ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8027/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8027/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursurilor de față;

Prin acțiunea

înregistrată sub nr. 7041 din 15 decembrie 1997 la Tribunalul Prahova,

reclamanții G.P., G.L., G.C., V.A., G.M., G.N.I., C.E., C.V. și C.A. au chemat

în judecată Statul Român prin D.G.F.P.C.F.S. Ploiești, Consiliul Local al

Municipiului Ploiești, Ministerul de Interne și Colegiul Național I.L.C. prin

precizarea ulterioară a acțiunii.

Prin sentința

civilă nr. 21/1999 a fost respinsă acțiunea reclamanților.

Ca urmare a survenirii decesului reclamantului G.N.I. a fost introdusă

în cauză

moștenitoarea acestuia G.O.N.

Prin sentința

civilă nr. 636/2001, Tribunalul Alba a respins acțiunea

reclamanților, reținând că reclamanții au solicitat obligarea pârâților

să le lase în

deplină proprietate și

pașnică posesie imobilul situat în Ploiești

, compus din 3320 mp teren și

5 corpuri de clădiri edificate pe acest teren.

Reclamanții au

mai arătat că sunt descendenții fostului proprietar în litigiu,

G.G.V., imobil dobândit în baza contractului de

vânzare-cumpărare,

înregistrat la Judecătoria Ploiești sub nr.

4105/1919.

S-a mai arătat că

autorul lor, G.G.V. a fost victima represaliilor fostului regim comunist,

urmărit și deportat, cu domiciliul obligatoriu, împotriva sa

fiind luată măsura exproprierii bunurilor, cu

referire specială la imobilul situat la adresa indicată mai sus, așa cum s-a

dovedit prin Decretul nr. 65 din 15 mai 1951,

emis de către fostul

Consiliu al Marii Adunări Naționale.

S-a susținut că

preluarea imobilului a fost nelegală, fiind încălcate prevederile

art. 481 C. civ., deoarece nu s-au acordat

despăgubiri și plata acestora ține de

esența exproprierii.

S-a învederat că

exproprierea s-a făcut pe numele altei persoane decât a titularului dreptului

de proprietate, respectiv pe numele lui G.V.I., care era decedat din 28 iunie

1938 și că decretul de expropriere nu a fost dat publicității

niciodată, ceea ce denotă că nu poate fi reținut

ca temei legal al deposedării

proprietarului de imobil.

Ca temei legal s-au indicat art. 481 C. proc. civ. și art. 2 lit. e) C.

proc. civ.

Tribunalul

Prahova prin sentința civilă nr. 21/1991 a respins acțiunea reclamanților,

reținând că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 35-37 din

Legea nr. 33/1994, întrucât s-ar încălca

principiul constituțional al neretroactivității

legii civile.

S-a reținut că,

acțiunea își are temeiul de drept pe dispozițiile art. 481 C. civ.

și ale art. 35 din Legea nr. 33/1994, că pârâții

nu au făcut dovada că acesta ar avea

în prezent o destinație similară cu

cea pentru care a fost expropriat și posesia avută de unele instituții nu ar

justifica respingerea acțiunii.

S-a mai avut în

vedere că exproprierea s-a realizat fără acordarea despăgubirilor aferente,

contrar dispozițiilor art. 481 C. civ. raportat la art. 6 alin. (2) din Legea

nr. 213/1998.

S-a reținut că,

cele două instanțe au soluționat cauza fără a administra toate

probele necesare pentru lămurirea deplină a

situației de fapt și a împrejurărilor în

care imobilul a cărei

retrocedare s-a solicitat a intrat în posesia pârâților.

De asemenea, s-a

reținut că, din actul de vânzare invocat ca titlul de proprietate, nu rezultă

suprafața terenului revendicat, ci numai vecinătățile

acestuia, nu se menționează clădirile, plantațiile și îmbunătățirile

aflate pe teren,

aspect ce se impune a fi lămurit, evidențiindu-se

contradicții între suprafața de

teren din

decretul de expropriere și cea din avizul favorabil dat pentru exproprierea

unor terenuri necesare fostei Miliții Județene

Prahova, unde terenul fostului autor

al

reclamanților este evidențiat cu o altă suprafață și cu construcții.

În urma unui nou

ciclu procesual, după casarea cu trimitere la Curtea de Apel Alba Iulia pentru

rejudecarea apelurilor, prin declararea recursului, Înalta Curte de Casație și

Justiție a constatat că, deși s-a dovedit că pe parcursul procesului a

decedat reclamantul C.V., având ca succesor pe

C.E., instanța

de apel a pronunțat

hotărârea în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate

de

folosință.

