ÎCCJ, decizie (scj.ro #82539)

Cerere de restituire în natură a imobilului preluat de stat. Respingerea cererii dedusă din refuzul deținătorului de a răspunde solicitării ce i-a fost notificată Cuprins pe materii : Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat. Cerere de restituire în natură. Respingerea cererii. Contestație în justiție. Admisibilitatea examinării pe fond a cererii Index alfabetic : Drept civil - Proprietate preluată de stat - Restituire. Cerere respinsă Legea nr. 10/2001 , art. 24 (7) În cazul în care se refuză restituirea în natură a imobilului preluat de stat – ceea ce se poate deduce și din refuzul deținătorului bunului de a răspunde cererii – tribunalul urmează a examina pe fond cererea persoanei îndreptățite.

I.C.C.J., secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.5959 din 29 octombrie 2004 La 29.05.2002, N.A.M. a chemat în judecată Consiliul Local Sector 2, Consiliul General al Municipiului București, SC Foișor SA solicitând obligarea acestora la restituirea în natură a unui apartament din București. Ulterior, la termenul din 20.01.2003, reclamanta și-a precizat acțiunea, în sensul unei contestații împotriva refuzului tacit de restituire în natură a imobilului Prin sentința civilă nr. 241 din 24.03.2003 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului SC Foișor SA, fiind respinsă acțiunea față de acesta. A fost respinsă ca nefondată acțiunea îndreptată împotriva Consiliului General al Municipiului București, avându-se în vedere că trecerea imobilului în proprietatea statului s-a făcut în baza unui titlu valabil.

Fiind investită cu apelurile reclamantei și ale Consiliului General al Municipiului București, prin decizia nr. 342 din 10 iunie 2003 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a admis excepția de prematuritate a contestației, având în vedere lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare, numai în prezența căruia fiind admisibilă contestația conform art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de față, considerând că prin soluția adoptată s-a dat o interpretare simplistă și absurdă prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001. Or, legea trebuie interpretată sistemic în raport și cu prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 și art. 48 alin. (1) din Constituție, considerându-se lipsa răspunsului ca un refuz tacit de restituire în natură a imobilului.

În interpretarea instanței se ajunge la situația absurdă ca atunci când cei notificați nu vor să restituie bunurile, ar trebui să nu răspundă la notificare, astfel devenind ineficient dreptul, recunoscut prin art. 1 și 2 din Legea nr. 10/2001 al persoanelor ale căror imobile au fost preluate abuziv. Recursul este întemeiat. Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură. În conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat, în termenul prevăzut în articolul menționat, să facă persoanei îndreptățite ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

În raport cu dispozițiile legale redate, rezultă că termenul, în care unitatea deținătoare are obligația să răspundă la notificare, este imperativ și nu un termen de recomandare. Altfel, s-ar ajunge la nesocotirea finalității legii, s-ar amâna fără termen rezolvarea echitabilă a retrocedării imobilelor sau, după caz, procedura acordării de despăgubiri, ignorându-se dreptul la reparație. Fiind stabilit că termenul de 60 de zile, la care s-a făcut referire, este imperativ, obligatoriu pentru unitatea deținătoare, rezultă că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prematură, este greșită în situația în care la data introducerii acțiunii, termenul menționat expirase.

Dar, soluția recurată este greșită și pentru că cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată la termenul din 20.01.2003, este o contestație împotriva refuzului tacit de restituire în natură, partea solicitând, pe această cale, obligarea pârâților la restituirea în natură a apartamentului. În această situație, instanța de apel este îndrituită să analizeze pe fond cererea, fiind de necontestat refuzul de a răspunde la notificare, ceea ce echivalează lipsa unei rezolvări favorabile. De aceea, recursul a fost admis, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe, spre a fi judecată în fond.