ÎCCJ, decizie (scj.ro #86796)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86796) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil
preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice
deținătoare a imobilului de a răspunde la notificare. Obligarea
unității deținătoare a imobilului la restituire de
către instanța de judecată.
Cuprins
pe materii.
Drept civil. Drept de proprietate. Imobil
preluat în mod abuziv de stat. Refuzul persoanei juridice
deținătoare a imobilului de a răspunde la notificare Obligarea
unității deținătoare a imobilului.
Obligarea
unității deținătoare a imobilului la restituire de
către instanța de judecată.
Index
alfabetic
. Drept civil.
-
notificare
-
imobil
-
decizie/dispoziție a unității
deținătoare
Legea nr. 10/2001: art. 21, art. 22, art. 25, art. 26
Din moment ce s-a reglementat controlul de legalitate a
decizie sau după caz a dispoziției de respingere a notificării
sau a cererii de restituire în natură, la instanțele
judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de
jurisdicție, este evident că instanța poare să dispună
ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a
imobilului ce face obiectul litigiului.
În același timp și pentru considerente de
identitate de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau
entitatea investită cu soluționarea notificării nu respectă
obligația instituită prin art.25 și art.26 din Legea nr.10/2001,
de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură,
obligație dispusă și printr-o hotărâre
judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se
impune ca instanța investită să evoce fondul și să
constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în natură, cu judecata
căreia a fost sesizată.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului
entității investite cu soluționarea notificării
echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate
rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu
limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de
a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și
prin art.21 alin.(2) din Constituția României care prevede că nicio
lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se
adresa justiției pentru apărare intereselor sale legitime
.
Î.C.C.J.,
Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.
4092 din
18 iunie 2008
Prin cererea înregistrată la data de 18 iulie 2006,
reclamantul O.H. a chemat în judecată Primăria Municipiului
București și Municipiul București prin Primarul General,
solicitând obligarea acestora să-i lase în deplină proprietate
și liniștită posesie cota de 1/2 din imobilul situat în
București, compus din 3 camere și dependințe, în
suprafață utilă de 71,35 mp.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este
proprietarul imobilului solicitat, conform contractului de construire nr.17/6/1978,
a adeverinței de punere în posesie nr.17/1981 și a titlului de
proprietate nr.397/I/1983.
A învederat că bunul a fost dobândit în timpul
căsătoriei cu O.E.S. și că, urmare a plecării sale în
străinătate, locuința a fost confiscată în mod abuziv în
temeiul sentinței penale nr.711/1987, pronunțată de Tribunalul
Militar București, care nu poate constitui titlu valabil, fiind în
contradicție cu Constituția României din anul 1948 și cu
Declarația Universală a Drepturilor Omului și Codul civil român.
A mai arătat că cealaltă jumătate a bunului
a rămas în posesia soției sale, care a continuat să
locuiască în imobil în baza unui contract de închiriere.
Reclamantul a considerat că situația învederată
se încadrează în ipoteza textului art.2 alin.(1) lit. b din Legea
nr.10/2001, motiv pentru care, la data de 2 august 2001 a notificat pârâta,
solicitând restituirea în natură a bunului de care a fost deposedat,
fără a primi vreun răspuns până la data sesizării
instanței.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile
Legii nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005.
Prin sentința civilă nr.316 din 2 martie 2007,
Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității
acțiunii, invocată de pârâtă și, în fond, a admis
acțiunea reclamantului.
A fost obligat Municipiul București prin Primarul General
să lase reclamantului în deplină proprietate și posesie cota de
1/2 din imobilul în litigiu.
Tribunalul a reținut că accesul reclamantului la
justiție nu poate fi paralizat prin atitudinea de rea-credință
manifestată de pârât care, și după trecerea unei perioade de
peste 2 ani de la pronunțarea unei hotărâri judecătorești
împotriva sa, nu a soluționat notificarea reclamantului prin care acesta
solicită restituirea cotei părți din imobilul ce i-a fost
preluat de stat.
Constatând că titlul de care se prevalează pârâtul
este contrar Constituției României din anul 1948 și art.480, art.481
Cod civil, ca și a art.17 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului, s-a reținut ca abuzivă preluarea bunului în
temeiul Decretului nr.223/1974.
Ca urmare, în considerarea art.2 alin.(2) din Legea nr.10/2001
și în temeiul art.480 Cod civil, acțiunea reclamantului a fost
admisă.
Dispozițiile acestei hotărâri judecătorești
au fost confirmate prin
decizia
civilă nr.275 A din 9 noiembrie 2007 a Curții de Apel București,
instanța
care a respins ca nefondat apelul declarat de pârât.
S-a reținut că primirea acțiunii de restituire în
natură a bunului direct la instanță, este consecința
conduitei culpabile, chiar abuzive a pârâtului, care atât în pofida
obligației ce-i revenea în conformitate cu prevederile art.25 alin.(1) din
Legea nr.10/2001, cât și a celei expres stabilite în sarcina sa printr-o
hotărâre judecătorească, a rămas în pasivitate până în
prezent, neemițând decizia/dispoziția motivată pe care era
obligat să o pronunțe.
O astfel de conduită a fost apreciată ca un refuz de
restituire în natură a bunului, act de dispoziție nefavorabil
persoanei îndreptățite, situație față de care trebuie
să i se recunoască acesteia dreptul de a i se analiza în
justiție temeinicia cererii prin care a fost declanșată procedura
specială reglementată prin Legea nr.10/2001.
