ÎCCJ, decizie (scj.ro #86793)

Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice deținătoare a imobilului de a răspunde notificării. Cuprins pe materii . Drept civil. Drept de proprietate. Imobil preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice deținătoare a imobilului de a răspunde notificării. Index alfabetic . Drept civil. - imobil preluat abuziv - notificare - refuzul de a răspunde notificării. Legea nr. 10/2001, art. 25 alin.(1) Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, art. 6 Refuzul persoanei juridice notificate de a soluționa cererea de restituire nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație, sub pretextul inadmisibilității ( prematurității ) cererii de chemare în judecată.

O asemenea interpretare contravine spiritului legii analizate, principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția drepturilor omului și libertăților fundamentale. Această concluzie este impusă și de faptul că obligația prevăzută de art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară a entității notificate . Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3838 din 11 iunie 2008. Reclamantul M.R.F.

a chemat în judecată Municipiul București, solicitând obligarea pârâtului la restituirea terenului situat în București, preluat abuziv prin două decrete de expropriere din patrimoniul autoarei M.G.E., al cărei succesor cu titlu cu titlu universal este și obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost lipsit de folosința imobilului datorită culpei acestuia care nu a răspuns notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 144 din 24 ianuarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că terenul în suprafață de 350 m.p ., expropriat prin Decretele nr. 55/1981 și nr. 43/1984, nu este liber, astfel încât nu poate fi restituit în natură, reclamantul urmând a primi despăgubiri în conformitate cu procedura instituită prin Legea nr. 247/2005.

Împotriva sentinței a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 1007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentința și a admis în parte acțiunea, constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent în limita terenului în suprafață de 211 m.p ., expropriat potrivit Decretului nr. 43/1994. Instanța a dispus obligarea pârâtului de a se conforma dispozițiilor art. 16 alin.(2) din Legea nr. 247, Titlul VII și a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosință a terenului. Instanța de apel a reținut că reclamantul are calitate de persoană îndreptățită pentru terenul expropriat pe numele lui M.G., în suprafață de 211 m.p ., diferența de 50 m.p . fiind expropriată din patrimoniul lui M.E., iar cei doi proprietari sunt persoane diferite, reclamantul cumpărând numai drepturile succesorale ale moștenitorilor lui M.G.

Terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece zona în care s-a aflat a fost total restructurată, conform expertizei efectuate în cauză. Deși reclamantul a cerut numai restituirea în natură a terenului, indicarea ca temei al cererii a Legii nr. 10/2001 obligă instanța la stabilirea subsidiară a despăgubirilor, pentru a epuiza astfel dreptul ce poate fi valorificat în baza legii menționate, ca efect al ignorării de către Municipiul București a notificării reclamantului, despăgubiri ce urmează a fi acordate conform dispozițiile art. 16 alin.(2) din Legea nr. 247/2005 Titlul VII. Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs ambele părți. În motivarea recursului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.6 și pct.9 C.proc.civ ., reclamantul arată că a solicitat retrocedarea în natură, iar instanța s-a pronunțat cu privire la despăgubiri, deci a acordat altceva decât s-a cerut.

Cu privire la cererea de restituire în natură, reclamantul arată că, din raportul de expertiză, rezultă că cea mai mare parte a terenului este liberă, fiind ocupată fără titlu de o persoană, restul este ocupat de o parcare și de garaje și că singura parte ce nu s-ar putea restitui în natură este cea ocupată de aleea R. Pârâtul Municipiul București prin Primarul General a criticat decizia ca fiind nelegală, în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proc.civ ., în dezvoltarea căruia invocă excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că imobilele preluate abuziv de stat se restituie în natură sau echivalent prin dispoziția motivată a primarilor, urmare a procedurii prealabile prevăzute de art. 21 și urm. din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită având calea acțiunii în justiție, sub forma contestației, doar împotriva dispoziției primarului.

A doua critică formulată de pârât este comună cu unul dintre motivele invocate de reclamant și vizează împrejurarea că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului și nu constatarea existenței dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent. Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat prin recursul Municipiului București, Curtea a constatat că este neîntemeiat.

Unitatea administrativ teritorială chemată în judecată a fost notificată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, neconformându-se obligației cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termenul prescris de acest text de lege, împrejurare stabilită cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior purtat între aceleași părți, finalizat prin decizia civilă nr. 1768 din 22 septembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV–a civilă, potrivit căreia Primatul General al Municipiului București a fost obligat să răspundă notificării adresate de reclamant, constatându-se că „lipsa răspunsului prejudiciază persoana îndreptățită, punând-o în imposibilitate de a finaliza procedura administrativă”.

Refuzul persoanei juridice notificate de a soluționa cererea de restituire nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularul notificării de a se adresa instanței de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparație, sub pretextul inadmisibilității ( prematurității ) cererii de chemare în judecată, o asemenea interpretare contravenind spiritului legii analizate, principiului liberului acces la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și de art. 6 din Convenția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Această concluzie este impusă și de faptul că obligația prevăzută de art. 25 alin.(1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligație potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreționară a entității notificate.

Cel de-al doilea motiv susținut în recursul declarat de pârât a fost examinat împreună cu motivul similar invocat de reclamant. Regula de drept procesual potrivit căreia instanțele sunt ținute să se pronunțe numai asupra obiectului cererii deduse judecății este prevăzută cu caracter general de dispozițiile art. 129 alin.(6) C.proc.civ ., fiind particularizată pentru faza procesuală a apelului art. 295 alin. (1) C.proc . civ . : „Instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu”. Având în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului impuse de principiul tantum devolutum quantum appellantum , instanța trebuia să aibă în vedere criticile formulate de reclamant în cuprinsul cererii de apel.

Acestea vizau nelegalitatea și netemeinicia hotărârii primei instanțe, reclamantul contestând aprecierea tribunalului în sensul că terenul solicitat ar fi ocupat și arătând că ”situația imobilului nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute de lege pentru care nu s-ar putea retroceda în natură”. Instanța anterioară a admis apelul și a schimbat hotărârea pronunțată în primă instanță, în baza unui motiv care nu a făcut obiectul cererii de apel, dispunând obligarea pârâtului de a se conforma dispozițiilor art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Dacă instanța aprecia că motivul în baza căruia a schimbat sentința este unul de ordine publică, era obligată să-l pună în dezbaterea contradictorie a părților, conform dispozițiilor procedurale privind dreptul la apărare și contradictorialitatea dezbaterilor, forme de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc . civ . Nesocotirea de către instanță a acestei obligații, face aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. pr . civ . Potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (3) C.proc.civ ., motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 impune soluția casării hotărârii atacate, iar conform art. 313 C.proc.civ ., Curtea a admis cererile de recurs, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Cu ocazia rejudecării, instanța de apel va avea în vedere și celelalte critici formulate de reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 296 teza a II-a C.proc.civ ., critică justificată de faptul că prin considerentele primei instanțe s-a reținut că acesta este îndreptățit la măsuri reparatorii în echivalent pentru întreg terenul, expropriat prin Decretele nr. 55/1981 și nr. 43/1984, va fi verificat și motivul referitor la posibilitatea, din perspectiva art. 11 alin. (1) – (4) din Legea nr. 10/2001, restituirii în natură a terenului.