaceri declarată fiind de 2.013 lei.

Față de ansamblul acestor elemente probatorii, s-a reținut că în mod corect a concluzionat tribunalul în sensul reținerii ca fiind întrunite elementele relei-credințe, în sensul de cunoștință pe care o are cel care face depozitul reglementar asupra faptului că marca depusă de el este folosită de altcineva sau că altcineva are intenția de o folosi și, știind că nu pot folosi ambii aceeași marcă, deponentul profită de faptul că cel de al doilea nu și-a înregistrat semnul în România și eludează regulile concurenței neloiale, urmărind să își înlăture concurentul de pe piață, folosindu-se de efectul atributiv al depozitului.

Tot prin decizia Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C - 529/07 Chocoladefabriken Lindt & Sprungli AG contra Franz Hauswirth GmbH la 11 iunie 2009 se face referire la o a treia cerință necesară pentru ca reaua-credință să subziste, distinct de condiția cunoașterii existenței mărcii terțului și de cea a intenției frauduloase, anume cerința gradului de protecție juridică de care se bucură atât semnul terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, fiind necesar a fi evaluată separat.

Or, în contextul verificării gradului de protecție juridică de care se bucură atât semnul reclamantelor, cât și marca înregistrată de apelanta pârâtă-reclamantă, s-a reținut că semnul E. folosit de intimatele-reclamante este protejat în Hong Kong și China, iar piața pe care sunt comercializate produsele purtând această marcă este piața din România, în timp ce pentru apelantă teritoriul relevant este cel românesc.

În consecință, Curtea a constatat că, în mod corect, a reținut tribunalul faptul că pârâta-reclamantă a urmărit prin înregistrarea mărcii E. din 04 mai 2010 să incomodeze activitatea comercială a intimatelor, în calitate de concurenți direcți pe piața ustensilelor de bucătărie, să creeze confuzie în rândul consumatorilor, iar nu să-și distingă, printr-un semn propriu, produsele și serviciile proprii.

Cu privire la apelul declarat împotriva sentinței civile nr. 5/2014, s-a reținut că tribunalul a lămurit dispozitivul sentinței civile nr. 1866 din 23 octombrie 2013, în sensul că obligația de achitare a cheltuielilor de judecată este în sarcina pârâtei SC C. SRL, iar nu în sarcina pârâtului D., deoarece dispozitivul sentinței nu cuprindea în mod expres numele părții obligate la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, așa încât se impunea această precizare a titularului obligației.

În mod corect, tribunalul a reținut ca fiind îndeplinită ipoteza reglementată prin dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ., deoarece dispozitivul sentinței civile nr. 1866/2013 era susceptibil de mai multe interpretări - așa cum susține de altfel și apelanta pârâtă-reclamantă - în sensul că obligația de plată a cheltuielilor de judecată ar fi incumbat atât pârâtei C., dar și pârâtului D.

Or, nu este corectă interpretarea apelantei, conform căreia culpa procesuală aparține în egală măsură și pârâtului D., deoarece D. participă în proces în scopul de a-și pentru a îndeplini atribuțiile ce îi revin în conformitate cu dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 84/1998.

În consecință, dispozitivul fiind echivoc, pentru prevenirea eventualelor dificultăți cu ocazia punerii în executare, Curtea a constatat că tribunalul a aplicat în mod corect dispozițiile art. 281

1

C. proc. civ.

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs pârâta C., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

- Instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale active, cu motivarea că orice persoană interesată în promovarea acțiunii are calitate procesuală activă, deoarece calitatea procesuală activă nu reprezintă un aspect particular al interesului.

Pentru a-și legitima calitatea procesuală activă, este necesar ca persoana care formulează o cerere de chemare în judecată să fie titulara unui drept subiectiv civil sau să se prevaleze de o situație juridică.

Or, în speță, la data depunerii cererii de înregistrare a mărcii E. de către societatea recurentă - 4 mai 2010, intimatele-reclamante nu erau titularele unui drept subiectiv civil care să se bucure de protecție pe teritoriul României.

Intimatele-reclamante se prevalează de o situație juridică, anume că la data depozitului mărcii înregistrate de către recurentă, dețineau două mărci E. înregistrate în Hong Kong și comercializau în România produse purtând marca E. prin intermediul distribuitorilor autorizați. Această situație juridică, chiar dacă ar fi reală, nu poate legitima calitatea procesuală activă, deoarece intimatele-reclamante nu sunt titularele raportului juridic dedus judecății, ci ale unor mărci înregistrate în Hong Kong, care nu pot fi afectate prin înregistrarea în România a unei mărci, în contextul și al inaplicabilității art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 (marcă utilizată în străinătate), reținută de ambele instanțe de fond.

