ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8027/2007

Asupra recursurilor de față; Prin acțiunea înregistrată sub nr. 7041 din 15 decembrie 1997 la Tribunalul Prahova, reclamanții G.P., G.L., G.C., V.A., G.M., G.N.I., C.E., C.V. și C.A. au chemat în judecată Statul Român prin D.G.F.P.C.F.S. Ploiești, Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Ministerul de Interne și Colegiul Național I.L.C. prin precizarea ulterioară a acțiunii. Prin sentința civilă nr. 21/1999 a fost respinsă acțiunea reclamanților. Ca urmare a survenirii decesului reclamantului G.N.I. a fost introdusă în cauză moștenitoarea acestuia G.O.N. Prin sentința civilă nr. 636/2001, Tribunalul Alba a respins acțiunea reclamanților, reținând că reclamanții au solicitat obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul situat în Ploiești , compus din 3320 mp teren și 5 corpuri de clădiri edificate pe acest teren.

Reclamanții au mai arătat că sunt descendenții fostului proprietar în litigiu, G.G.V., imobil dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare, înregistrat la Judecătoria Ploiești sub nr. 4105/1919. S-a mai arătat că autorul lor, G.G.V. a fost victima represaliilor fostului regim comunist, urmărit și deportat, cu domiciliul obligatoriu, împotriva sa fiind luată măsura exproprierii bunurilor, cu referire specială la imobilul situat la adresa indicată mai sus, așa cum s-a dovedit prin Decretul nr. 65 din 15 mai 1951, emis de către fostul Consiliu al Marii Adunări Naționale. S-a susținut că preluarea imobilului a fost nelegală, fiind încălcate prevederile art. 481 C. civ., deoarece nu s-au acordat despăgubiri și plata acestora ține de esența exproprierii.

S-a învederat că exproprierea s-a făcut pe numele altei persoane decât a titularului dreptului de proprietate, respectiv pe numele lui G.V.I., care era decedat din 28 iunie 1938 și că decretul de expropriere nu a fost dat publicității niciodată, ceea ce denotă că nu poate fi reținut ca temei legal al deposedării proprietarului de imobil. Ca temei legal s-au indicat art. 481 C. proc. civ. și art. 2 lit. e) C. proc. civ. Tribunalul Prahova prin sentința civilă nr. 21/1991 a respins acțiunea reclamanților, reținând că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 35-37 din Legea nr. 33/1994, întrucât s-ar încălca principiul constituțional al neretroactivității legii civile. S-a reținut că, acțiunea își are temeiul de drept pe dispozițiile art. 481 C. civ.

și ale art. 35 din Legea nr. 33/1994, că pârâții nu au făcut dovada că acesta ar avea în prezent o destinație similară cu cea pentru care a fost expropriat și posesia avută de unele instituții nu ar justifica respingerea acțiunii. S-a mai avut în vedere că exproprierea s-a realizat fără acordarea despăgubirilor aferente, contrar dispozițiilor art. 481 C. civ. raportat la art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998. S-a reținut că, cele două instanțe au soluționat cauza fără a administra toate probele necesare pentru lămurirea deplină a situației de fapt și a împrejurărilor în care imobilul a cărei retrocedare s-a solicitat a intrat în posesia pârâților.

De asemenea, s-a reținut că, din actul de vânzare invocat ca titlul de proprietate, nu rezultă suprafața terenului revendicat, ci numai vecinătățile acestuia, nu se menționează clădirile, plantațiile și îmbunătățirile aflate pe teren, aspect ce se impune a fi lămurit, evidențiindu-se contradicții între suprafața de teren din decretul de expropriere și cea din avizul favorabil dat pentru exproprierea unor terenuri necesare fostei Miliții Județene Prahova, unde terenul fostului autor al reclamanților este evidențiat cu o altă suprafață și cu construcții. În urma unui nou ciclu procesual, după casarea cu trimitere la Curtea de Apel Alba Iulia pentru rejudecarea apelurilor, prin declararea recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că, deși s-a dovedit că pe parcursul procesului a decedat reclamantul C.V., având ca succesor pe C.E., instanța de apel a pronunțat hotărârea în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință.

