ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5016/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5016/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

ÎNALTA CURTE

DE CASAȚI ȘI JUSTIȚIE

Prin sentința civilă nr. 816

din 12 iunie 2009. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea

formulată de reclamanta D.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București

prin Primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață

de 220 mp și a apartamentului situat la etajul corpului de clădire al

imobilului din București, sector 1, către reclamanta D.Z., în calitate de

persoană îndreptățită.

Pentru a

pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea din 2001,

reclamanta D.Z. a solicitat restituirea în natură a imobilului din București,

compus din teren în suprafață de 220 mp și casă de locuit.

Așa cum

rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, care a avut ca obiectiv

identificarea imobilului situat în București, sector 1, respectiv a terenului

și a construcției, cu excepția apartamentelor ce au fost vândute în baza Legii nr.

112/1995, pentru care reclamanta a fost pusă în posesie în urma câștigării

acțiunilor în revendicare formulate împotriva chiriașilor cumpărători, așa cum

rezultă și din sentința civilă nr. 12780 din 8 septembrie 2006, rămasă

definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București,

imobilul în cauză este compus din două corpuri de clădire.

Corpul de

clădire A se compune din două apartamente, aflate în posesia reclamantei, iar

corpul de clădire se compune dintr-un apartament la parter, aflat în posesia

reclamantei și un apartament la etaj închiriat de către Primăria Municipiului

București. În ceea ce privește terenul aferent construcției, are o suprafață

totală de 220 mp, astfel că apartamentul închiriat împreună cu terenul aferent

pot fi restituite în natură reclamantei, față de situația juridică actuală a

imobilului.

Tribunalul

a constatat că apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, se află

deja în posesia reclamantei ca urmare a acțiunilor în revendicare formulate și

câștigate de către aceasta și în prezent, nu s-a restituit de către stat un

singur apartament închiriat aflat în a st imobil și nici terenul aferent la

care reclamanta este îndreptățită să obțină restituirea în natură.

Tribunalul a

avut în vedere Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanța de judecată

este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în

cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde persoanei

îndreptățite.

În prezenta

cauză, în mod evident reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, astfel

cum rezultă din hotărârile judecătorești irevocabile prin care s-a stabilit cu

putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamantei, fost

proprietar al imobilului, iar pârâtul nu a soluționat până momentul judecății

cererii reclamantei, notificarea formulată.

Potrivit

art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată,

Primarului General al Municipiului București, ca reprezentant al unității

deținătoare a imobilului amintit, îi incumba obligația de a pronunța asupra

cererii reclamantei formulate pe calea respectivei notificări, în termen de 60 de

zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii

actelor doveditoare. Insă pârâtul nu s-a pronunțat asupra notificării în cauză

(nefiind depusă nici o dovadă în sens) cu toate ca termenul de 60 de zile,

socotit de la înregistrarea notificării, ce e prevăzut de art. 25 (fost 23) din

Legea nr. 10/2001 s-a împlinit. Acest termen se poate calcula pornind de la

două date de referință, în funcție de specificul fiecărui caz în parte, data

înregistrării notificării (în ipoteza în care toate înscrisurile doveditoare

necesare soluție prin notificării au fost depuse odată cu aceasta) sau, data la

care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare menționate anterior.

Este

incontestabil că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, permite, după

cum reiese din analiza coroborată a art. 22 și 23, depunerea înscrisurilor

doveditoare până la data soluționării notificării. Această dispoziție are însă

caracter de favoare pentru reclamantă, oferindu-i posibilitatea de a completa

materialul probator adus în sprijinul cererii ei, chiar și după introducerea

acesteia, mergându-se până la momentul soluționării ei. însă această dispoziție

de favoare pentru reclamantă nu poate fi invocată de pârât ca un motiv al

nesoluționării cererii, căci altfel respectiva dispoziție ar fi golită de

conținut, sau mai bine zis, dintr-un beneficiu acordat persoanei îndreptățite

ar fi transformată într-o obligație, într-un impediment plasat în calea

soluționării cererii adresate pârâtului. Evident, o asemenea denaturare a scopului

și spiritului actului normativ în discuție nu este posibilă.

Prin Decizia civilă

nr. 571 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus

respingerea apelului formulat de apelantul - pârât Municipiul București prin Primarul

General împotriva sentinței civile nr. 816 din 12 iunie 2009 pronunțată de

Tribunalul București.

Pentru a se pronunța

astfel instanța a reținut următoarele:

Nu pot fi

primite criticile formulate de apelantul - pârât referitoare la imposibilitatea

soluționării acțiunii de restituire a imobilului formulată pe dreptul comun

atâta vreme cât nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de legea

specială de reparație, pe motiv că legea specială înlătura dispozițiile legii

generale întrucât în cauză nu s-a aplicat dreptul comun, ci dispozițiile Legii nr.

10/2001.

Astfel,

instanța de fond a constatat în mod corect că reclamanta a formulat notificarea

din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, notificarea ce nu a fost soluționată până

în prezent de către pârât.

