ÎCCJ, decizie (scj.ro #81858)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #81858) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune prin care se solicită obligarea

directă a Statului Român la plata despăgubirilor stabilite prin dispoziție

emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru un imobil preluat abuziv de stat.

Inadmisibilitate. Obligația de a urma procedura instituită de dispozițiile

legii speciale.

Cuprins pe materii :

Drept

civil. Drepturi reale. Drept de proprietate.

Index alfabetic :

dispoziție

emisă de primar

- despăgubiri

- Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor

-

Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților

Legea nr. 10/2001

Legea nr.

247/2005

Parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările

acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces la

o instanță,

iar exigențele coerenței și certitudinii statuate de

Curte în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea

măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv,

impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile

adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de

măsuri reparatorii.

Potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr.

247/2005, măsurile

reparatorii prin echivalent vor

consta în (…)

despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit

alin. 6 și 7 al textului de lege invocat, se face de către evaluatorul sau

societatea

de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ, doar după ce au fost

stabilite prin decizie de

Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Procedura în fața Fondului

”Proprietatea” este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul

este stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței

.

În aceste condiții obligarea directă a

Statului Român la despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului

obligației de plată, dar și schimbarea mecanismului de achitare a

despăgubirilor stabilite, o astfel de acțiunea

fiind inadmisibilă.

ICCJ, Secția a I-a Civilă, decizia civilă nr. 7267 din 19

octombrie 2011

Prin sentința nr. 587 din 23 iunie 2010, Tribunalul Cluj - Secția

civilă a

respins excepțiile de nelegală timbrare, a lipsei calității procesuale

pasive a

pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a lipsei

de

competența materială a tribunalului, invocate de pârâți

A admis în parte

acțiunea formulată de reclamantele R.

L., S.L. și C.O. în contradictoriu

cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților. A stabilit valoarea despăgubirilor

pentru imobilul teren menționat în dispoziția nr. 11632/2007, emisă de Primarul

Municipiului Cluj Napoca, în suprafață de 763 m.p., la suma de 629.551 lei. A

obligat pârâții în solidar la plata sumei de 629.551 lei cu titlu de

despăgubiri acordate pentru imobil și la dobânda legală de

la data rămânerii definitive și irevocabile a

sentinței și până la plata

efectivă, minus despăgubirile plătite

reclamantelor la expropriere

pentru teren,

respectiv suma de 1.908 lei, actualizată la data plății.

A respins

pretențiile reclamantelor de acordare de despăgubiri pentru construcția

demolată.

Tribunalul a reținut că cererea de

chemare în judecată nu este supusă timbrajului,

deoarece acțiunea

este introdusă de foștii proprietari ai unui imobil

naționalizat.

Statul Român are

calitate procesuală pasivă, deoarece această

parte

stă în justiție potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, iar titlurile de

despăgubire sunt emise în numele și pe seama Statului Român.

În ceea ce privește competența materială,

s-a arătat că Legea nr. 10/2001 oferă plenitudine de competență tribunalelor.

Cat privește excepția inadmisibilității

cererii, tribunalul a

reținut că aceasta

este o apărare de fond și va fi abordată împreună

cu fondul cauzei.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a

reținut că în favoarea reclamantelor a fost recunoscut, prin dispoziția emisă

de primarul orașului Cluj Napoca, dreptul la despăgubire pentru terenul în

suprafață de 763 m.p. și construcție, în prezent demolată.

Deși au trecut trei ani de la data emiterii

dispoziției, procedura de despăgubire în

baza Titlului VII din Legea nr. 247/2005 nu a început încă,

dosarul reclamantelor aflându-se la

Instituția

Prefectului pentru verificarea legalității.

Tribunalul a mai reținut că procedura

instituită prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu garantează reclamantelor că

vor intra efectiv în posesia unor despăgubiri pentru imobilul preluat, așa cum

s-a constatat prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

De aceea, pentru a evita încălcarea art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și pentru a da satisfacție celor

îndreptățiți la

restituirea imobilelor naționalizate, se impune

atragerea răspunderii directe a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, care au

atribuții directe în procedura de restituire.

Prin decizia nr. 305/A din 11 noiembrie 2010, Curtea de Apel Cluj

- Secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie a admis

apelul

declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților

împotriva sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a

respins

acțiunea față de această pârâtă, pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Instanța a reținut că, potrivit art. 16

alin. 7 și alin.8, art. 17 și art. 18 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

dosarul de

soluționare a notificării

trebuie transmis Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor și

Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților. Cum dosarul nu a fost

transmis acestor autorități, A.N.R.P. nu are calitate procesuală pasivă.