Instanța de apel a reținut că, în raport de
natura juridică a acțiunii, astfel cum a fost reținută mai
sus, valoarea imobilului nu constituie un aspect relevant pentru determinarea
instanței competente material să judece cauza, în speță
fiind incidente prevederile art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 care stabilesc
competența soluționării unor atari pricini în favoarea
tribunalului, fără a face vreo distincție cu referire la
valoarea bunului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul
Municipiul București prin Primarul General, criticând-o pentru
nelegalitate, critici ce au fost încadrate în prevederile art.304 pct.9
C.proc.civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a susținut
că instanțele au interpretat greșit dispozițiile Legii
nr.10/2001, care au fost raportate la dispozițiile art.480 C.civ., sens în
care ar fi trebuit să lămurească cadrul procesual prin
determinarea exactă a temeiului juridic al cererii dedusă
judecății.
În cazul în care s-ar fi reținut că cererea
introductivă se constituie într-o acțiune de drept comun, ar fi
trebuit să se constate că aceasta a fost soluționată de o
instanță necompetentă material, valoarea obiectului bunului
situându-se sub plafonul valoric de 5 miliarde lei prevăzut de art.2
alin.(1) lit. b C.proc.civ.
În situația aprecierii cererii ca fiind supusă jurisdicției
Legii nr.10/2001, s-a susținut că, în conformitate cu
dispozițiile art.22 din acest act normativ, unitatea deținătoare
este instituția abilitată să se pronunțe asupra acesteia
și nu instanțele judecătorești. Doar dispoziția
emisă de unitatea deținătoare poate fi cenzurată de
către instanța de judecată în condițiile art.26 alin.(3)
din Legea nr.10/2001, caz în care, în speță, instanța ar fi
putut doar să oblige pârâtul să emită actul administrativ menționat
și nu să soluționeze notificarea.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art.129 alin.(6) C.proc.civ. „în toate cazurile,
judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse
judecății”, principiu de drept procesual, care în speță a
fost respectat pe deplin de instanțele investite cu soluționarea
acțiunii reclamantului și care a fost întemeiată,
expresis
verbis
, pe dispozițiile Legii nr.10/2001, modificată prin Legea
nr.247/2005 și a urmărit restituirea bunului în natură.
Determinant în calificarea cererii deduse în justiție nu
este titulatura atribuită de parte acesteia, ci obiectul și scopul
pretențiilor, conținut al acesteia și care în speță
constă în aproprierea bunului litigios, preluat în mod abuziv de stat
și refuzat a fi restituit de pârâtă pe calea aleasă de reclamant
prin declanșarea procedurii reglementate de Legea nr.10/2001, aspect
corect dezlegat de cele două instanțe.
Reținând incidența actului normativ special de
reparație, temeinic s-a conchis în sensul irelevanței criteriului
valoric în determinarea competenței materiale de soluționare a
pricinii, care potrivit art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001, revine
fără distincția relevată în recurs, tribunalului.
Sunt de asemenea nefondate și criticile privind
substituirea
instanțelor
judecătorești în atribuțiile unității administrative,
aspect legal soluționat de instanțe.
În adevăr, potrivit art.21 alin.(1) din Legea nr.10/2001
privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989, republicată „imobilele – terenuri și
construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care
sunt deținute la data intrării în vigoare a acestei legi de o regie
autonomă sau de orice altă persoană juridică de drept
public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,
prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor
de conducere ale unității deținătoare”.
În legătură cu ducerea la îndeplinire a acestei
dispoziții, prin art.22 alin.(1) din aceeași lege se prevede că
„persoana îndreptățită va notifica... persoana juridică
deținătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului”, iar
prin dispozițiile art.26 alin.(3) din legea menționată s-a
precizat că „decizia sau, după caz, dispoziția motivată de
respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate
fi atacată, de persoana care se pretinde îndreptățită la
secția civilă a tribunalului...”.
Or, din moment ce s-a reglementat controlul de legalitate a
actului administrativ menționat la instanțele
judecătorești, în virtutea principiului plenitudinii de
jurisdicție, este evident că instanța poare să dispună
ea însăși, în cadrul acestui control, restituirea în natură a
imobilului ce face obiectul litigiului.
În același timp și pentru considerente de identitate
de rațiune, în cazul când unitatea deținătoare sau entitatea
investită cu soluționarea notificării nu respectă
obligația instituită prin art.25 și art.26 din Legea nr.10/2001,
cazul în speță, de a se pronunța asupra cererii de restituire în
natură, obligație dispusă și printr-o hotărâre
judecătorească definitivă nesocotită de pârâtă, se
impune, de asemenea, ca instanța investită să evoce fondul
și să constate temeinicia sau nu a cererii de restituire în
natură, cu judecata căreia a fost sesizată.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului
entității investite cu soluționarea notificării
echivalează cu refuzul restituirii imobilului, refuz ce nu poate
rămâne necenzurat, pentru că nici o dispoziție legală nu
limitează dreptul celui care se consideră neîndreptățit de
a se adresa instanței, ci dimpotrivă, drept consfințit și
prin art.21 alin.(2) din Constituția României care prevede că nicio
lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se
adresa justiției pentru apărare intereselor sale legitime.
Față de cele ce preced, în temeiul art.312 C.proc.civ.
recursul dedus judecății a fost respins ca nefondat.