ÎCCJ, decizie (scj.ro #87037)

Cuprins pe materii :

Drept civil. Obligații.

Index alfabetic :

titluri de despăgubiri

măsuri reparatorii

bursă de valori

titlu de conversie

Legea nr. 247/2005, Titlul VII, art. 16, art. 18, art. 19

Legea nr. 10/2001, art. 26

Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor, astfel că, în condițiile în care cuantumul despăgubirilor nu a fost contestat în condițiile sus-menționate, beneficiarul nu poate, printr-un demers judiciar ulterior, să critice modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la o valoare nominală de 1 leu.

Având în vedere că, prin cuprinsul dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni ulterior listării la bursă, nu poate fi reținută existența unei situații discriminatorii între foștii proprietari cărora li s-au eliberat titluri de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea înainte de listarea acestuia la bursă și cei care au primit titluri de conversie după listare, prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare, posesorii unor astfel de titluri având posibilitatea de a opta pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă.

Secția I civilă, decizia nr.906 din 19 martie  2014

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la data de 01.11.2011, reclamanta T.A.Y.M. a chemat în judecată Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 921.715 lei, reprezentând diferența dintre suma de 2.304.286 lei, pentru care a obținut, în temeiul Legii nr. 247/2005, titlul de conversie - decizia nr. 1141 din 20.08.2010, și suma de 1.382.571 lei, reprezentând valoarea acțiunilor primite.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, prin decizia nr.7925 din 23.03.2010, emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, i s-a emis titlu de despăgubire, în temeiul dispozițiilor Legii nr.247/2005, pentru suma de 2.804.286 lei.

Pentru suma de 500.000 lei a fost emis titlu de plată, iar pentru suma de 2.304.286 lei, A.N.R.P. a emis decizia nr.1141 din 20.08.2010, reprezentând titlu de conversie; conversia sumei de 2.304.286 lei s-a făcut la paritatea de 1 leu/acțiune, fiindu-i atribuit un număr de 2.304.286 acțiuni, care ar trebui să valoreze 2.304.286 lei.

În opinia reclamantei, valoarea nominală a unei acțiuni a fost stabilită în mod arbitrar la 1 leu. Astfel,

acesteia i s-a eliberat titlul de conversie în  intervalul de timp de la înființarea Fondului Proprietatea și până la

listare (25 ianuarie 2011), la valoarea nominală de 1 leu.

După listarea la Bursa de Valori Mobiliare, procedura de despăgubire a fost suspendată până la începutul lunii mai 2011; după aceasta dată conversia titlurilor s-a făcut la prețul mediu de tranzacționare din ultimele 60 de ședințe și nu la valoarea nominală de 1 leu.

Reclamanta a învederat că, la data listării, valoarea unei acțiuni a fost de 0,60 lei și nu de 1 leu, astfel cum în mod convențional și nerealist a stabilit pârâtul, astfel încât, în realitate, a primit acțiuni în valoare de 1.382.571 lei, mai puțin cu 921.715 lei decât suma pentru care s-a emis titlul de conversie.

A mai precizat reclamanta că s-a creat astfel o inechitate, pe de o parte, prin faptul că a primit în compensare acțiuni totalizând o valoare mai mică decât cuantumul despăgubirilor la care are dreptul, iar pe de altă parte, între cei cărora li s-au eliberat titluri de conversie în acțiuni la Fondul Proprietatea până în luna ianuarie 2011 și cei care le-au primit după listarea Fondului Proprietatea. Astfel, cei care au primit titluri de conversie înainte de listarea Fondul Proprietatea la bursă au primit titluri de conversie cu valoarea acțiunii de 1 leu, iar ceilalți cu valori în funcție de evoluția acțiunii la bursă.

Reclamanta a susținut că această discriminare vădită între cele două categorii de foști proprietari naționalizați ori urmașii acestora este interzisă atât de Constituție, cât și de Convenția Europeană.