Instanța de apel a mai reținut că cererea

de chemare în judecată este scutită de plata taxei judiciare de timbru, conform

art. 15 lit. r din Legea nr. 146/1997 și că

tribunalul are competența

de a soluționa cererile formulate în temeiul

Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește fondul raportului

juridic dedus judecății, instanța a reținut că, potrivit jurisprudenței

CEDO, Fondul „Proprietatea" nu este funcțional, ceea ce înseamnă că în

situația în care restituirea în natură nu este posibilă, statul nu oferă

o despăgubire echitabilă, ceea ce reprezintă o

încălcare a art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție.

Cum unitatea deținătoare are doar obligația

de a emite dispoziție sau decizie cu propunere de acordare de despăgubiri,

incumbă Statului Român obligația de plată a

acestora.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Statul

Roman, prin Ministerul

Finanțelor Publice.

Invocând la modul general dispozițiile art.

304 C.

proc.civ., recurentul a arătat că

instanța de apel a respins în

mod greșit excepția inadmisibilității

acțiunii.

Astfel, legea specială de reparație prevede

o procedură anume de acordare a despăgubirilor, iar prin acțiunea promovată, se

încearcă ocolirea acestei proceduri. Faptul că dosarul se află la Instituția

Prefectului nu reprezintă o împrejurare care să justifice obligarea directă a

Statului Român la despăgubiri, cu atât mai mult

cu cât prefectul nu

a fost chemat în

judecată pentru refuzul nejustificat de a da aviz de

legalitate.

Recurentul a mai arătat că instanța de apel

a menținut în mod greșit hotărârea primei instanțe privind competența

materială, deoarece cererile îndreptate împotriva unei autorități

aparținând administrației publice centrale

aparține curților de apel.

Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, nu are calitate procesuală

pasivă.

Invocând dispozițiile aplicabile ale Legilor nr. 10/2001,

247/2005 și 500/2002, recurentul a arătat că instanța de apel a făcut confuzie

între calitatea procesuală a Ministerului Finanțelor și cea a Statului Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, deoarece în cazurile întemeiate pe

dispozițiile legilor nr. 10/2001 și nr.47/2005, Statul Român are calitate

procesuală pasivă ca titular al obligației de despăgubire, dar este reprezentat

de CCSD și de ANRP, pentru că Ministerul Finanțelor Publice nu are atribuții în

procedurile instituite prin aceste legi speciale.

Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art.

304

pct. 9 C.proc.civ. și sunt fondate, pentru cele ce se vor

arăta în continuare :

Recurentul - pârât a formulat critici

privind soluționarea de către instanța de fond și de apel a excepțiilor lipsei

competenței materiale, lipsei calității procesuale pasive și a

inadmisibilității acțiunii.

În ceea ce privește excepția lipsei

competenței materiale a tribunalului de a soluționa cauza în prima instanță, se

constată că aceasta a primit o corectă soluționare.

Astfel, instanțele au fost sesizate cu o

acțiune de drept

comun, prin care

reclamantele au solicitat, invocând jurisprudența

Curții Europene a

Drepturilor Omului, obligarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata sumei de 305. 200 Euro și a dobânzilor legale aferente,

dreptul la despăgubiri fiind recunoscut prin dispoziția primarului nr. 11632/2007.

Deși prima instanță și instanța de apel au

constatat, fără a cere precizări reclamantelor, că acțiunea promovată este

întemeiată pe Legea nr. 10/2001, aceasta este o acțiune de drept comun,

formulată în baza art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și art. 44 din

Constituție.

Prin urmare, investite fiind cu o acțiune

de drept comun,

sunt aplicabile

dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la

competență, respectiv dispozițiile art. 2 pct. 1

lit. b, care prevăd că

tribunalul judecă procesele și cererile în

materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 500.000 lei.

Cât privește excepțiile lipsei calității

procesuale și inadmisibilității acțiunii, se constată că ambele sunt excepții

de

fond, ce au strânsă legătură cu

exercitarea dreptului la acțiune.

Legea nu prevede ordinea în care urmează a

fi soluționate excepțiile de același tip, limitându-se a dispune doar în art.

137 alin. 1 C.proc.civ., că instanța se va pronunța mai întâi asupra

excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul

sau în parte, cercetarea în fond a pricinii.

În cazul excepțiilor

de același tip, atât practica judiciară cât și

doctrina

au stabilit că, în lipsa unei reglementări exprese, instanța trebuie să deducă

ordinea de soluționare a excepțiilor procesuale

din caracterul și efectele produse de excepțiile invocate.

Or, față de problema

de drept în discuție, analiza posibilității

de a cere

despăgubiri în justiție pe calea dreptului comun, în alte condiții și în baza

altor temeiuri de drept decât cele deschise de

legea specială, primează analizei calității procesuale.

Prin urmare, se va

analiza excepția inadmisibilității acțiunii,

ceea

ce face de prisos examinarea calității procesuale pasive a

Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice.

Astfel, prin decizia în interesul legii nr.