Prin decizia

civilă nr. 176/2006 această instanță, a casat decizia instanței de apel nr.

437/2003 și a trimis cauza din nou spre rejudecarea apelurilor Curții de Apel

Alba Iulia.

În timpul

soluționării apelurilor s-a refăcut cadrul procesual pentru care s-a

casat hotărârea și a survenit decesul

reclamantului G.I.I., în numele căruia a

fost preluată procedura de

moștenitorii G.M.I.E., C.I.C. și M.T.B.

Pentru

rejudecarea apelurilor, instanța supremă a dispus prin decizia de casare să se

țină seama de toate motivele de recurs ca apărări de fond.

Examinând

stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, prin

prisma motivelor de apel, a motivelor de recurs ca apărări de fond și din

oficiu

pentru motivele de ordine publică, s-a

reținut ca fondate apelurile, și prin decizia

nr. 317/A din 30 octombrie

2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis

apelurile declarate de reclamanții G.I.L., C.A., G.N.M.,

G.C.,

C.E., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului C.V., G.O.N.,

moștenitoarea defunctului

G.N.I., G.M.I.E.,

C.I.C. și M.T.B., ultimele trei în calitate de moștenitoare ale defunctului

G.I.I.

și de către reclamanții G.P. și V.A. împotriva sentinței

civile nr. 636/2001, pronunțată de Tribunalul Alba.

A fost schimbată în tot sentința apelată astfel:

A fost admisă

acțiunea precizată formulată de reclamanții G.P., G.L., G.C., V.A., G.M.,

G.N.I., decedat și continuat procesul de moștenitoarea G.O.N., G.I.I.,

decedat și continuat procesul de moștenitoarele G.M.I.E.,

C.I.C. și M.T.B., C.V., decedat și

continuat procesul de moștenitorul C.E., C.E. în

nume propriu

și C.A. împotriva

pârâților Statul Român, reprezentat de D.G.F.P.

și Controlului Financiar

de Stat Prahova, Consiliul Local

Ploiești

prin primar, Ministerul de Interne și Colegiul Național I.L.C.

Ploiești

și în consecință:

A fost constatată

nelegalitatea trecerii prin expropriere în proprietatea Statului Român a

imobilului în suprafață de 3320 mp teren și 534 mp construcții, situate în

Ploiești, din proprietatea defunctului G.G.V. și apoi a moștenitorilor

acestuia.

Au fost obligați

pârâții posesori să le retrocedeze în natură reclamanților

imobilul constând din teren și construcții,

identificat prin schițele anexe nr. 1 și 2 la

raportul de expertiză judiciară,

întocmit de expert tehnic ing. A.F., ce

face

parte integrantă din prezenta hotărâre, corespunzător cotelor de proprietate

deținute de fiecare pârât și delimitării făcută în schița anexă nr. 2 (fila

255, dosar

nr. 1353/2000 Curtea de Apel Alba Iulia).

Au fost obligați

pârâții în solidar să plătească reclamanților suma de 5.110 lei cheltuieli de

judecată în cele trei cicluri de judecată parcurse până în prezent.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că acțiunea a fost pornită și continuată

pe dreptul comun, potrivit prevederilor art. 480-481 C. civ. și pe legislația

specială continuată de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 213/1998.

Un prim aspect avut în vedere față de împrejurarea că, prin sentința

civilă

nr. 636/2001 s-a pus la îndoială calitatea procesuală

activă a reclamanților a fost cel privind verificarea titularului dreptului.

Din acest punct

de vedere s-a constatat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie

1919, preotul V.G. a cumpărat de la P.C.E.

imobilul

situat în Ploiești, care la data cumpărării se învecina la

nord cu I.P., la sud cu N.P., la răsărit cu P. și

la apus

cu strada.

G.V. a avut ca moștenitori pe G.I. (potrivit certificatului de

moarte

seria Mb nr. 238021, eliberat la data de 15 ianuarie 1962, decedat la 28 iunie

1938,

fila 45, dosar 4146/1999), moștenitor

de la care a fost preluat abuziv imobilul în

litigiu, potrivit

Deciziunii nr. 721 din 15 septembrie 1950 a Comitetului Provizoriu al

Comunei Urbane Ploiești, asimilată cu județul și

Decretului nr. 65 din 15 mai 1951

al Prezidiului Marii Adunări

Naționale.

Întrucât

moștenitorii acestuia și continuatorii acestuia nu au fost contestați nu

se impune contestarea în continuare a legăturii

de ascendență cu defunctul G.V.

