ÎCCJ, decizie (scj.ro #82097)

Cerere, privind restituirea în natură a unui imobil preluat în

mod abuziv de stat,  fondată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001. Competența

materială de soluționare a contestației privitoare la nesoluționarea cererii

adresată unei primării prin notificare

.

Cuprins

pe materii

. Drept procesual civil. Competența materială de

soluționare a  contestației formulată pentru nesoluționarea cererii

adresată primăriei, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Index

alfabetic

.  Drept procesual civil.

-Contestație fondată pe Legea nr. 10/2001.

-Competența materială de soluționare a

contestației.

Potrivit art. 26 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 republicată,

tribunalului îi revine competența de a soluționa contestația la decizia de rezolvare

a notificării prin care persoana îndreptățită cere măsuri reparatorii pentru un

imobil preluat în mod abuziv de stat.

Chiar dacă nu există o astfel de decizie, refuzul, celui notificat, de a se

pronunța, se contestă tot la tribunal, ca primă instanță, din considerente de

simetrie cu dispozițiile care reglementează instanța competentă să cenzureze

dispoziția prin care trebuie să se soluționeze notificarea.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 1761 din 16 februarie

2006

Prin sentința civilă nr. 2128/23 aprilie 2004 pronunțată de

Judecătoria Sectorului 5 București s-a admis cererea formulată de reclamanta

P.M.G. împotriva pârâților Primarul General al Municipiului București și

Primăria Municipiului București – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001. A

fost obligat Primarul General să se pronunțe printr-o dispoziție motivată

asupra cererii reclamantei formulată prin notificarea nr. 3175 din 12 octombrie

2001.

La soluționarea cauzei, instanța a avut în vedere probele

administrate în cauză în raport cu care a reținut următoarele:

Prin intermediul executorului judecătoresc, reclamanta a

formulat notificare în condițiile Legii nr. 10/2001 către Primăria Municipiului

București, înregistrată sub nr.  3175 din 12 octombrie 2001, privind

restituirea în natură a apartamentului nr. 7 din imobilul situat în București,

compus din 3 camere și dependințe.

Primarul General a încălcat obligația care îi incumbă potrivit

art. 23 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de

restituire în natură formulată de către reclamantă.

Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia

civilă  nr. 2021 din 19 octombrie 2004 a respins ca nefondat apelul

formulat de către pârâtul Municipiul București prin Primarul General împotriva

sentinței civile nr. 2128 din 23 aprilie 2004 pronunțată de Judecătoria

Sectorului 5 București, reținând următoarele considerente:

În condițiile în care persoana care se consideră îndreptățită la

restituirea în natură a unui imobil în condițiile Legii nr. 10/2001 formulează

notificare, însoțită de actele pe care își întemeiază cererea, unitatea

deținătoare este obligată ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea

notificării să emită o decizie prin care să se pronunțe asupra acesteia. Dacă

actele doveditoare se depun la o dată ulterioară înregistrării notificării,

acest termen se calculează de la data depunerii lor.

Atâta timp cât reclamanta susține că actele depuse odată cu

notificarea, completate ulterior, sunt singurele pe care înțelege să-și

întemeieze pretenția de restituire a imobilului, unitatea deținătoare este

obligată să emită a deciziei, de admitere sau de respingere a cererii, în

temeiul acestor acte și în termenul prevăzut de lege.

Împotriva deciziei de apel a formulat recurs motivat apelantul.

Curtea constată însă că în mod nelegal a fost soluționată cauza

în primă instanță de către judecătorie.

Competența de soluționare a cererii formulată de către reclamantă

aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială

își are sediul intimata, din considerente de simetrie cu dispozițiile care

reglementează instanța competentă să cenzureze dispoziția sau decizia emisă

(art. 26 al. final Legea nr. 10/2001 republicată).

Atitudinea omisivă a persoanei juridice deținătoare – în cazul

în speță îmbrăcând forma lipsei răspunsului concretizat în dispoziție în

termenul legal – atrage competența instanței care este în măsură să cenzureze

chiar dispoziția prin care trebuie să se  soluționeze notificarea.

Pasivitatea persoanei notificate echivalează cu neîndeplinirea

obligației corelative unui drept subiectiv civil, respectiv dreptul la

restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului.

În aceste condiții, acțiunea prin care se solicită sancționarea

pasivității persoanei deținătoare reprezintă o veritabilă acțiune de realizare

a dreptului, a cărei cauză se află în prevederile Legii nr. 10/2001, care

reprezintă o lege specială și care instituie o procedură specială diferită de

cea de drept comun.

Pentru soluționarea unei acțiuni de genul celei de față,

instanța procedează la verificarea condițiilor legale de emitere a

deciziei/dispoziției; procedura este guvernată de aceleași norme legale pe care

este chemată instanța să le verifice atunci când cenzurează legalitatea unei

decizii/dispoziții.

În aceste condiții, nu este sancționată o simplă obligație de a

face în condițiile dreptului comun și care să atragă plenitudinea de competență

în favoarea judecătoriei.

Constatând din oficiu, prin urmare, că în cauză s-a încălcat

competența instanței de fond de soluționare, Curtea a admis recursul și a casat

decizia de apel, precum și sentința de fond, trimițând cauza pentru competentă

soluționare a contestației la tribunalului.