Prin decizia civilă nr. 176/2006 această instanță, a casat decizia instanței de apel nr. 437/2003 și a trimis cauza din nou spre rejudecarea apelurilor Curții de Apel Alba Iulia. În timpul soluționării apelurilor s-a refăcut cadrul procesual pentru care s-a casat hotărârea și a survenit decesul reclamantului G.I.I., în numele căruia a fost preluată procedura de moștenitorii G.M.I.E., C.I.C. și M.T.B. Pentru rejudecarea apelurilor, instanța supremă a dispus prin decizia de casare să se țină seama de toate motivele de recurs ca apărări de fond.

Examinând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță, prin prisma motivelor de apel, a motivelor de recurs ca apărări de fond și din oficiu pentru motivele de ordine publică, s-a reținut ca fondate apelurile, și prin decizia nr. 317/A din 30 octombrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelurile declarate de reclamanții G.I.L., C.A., G.N.M., G.C., C.E., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctului C.V., G.O.N., moștenitoarea defunctului G.N.I., G.M.I.E., C.I.C. și M.T.B., ultimele trei în calitate de moștenitoare ale defunctului G.I.I. și de către reclamanții G.P. și V.A. împotriva sentinței civile nr. 636/2001, pronunțată de Tribunalul Alba.

A fost schimbată în tot sentința apelată astfel: A fost admisă acțiunea precizată formulată de reclamanții G.P., G.L., G.C., V.A., G.M., G.N.I., decedat și continuat procesul de moștenitoarea G.O.N., G.I.I., decedat și continuat procesul de moștenitoarele G.M.I.E., C.I.C. și M.T.B., C.V., decedat și continuat procesul de moștenitorul C.E., C.E. în nume propriu și C.A. împotriva pârâților Statul Român, reprezentat de D.G.F.P. și Controlului Financiar de Stat Prahova, Consiliul Local Ploiești prin primar, Ministerul de Interne și Colegiul Național I.L.C. Ploiești și în consecință: A fost constatată nelegalitatea trecerii prin expropriere în proprietatea Statului Român a imobilului în suprafață de 3320 mp teren și 534 mp construcții, situate în Ploiești, din proprietatea defunctului G.G.V.

și apoi a moștenitorilor acestuia. Au fost obligați pârâții posesori să le retrocedeze în natură reclamanților imobilul constând din teren și construcții, identificat prin schițele anexe nr. 1 și 2 la raportul de expertiză judiciară, întocmit de expert tehnic ing. A.F., ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, corespunzător cotelor de proprietate deținute de fiecare pârât și delimitării făcută în schița anexă nr. 2 (fila 255, dosar nr. 1353/2000 Curtea de Apel Alba Iulia). Au fost obligați pârâții în solidar să plătească reclamanților suma de 5.110 lei cheltuieli de judecată în cele trei cicluri de judecată parcurse până în prezent. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că acțiunea a fost pornită și continuată pe dreptul comun, potrivit prevederilor art. 480-481 C. civ.

și pe legislația specială continuată de Legea nr. 33/1994 și Legea nr. 213/1998. Un prim aspect avut în vedere față de împrejurarea că, prin sentința civilă nr. 636/2001 s-a pus la îndoială calitatea procesuală activă a reclamanților a fost cel privind verificarea titularului dreptului. Din acest punct de vedere s-a constatat că, prin actul de vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1919, preotul V.G. a cumpărat de la P.C.E. imobilul situat în Ploiești, care la data cumpărării se învecina la nord cu I.P., la sud cu N.P., la răsărit cu P. și la apus cu strada. G.V. a avut ca moștenitori pe G.I.

(potrivit certificatului de moarte seria Mb nr. 238021, eliberat la data de 15 ianuarie 1962, decedat la 28 iunie 1938, fila 45, dosar 4146/1999), moștenitor de la care a fost preluat abuziv imobilul în litigiu, potrivit Deciziunii nr. 721 din 15 septembrie 1950 a Comitetului Provizoriu al Comunei Urbane Ploiești, asimilată cu județul și Decretului nr. 65 din 15 mai 1951 al Prezidiului Marii Adunări Naționale. Întrucât moștenitorii acestuia și continuatorii acestuia nu au fost contestați nu se impune contestarea în continuare a legăturii de ascendență cu defunctul G.V. Din punct de vedere al suprafețelor preluate, se constată că, deși prin Decretul nr. 65/1951 s-a consemnat ca fiind expropriată de la G.I.