Din punct de

vedere al suprafețelor preluate, se constată că, deși prin Decretul nr. 65/1951

s-a consemnat ca fiind expropriată de la G.I. suprafața de

1870 mp și 534 mp construcții, în deciziunea de

punere în aplicare a decretului figurează exproprierea suprafeței de 3320 mp

teren și 534 mp construcții.

Cum, în anul 1950

preluările abuzive erau frecvente, decizia nr. 721/1950

prezintă credibilitate în ceea ce privește suprafața și amplasamentul

imobilului de

care a fost deposedat G.V.I.

Prin rapoartele

de expertiză întocmite de experții D.L.M. (filele 76-77 din dosar nr. 7041/197)

și A.F. (filele 249-256 din dosar

1353/2002),

au fost identificate terenul și construcțiile expropriate conform actelor

menționate și s-a stabilit că, imobilul hașurat cu

galben în schița anexă 2 din ultima

expertiză,

se află în posesia Ministerului de Interne, folosit pentru IPJ Prahova, iar

cel

conturat cu roșu se află în folosința Colegiului Național I.L.C.

Aceste

aspecte nu au fost negate de pârâtul Consiliul Local Ploiești, dar potrivit

art. 145(37), 150(1), 166 (3-4,7-8), 169(2) și ale art. II din Legea

învățământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr. 354/2004, patrimoniul

unităților școlare aparține domeniului public al

unităților administrativ-teritoriale,

în speță al municipiului Ploiești,

astfel că revine calitate procesuală pasivă pentru imobil Colegiului Național

I.L.C., Statului Român, cât și Consiliului Local al Municipiului Ploiești,

împreună cu liceul posesor al terenului, ce a figurat al Statului Român din

punct de vedere formal.

În privința legalității exproprierii, s-a reținut că, din adresa nr.

45870 din

28 iunie 1993, emisă de Ministerul de Interne rezultă că

exproprierea s-a făcut fără

acordarea

despăgubirilor aferente, astfel nefiind dovedit că G.V. sau G.I.

au primit despăgubiri pentru imobilul din litigiu.

Or, în acest context, în

mod nelegal instanța de fond a concluzionat că

reclamanții trebuiau să probeze neacordarea despăgubirilor în sensul art. 1169

C. civ., ci dimpotrivă, respectarea prevederilor legale de la acea dată

trebuiau dovedite de către organele și instituțiile statului care au expropriat

imobilul, fiind insuficientă evaluarea acestuia prin deciziile enunțate, cât și

plata acestor despăgubiri.

În aceste

condiții, este evident că imobilul a fost expropriat de la un

neproprietar și fără plata unei juste despăgubiri,

cu înfrângerea prevederilor art. 480

și art. 481 C. civ.

Acțiunea

reclamanților a fost promovată la 15 decembrie 1997 și prin ea s-a

dorit să fie demonstrată nelegalitatea titlului

Statului, invocându-se temeiurile

Codului civil. Cu toate că era în

vigoare Legea nr. 33/1994, o perioadă de timp

instanțele

judecătorești au interpretat că prevederile acestei legi nu pot retroactiva

și la situația imobilelor preluate anterior

acestui act normativ.

Prin decizia

Secțiilor Unite nr. VI din 27 septembrie 1999 s-a stabilit că art. 35 din Legea

nr. 33/1994 se aplică și în cazul cererilor care au ca obiect retrocedarea unor

imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii pentru a da eficiență

egală persoanelor aflate în situații similare reglementate de lege, astfel că,

este normal ca și situația exproprierii din acest litigiu să fie examinată ca

atare.

Pe baza probatoriului amplu administrat în cauză și a determinării

tuturor

detaliilor legate de situația imobilului, se reține că,

Statul Român a preluat imobilul nelegal de la un neproprietar prin acte care au

asigurat numai aparența de legalitate, nu și îndeplinirea cerințelor legale și

fără o dreaptă despăgubire.

S-a mai reținut

că sentința apelată este și netemeinică, pentru că nu era necesară o altă probă

de nelegalitate a titlului de preluare a imobilului, fiind

suficiente dispozițiile legislative, încălcate de

posesori prin deținerea abuzivă a imobilului, iar destinația pentru care era

folosit imobilul la data preluării abuzive

este neesențială, din moment ce urmărirea lui nu se face pe baza unei

legi speciale,

ci pe dreptul comun.

S-a mai avut în vedere că, nu poate fi făcută proba negativă, în sensul

de a se

fi făcut dovada că nu s-au acordat despăgubiri prin

expropriere, întrucât

reclamanții

probându-și dreptul de proprietate, sarcina dovedirii plății bunului

expropriat

revenea pârâților, posesori neproprietari.