- Instanța de apel a respins în mod greșit excepția lipsei de interes, cu motivarea că interesul reclamantelor în promovarea acțiunii este justificat de obținerea unor avantaje legitime și anume, de a-și extinde protecția mărcii comunitare E. și de a obține protecția propriei mărci naționale pe teritoriul României.

Interesul pentru anularea mărcii naționale, justificat prin imposibilitatea reclamantelor de a-și înregistra marca pe teritoriul României, deoarece aceasta este deja înregistrată, nu este legitim, născut și actual.

Dacă intimatele-reclamante erau titularele mărcii comunitare E., așa cum a reținut instanța de apel, nu era necesar ca acestea să își extindă protecția pe teritoriul României și nici să înregistreze propria marcă pe teritoriul României.

În realitate, aplicația comunitară pentru marca E., care justifică interesul în promovarea acțiunii, a fost depusă în data de 13 iulie 2010, adică după două luni de la înregistrarea națională în România a mărcii E., iar Comisia de Opoziții din cadrul D. a admis opoziția întemeiată pe marca națională anterioară, apelul împotriva acelei decizii fiind respins de Prima Comisie de Apel din cadrul D.

În acest context, interesul reclamantelor nu poate fi unul legal, deoarece, dacă acțiunea ar fi admisă în mod irevocabil, acestea vor beneficia de un avantaj nelegitim, acela de a-și înregistra marca E. pe teritoriul României, cu toate că societatea pârâtă a înregistrat cu bună credință această marcă.

Totuși, și acest avantaj este discutabil deoarece societatea pârâtă este titulara mărcii comunitare E.

- Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii din care rezultă atât temeinicia, cât și netemeinicia cererii de chemare în judecată (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).

Instanța de apel a arătat că intimatele comercializau încă din anul 2006 produse originale E. prin intermediul distribuitorilor autorizați, aspect ce vine în contradicție cu constatarea că distribuitorii reclamantelor nu au putut fi identificați în Registrul Comerțului și cu reținerea, drept dovezi de utilizare, a unor contracte de distribuție exclusivă încheiate concomitent cu mai mulți distribuitori (fiind vorba, fără dubiu, despre contracte întocmite pro causa).

Motivele expuse de instanța de apel sunt contradictorii, deoarece este imposibil de acceptat ideea că produsele au fost comercializate în baza unor contracte inexistente sau prin intermediul unor societăți care nu pot fi identificate.

În același context, recurenta a menționat că intimatele au depus la paginile 57-60 din dosarul de fond contractul de distribuție exclusivă încheiat cu distribuitorul S.C. I. S.R.L., neștampilat și nedatat. După ce pârâta a arătat instanței că acest contract nu poate constitui o dovadă de utilizare, intimatele-reclamante au depus același contract datat august 2010. În continuare, pârâta a dovedit că acesta este un act încheiat pro causa, deoarece S.C. I. S.R.L a fost înființată la două luni după data de depozit, context în care intimatele - reclamantele au depus note de ședință prin care au menționat că au încetat colaborarea cu I. și acel contract este o eroare.

Recurenta a susținut, totodată, că este evidentă contradicția între considerente și în ceea ce privește reținerea faptului că, la data depozitului intimatele reclamante dețineau două mărci E. utilizate în Hong Kong, în condițiile în care instanța de apel a confirmat că nu este incident art. 6 alin. (4) lit. g) din Legea nr. 84/1998 ca motiv de nulitate a înregistrării mărcii (marcă utilizată în străinătate). Dacă mărcile înregistrate în străinătate nu pot fi avute în considerare în aprecierea situației de fapt, atunci aceasta se reduce la analiza necesitații înregistrării mărcii pe teritoriul României anterior utilizării.

Motivele contradictorii sunt evidente și atunci când instanța de apel analizează existența raporturilor concurențiale.

În esență, instanța de apel a apreciat că produsele purtând marca E. au achiziționate de la intimate de către importatorii și distribuitorii autorizați și ulterior comercializate în Complexul L într-un spațiu comercial situat lângă una din firmele la care sunt asociați frații O.

Pornind de la această ipoteză, instanța de apel a concluzionat că rezultatul cercetării documentare efectuate la D. este irelevant, deoarece între societatea pârâte și intimate există relații concurențiale.

Contradicția este evidentă nu numai prin prisma argumentelor juridice din analiza cărora este imposibil de tras această concluzie, dar și din întregul context al situației de fapt. Chiar intimatele-reclamante au afirmat în cererea reconvențională, în răspunsul la interogatoriu și în toate documentele ulterioare că nu au avut niciodată relații comerciale sau concurențiale directe cu societatea pârâtă și că aceasta nu are legături comerciale în Hong Kong.

Motive contradictorii există și în legătură cu

faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele de drept care au format convingerea instanței că marca E. a fost înregistrată cu rea credință, precum și lipsa argumentelor pentru care a fost respinsă cererea de emitere a unei adrese către Direcția Generală a Vămilor.