suprafața de 1870 mp și 534 mp construcții, în deciziunea de punere în aplicare a decretului figurează exproprierea suprafeței de 3320 mp teren și 534 mp construcții. Cum, în anul 1950 preluările abuzive erau frecvente, decizia nr. 721/1950 prezintă credibilitate în ceea ce privește suprafața și amplasamentul imobilului de care a fost deposedat G.V.I. Prin rapoartele de expertiză întocmite de experții D.L.M. (filele 76-77 din dosar nr. 7041/197) și A.F. (filele 249-256 din dosar 1353/2002), au fost identificate terenul și construcțiile expropriate conform actelor menționate și s-a stabilit că, imobilul hașurat cu galben în schița anexă 2 din ultima expertiză, se află în posesia Ministerului de Interne, folosit pentru IPJ Prahova, iar cel conturat cu roșu se află în folosința Colegiului Național I.L.C.

Aceste aspecte nu au fost negate de pârâtul Consiliul Local Ploiești, dar potrivit art. 145(37), 150(1), 166 (3-4,7-8), 169(2) și ale art. II din Legea învățământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr. 354/2004, patrimoniul unităților școlare aparține domeniului public al unităților administrativ-teritoriale, în speță al municipiului Ploiești, astfel că revine calitate procesuală pasivă pentru imobil Colegiului Național I.L.C., Statului Român, cât și Consiliului Local al Municipiului Ploiești, împreună cu liceul posesor al terenului, ce a figurat al Statului Român din punct de vedere formal. În privința legalității exproprierii, s-a reținut că, din adresa nr. 45870 din 28 iunie 1993, emisă de Ministerul de Interne rezultă că exproprierea s-a făcut fără acordarea despăgubirilor aferente, astfel nefiind dovedit că G.V.

sau G.I. au primit despăgubiri pentru imobilul din litigiu. Or, în acest context, în mod nelegal instanța de fond a concluzionat că reclamanții trebuiau să probeze neacordarea despăgubirilor în sensul art. 1169 C. civ., ci dimpotrivă, respectarea prevederilor legale de la acea dată trebuiau dovedite de către organele și instituțiile statului care au expropriat imobilul, fiind insuficientă evaluarea acestuia prin deciziile enunțate, cât și plata acestor despăgubiri. În aceste condiții, este evident că imobilul a fost expropriat de la un neproprietar și fără plata unei juste despăgubiri, cu înfrângerea prevederilor art. 480 și art. 481 C. civ. Acțiunea reclamanților a fost promovată la 15 decembrie 1997 și prin ea s-a dorit să fie demonstrată nelegalitatea titlului Statului, invocându-se temeiurile Codului civil.

Cu toate că era în vigoare Legea nr. 33/1994, o perioadă de timp instanțele judecătorești au interpretat că prevederile acestei legi nu pot retroactiva și la situația imobilelor preluate anterior acestui act normativ. Prin decizia Secțiilor Unite nr. VI din 27 septembrie 1999 s-a stabilit că art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică și în cazul cererilor care au ca obiect retrocedarea unor imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii pentru a da eficiență egală persoanelor aflate în situații similare reglementate de lege, astfel că, este normal ca și situația exproprierii din acest litigiu să fie examinată ca atare. Pe baza probatoriului amplu administrat în cauză și a determinării tuturor detaliilor legate de situația imobilului, se reține că, Statul Român a preluat imobilul nelegal de la un neproprietar prin acte care au asigurat numai aparența de legalitate, nu și îndeplinirea cerințelor legale și fără o dreaptă despăgubire.

S-a mai reținut că sentința apelată este și netemeinică, pentru că nu era necesară o altă probă de nelegalitate a titlului de preluare a imobilului, fiind suficiente dispozițiile legislative, încălcate de posesori prin deținerea abuzivă a imobilului, iar destinația pentru care era folosit imobilul la data preluării abuzive este neesențială, din moment ce urmărirea lui nu se face pe baza unei legi speciale, ci pe dreptul comun. S-a mai avut în vedere că, nu poate fi făcută proba negativă, în sensul de a se fi făcut dovada că nu s-au acordat despăgubiri prin expropriere, întrucât reclamanții probându-și dreptul de proprietate, sarcina dovedirii plății bunului expropriat revenea pârâților, posesori neproprietari.