În cauză, vecinătățile imobilului au fost clar determinate prin

expertizele

efectuate, nefiind necesare alte probe pentru stabilirea

situației de fapt, cerută de art. 293 C. proc. civ., suprafețele rezultând din

probele administrate, iar existența clădirii a fost înscrisă în actele de

preluare abuzivă.

În speță, nu

interesează condițiile și împrejurările în care pârâții Ministerul

Administrației și Internelor și Colegiul Național I.L.C. au intrat în posesia

imobilului, ci faptul că dreptul de proprietate aparține reclamanților.

Atâta timp cât nu

s-a făcut o expropriere legală impusă de necesități obiective și fără încălcarea

art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se mai impune examinarea

cu privire la utilitățile publice.

În fine, s-a reținut că nu se confirmă nici excepțiile invocate de

către D.G.F.P.

Prahova privitoare la reprezentarea Statului, deoarece pe

plan local, autoritatea fiscală o reprezintă direcțiile teritoriale ale

Ministerului Finanțelor Publice, iar

apărarea

dreptului de proprietate este admisibilă pe dreptul comun, chiar numai raportat

la art. 480-481 C. civ. și garantată de Constituția României din 1991,

modificată,

aspect evidențiat prin art. 136 alin. (5).

Împotriva

deciziei nr. 317/A din 30 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia au

declarat recurs în termen pârâții Consiliul Local

al Municipiului Ploiești, Colegiul

Național I.L.C., Ministerul

Administrației și Internelor și D.G.F.P. Prahova.

Instanța de

recurs va evidenția ceea ce a susținut fiecare recurent pe rând, răspunzând în

același timp la criticile formulate.

Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:

I. Recurentul

pârât Consiliul Local al Municipiului Ploiești, invocând dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., a învederat în esență că, potrivit art. 315 alin. (1)

C. proc. civ., în caz de casare, dispozițiile

instanței de recurs asuprea problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii și

că, în acest sens, după casare instanța trebuie să judece așa cum s-a dispus,

ținând seama de toate motivele invocate în recurs, ca

apărări de fond.

Cu toate că

recurenta pretinde că a solicitat administrarea de noi probe pentru

clarificarea situațiilor cuprinse în motivele inițiale de recurs, instanța de

apel a trecut nejustificat peste recomandările instanței superioare și a

respins probele, înfrângând principiul obligativității instituit de norma

juridică.

În al doilea

rând, se susține că reclamanții nu și-au dovedit întinderea dreptului de

proprietate și că există diferențe între suprafețele de teren din actul de

vânzare-cumpărare, invocat ca titlu de proprietate

și actele de preluare, nefiind

clarificată suprafața de teren în

discuție.

O a treia critică

vizează împrejurarea că în mod greșit s-a reținut

neîndeplinirea scopului exproprierii, că trecerea imobilului în

proprietatea statului

este nelegală și că recurenții nu au depus toate

diligentele pentru preluarea despăgubirilor.

O a patra critică

vizează încălcarea unor acte normative privind restituirea

imobilului, susținându-se că el aparține

domeniului public și că în acest fel s-au

încălcat și dispozițiile Legii

învățământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr. 354/2004.

Cu privire la primul motiv de recurs, se reține că, în al doilea ciclu

procesual

al litigiului de față, hotărârea instanței de apel s-a

casat pentru nerespectarea unui

aspect

procedural, respectiv pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu o persoană

lipsită

de capacitate de folosință, dar nu înseamnă că mențiunea făcută în sensul ca

instanța de casare să analizeze și celelalte

critici echivalează cu obligativitatea

administrării unor probe inutile,

critica fiind nefondată.

Al doilea motiv

de recurs nu poate fi încadrat în niciunul dintre motivele de

modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct.

1-9 C. proc. civ., recurentul făcând

afirmații la modul general, cu

privire la nedovedirea dreptului de proprietate pretins de reclamanți, a

întinderii acestuia și a unor neconcordanțe existente între actul de cumpărare

și actele de preluare.

Susținerile sunt

simple afirmații, deoarece din punct de vedere al suprafețelor preluate, prin

decretul de expropriere s-a evidențiat suprafața deținută de G.I. (1870 mp și

534 mp construcții), iar prin Deciziunea nr. 721/1950 figurează expropriată

suprafața de 3320 mp teren și 534 mp construcții.

Terenul în litigiu a fost identificat prin rapoartele de expertiză

întocmite în

cauză (filele 76-77 din dosar nr. 7041/1997 și filele

249-256 din dosar nr. 1353/2002). Față de modul în care se realizau preluările

de imobile în anul

1950, preluări abuzive,

corect s-a reținut că Deciziunea nr. 721/1950 prezintă credibilitate în

privința suprafeței și amplasamentului imobilului de care a fost

deposedat

G.I.

