ÎCCJ, decizie (scj.ro #86793)

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei

juridice deținătoare a imobilului de a răspunde notificării.

Cuprins pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate.

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice deținătoare a

imobilului de a răspunde notificării.

Index alfabetic

. Drept civil.

-

imobil preluat abuziv

-

notificare

-

refuzul de a răspunde notificării.

Legea nr. 10/2001, art. 25 alin.(1)

Convenția

Europeană a Drepturilor și

Libertăților Fundamentale, art. 6

Refuzul persoanei juridice notificate de a soluționa cererea de

restituire

nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru

titularul notificării de a se adresa instanței de judecată în vederea

valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație, sub

pretextul inadmisibilității (

prematurității

) cererii

de chemare în judecată. O asemenea interpretare contravine spiritului legii

analizate, principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din

Constituție și de art. 6 din Convenția drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Această concluzie este impusă și de faptul că obligația prevăzută de

art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată

de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară a entității notificate

.

Î.C.C.J., Secția

civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3838 din 11 iunie 2008.

Reclamantul M.R.F. a chemat în judecată

Municipiul București, solicitând obligarea pârâtului la restituirea terenului

situat în București, preluat abuziv prin două decrete de expropriere din

patrimoniul autoarei M.G.E., al cărei succesor cu titlu cu titlu universal este

și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost

lipsit de folosința imobilului datorită culpei acestuia care nu a răspuns

notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București,

secția a III-a civilă, prin sentința civilă

nr. 144 din 24 ianuarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, cu

motivarea că terenul în suprafață de 350

m.p

.,

expropriat prin Decretele nr. 55/1981 și nr. 43/1984, nu este liber, astfel

încât nu poate fi restituit în natură, reclamantul urmând a primi despăgubiri

în conformitate cu procedura instituită prin Legea

nr. 247/2005.

Împotriva

sentinței a declarat apel reclamantul.

Prin

decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 1007, Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentința și a admis în parte acțiunea,

constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent în limita

terenului în suprafață de 211

m.p

., expropriat

potrivit Decretului nr. 43/1994. Instanța a dispus obligarea pârâtului de a se

conforma dispozițiilor art. 16 alin.(2) din Legea nr. 247, Titlul VII și a

respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de

folosință a terenului.

Instanța

de apel a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită pentru

terenul expropriat pe numele lui M.G., în suprafață de 211

m.p

.,

diferența de 50

m.p

. fiind expropriată din

patrimoniul lui M.E., iar cei doi proprietari sunt persoane diferite,

reclamantul cumpărând numai drepturile succesorale ale moștenitorilor lui M.G.

Terenul

nu poate fi restituit în natură, deoarece zona în care s-a aflat a fost total

restructurată, conform expertizei efectuate în cauză. Deși reclamantul a cerut

numai restituirea în natură a terenului, indicarea ca temei al cererii a Legii

nr. 10/2001 obligă instanța la stabilirea subsidiară a despăgubirilor, pentru a

epuiza astfel dreptul ce poate fi valorificat în baza legii menționate, ca

efect al ignorării de către Municipiul București a notificării reclamantului,

despăgubiri ce urmează a fi acordate conform dispozițiile art. 16 alin.(2) din

Legea nr. 247/2005 Titlul VII.

Împotriva

deciziei instanței de apel au declarat recurs ambele părți.

În

motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.6 și pct.9

C.proc.civ

., reclamantul arată că a solicitat retrocedarea

în natură, iar instanța s-a pronunțat cu privire la despăgubiri, deci a acordat

altceva decât s-a cerut.

Cu

privire la cererea de restituire în natură, reclamantul arată că, din

raportul de

expertiză, rezultă că cea mai mare parte a terenului este liberă, fiind ocupată

fără titlu de o persoană, restul este ocupat de o parcare și de garaje și că

singura parte ce nu s-ar putea restitui în natură este cea ocupată de aleea R.

Pârâtul

Municipiul București prin Primarul General a criticat decizia ca fiind

nelegală, în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9

C.proc.civ

., în dezvoltarea căruia invocă excepția

inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că imobilele preluate abuziv de stat

se restituie în natură sau echivalent prin dispoziția motivată a primarilor,

urmare a procedurii prealabile prevăzute de art. 21 și urm. din Legea nr.