În cauză, vecinătățile imobilului au fost clar determinate prin expertizele efectuate, nefiind necesare alte probe pentru stabilirea situației de fapt, cerută de art. 293 C. proc. civ., suprafețele rezultând din probele administrate, iar existența clădirii a fost înscrisă în actele de preluare abuzivă. În speță, nu interesează condițiile și împrejurările în care pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Colegiul Național I.L.C. au intrat în posesia imobilului, ci faptul că dreptul de proprietate aparține reclamanților. Atâta timp cât nu s-a făcut o expropriere legală impusă de necesități obiective și fără încălcarea art. l din Primul Protocol adițional la Convenție, nu se mai impune examinarea cu privire la utilitățile publice.

În fine, s-a reținut că nu se confirmă nici excepțiile invocate de către D.G.F.P. Prahova privitoare la reprezentarea Statului, deoarece pe plan local, autoritatea fiscală o reprezintă direcțiile teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice, iar apărarea dreptului de proprietate este admisibilă pe dreptul comun, chiar numai raportat la art. 480-481 C. civ. și garantată de Constituția României din 1991, modificată, aspect evidențiat prin art. 136 alin. (5). Împotriva deciziei nr. 317/A din 30 octombrie 2006 a Curții de Apel Alba Iulia au declarat recurs în termen pârâții Consiliul Local al Municipiului Ploiești, Colegiul Național I.L.C., Ministerul Administrației și Internelor și D.G.F.P. Prahova.

Instanța de recurs va evidenția ceea ce a susținut fiecare recurent pe rând, răspunzând în același timp la criticile formulate. Recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează: I. Recurentul pârât Consiliul Local al Municipiului Ploiești, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a învederat în esență că, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, dispozițiile instanței de recurs asuprea problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii și că, în acest sens, după casare instanța trebuie să judece așa cum s-a dispus, ținând seama de toate motivele invocate în recurs, ca apărări de fond. Cu toate că recurenta pretinde că a solicitat administrarea de noi probe pentru clarificarea situațiilor cuprinse în motivele inițiale de recurs, instanța de apel a trecut nejustificat peste recomandările instanței superioare și a respins probele, înfrângând principiul obligativității instituit de norma juridică.

În al doilea rând, se susține că reclamanții nu și-au dovedit întinderea dreptului de proprietate și că există diferențe între suprafețele de teren din actul de vânzare-cumpărare, invocat ca titlu de proprietate și actele de preluare, nefiind clarificată suprafața de teren în discuție. O a treia critică vizează împrejurarea că în mod greșit s-a reținut neîndeplinirea scopului exproprierii, că trecerea imobilului în proprietatea statului este nelegală și că recurenții nu au depus toate diligentele pentru preluarea despăgubirilor. O a patra critică vizează încălcarea unor acte normative privind restituirea imobilului, susținându-se că el aparține domeniului public și că în acest fel s-au încălcat și dispozițiile Legii învățământului nr. 84/1995, modificată prin Legea nr. 354/2004.

Cu privire la primul motiv de recurs, se reține că, în al doilea ciclu procesual al litigiului de față, hotărârea instanței de apel s-a casat pentru nerespectarea unui aspect procedural, respectiv pronunțarea hotărârii în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosință, dar nu înseamnă că mențiunea făcută în sensul ca instanța de casare să analizeze și celelalte critici echivalează cu obligativitatea administrării unor probe inutile, critica fiind nefondată. Al doilea motiv de recurs nu poate fi încadrat în niciunul dintre motivele de modificare sau casare prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., recurentul făcând afirmații la modul general, cu privire la nedovedirea dreptului de proprietate pretins de reclamanți, a întinderii acestuia și a unor neconcordanțe existente între actul de cumpărare și actele de preluare.

Susținerile sunt simple afirmații, deoarece din punct de vedere al suprafețelor preluate, prin decretul de expropriere s-a evidențiat suprafața deținută de G.I. (1870 mp și 534 mp construcții), iar prin Deciziunea nr. 721/1950 figurează expropriată suprafața de 3320 mp teren și 534 mp construcții. Terenul în litigiu a fost identificat prin rapoartele de expertiză întocmite în cauză (filele 76-77 din dosar nr. 7041/1997 și filele 249-256 din dosar nr. 1353/2002). Față de modul în care se realizau preluările de imobile în anul 1950, preluări abuzive, corect s-a reținut că Deciziunea nr. 721/1950 prezintă credibilitate în privința suprafeței și amplasamentului imobilului de care a fost deposedat G.I.