Și a treia

critică este nefondată sub toate aspectele invocate.

Este adevărat că,

Decretul nr. 65/1951 s-a emis în temeiul art. 44 pct. 2 și art. 45 din

Constituția României în vigoare la acea dată, dar aceste dispoziții reglementau

dreptul Prezidiului Marii Adunări Naționale de a emite decrete și hotărâri,

deci,

sunt dispoziții constituționale cu

caracter procedural, condițiile necesare pentru

exproprierea unui imobil

la acea vreme fiind reglementate în cuprinsul art. 481 C. civ.

Sub aspectul utilității publice avută în vedere la data exproprierii,

ceea ce

prezintă importanță este utilitatea publică precizată în

cuprinsul actului de putere.

În cazul de față,

Decretul de expropriere nr. 65/1951 nu precizează care este utilitatea publică,

astfel că scopul exproprierii menționat într-un act premergător, care numai o

avizează, și anume Deciziunea nr. 721/1950, nu poate să producă efecte

juridice.

În plus, expertul

A.F. precizează în lucrarea întocmită că, chiar

dacă în conținutul deciziunii indicată anterior sunt indicate drept

motive pentru

efectuarea

exproprierii, nevoile Ministerului de Interne, deschiderea străzii R.

și

nevoile Liceului Teoretic, în ceea ce privește acest imobil, potrivit adresei

nr. 151189/1950, motivul exproprierii a constat în amenajarea unui garaj și a

unor grajduri, obiective nerealizate nici până în prezent.

În privința

despăgubirilor, exproprierea s-a făcut fără acordarea acestora,

decretul de expropriere neprevăzând plata unor

astfel de sume, iar prin adresele

autorităților

publice prezentate de recurenți, se confirmă împrejurarea că aceștia nu

au

încasat despăgubiri.

Chiar dacă deciziunile autorităților locale au propus acordarea de

despăgubiri,

aceste propuneri nu prezintă importanță, ceea ce obligă, fiind

actul de expropriere, Decretul nr. 65/1951.

Și al patrulea

motiv de recurs este nefondat, deoarece imobilul revendicat fiind preluat în

mod abuziv, potrivit dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu

poate fi considerat ca făcând parte din domeniul public.

În cauză nu s-au

făcut dovezi, în sensul existenței vreunei hotărâri a Consiliului Local

Ploiești privind trecerea în domeniul public, aflându-ne în

situația preluării abuzive, astfel că imobilul nu

poate constitui proprietatea statului.

II. Recurentul

pârât Colegiul Național I.L.C. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 7-9 C. proc. civ. și, în esență, susține că hotărârea

recurată nu cuprinde motivele pe care se

sprijină, deoarece nu a administrat toate

probele necesare lămuririi

depline a situației de fapt și a împrejurărilor în care imobilul a cărui

retrocedare se solicită a intrat în posesia pârâților; nu s-au clarificat

suprafața și vecinătățile terenului cumpărat, deoarece din actul de

cumpărare nu rezultă decât vecinătățile; nu s-a

identificat suprafața deținută de

recurent,

aspectele legate de posesia și folosința terenului, deci, nu au fost avute în

vedere

indicațiile date prin decizia de casare.

Se mai arată că,

nu au fost clarificate aspectele legate de suprafața deținută de autorul comun

al reclamanților și nici nu s-a dovedit dreptul de proprietate, invocându-se în

acest sens cele reținute în decretul de expropriere.

Față de criticile

formulate de acest recurent, se reține că, potrivit conținutului celor două expertize

topografice efectuate după casarea cu trimitere, din răspunsurile date de

autoritățile publice privitor la încasarea despăgubirilor s-au lămurit cu

pregnanță toate indicațiile date de către Curtea Supremă de Justiție prin

decizia de casare.

Expertizele întocmite în cauză concluzionează că, suprafața totală a

imobilului

în litigiu este de 3327 mp, din care 1918 mp se află în

posesia Ministerului Administrației și Internelor și 1409 mp în posesia

Colegiului Național I.L.C.

Ambii experți,

M.C. și A.F. au identificat existența a cinci clădiri la data exproprierii și a

patru clădiri în prezent pe terenul în litigiu. De asemenea, s-a concluzionat

că imobilul care a aparținut lui G.V.

evidențiat

în contractul de vânzare-cumpărare și identificat în planul cadastral din

anul

1934, recenzat în anul 1954 este identic cu cel expropriat prin Decretul nr.

