ÎCCJ, decizie (scj.ro #82345)

Cerere de măsuri reparatorii fondată pe dispozițiile Legii

nr

. 10/2001: Competența materială de soluționare a

contestației privitoare la

nesoluționarea

cererii

adresată unei primării prin notificare

.

Cuprins

pe materii

.

Drpt

procesual civil. Competența

materială de soluționare a  contestației formulată pentru

nesoluționarea

cererii adresată unei primării pentru măsuri

reparatorii în temeiul Legii

nr

. 10/2001.

Index

alfabetic

.  Drept procesual civil.

-

Contestație fondată pe Legea

nr

. 10/2001.

-

Competența materială de soluționare a contestației.

Legea

nr

. 10/2001:

art

.

24 alin. (7)-(8)

Potrivit

art

. 24 alin. (7) și (8) din Legea

nr

. 10/2001, tribunalului îi revine competența de a

soluționa contestație la decizia de rezolvare a notificării prin care persoana

îndreptățită cere măsuri reparatorii pentru un imobil preluat în mod abuziv de

stat.

Chiar dacă nu există o astfel de decizie, refuzul, celui notificat, de a se

pronunța, se contestă tot la tribunal, ca primă instanță, prin similare cu

ipoteza ofertei refuzate. Aceasta este sensul legii care trebuie dedus atât din

nevoia soluționării unitare a tuturor problemelor apărute în procesul de

soluționare a notificărilor conform Legii

nr

.

10/2001.

NOTĂ: În

urma republicării Legii

nr

. 10/2001 în Monitorul

Oficial Partea I

nr

. 789/2005 (în urma modificărilor

și completărilor prin Legea

nr

. 247/2005) textele din

decizia rezumată au o altă numerotare (

art

. 26 alin.

3).

Î.C.C.J

., Secția civilă și de proprietate

intelectuală, decizia

nr

. 5729 din 29 iunie 2005.

Prin decizia civilă

nr

. 213/2004, Curtea

de Apel

Brașov

a respins apelul declarat de

reclamantul

B.M

. împotriva sentinței civile

nr.32/2004 și pe cale de consecință, a menținut soluția de respingere a

acțiunii introdusă de reclamant împotriva Primarului municipiului

Brașov

, ca fiind formulată împotriva unei părți ce nu are

calitate procesuală pasivă.

S-a mai reținut că, față de obiectivul acțiunii introductive, acela

al obligării pârâtei să soluționeze, în conformitate cu prevederile art.11 și

33 din Legea nr.10/2001, notificarea ce i-a fost adresată de reclamant și față

de faptul că, pârâtul nu deține imobilul revendicat, rezultă că, potrivit

art.20 și 21 din Legea nr.10/2001, intimatul și-a îndreptat greșit acțiunea.

Cum potrivit principiului disponibilității, reclamantul este cel care trebuie

să stabilească întreg cadrul procesului și nu instanța de judecată, sentința

judecătoriei a fost menținută ca fiind legală și temeinică.

Impotriva

deciziei Curții de Apel,

a declarat recurs reclamantul Bărbieri

Anton

Gheorghe

Marin criticând-o pentru următoarele considerente: primarul municipiului

Brașov

, căruia i s-a trimis notificarea, trebuia s-o

soluționeze și nu s-o trimită unității deținătoare a construcțiilor existente

pe terenul revendicat, respectiv, Inspectoratul Școlar; instanțele, trebuiau să

rețină existența acestei obligații de soluționare prin prisma dispozițiilor

art.33 din Legea nr.10/2001 care dispune că notificarea să se adreseze

Primăriei; totodată, instanțele trebuiau să aibă în vedere faptul că, terenul

fiind ocupat cu construcții, fostul proprietar are dreptul la despăgubiri în

echivalent care, potrivit

art

. 33 din aceeași lege,

sunt stabilite în ce privește cuantumul lor, tot de către primar; prin urmare,

greșit s-a reținut atât faptul că primarul nu avea obligația de a soluționa

notificarea, cât și faptul că, acesta nu are calitate procesuală pasivă.

Examinând recursul, se constată că este fondat.

Obiectul acțiunii îl constituie cererea de obligare a pârâtei –

Comisia de Aplicare a Legii nr.10/2001 din cadrul Primăriei municipiului

Brașov

, de a soluționa notificarea transmisă acesteia de

reclamant, în sensul de a fi ori admisă și a se face o ofertă cu privire la

cuantumul despăgubirilor cuvenite corespunzător valorii imobilului, fie de a fi

respinsă.

Tribunalul

Brașov

, investit inițial cu

cererea, a apreciat că acesta are natură juridică a unei “obligații de a face”

a cărei soluționare cade în competența Judecătoriei potrivit art.1 pct.1 Cod

procedură civilă cu atât mai mult cu cât, ea nu se încadrează în cazurile

expres prevăzute de art.24 al.7 și 8 ori art.31 alin.2 din Legea nr.10/2001

care permit investirea Tribunalului ca instanță de fond, pentru soluționarea

lor.

Pe cale de consecință, prin decizia nr.422/2003 și-a declinat

competența în favoarea Judecătoriei care a respins acțiunea și a cărei soluție

a fost menținută în apel, conform celor arătate.

Instanțele au făcut o greșită interpretare și aplicare a legii, cu

consecința încălcării competenței materiale privind soluționarea cauzei.

Obiectul acțiunii introductive nu putea fi apreciat ca o obligație

de a face tipică, bazată pe dispozițiile art.1075 Cod civil deoarece,

raporturile juridice deduse judecății derivă, în mod cert și exclusiv, din

dispozițiile unei legi speciale, Legea nr.10/2001.

Astfel, notificarea expediată de către recurent, a fost trimisă de

către Comisia special constituită în cadrul Primăriei, unei alte persoane

juridice, fără a fi soluționată într-un fel sau altul, de către destinatarul

notificării.

Potrivit

art

. 24 alin. (7) și alin. (8)

din Legea

nr

. 10/2001, Tribunalului îi revine

competența de a soluționa contestația la decizia de rezolvare a notificării.

Chiar dacă, în speță, nu aveau însă o astfel de decizie, faptul

refuzului de a o pronunța, de a o da la cererea fostului proprietar, poate fi

contestat însă tot la Tribunal, ca primă instanță, prin asimilare cu ipoteza

ofertei refuzate.

Acesta este sensul legii care trebuie dedus atât din nevoia

soluționării unitare a tuturor

probelemelor

apărute

în procesul de soluționare al notificărilor la Legea nr.10/2001, cât și din

modul de interpretare dat în același sens prin

HG

nr.498/2003 pentru aprobarea Normelor de aplicare unitară a Legii nr.10/2001

(1.6).

Pe cale de consecință, cauza fiind greșit soluționată de către Judecătorie

ca instanță de fond și apoi de Curtea de Apel ca instanță de apel, a fost

pronunțată cu încălcarea regulilor procedurale privind competența materială.

Ca urmare, s-au casat hotărârea de declinare a competenței și

hotărârile date în fond și apel, cauza fiind trimisă Tribunalului spre

competentă soluționare prilej cu care, vor fi examinate și apărările cu privire

la calitatea procesuală pasivă a părții chemate în judecată, atât prin prisma

dispozițiilor

art

.  33 alin. (1) din Legea

nr

. 10/2001, cât și a obiectului acțiunii.