Și a treia critică este nefondată sub toate aspectele invocate. Este adevărat că, Decretul nr. 65/1951 s-a emis în temeiul art. 44 pct. 2 și art. 45 din Constituția României în vigoare la acea dată, dar aceste dispoziții reglementau dreptul Prezidiului Marii Adunări Naționale de a emite decrete și hotărâri, deci, sunt dispoziții constituționale cu caracter procedural, condițiile necesare pentru exproprierea unui imobil la acea vreme fiind reglementate în cuprinsul art. 481 C. civ. Sub aspectul utilității publice avută în vedere la data exproprierii, ceea ce prezintă importanță este utilitatea publică precizată în cuprinsul actului de putere. În cazul de față, Decretul de expropriere nr. 65/1951 nu precizează care este utilitatea publică, astfel că scopul exproprierii menționat într-un act premergător, care numai o avizează, și anume Deciziunea nr. 721/1950, nu poate să producă efecte juridice.

În plus, expertul A.F. precizează în lucrarea întocmită că, chiar dacă în conținutul deciziunii indicată anterior sunt indicate drept motive pentru efectuarea exproprierii, nevoile Ministerului de Interne, deschiderea străzii R. și nevoile Liceului Teoretic, în ceea ce privește acest imobil, potrivit adresei nr. 151189/1950, motivul exproprierii a constat în amenajarea unui garaj și a unor grajduri, obiective nerealizate nici până în prezent. În privința despăgubirilor, exproprierea s-a făcut fără acordarea acestora, decretul de expropriere neprevăzând plata unor astfel de sume, iar prin adresele autorităților publice prezentate de recurenți, se confirmă împrejurarea că aceștia nu au încasat despăgubiri.

Chiar dacă deciziunile autorităților locale au propus acordarea de despăgubiri, aceste propuneri nu prezintă importanță, ceea ce obligă, fiind actul de expropriere, Decretul nr. 65/1951. Și al patrulea motiv de recurs este nefondat, deoarece imobilul revendicat fiind preluat în mod abuziv, potrivit dispozițiile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 nu poate fi considerat ca făcând parte din domeniul public. În cauză nu s-au făcut dovezi, în sensul existenței vreunei hotărâri a Consiliului Local Ploiești privind trecerea în domeniul public, aflându-ne în situația preluării abuzive, astfel că imobilul nu poate constitui proprietatea statului. II. Recurentul pârât Colegiul Național I.L.C. invocă motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc.

civ. și, în esență, susține că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, deoarece nu a administrat toate probele necesare lămuririi depline a situației de fapt și a împrejurărilor în care imobilul a cărui retrocedare se solicită a intrat în posesia pârâților; nu s-au clarificat suprafața și vecinătățile terenului cumpărat, deoarece din actul de cumpărare nu rezultă decât vecinătățile; nu s-a identificat suprafața deținută de recurent, aspectele legate de posesia și folosința terenului, deci, nu au fost avute în vedere indicațiile date prin decizia de casare. Se mai arată că, nu au fost clarificate aspectele legate de suprafața deținută de autorul comun al reclamanților și nici nu s-a dovedit dreptul de proprietate, invocându-se în acest sens cele reținute în decretul de expropriere.

Față de criticile formulate de acest recurent, se reține că, potrivit conținutului celor două expertize topografice efectuate după casarea cu trimitere, din răspunsurile date de autoritățile publice privitor la încasarea despăgubirilor s-au lămurit cu pregnanță toate indicațiile date de către Curtea Supremă de Justiție prin decizia de casare. Expertizele întocmite în cauză concluzionează că, suprafața totală a imobilului în litigiu este de 3327 mp, din care 1918 mp se află în posesia Ministerului Administrației și Internelor și 1409 mp în posesia Colegiului Național I.L.C. Ambii experți, M.C. și A.F. au identificat existența a cinci clădiri la data exproprierii și a patru clădiri în prezent pe terenul în litigiu.