- Reținând, la pag. 10 - 11 din hotărâre, că produsele purtând marca E. au fost achiziționate de către importatorii și distribuitorii autorizați ai intimatelor, au fost importate pe teritoriul României și ulterior comercializate in Complexul L, instanța de apel a reținut motive contradictorii și a interpretat greșit contractul de distribuție exclusivă (art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ.).

Este imposibil de acceptat concluzia instanței de apel că distribuitorii autorizați au achiziționat produsele, deoarece, în acest caz, nu ar fi distribuitori autorizați, ci cumpărători.

Calificând contractul de distribuție exclusivă ca fiind un contract de vânzare cumpărare

, instanța de apel a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ. și a trecut peste voința părților exprimată în contract.

Contractele de distribuție exclusivă trebuiau însoțite de dovezi ale distribuirii produselor purtând marca E. pe teritoriul României, nu de facturi. Dacă instanța de apel ar fi observat că suntem în ipoteza unor contracte de distribuție exclusivă, atunci ar fi realizat că intimatele, anterior distribuției pe teritoriul României a produselor purtând marca E., trebuiau să își protejeze dreptul prin depunerea cererii de înregistrare a mărcii.

- Instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Instanța a reținut, fără suport probator, că produsele marca E. au fost expuse la o expoziție internațională extrem de importantă. Acest aspect nici măcar nu a fost afirmat de intimatele-pârâte, astfel încât hotărârea pronunțată este greșită.

Întrucât distribuitorii autorizați ai intimatelor nu pot fi identificați la O. sau sunt menționați ca distribuitori din eroare, nu se poate stabili în baza cărui temei legal raporturile contractuale încheiate între intimatele-reclamante și acești distribuitori fac dovada utilizării produselor purtând marca E. pe teritoriul României.

Recurenta - pârâtă a reiterat că este posibil să fi existat raporturi comerciale între intimatele-reclamante și societățile indicate, prin care acestea din urmă au importat produse similare celor purtând marca E., dar niciodată acestea nu au importat produse purtând marca E. Din acest motiv, la toate instanțele anterioare, s-a solicitat emiterea adresei către A.A. și s-au depus dovezi din care rezultă că aceste produse nu a fost comercializate în niciun hypermarket anterior datei de depozit.

Astfel, este evident că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept substanțial atunci când a considerat că relațiile comerciale existente între intimatele-reclamante și acești distribuitori reprezintă dovezi de utilizare ale mărcii E. pe teritoriul României.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a reținut incidența în cauză a art. 6 alin. (4) lit. g) din legea 84/1998 (marca utilizată in străinătate), dar a reținut ca element obiectiv al relei credințe faptul că, la data depozitului, intimatele dețineau două mărci înregistrate în Hong Kong.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit legea atunci când a analizat intenția frauduloasă ca element al relei credințe.

Reținând că cea de-a treia cerință necesară ca reaua-credință să subziste este reprezentată de gradul de protecție juridică de care se bucură marca terțului, cât și semnul a cărui înregistrare se solicită a fi anulată, pe baza deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauza C 529/07, instanța de apel a reținut în mod greșit, ca temei al protecției anterioare, semnele protejate în Hong Kong și China, deoarece teritoriul pe care funcționează piața produselor și serviciilor relevante este teritoriul român.

Semnele anterioare invocate de către intimate nu au dobândit distinctivitate și reputație pe teritoriul României ca urmare a acțiunilor întreprinse de către intimate sau a comercializării de către acestea. Intimatele nu au desfășurat în România activități comerciale directe, așa cum au arătat prin răspunsul la întâmpinare, nu au făcut publicitate în România produselor purtând marca E. și nu au clienți în România.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit legea atunci când s-a raportat la cifra de afaceri a societății pârâte pentru a aprecia intenția frauduloasă. Societatea a funcționat, iar dovada utilizării a fost făcută prin contracte de licență care urmează să fie achitate.

Ceea ce trebuia analizat era intenția pârâtei la momentul înregistrării mărcii, iar aceasta a fost aceea ca marca să își îndeplinească funcțiile specifice, în sensul de a dobândi drepturile asupra unei mărci. Reaua credință la înregistrarea mărcii trebuia analizată de către instanța de apel prin raportare la atitudinea subiectivă a societății care, înainte de înregistrarea mărcii, a efectuat o cercetare documentară cu privire la existența unei mărci anterioare identice/similare, dovedind astfel că nu a încercat să profite de renumele unei mărci anterioare.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta - pârâtă C. a formulat critici exclusiv în legătură cu dispoziția de respingere a apelului declarat împotriva sentinței nr. 1866 din 23 octombrie 2013, nu și a apelului împotriva sentinței nr. 5 din 08 ianuarie 2014, prin care tribunalul a lămurit dispozitivul sentinței nr. 1866 din 23 octombrie 2013.