65/1951 și deținut în prezent de recurenți.

În privința vecinătăților și a posibilității de identificare, expertul

M.C.

a precizat că hotarele imobilului s-au menținut până în prezent,

identificând vecinătățile după planul cadastral, concluzie la care ajunge și

expertul A.F., care a menționat în plus că, după trecerea a peste 84 de ani,

vecinătățile nu mai corespund cu cele din contractul de vânzare-cumpărare, dar

că suprafața terenului a putut fi determinată după planul cadastral, pentru

identificarea unei proprietăți fiind necesar un singur element care să indice

amplasamentul.

În raport de

conținutul decretului de expropriere prin care s-a trecut în

proprietatea statului numai 1870 mp din teren și

construcțiile în suprafață de 534

mp și față de împrejurarea că

recurentul, Colegiul Național I.L.C. nu a

putut dovedi

vreun drept asupra terenului pe care îl deține, expertul A.F.

a lămurit și condițiile în care recurentul a

intrat în folosința acestuia.

În acest sens, a

precizat în expertiză că diferența de la 1870 mp până la 3327 mp, adică 1450 mp

a fost expropriată fără titlu și fără temei legal, fiind cedată de

către Direcția Regională de Miliție Prahova

direct Liceului Teoretic nr. l Ploiești.

Împrejurarea că

exproprierea s-a făcut fără o justă și dreaptă despăgubire s-a dovedit de către

reclamanți cu adresele emise de Ministerul de Interne, D.G.F.P., Consiliul

Județean Prahova și Primăria Municipiului Ploiești (filele 68, 65, 70 și 191

din dosarul nr. 1353/2002 al Curții de Apel Alba Iulia).

Reclamanții au

dovedit că imobilul, situat la această dată în Ploiești, str. P. nr. 14 este

același cu imobilul preluat din Ploiești, str. S. nr. 9. în acest sens, s-a

prezentat confirmarea din Registrul autentic, menționată pe verso-ul actului de

cumpărare din anul 1919, planul cadastral din

anul

1934, iar potrivit schiței întocmită de experții topografi, imobilul este

identic

cu cel din schița planului cadastral.

În ceea ce privește

vecinătățile imobilului, trebuie menționat că nu are nicio

relevanță față de alte probe certe prin care

acesta a fost identificat.

Raportat la toate

criticile, de esență este faptul că imobilul ce a aparținut antecesorului

intimaților reclamanți G.V., la adresa indicată, este cel preluat în mod

abuziv, reprezentat prin schițele întocmite de experți și deținut de

către Colegiul Național I.L.C. în suprafață de

1409 mp, iar 1918 mp de

către

Ministerul de Interne (schița de la fila nr. 255, dosar nr. 1353/2002), ceea ce

duce la concluzia că aceste critici sunt nefondate.

III. Ministerul Administrației și Internelor critică hotărârea

instanței de apel

sub patru aspecte, și anume:

a) se susține

legalitatea exproprierii, deoarece numai dintr-o eroare materială, strecurată

în decretul de expropriere nu figurează

moștenitorii

în viață ai proprietarului de drept, precum și faptul că

exproprierea s-a făcut numai cu privire la imobil

(in reni), nu și cu

privire la

titularul dreptului de proprietate (in personam).

b) în al doilea

rând se susține nedovedirea împrejurării că nu s-au primit despăgubiri de către

reclamanți ca urmare a exproprierii imobilului.

c) recurentul

învederează că utilitatea publică a fost dovedită, fiind

realizată prin Decret al Prezidiului fostei Mari

Adunări Naționale a

R.P.R., măsura

exproprierii justificându-se prin considerente care

priveau ordinea

publică și națională, imobilul fiind necesar desfășurării în bune condiții a

activității specifice organelor de poliție, în prezent având aceeași destinație.

d)

ultimul aspect vizează apartenența imobilului la domeniul

public,

situație în care nu poate fi

revendicat, fiind destinat a servi nevoilor de

apărare și ordine

publică.

În susținerea

acestei afirmații, se invocă dispozițiile Legii nr. 213/1998, privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și că, în lista privind

unele bunuri care alcătuiesc bunul public al

statului și al unităților administrativ-

teritoriale, la art. 1 pct. 29

se prevede că „terenurile și clădirile în care își

desfășoară activitatea: Parlamentul, ...unități ale Ministerului

Apărării Naționale

și ale

Ministerului Administrației și Internelor ..." alcătuiesc domeniul public

al

statului. Conform art. 11 din

aceeași lege, bunurile din domeniul public sunt

inalienabile,

insesizabile și imprescriptibile.

