ÎCCJ, decizie (scj.ro #82183)

Proprietate preluată de stat. Cerere de restituire în natură. Tergiversarea sau refuzul de a se răspunde la notificarea adresată deținătoarei bunului. Instanța competentă. Cuprins pe materii . Drept procesual civil.. Cerere de restituire a proprietății preluate de stat. Tergiversarea sau refuzul de a se răspunde la notificarea adresată deținătoarei bunului. Competența materială. Index alfabetic. Drept procesual civil. - Cerere de restituire a proprietății. - Competența materială (cerere de restituire a imobilului preluat de stat) Legea nr. 10/2001 : art. 24 alin. 8 Pentru rațiuni de judecată unitară, competența materială revine tribunalului, la care se referă art. 24 alin.(8) al Legii nr. 10/2001, și în cazul în care deținătorul imobilului preluat de stat, tergiversează ori refuză a răspunde la cererea ce i s-a adresat, prin notificare, de a se restitui în natură bunul, iar nu numai în cazul, expres reglementat, în care se contestă decizia/dispoziția deținătorului.

Î.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 625 din 28 februarie 2005 La data de 16 iulie 2003, C.E. a chemat în judecată Municipiul București, prin primarul general și Consiliul General al Municipiului București pentru a fi obligați să se pronunțe, prin dispoziție motivată, asupra notificării (cererii) de restituire în natură, în condițiile Legii nr. 10/2001, a unui imobil situat în Municipiul București. Judecătoria Sectorului 1 București, prin sentința civilă nr. 5508 din 16 septembrie 2003, a admis acțiunea. Curtea de Apel București, secția a IV – a civilă, prin decizia nr. 133 din 4 februarie 2004, a respins apelul pârâtului Municipiul București cu motivarea că obligația de a răspunde la notificare este legală și, în caz de întârziere în executare, deschide accesul în justiție pentru a fi sancționată.

Împotriva acestei decizii pârâtul Municipiul București, prin primarul general a declarat recurs care urmează a fi admis pentru un motiv de ordine publică invocat din oficiu și pus în dezbaterea părților. Instanțele, făcând aplicația art. 21 alin. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, au apreciat, judicios, că tăcerea entității învestită cu soluționarea notificării privind bunuri aflate sub incidența Legii nr. 10/2001, încalcă o obligație cu caracter civil și, pentru acest motiv, deschide celui vătămat accesul liber la instanțele judecătorești. Nu mai puțin, ținând seama de natura civilă a dreptului subiectiv vătămat (nu este un drept subiectiv administrativ), cu temei a fost stabilită competența procesuală de soluționare a litigiului ca fiind în materie civilă (și nu în materie de contencios administrativ).

În schimb, instanțele au determinat greșit competența de primă instanță pentru judecarea acestui litigiu, ca fiind a judecătoriei. Ele au pierdut din vedere că obiectul pricinii poartă asupra unei proceduri prealabile impusă prin art. 21 și urm. din Legea nr.10/2001, esențialmente cu caracter necontencios (nu intră în domeniul de aplicare a art. 21 alin. 4 din Constituție), dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 C.pr.civ. Adică, sine qua non , această procedură prealabilă se constituie într-o condiție eliminatorie pentru sesizarea tribunalului competent, prescrisă sub sancțiunea respingerii acțiunii ca prematură (inadmisibilă).

Logic și firesc, pentru rațiuni de judecată unitară, litigiile izvorâte din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri nu pot fi atribuite decât, simetric, regulilor procesuale înscrise în Legea nr. 10/2001, în competența procesuală a instanței care judecă acțiunea principală, adică tribunalului competent potrivit art. 24 alin. (8) din această lege. Or, în speță, hotărârile recurate au fost date cu încălcarea competenței materiale de primă instanță a tribunalului, motiv pentru care s-a impus admiterea recursului și casarea acestor hotărâri cu trimiterea dosarului spre judecare la tribunalul competent.