În ceea ce privește excepțiile procesuale vizând legitimarea procesuală activă și lipsa interesului în formularea acțiunii în anularea înregistrării cu rea - credință a unei mărci, se constată că, în mod corect, instanța de apel a confirmat dispoziția primei instanțe de respingere a excepțiilor cu acest obiect.

Art. 48 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 prevede că o asemenea acțiune poate fi promovată de orice persoană interesată, astfel încât existența unui interes la data formulării cererii, vătămat prin înregistrarea cu rea - credință a mărcii, este singura condiție ce trebuie îndeplinită în persoana titularului acțiunii în anulare, nefiind necesară dovedirea existenței unui drept subiectiv în patrimoniul reclamantului.

Interesul la care se referă norma menționată este, același timp, unul substanțial, interesând dreptul material, dar și procesual, iar aspectul dual al condiției legale în discuție este relevant din perspectiva condițiilor de exercițiu a acțiunii civile și a mijloacelor procesuale de invocare a absenței interesului în promovarea acțiunii.

Astfel, calitatea procesuală activă semnifică, în ipoteza acțiunii în anularea oricărui act juridic, identitatea dintre reclamant și persoana care justifică un interes, din punctul de vedere al dreptului material, același care, sub aspect procesual, presupune existența unui folos practic din anularea actului juridic, ceea ce înseamnă că, deși, în mod formal, se conservă distincția între excepția lipsei calității procesuale active și excepția lipsei de interes, finalitatea urmărită prin invocarea acestor excepții este aceeași, respectiv demonstrarea absenței unui interes al reclamantului în promovarea acțiunii.

În acest context, instanța de apel a apreciat, în mod corect, că

interesul intimatelor-reclamante de a obține anularea mărcii atacate rezultă din împrejurarea că au folosit efectiv semnul în litigiu în România, semn ce este identic cu marca atacată și este destinat unor produse identice sau similare, cu atât mai mult cu cât, din probele administrate, a rezultat existența relațiilor concurențiale dintre părți, la data depozitului mărcii a cărei înregistrare se solicită a fi anulată.

În măsura în care nu ar obține anularea mărcii, reclamantele s-ar afla în imposibilitate de a folosi în continuare semnul pe teritoriul României fără acordul pârâtei, cu toate că, potrivit susținerilor lor, pârâta a acaparat pe nedrept semnul deja folosit, ceea ce relevă riscul blocării accesului la piața din România, unde au activat o perioadă îndelungată de timp. În acest fel, interesul afirmat al reclamantelor este unul legitim și actual, urmărind preîntâmpinarea producerii unui prejudiciu cel puțin de natură economică, ca urmare a înregistrării cu rea - credință a mărcii pârâtei.

Pe de altă parte, interesul reclamantelor decurge și din formularea unei cereri de înregistrare a mărcii comunitare E., ce a fost respinsă inițial tocmai în considerarea mărcii naționale a pârâtei din prezenta cauză, anterior înregistrată, ca urmare a admiterii opoziției acesteia, astfel cum s-a arătat, de altfel, chiar prin motivele de recurs.

Interesul astfel conturat este unul legitim, deoarece reclamantele urmăresc înlăturarea impedimentului la înregistrarea mărcii comunitare E., în condițiile în care decizia Comisiei de Apel din cadrul Oficiului pentru Armonizarea Pieței Interne, prin care s-a respins apelul împotriva deciziei de admitere a opoziției la înregistrare, a fost anulată prin hotărârea Tribunalului de Primă Instanță pronunțată la data de 25 noiembrie 2014 în cauza T - 556/12 (după cum s-a învederat prin concluziile scrise ale reclamantelor depuse în fața instanței de apel în cauză). La data pronunțării prezentei deciziei, rejudecarea apelului fusese suspendată până la soluționarea cauzei de față, conform deciziei intermediare de la 28 octombrie 2015 pronunțate de Camera de Apel din cadrul D. în Dosarul nr. x/2015 - 2, publicată pe website-ul D.

Astfel, în cazul anulării mărcii pe care s-a întemeiat opoziția, nu mai există impedimentul la înregistrarea mărcii comunitare, iar susținerile recurentei referitoare la existența unei mărci comunitare E., sunt nefondate, deoarece aceasta nu este, încă, titular al unei mărci, cât timp reclamantele din cauză au formulat opoziție la înregistrare, întemeiată pe propria cerere de înregistrare a mărcii comunitare E., iar judecata opoziției figurează ca fiind suspendată în evidența electronică publică de pe website-ul D.

În consecință, sunt nefondate criticile recurentei referitoare la menținerea soluției primei instanțe de respingere a celor două excepții procesuale și vor fi înlăturate ca atare.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se observă că recurenta