10/2001, persoana îndreptățită având calea acțiunii în justiție, sub forma

contestației, doar împotriva dispoziției primarului.

A doua

critică formulată de pârât este comună cu unul dintre motivele invocate de

reclamant și vizează împrejurarea că reclamantul a solicitat restituirea în

natură a imobilului și nu constatarea existenței dreptului la măsuri

reparatorii prin echivalent.

Examinând

cu prioritate motivul de ordine publică invocat prin recursul Municipiului

București, Curtea a constatat că este neîntemeiat.

Unitatea

administrativ teritorială chemată în judecată a fost notificată în termenul

prevăzut de Legea nr. 10/2001, neconformându-se obligației cu caracter civil

prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termenul prescris de

acest text de lege, împrejurare stabilită cu putere de lucru judecat într-un

litigiu anterior purtat între aceleași părți, finalizat prin decizia civilă nr.

1768 din 22 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă,

potrivit căreia Primatul General al Municipiului București a fost obligat să

răspundă notificării adresate de reclamant, constatându-se că „lipsa

răspunsului prejudiciază persoana îndreptățită, punând-o în imposibilitate de

a finaliza

procedura administrativă”.

Refuzul

persoanei juridice notificate de a soluționa cererea de restituire nu poate fi

apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanței

de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială

de reparație, sub pretextul inadmisibilității (

prematurității

)

cererii de chemare în judecată, o asemenea interpretare contravenind spiritului

legii analizate, principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21

din Constituție și de art. 6 din Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților

Fundamentale.

Această

concluzie este impusă și de faptul că obligația prevăzută de art. 25 alin.(1)

din Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la

latitudinea arbitrară, discreționară a entității notificate.

Cel

de-al doilea motiv susținut în recursul declarat de pârât a fost examinat

împreună cu motivul similar invocat de reclamant.

Regula

de drept procesual potrivit căreia instanțele sunt ținute să se pronunțe numai

asupra obiectului cererii deduse judecății este prevăzută cu caracter general

de dispozițiile art. 129 alin.(6)

C.proc.civ

., fiind

particularizată pentru faza procesuală a apelului art. 295 alin. (1)

C.proc

.

civ

. : „Instanța de apel

va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea

situației de fapt și aplicarea legii de către

prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”.

Având

în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului impuse de principiul

tantum

devolutum

quantum

appellantum

, instanța

trebuia să aibă în vedere criticile formulate de reclamant în cuprinsul cererii

de apel. Acestea vizau

nelegalitatea

și netemeinicia

hotărârii primei instanțe, reclamantul contestând aprecierea tribunalului în

sensul că terenul solicitat ar fi ocupat și arătând că ”situația imobilului nu

se încadrează în nici una din ipotezele

prevăzute de lege

pentru care nu s-ar putea retroceda în natură”.

Instanța anterioară a admis apelul și

a schimbat hotărârea pronunțată în primă instanță, în baza unui motiv care nu a

făcut obiectul cererii de apel, dispunând obligarea pârâtului de a se conforma

dispozițiilor art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dacă

instanța aprecia că motivul în baza căruia a schimbat sentința este unul de

ordine publică, era obligată să-l pună în dezbaterea contradictorie a părților,

conform dispozițiilor procedurale privind dreptul la apărare și

contradictorialitatea dezbaterilor, forme de procedură prevăzute sub sancțiunea

nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc

.

civ

.

Nesocotirea

de către instanță a acestei obligații, face aplicabil motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 5 C.

pr

.

civ

.

Potrivit

dispozițiilor art. 312 alin. (3)

C.proc.civ

., motivul

prevăzut de art. 304 pct. 5 impune soluția casării hotărârii atacate, iar

conform art. 313

C.proc.civ

., Curtea a admis cererile

de recurs, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

Cu ocazia

rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și celelalte critici formulate

de reclamant, privind încălcarea dispozițiilor

art. 296 teza a II-a

C.proc.civ

., critică

justificată de faptul că prin considerentele primei instanțe s-a reținut că

acesta este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg

terenul, expropriat prin Decretele nr. 55/1981 și nr. 43/1984, va fi verificat

și motivul referitor la posibilitatea, din perspectiva art. 11 alin. (1) – (4)

din Legea nr. 10/2001, restituirii în natură a terenului.