ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5016/2010

ÎNALTA CURTE

DE CASAȚI ȘI JUSTIȚIE

Prin sentința civilă nr. 816 din 12 iunie 2009. Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta D.Z., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 220 mp și a apartamentului situat la etajul corpului de clădire al imobilului din București, sector 1, către reclamanta D.Z., în calitate de persoană îndreptățită. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că prin notificarea din 2001, reclamanta D.Z. a solicitat restituirea în natură a imobilului din București, compus din teren în suprafață de 220 mp și casă de locuit.

Așa cum rezultă din raportul de expertiză efectuat în cauză, care a avut ca obiectiv identificarea imobilului situat în București, sector 1, respectiv a terenului și a construcției, cu excepția apartamentelor ce au fost vândute în baza Legii nr. 112/1995, pentru care reclamanta a fost pusă în posesie în urma câștigării acțiunilor în revendicare formulate împotriva chiriașilor cumpărători, așa cum rezultă și din sentința civilă nr. 12780 din 8 septembrie 2006, rămasă definitivă și irevocabilă, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, imobilul în cauză este compus din două corpuri de clădire. Corpul de clădire A se compune din două apartamente, aflate în posesia reclamantei, iar corpul de clădire se compune dintr-un apartament la parter, aflat în posesia reclamantei și un apartament la etaj închiriat de către Primăria Municipiului București.

În ceea ce privește terenul aferent construcției, are o suprafață totală de 220 mp, astfel că apartamentul închiriat împreună cu terenul aferent pot fi restituite în natură reclamantei, față de situația juridică actuală a imobilului. Tribunalul a constatat că apartamentele înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, se află deja în posesia reclamantei ca urmare a acțiunilor în revendicare formulate și câștigate de către aceasta și în prezent, nu s-a restituit de către stat un singur apartament închiriat aflat în a st imobil și nici terenul aferent la care reclamanta este îndreptățită să obțină restituirea în natură. Tribunalul a avut în vedere Decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii, prin care s-a stabilit că instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde persoanei îndreptățite.

În prezenta cauză, în mod evident reclamanta are calitate de persoană îndreptățită, astfel cum rezultă din hotărârile judecătorești irevocabile prin care s-a stabilit cu putere de lucru judecat calitatea procesuală activă a reclamantei, fost proprietar al imobilului, iar pârâtul nu a soluționat până momentul judecății cererii reclamantei, notificarea formulată. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, Primarului General al Municipiului București, ca reprezentant al unității deținătoare a imobilului amintit, îi incumba obligația de a pronunța asupra cererii reclamantei formulate pe calea respectivei notificări, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.

Insă pârâtul nu s-a pronunțat asupra notificării în cauză (nefiind depusă nici o dovadă în sens) cu toate ca termenul de 60 de zile, socotit de la înregistrarea notificării, ce e prevăzut de art. 25 (fost 23) din Legea nr. 10/2001 s-a împlinit. Acest termen se poate calcula pornind de la două date de referință, în funcție de specificul fiecărui caz în parte, data înregistrării notificării (în ipoteza în care toate înscrisurile doveditoare necesare soluție prin notificării au fost depuse odată cu aceasta) sau, data la care au fost depuse toate înscrisurile doveditoare menționate anterior. Este incontestabil că Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată, permite, după cum reiese din analiza coroborată a art. 22 și 23, depunerea înscrisurilor doveditoare până la data soluționării notificării.

Această dispoziție are însă caracter de favoare pentru reclamantă, oferindu-i posibilitatea de a completa materialul probator adus în sprijinul cererii ei, chiar și după introducerea acesteia, mergându-se până la momentul soluționării ei. însă această dispoziție de favoare pentru reclamantă nu poate fi invocată de pârât ca un motiv al nesoluționării cererii, căci altfel respectiva dispoziție ar fi golită de conținut, sau mai bine zis, dintr-un beneficiu acordat persoanei îndreptățite ar fi transformată într-o obligație, într-un impediment plasat în calea soluționării cererii adresate pârâtului. Evident, o asemenea denaturare a scopului și spiritului actului normativ în discuție nu este posibilă.

Prin Decizia civilă nr. 571 din 11 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București s-a dispus respingerea apelului formulat de apelantul - pârât Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței civile nr. 816 din 12 iunie 2009 pronunțată de Tribunalul București. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut următoarele: Nu pot fi primite criticile formulate de apelantul - pârât referitoare la imposibilitatea soluționării acțiunii de restituire a imobilului formulată pe dreptul comun atâta vreme cât nu a fost urmată procedura administrativă prevăzută de legea specială de reparație, pe motiv că legea specială înlătura dispozițiile legii generale întrucât în cauză nu s-a aplicat dreptul comun, ci dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Astfel, instanța de fond a constatat în mod corect că reclamanta a formulat notificarea din 2001 în baza Legii nr. 10/2001, notificarea ce nu a fost soluționată până în prezent de către pârât. În raport cu spiritul reglementărilor de ansamblu date prin Legea nr. 10/2001, atribuția instanței judecătorești de a soluționa calea de atac exercitată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură nu este restrânsă doar la o prerogativă formală de a dispune emiterea unei alte decizii/dispoziții în locul celei pe care o anulează, ci impune ca, în cadrul plenitudinii sale de jurisdicție, nelimitată în această materie prin vreo dispoziție legală, să dispună ea direct restituirea în natură a imobilului ce face obiectul litigiului.

În același timp, în cazul când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.

Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nici o lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. În acest sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia dată în soluționarea recursului în interesul Legii, nr. 20 din 9 martie 2007, care a stabilit că, în cazul în care unitatea deținătoare a refuzat nejustificat, să soluționeze notificarea, instanța este competentă să dispună ea, direct asupra restituirii imobilului sau acordarea măsurilor reparatorii, ceea ce este cazul în speță.

Independent de natura termenului de 60 de zile, este evident că, în speță suntem în prezența unui refuz nejustificat de a răspunde notificării, formulate de intimata - reclamantă în 2001, în condițiile în care, la acest moment pârâtul nu a soluționat notificarea și, nici nu a depus nici un fel de dovezi în ceea ce privește necesitatea depunerii de acte sau dovezi suplimentare. În cauză nu sunt aplicabile dispozițiile Deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție întrucât așa cum s-a reținut mai sus, prezenta acțiune nu este întemeiată pe dreptul comun, ci prevederile Legii nr. 10/2001, incidente fiind, așa cum s-a reținut, dispozițiile Deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Nu este fondat nici ultimul motiv de apel care vizează netemeinicia sentinței instanței de fond întrucât în cauză s-au administrat probe ce au fost corect interpretate de instanța de fond, din care rezultă că partea de imobil ce a fost restituită reclamantei este în proprietatea privată a statului și poate fi restituită persoanei îndreptățite. În acest sens sunt și concluziile raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză. În mod eronat apelantul a susținut că singurul mijloc de a proba situația juridică a imobilului ar fi o adresă care să fie emisă chiar de apelant sau o societate vânzătoare mandatară a acestuia, întrucât un act care este emis chiar de partea în proces nu poate avea valoare juridică doveditoare absolută reprezentând voința subiectivă a părții.

În consecință, Curtea a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul - pârât Municipiul București prin Primarul General. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul București prin Primarul General, considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

și în esență vizează situația juridică neclară a terenului identificat potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză care nu a stabilit apartenența terenului la domeniul public sau privat, așa cum dispune art. 10.1 din Hotărârea nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Pe de altă parte art. 10.3, din aceleași Norme, în toate cazurile entitatea investită cu soluționarea notificării are obligația înainte de a dispune o măsură de a identifica cu exactitate terenul și vecinătățile și totodată de a verifica destinația actuală a terenului solicitat și a suprafeței acestuia, pentru a nu afecta căile de acces (existența pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate), existența și utilizarea unor amenajări subterane, conducte de alimentare cu apă, gaze, petrol, electricitate de mare calibru, adăposturi militară și altele asemenea nu pot fi observate printr-o expertiză care nu are confirmarea instituțiilor care le administrează.

În cazul în care se constată aceste situații, restituirea în natură se va limita numai la aceste suprafețe de teren libere sau, după caz, numai la acele suprafețe care nu afectează accesul și utilizarea normală a amenajărilor subterane. Sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale" are în vedere acele suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare) dotări tehnico - edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcări și grădini publice, piețe pietonale și altele. Individualizarea acestor suprafețe, în cadrul procedurilor administrative de soluționare a notificării, este atributul entității investite cu soluționarea notificărilor, urmând a fi avute în vedere, de la caz la caz, atât servitutile legale, cât și documentațiile de amenajare a teritoriului și de urbanism.

Prevederile al. (11) al art. 10 din lege interzic înstrăinarea sau schimbarea destinației imobilului a cărui restituire în natură nu este posibilă datorită afectării acestuia unei amenajări de utilitate publică. Cu privire la capătul de cerere prin care s-au dispus măsuri reparatorii prin echivalent pentru teren în favoarea reclamantului, acesta nu a făcut dovada că nu a primit despăgubiri la momentul perimării terenului în caz contrar trebuind a o restitui. Solicită admiterea recursului și administrarea de probe. Intimata a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului. La termenul din 6 octombrie 2010 intimata a invocat nulitatea recursului astfel formulat. Astfel, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc.

civ. recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția motivelor de ordine publică așa cum dispune art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Conform alin. (3) al aceluiași articol, indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unui din motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Prin urmare, nu indicarea greșită ori neindicarea motivelor de recurs atrage sancțiunea nulității recursului, ci nemotivarea recursului, în sensul neformulării de critici aduse deciziei recurate, susceptibile de a atrage calificarea juridică a unuia dintre cele nouă motive de recurs prevăzute limitativ de art. 304 C. proc.

civ. În cauză, deși recurentul a indicat drept motiv de recurs pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., criticile aduse deciziei recurate, nu pot fi examinate nici sub auspiciile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. și nici a unui alt motiv de recurs, deoarece vizează situații de fapt, exclus de a fi examinate prin prisma vreunui motiv de recurs. În esență, recurenta critică raportul de expertiză efectuat în cauză, atașându-i Normele de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care vizează aplicarea legii în materie, în funcție de situația de fapt prezentă a terenului supus restituirii, texte în raport cu care ar fi trebuit să se efectueze lucrarea tehnică. Or, aprecierea raportului de expertiză, conținutul acesteia, ori neconf irmarea expertizei de instituțiile care administrează terenurile în litigiu, sunt aspecte care țin de netemeinicia hotărârii, și nu de nelegalitatea ei.

În consecință, conform art. 306 C. proc. civ., recursul astfel formulat este nul.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Constată nul recursul declarat de pârâtul Municipiul București prin Primarul general împotriva Deciziei nr. 571/ A din 11 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2010.