De asemenea, s-a concluzionat că imobilul care a aparținut lui G.V. evidențiat în contractul de vânzare-cumpărare și identificat în planul cadastral din anul 1934, recenzat în anul 1954 este identic cu cel expropriat prin Decretul nr. 65/1951 și deținut în prezent de recurenți. În privința vecinătăților și a posibilității de identificare, expertul M.C. a precizat că hotarele imobilului s-au menținut până în prezent, identificând vecinătățile după planul cadastral, concluzie la care ajunge și expertul A.F., care a menționat în plus că, după trecerea a peste 84 de ani, vecinătățile nu mai corespund cu cele din contractul de vânzare-cumpărare, dar că suprafața terenului a putut fi determinată după planul cadastral, pentru identificarea unei proprietăți fiind necesar un singur element care să indice amplasamentul.

În raport de conținutul decretului de expropriere prin care s-a trecut în proprietatea statului numai 1870 mp din teren și construcțiile în suprafață de 534 mp și față de împrejurarea că recurentul, Colegiul Național I.L.C. nu a putut dovedi vreun drept asupra terenului pe care îl deține, expertul A.F. a lămurit și condițiile în care recurentul a intrat în folosința acestuia. În acest sens, a precizat în expertiză că diferența de la 1870 mp până la 3327 mp, adică 1450 mp a fost expropriată fără titlu și fără temei legal, fiind cedată de către Direcția Regională de Miliție Prahova direct Liceului Teoretic nr. l Ploiești. Împrejurarea că exproprierea s-a făcut fără o justă și dreaptă despăgubire s-a dovedit de către reclamanți cu adresele emise de Ministerul de Interne, D.G.F.P., Consiliul Județean Prahova și Primăria Municipiului Ploiești (filele 68, 65, 70 și 191 din dosarul nr. 1353/2002 al Curții de Apel Alba Iulia).

Reclamanții au dovedit că imobilul, situat la această dată în Ploiești, str. P. nr. 14 este același cu imobilul preluat din Ploiești, str. S. nr. 9. în acest sens, s-a prezentat confirmarea din Registrul autentic, menționată pe verso-ul actului de cumpărare din anul 1919, planul cadastral din anul 1934, iar potrivit schiței întocmită de experții topografi, imobilul este identic cu cel din schița planului cadastral. În ceea ce privește vecinătățile imobilului, trebuie menționat că nu are nicio relevanță față de alte probe certe prin care acesta a fost identificat. Raportat la toate criticile, de esență este faptul că imobilul ce a aparținut antecesorului intimaților reclamanți G.V., la adresa indicată, este cel preluat în mod abuziv, reprezentat prin schițele întocmite de experți și deținut de către Colegiul Național I.L.C.

în suprafață de 1409 mp, iar 1918 mp de către Ministerul de Interne (schița de la fila nr. 255, dosar nr. 1353/2002), ceea ce duce la concluzia că aceste critici sunt nefondate. III. Ministerul Administrației și Internelor critică hotărârea instanței de apel sub patru aspecte, și anume: a) se susține legalitatea exproprierii, deoarece numai dintr-o eroare materială, strecurată în decretul de expropriere nu figurează moștenitorii în viață ai proprietarului de drept, precum și faptul că exproprierea s-a făcut numai cu privire la imobil (in reni), nu și cu privire la titularul dreptului de proprietate (in personam). b) în al doilea rând se susține nedovedirea împrejurării că nu s-au primit despăgubiri de către reclamanți ca urmare a exproprierii imobilului.

c) recurentul învederează că utilitatea publică a fost dovedită, fiind realizată prin Decret al Prezidiului fostei Mari Adunări Naționale a R.P.R., măsura exproprierii justificându-se prin considerente care priveau ordinea publică și națională, imobilul fiind necesar desfășurării în bune condiții a activității specifice organelor de poliție, în prezent având aceeași destinație. d) ultimul aspect vizează apartenența imobilului la domeniul public, situație în care nu poate fi revendicat, fiind destinat a servi nevoilor de apărare și ordine publică.