33 din 9 iunie 2008,

publicată în Monitorul

Oficial al României nr. 108 din 23 februarie

2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție a stabilit că, în virtutea

principiului

specialia

generalibus derogant,

concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea

legii speciale, chiar

dacă acesta nu

este prevăzut expres în legea specială și că, în cazul

în care sunt

sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Prin urmare, câtă

vreme pentru imobilele preluate abuziv de

stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care

prevede în ce condiții persoana îndreptățită beneficiază de măsuri reparatorii

prin echivalent constând în

despăgubiri, nu

se poate susține, fără a încălca principiul

specialia

generalibus derogant

,

că

dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în

concurs cu legea

specială.

De asemenea, în cauză, nu se poate susține

că s-ar încălca

exigențele art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și că ar

exista neconcordanță

între Convenție și dreptul intern. Aceasta, deoarece jurisprudența Curții

Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenției adoptarea

măsurilor legislative pe care le găsește de cuviință pentru restituirea

proprietăților preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.

Astfel, în cauza

Păduraru împotriva României,

s-a

reținut că art.

1 din Protocolul nr.

1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat

ca

restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile

în care acceptă să restituie bunurile preluate

înainte de ratificarea

Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația

de a restitui

bunurile confiscate, odată ce

a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o

claritate și coerență rezonabile,

pentru a

evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea

pentru

subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Incertitudinea - fie legislativă,

administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități - este un

factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziția

statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și

suficient

pentru a respecta asigurarea

obligațiilor pozitive ce îi revin.

Or, în această

materie, statul a decis că restituirea în natură și

acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile

impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o

serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce

privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și

procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art.

1 alin. 2 din Legea nr. 247/2005, măsurile

reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau

servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit

prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul

persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor

speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente

imobilelor preluate în mod abuziv.

Stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit alin. 6 și alin.7 al textului de lege

invocat, se face de către evaluatorul sau societatea

de evaluatori desemnată de Comisia Centrală care, pe baza

raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de

analiză al instanței de contencios administrativ, doar

după ce au fost stabilite prin decizie de

Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

Cu privire la acest aspect, trebuie

subliniat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este

compatibilă cu limitările acceptate de Curtea Europeană ale dreptului de acces

la

o

instanță, aspect reamintit în

recenta cauză pilot

Maria Atanasiu și

alții împotriva României

(par. 115).

Prin urmare, exigențele coerenței și

certitudinii statuate de

Curtea Europeană

în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea

măsurilor reparatorii

pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv

celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru

restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o

încălcare a jurisprudenței Curții Europene după pronunțarea hotărârii pilot în

cauza

Maria

Atanasiu împotriva României,

din moment ce Statul

Român a fost

obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii

instanței europene, să ia măsurile care să garanteze protecția efectivă a

drepturilor enunțate de art. 6 par. 1 și art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de față, conform

principiilor consacrate de Convenție.

Nici constatarea de către Curtea Europeană

a Drepturilor Omului a nefuncționalității Fondului Proprietatea nu poate fi

primit ca un argument al admisibilității acțiunii, deoarece procedura în fața

Fondului este o procedură execuțională, care intervine după ce dreptul este

stabilit prin decizia Comisiei Centrale sau hotărârea instanței, iar rolul

statului, în respectarea dispozițiilor art. 6 și art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, este acela de a-și construi un mecanism apt să asigure

în mod eficient și la timp executarea hotărârilor judecătorești prin

care se consacră drepturi civile persoanelor

fizice.

Chiar dacă, așa cum a reținut Curtea

Europeană în numeroase cauze, România nu a făcut dovada eficienței

funcționării mecanismului de acordare de

despăgubiri, cel puțin un

astfel de mecanism există și, așa cum tot Curtea

europeană a arătat, în ultima vreme s-au înregistrat evoluții în ceea ce

privește plata sumelor datorate.

Or, obligarea directă a Statului Român la

despăgubiri reprezintă nu doar o schimbare a debitorului obligației de plată,

dar și schimbarea mecanismului de achitare a despăgubirilor stabilite.

Punerea în executare a hotărârilor prin

care Statul, prin

Ministerul Finanțelor

Publice, este debitor, se face, de această dată,

de la bugetul de stat,

cu condiția ca acesta să prevadă sumele alocate cu titlu de executare a

debitelor stabilite prin hotărâri judecătorești.

Desigur, instanțele de judecată nu pot să

aibă viziunea de ansamblu a legiuitorului și să realizeze studii de impact

privind

implicațiile financiare asupra

bugetului alocat cu titlu de plată a

despăgubirilor și nici nu pot

institui mecanisme de eficientizare a acestor plăți.

Pe cale de consecință, nu există nici o

garanție că obligarea

Statului Român, prin

ea însăși, ar accelera și eficientiza sistemul de

acordare de

despăgubiri

De aceea, s-a admis recursul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei

instanței de apel, care a fost modificată în parte, în sensul că s-a admis și

apelul declarat de acest pârât împotriva sentinței, care a fost

schimbată, cu consecința respingerii acțiunii ca

inadmisibilă față de

Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.