ÎCCJ, decizie (scj.ro #82183)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82183) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Proprietate
preluată de stat. Cerere de restituire în natură. Tergiversarea sau refuzul de
a se răspunde la notificarea adresată deținătoarei bunului. Instanța
competentă.
Cuprins
pe materii
. Drept procesual civil.. Cerere de restituire a
proprietății preluate de stat. Tergiversarea sau refuzul de a se răspunde la
notificarea adresată deținătoarei bunului. Competența materială.
Index
alfabetic. Drept procesual civil.
-
Cerere de restituire a proprietății.
-
Competența materială (cerere de restituire a imobilului preluat
de stat)
Legea nr. 10/2001 : art. 24 alin. 8
Pentru
rațiuni de judecată unitară, competența materială revine tribunalului, la care se
referă art. 24 alin.(8) al Legii nr. 10/2001, și în cazul în care deținătorul
imobilului preluat de stat, tergiversează ori refuză a răspunde la cererea ce i
s-a adresat, prin notificare, de a se restitui în natură bunul, iar
nu numai în cazul, expres reglementat, în care se contestă decizia/dispoziția
deținătorului.
Î.C.C.J.,
secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 625 din 28 februarie
2005
La data de 16 iulie 2003, C.E. a chemat în judecată Municipiul
București, prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București
pentru a fi obligați să se pronunțe, prin dispoziție motivată, asupra
notificării (cererii) de restituire în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001,
a unui imobil situat în Municipiul București.
Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr.
5508 din 16 septembrie 2003, a admis acțiunea.
Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia
nr. 133 din 4 februarie 2004, a respins apelul pârâtului Municipiul București
cu motivarea că obligația de a răspunde la notificare este legală și, în caz de
întârziere în executare, deschide accesul în justiție pentru a fi sancționată.
Împotriva acestei decizii pârâtul Municipiul București, prin
primarul general a declarat recurs care urmează a fi admis pentru un motiv de
ordine publică invocat din oficiu și pus în dezbaterea părților.
Instanțele, făcând aplicația art. 21 alin. 1 din Constituție și
art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin
Legea nr. 30/1994, au apreciat, judicios, că tăcerea entității învestită cu
soluționarea notificării privind bunuri aflate sub incidența Legii nr. 10/2001,
încalcă o obligație cu caracter civil și, pentru acest motiv, deschide celui
vătămat accesul liber la instanțele judecătorești. Nu mai puțin, ținând seama
de natura civilă a dreptului subiectiv vătămat (nu este un drept subiectiv
administrativ), cu temei a fost stabilită competența procesuală de soluționare
a litigiului ca fiind în materie civilă (și nu în materie de contencios
administrativ).
În schimb, instanțele au determinat greșit competența de
primă instanță pentru judecarea acestui litigiu, ca fiind a judecătoriei. Ele
au pierdut din vedere că obiectul pricinii poartă asupra unei proceduri
prealabile impusă prin art. 21 și urm. din Legea nr.10/2001, esențialmente cu
caracter necontencios (nu intră în domeniul de aplicare a art. 21 alin. 4 din
Constituție), dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 C.pr.civ. Adică,
sine
qua non
, această procedură prealabilă se constituie într-o condiție
eliminatorie pentru sesizarea tribunalului competent, prescrisă sub sancțiunea
respingerii acțiunii ca prematură (inadmisibilă). Logic și firesc, pentru
rațiuni de judecată unitară, litigiile izvorâte din temporizarea ori refuzul de
finalizare a acestei proceduri nu pot fi atribuite decât, simetric, regulilor
procesuale înscrise în Legea nr. 10/2001, în competența procesuală a instanței
care judecă acțiunea principală, adică tribunalului competent potrivit art. 24
alin. (8) din această lege.
Or, în speță, hotărârile recurate au fost date cu încălcarea
competenței materiale de primă instanță a tribunalului, motiv pentru care s-a
impus admiterea recursului și casarea acestor hotărâri cu trimiterea dosarului
spre judecare la tribunalul competent.