Niciuna dintre

criticile enumerate mai sus nu este fondată.

Astfel,

împrejurarea că proprietarul de drept G.V. a decedat cu o lună anterior datei

emiterii decretului de expropriere nu are relevanță, deoarece

exproprierea s-a făcut pe numele lui G.V.I.,

persoană care decedase cu

12 ani în

urmă și care la data decesului nu a avut calitate de proprietar sau de titular

al

vreunui drept de proprietate dobândit pe cale de moștenire, el fiind predecedat

tatălui său.

În decretul de

expropriere nu este strecurată nicio eroare materială, pentru că

toate actele premergătoare exproprierii nu s-au

făcut pe numele proprietarului de

drept al imobilului, deși la data

întocmirii lor, acesta era în viață.

În privința

felului exproprierii, nu se poate aprecia numai in rem, respectiv numai cu

privire la imobil, în condițiile în care în art. 480 C. civ. se face vorbire

despre despăgubiri ce trebuie plătite

proprietarului. De asemenea, art. 1 alin. (3) din

H.G. nr. 11/1997 impune identitatea care trebuie

să existe între persoana de la care

s-a expropriat, ce figurează în

lista anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data preluării

abuzive.

Cu privire la

susținerea că nu a fost probată de către reclamanți împrejurarea privind plata

despăgubirilor, așa cum s-a arătat și la analiza recursului Colegiului

Național I.L.C. dovezile s-au realizat prin

adresele emise de Ministerul

de

Interne, care confirmă că exproprierea s-a făcut fără plata despăgubirilor.

Trecând peste

toate adresele emise de autoritățile publice, care au fost implicate în punerea

în aplicare a decretului de expropriere din care nu rezultă plata

despăgubirilor, de esență este decretul de expropriere care nu dispune plata

unor despăgubiri.

În cauză, intimații reclamanți au făcut chiar proba unor împrejurări

negative,

în condițiile în care recurenții, care susțin că s-au

acordat despăgubiri aveau putința și obligația de a face dovezi în acest sens.

Prin urmare,

exproprierea s-a făcut abuziv, fără plata unei drepte și prealabile

despăgubiri, contrar dispozițiilor art. 481 C. civ.

Referitor la

dovedirea utilității publice, se reține că, în concordanță cu același text

enunțat mai sus, exproprierea se putea dispune numai pentru cauză de utilitate

publică, ce trebuia să fie indicată în cuprinsul actului de expropriere.

În lipsa unui act

de expropriere, în prezenta unui astfel de act, dar care a fost emis cu

încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, chiar dacă în

principiu există o nevoie publică, aceasta nu poate să justifice un abuz de

putere și nu poate să confere legalitate unui act care a fost emis cu

încălcarea legii.

În speță, din Decretul nr. 65/1951 nu rezultă decât faptul că imobilul,

alături de

altele din jur au fost declarate ca fiind de utilitate

publică și date în folosința

Ministerului

Afacerilor Interne, dar fără a se preciza care este acea utilitate publică în

folosul căreia clădirile și terenurile au fost expropriate. În plus, prin

expertiza

întocmită de expertul A.F.,

se arată că în ceea ce privește imobilul,

scopul exproprierii a fost cel

precizat prin adresa nr. 151189 din 7 septembrie 1950 a

Direcției Regionale XI Prahova, din care rezultă că imobilele au fost

solicitate la

expropriere, iar

Comitetul Provizoriu Ploiești a emis un aviz favorabil, în scopul construirii

unor garaje și grajduri de către miliție, ceea ce nu s-a realizat.

La fel de relevant este și faptul că imobilul nu a fost și nu este

folosit nici în

prezent ca sediu al poliției, ci numai ca spațiu

administrativ.

În ceea ce privește terenul folosit de către Colegiul Național I.L.C.

cerința

utilității publice, ca și condiție a exproprierii, este cert neîndeplinită,

deoarece suprafața de teren de 1450 mp a fost

preluată de stat și trecută în folosința

acestuia fără a se emite un

decret de expropriere.

Referitor la ultima critică, Legea nr. 213/1998 care reglementează

proprietatea

publică nu conține dispoziții, în sensul că fac de drept

obiectul acesteia toate

imobilele deținute

și folosite de către autoritățile publice, indiferent dacă ele au

trecut în proprietatea statului în prezența sau

în lipsa unui titlu valabil, fund deci

inalienabile.

Dimpotrivă, art.

6 alin. (1) din aceeași lege dispune că fac parte din domeniul public sau

privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile

dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat

în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, cu respectarea

Constituției, a tratatelor internaționale și a legilor în vigoare la data

preluării lor de către stat.