În susținerea acestei afirmații, se invocă dispozițiile Legii nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia și că, în lista privind unele bunuri care alcătuiesc bunul public al statului și al unităților administrativ- teritoriale, la art. 1 pct. 29 se prevede că „terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea: Parlamentul, ...unități ale Ministerului Apărării Naționale și ale Ministerului Administrației și Internelor ..." alcătuiesc domeniul public al statului. Conform art. 11 din aceeași lege, bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Niciuna dintre criticile enumerate mai sus nu este fondată. Astfel, împrejurarea că proprietarul de drept G.V.

a decedat cu o lună anterior datei emiterii decretului de expropriere nu are relevanță, deoarece exproprierea s-a făcut pe numele lui G.V.I., persoană care decedase cu 12 ani în urmă și care la data decesului nu a avut calitate de proprietar sau de titular al vreunui drept de proprietate dobândit pe cale de moștenire, el fiind predecedat tatălui său. În decretul de expropriere nu este strecurată nicio eroare materială, pentru că toate actele premergătoare exproprierii nu s-au făcut pe numele proprietarului de drept al imobilului, deși la data întocmirii lor, acesta era în viață. În privința felului exproprierii, nu se poate aprecia numai in rem, respectiv numai cu privire la imobil, în condițiile în care în art. 480 C. civ.

se face vorbire despre despăgubiri ce trebuie plătite proprietarului. De asemenea, art. 1 alin. (3) din H.G. nr. 11/1997 impune identitatea care trebuie să existe între persoana de la care s-a expropriat, ce figurează în lista anexă la decret și adevăratul proprietar al imobilului la data preluării abuzive. Cu privire la susținerea că nu a fost probată de către reclamanți împrejurarea privind plata despăgubirilor, așa cum s-a arătat și la analiza recursului Colegiului Național I.L.C. dovezile s-au realizat prin adresele emise de Ministerul de Interne, care confirmă că exproprierea s-a făcut fără plata despăgubirilor. Trecând peste toate adresele emise de autoritățile publice, care au fost implicate în punerea în aplicare a decretului de expropriere din care nu rezultă plata despăgubirilor, de esență este decretul de expropriere care nu dispune plata unor despăgubiri.

În cauză, intimații reclamanți au făcut chiar proba unor împrejurări negative, în condițiile în care recurenții, care susțin că s-au acordat despăgubiri aveau putința și obligația de a face dovezi în acest sens. Prin urmare, exproprierea s-a făcut abuziv, fără plata unei drepte și prealabile despăgubiri, contrar dispozițiilor art. 481 C. civ. Referitor la dovedirea utilității publice, se reține că, în concordanță cu același text enunțat mai sus, exproprierea se putea dispune numai pentru cauză de utilitate publică, ce trebuia să fie indicată în cuprinsul actului de expropriere. În lipsa unui act de expropriere, în prezenta unui astfel de act, dar care a fost emis cu încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, chiar dacă în principiu există o nevoie publică, aceasta nu poate să justifice un abuz de putere și nu poate să confere legalitate unui act care a fost emis cu încălcarea legii.

În speță, din Decretul nr. 65/1951 nu rezultă decât faptul că imobilul, alături de altele din jur au fost declarate ca fiind de utilitate publică și date în folosința Ministerului Afacerilor Interne, dar fără a se preciza care este acea utilitate publică în folosul căreia clădirile și terenurile au fost expropriate. În plus, prin expertiza întocmită de expertul A.F., se arată că în ceea ce privește imobilul, scopul exproprierii a fost cel precizat prin adresa nr. 151189 din 7 septembrie 1950 a Direcției Regionale XI Prahova, din care rezultă că imobilele au fost solicitate la expropriere, iar Comitetul Provizoriu Ploiești a emis un aviz favorabil, în scopul construirii unor garaje și grajduri de către miliție, ceea ce nu s-a realizat.

La fel de relevant este și faptul că imobilul nu a fost și nu este folosit nici în prezent ca sediu al poliției, ci numai ca spațiu administrativ. În ceea ce privește terenul folosit de către Colegiul Național I.L.C. cerința utilității publice, ca și condiție a exproprierii, este cert neîndeplinită, deoarece suprafața de teren de 1450 mp a fost preluată de stat și trecută în folosința acestuia fără a se emite un decret de expropriere. Referitor la ultima critică, Legea nr. 213/1998 care reglementează proprietatea publică nu conține dispoziții, în sensul că fac de drept obiectul acesteia toate imobilele deținute și folosite de către autoritățile publice, indiferent dacă ele au trecut în proprietatea statului în prezența sau în lipsa unui titlu valabil, fund deci inalienabile.