În raport cu

spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția

instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva

deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în

natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea

unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca,

în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin

vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului

ce face obiectul litigiului.

În același

timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea

notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001,

de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei

îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de

despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare se impune, de asemenea, ca

instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului

probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în

natură.

Într-un astfel

de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității

învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii

imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o

dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a

se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.

21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei

persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.

În acest sens

s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în

soluționarea recursului în interesul Legii, nr. 20 din 9 martie 2007, care a

stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să

soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra

restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul

în speță.

Independent de

natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță suntem în prezența

unui refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulate de intimata -

reclamantă în 2001, în condițiile în care, la acest moment pârâtul nu a

soluționat notificarea și, nici nu a depus nici un fel de dovezi în ceea ce

privește necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare.

În cauză nu

sunt aplicabile dispozițiile Deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție întrucât așa cum s-a reținut mai sus, prezenta acțiune

nu este întemeiată pe dreptul comun, ci prevederile Legii nr. 10/2001,

incidente fiind, așa cum s-a reținut, dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Nu este

fondat nici ultimul motiv de apel care vizează netemeinicia sentinței instanței

de fond întrucât în cauză s-au administrat probe ce au fost corect interpretate

de instanța de fond, din care rezultă că partea de imobil ce a fost restituită

reclamantei este în proprietatea privată a statului și poate fi restituită persoanei

îndreptățite.

În acest sens

sunt și concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză.

În mod eronat

apelantul a susținut că singurul mijloc de a proba situația juridică a

imobilului ar fi o adresă care să fie emisă chiar de apelant sau o societate

vânzătoare mandatară a acestuia, întrucât un act care este emis chiar de partea

în proces nu poate avea valoare juridică doveditoare absolută reprezentând

voința subiectivă a părții.

În consecință,

Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul

București prin Primarul General.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul

General, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Recursul este

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în esență vizează

situația juridică neclară a terenului identificat potrivit raportului de

expertiză efectuat în cauză care nu a stabilit apartenența terenului la

domeniul public sau privat, așa cum dispune art. 10.1 din Hotărârea nr. 250 din

7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod

abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pe de altă parte art. 10.3,

din aceleași Norme, în toate cazurile entitatea investită cu soluționarea

notificării are obligația înainte de a dispune o măsură de a identifica cu

exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală

a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de

acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări

amenajate), existența și utilizarea unor amenajări subterane, conducte de

alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi

militară și altele asemenea nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are

confirmarea instituțiilor care le administrează.

În cazul în

care se constată aceste situații, restituirea în natură se va limita numai la

aceste suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe care

nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane.

Sintagma

„amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în

vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi

nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare)

dotări tehnico - edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul

blocurilor de locuit, parcări și grădini publice, piețe pietonale și altele.

Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de

soluționare a notificării, este atributul entității investite cu soluționarea

notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile

legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Prevederile al. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea

destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită

afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică.

Cu privire la

capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent

pentru teren în favoarea reclamantului, acesta nu a făcut dovada că nu a primit

despăgubiri la momentul perimării terenului în caz contrar trebuind a o

restitui.

Solicită admiterea

recursului și administrarea de probe.

Intimata a formulat

întâmpinare solicitând respingerea recursului.

La

termenul din 6 octombrie 2010 intimata a invocat nulitatea recursului astfel

formulat.

Astfel,

potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ. recursul este nul dacă nu a fost

motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică așa cum

dispune art. 306 alin. (2) C. proc. civ.

Conform

alin. (3) al aceluiași articol, indicarea greșită a motivelor de recurs nu

atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea

lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prin

urmare, nu indicarea greșită ori neindicarea motivelor de recurs atrage

sancțiunea nulității recursului, ci nemotivarea recursului, în sensul

neformulării de critici aduse deciziei recurate, susceptibile de a atrage

calificarea juridică a unuia dintre cele nouă motive de recurs prevăzute

limitativ de art. 304 C. proc. civ.

În cauză, deși

recurentul a indicat drept motiv de recurs pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.,

criticile aduse deciziei recurate, nu pot fi examinate nici sub auspiciile pct.

9 al art. 304 C. proc. civ. și nici a unui alt motiv de recurs, deoarece

vizează situații de fapt, exclus de a fi examinate prin prisma vreunui motiv de

recurs.

În esență,

recurenta critică raportul de expertiză efectuat în cauză, atașându-i Normele

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vizează aplicarea legii în

materie, în funcție de situația de fapt prezentă a terenului supus restituirii,

texte în raport cu care ar fi trebuit să se efectueze lucrarea tehnică.

Or,

aprecierea raportului de expertiză, conținutul acesteia, ori neconf irmarea

expertizei de instituțiile care administrează terenurile în litigiu, sunt

aspecte care țin de netemeinicia hotărârii, și nu de nelegalitatea ei.

În

consecință, conform art. 306 C. proc. civ., recursul astfel formulat este nul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Constată nul

recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva

Deciziei nr. 571/ A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2010.