La alin. (2) al

aceluiași text se prevede dreptul foștilor proprietari să-și revendice

imobilele preluate fără titlu valabil.

Este inutilă

analiza referitoare la apartenența imobilului la domeniul public, în condițiile

în care s-a dovedit că imobilul s-a preluat fără titlu, printr-un decret de

expropriere nepublicat, pe numele unei persoane decedată cu peste 12 ani

anterior exproprierii.

În imobil, așa

cum rezultă din probele administrate nu își desfășoară activitatea acest

recurent, imobilul fiind folosit cu destinația de spațiu administrativ.

IV. Recurenta D.G.F.P. Prahova, invocând

dispozițiile art.

304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., învederează, în esență, următoarele:

În primul rând,

se susține nelegalitatea hotărârii recurate, care a fost dată cu

încălcarea formelor de procedură, deoarece în

litigiile vizând dreptul de proprietate

Statul este reprezentat de

Ministerul Finanțelor Publice, direcțiile fiind unități fiscale teritoriale

subordonate și care nu pot reprezenta direct Statul decât în baza unui mandat

special de reprezentare.

Astfel, se

pretinde că Statul a fost vătămat, neputându-și formula apărările prin

adevăratul său reprezentant prevăzut de lege.

în subsidiar, recurentul se arată că, instanța de apel a făcut o

greșită aplicare a

legii, deoarece a ignorat prevederile Legii nr.

213/1998, a Legii nr. 84/1995 și a art. 135 din Constituția României, în sensul

că imobilul ce formează obiectul

litigiului

aparține domeniului public și, prin urmare, o restituire în natură a acestuia

nu

poate fi realizată față de regimul juridic al bunurilor proprietate publică,

caracterizat de inalienabilitate,

insesizabilitate și imprescriptibilitate.

Se mai arată că

imobilul a fost expropriat de la un neproprietar și fără plata unei juste

despăgubiri, susțineri ce nu pot constitui temei pentru hotărârea pronunțată.

Criticile sunt nefondate, acțiunea fiind promovată de către reclamanți,

în anul

1997 pe dreptul comun și s-a solicitat restituirea

imobilului preluat abuziv și fără titlu de la antecesorul lor.

S-a statuat în

practica instanțelor că, în situația bunurilor care nu fac parte din domeniul

public al statului, calitatea de pârât o are unitatea administrativ-teritorială

care, potrivit Legii administrației publice locale este Consiliul Local al

Municipiului Ploiești, pârât în speța de față.

În această

situație, hotărârea privind capătul de cerere referitor la nelegalitatea

trecerii imobilului în proprietatea statului este opozabilă acestei persoane

juridice

(Consiliul Local al Municipiului

Ploiești), Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P.

Prahova neavând

calitate procesual pasivă.

Corect s-a

constatat nevalabilitatea titlului de trecere la stat a imobilului în

contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului

Ploiești, iar capătul de cerere

privind predarea acestuia este opozabil

și contradictoriu cu deținătorii lui, pârâții Ministerul Administrației și

Internelor și Colegiul Național I.L.C.

Recurenta nu a

justificat o altă vătămare în cauză, iar dispozițiile art. 12 din

Legea nr.213/1998 nu sunt incidente în speță,

acestea vizând numai litigiile care se

nasc în legătură cu dreptul de

administrare dat regiilor autonome, prefecturilor,

autorităților administrației publice centrale și altor instituții

publice de interes

național, județean sau local.

Criticile formulate pe fondul cauzei vizând categoria de bun ce

aparține

proprietății publice a imobilului din litigiu, felul

exproprierii, efectele produce, neclarificarea încasării sau nu a

despăgubirilor și față de realizarea sau nu a scopului exproprierii sunt nefondate,

acestea fiind analizate în mod detaliat în raport de motivele de recurs

formulate de către ceilalți pârâți în considerentele de

mai sus. Astfel a devenit inutilă și nerelevantă reanalizarea lor.

Pentru toate

aceste considerente, recursurile declarate de pârâți vor fi respinse.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții fiind căzuți în

pretenții, la cererea

intimaților reclamanți vor fi obligați la plata

cheltuielilor de judecată în cuantum de 4700 lei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor,

Colegiul Național I.L.C. Ploiești, Consiliul Local al Municipiului Ploiești și

D.G.F.P.

Prahova împotriva deciziei nr.

317/A din 30 octombrie 2006, pronunțată de Curtea

de Apel Alba Iulia,

secția civilă.

Obligă recurenții

pârâți să plătească intimaților reclamanți 4700 lei cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.