Dimpotrivă, art. 6 alin. (1) din aceeași lege dispune că fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. La alin. (2) al aceluiași text se prevede dreptul foștilor proprietari să-și revendice imobilele preluate fără titlu valabil. Este inutilă analiza referitoare la apartenența imobilului la domeniul public, în condițiile în care s-a dovedit că imobilul s-a preluat fără titlu, printr-un decret de expropriere nepublicat, pe numele unei persoane decedată cu peste 12 ani anterior exproprierii.

În imobil, așa cum rezultă din probele administrate nu își desfășoară activitatea acest recurent, imobilul fiind folosit cu destinația de spațiu administrativ. IV. Recurenta D.G.F.P. Prahova, invocând dispozițiile art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., învederează, în esență, următoarele: În primul rând, se susține nelegalitatea hotărârii recurate, care a fost dată cu încălcarea formelor de procedură, deoarece în litigiile vizând dreptul de proprietate Statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, direcțiile fiind unități fiscale teritoriale subordonate și care nu pot reprezenta direct Statul decât în baza unui mandat special de reprezentare. Astfel, se pretinde că Statul a fost vătămat, neputându-și formula apărările prin adevăratul său reprezentant prevăzut de lege.

în subsidiar, recurentul se arată că, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, deoarece a ignorat prevederile Legii nr. 213/1998, a Legii nr. 84/1995 și a art. 135 din Constituția României, în sensul că imobilul ce formează obiectul litigiului aparține domeniului public și, prin urmare, o restituire în natură a acestuia nu poate fi realizată față de regimul juridic al bunurilor proprietate publică, caracterizat de inalienabilitate, insesizabilitate și imprescriptibilitate. Se mai arată că imobilul a fost expropriat de la un neproprietar și fără plata unei juste despăgubiri, susțineri ce nu pot constitui temei pentru hotărârea pronunțată. Criticile sunt nefondate, acțiunea fiind promovată de către reclamanți, în anul 1997 pe dreptul comun și s-a solicitat restituirea imobilului preluat abuziv și fără titlu de la antecesorul lor.

S-a statuat în practica instanțelor că, în situația bunurilor care nu fac parte din domeniul public al statului, calitatea de pârât o are unitatea administrativ-teritorială care, potrivit Legii administrației publice locale este Consiliul Local al Municipiului Ploiești, pârât în speța de față. În această situație, hotărârea privind capătul de cerere referitor la nelegalitatea trecerii imobilului în proprietatea statului este opozabilă acestei persoane juridice (Consiliul Local al Municipiului Ploiești), Ministerul Finanțelor Publice și D.G.F.P. Prahova neavând calitate procesual pasivă. Corect s-a constatat nevalabilitatea titlului de trecere la stat a imobilului în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Ploiești, iar capătul de cerere privind predarea acestuia este opozabil și contradictoriu cu deținătorii lui, pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Colegiul Național I.L.C.

Recurenta nu a justificat o altă vătămare în cauză, iar dispozițiile art. 12 din Legea nr.213/1998 nu sunt incidente în speță, acestea vizând numai litigiile care se nasc în legătură cu dreptul de administrare dat regiilor autonome, prefecturilor, autorităților administrației publice centrale și altor instituții publice de interes național, județean sau local. Criticile formulate pe fondul cauzei vizând categoria de bun ce aparține proprietății publice a imobilului din litigiu, felul exproprierii, efectele produce, neclarificarea încasării sau nu a despăgubirilor și față de realizarea sau nu a scopului exproprierii sunt nefondate, acestea fiind analizate în mod detaliat în raport de motivele de recurs formulate de către ceilalți pârâți în considerentele de mai sus.

Astfel a devenit inutilă și nerelevantă reanalizarea lor. Pentru toate aceste considerente, recursurile declarate de pârâți vor fi respinse. În temeiul art. 274 C. proc. civ., recurenții fiind căzuți în pretenții, la cererea intimaților reclamanți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4700 lei. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursurile declarate de pârâții Ministerul Administrației și Internelor, Colegiul Național I.L.C. Ploiești, Consiliul Local al Municipiului Ploiești și D.G.F.P. Prahova împotriva deciziei nr. 317/A din 30 octombrie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă. Obligă recurenții pârâți să plătească intimaților reclamanți 4700 lei cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 noiembrie 2007.