S-a arătat, de asemenea, că, din interpretarea dispozițiilor art. 26 alin.(1) din Legea nr.10/2001, rezultă că termenul de „compensare” presupune o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care persoana are dreptul și ceea ce i se oferă, întrucât legile speciale de restituire a proprietăților au un caracter reparatoriu, ceea ce presupune suprimarea integrală a nedreptății prin despăgubirea integrală.

Așadar, principiul care guvernează restituirea proprietăților preluate abuziv de stat, este acela al realității și efectivității despăgubirii, aceasta tinzând să acopere întreg prejudiciul cauzat.

Față de dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, s-a arătat că întinderea cuantumului despăgubirilor este stabilită prin titlul de despăgubire, iar acțiunile la Fondul Proprietatea, conform titlului de conversie, își au originea în titluri de despăgubire, reprezentând, la nivel teoretic, echivalentul valoric al acestora.

Conform legii, titlurile de despăgubire au regim de creanță garantată asupra Statului Român, iar orice creanță se stinge doar la momentul plății integrale. Or, acordarea unui număr de acțiuni a căror valoare este inferioară celei la care reclamanta ar fi avut dreptul, astfel cum s-a constatat, la prima listare, echivalează cu neplata integrală a creanței statului.

Reclamanta a invocat jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Faimblat contra României), potrivit căreia executarea deciziei administrative privind restituirea prin echivalent se face în toate cazurile prin procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005 și, deci, prin intermediul Fondului Proprietatea, însă Curtea a stabilit, în deciziile sale, în mod constant, faptul că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o manieră susceptibilă să conducă la o despăgubire efectivă.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr.10/2001 și Legii nr.247/2005.

Pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive.

Totodată, pârâtul a invocat Decizia nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care s-a statuat cu privire la lipsa calității procesuale pasive a Statului Român în acțiunile întemeiate pe dispozițiile art.26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, prin care se solicită obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate în mod abuziv, precum și la inadmisibilitatea acțiunilor în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr.247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art.1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale art. 13 din această Convenție.

Pe fond, s-a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, față de prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, pârâtul susținând că, prin emiterea titlului de conversie, instituțiile statului și-au îndeplinit atribuțiile conferite de lege, orice solicitare intervenită după listarea acțiunilor la bursă, referitoare la cursul sau valoarea acțiunilor, fiind inadmisibilă, deoarece excede competențelor conferite de lege A.N.R.P.

În acest context, pârâtul a invocat prevederile art. 18

7

alin.(3) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, introduse prin OUG nr. 81/2007, potrivit cărora, începând cu data de 25.01.2011, acțiunile Fondului Proprietatea fost admise la tranzacționare în cadrul Bursei de Valori București la o valoare medie ponderată a acțiunilor în ultimele ședințe de tranzacționare.

În consecință, începând cu această dată, acțiunile Fondului Proprietatea se tranzacționează pe piața

reglementată, prețul acestora fiind stabilit de raportul cerere-ofertă din ziua de tranzacționare.

Ulterior listării la Bursa de Valori, valoarea nominală a acțiunilor la Fondul Proprietatea a fost variabilă, ceea ce este caracteristic unor acțiuni listate la bursă.

S-a mai arătat că, în măsura în care reclamanta dorea emiterea acțiunilor la valoarea ce urma să fie stabilită după tranzacționarea la Bursa de Valori a Fondului Proprietatea, aceasta putea depune cererea de opțiune la A.N.R.P., după data listării la bursă a Fondului Proprietatea, conform algoritmului privind conversia titlului de despăgubire în acțiuni la Fondul Proprietatea, stabilit prin OUG nr.81/2007.

Astfel, prin depunerea cererii de opțiune anterior datei listării la bursă a Fondului Proprietatea, reclamanta a acceptat în mod tacit ca acțiunile să-i fie emise la valoarea nominală de 1 leu/acțiune și, în consecință, aceasta nu poate invoca propria culpă pentru a obține despăgubiri de la Statul Român sau de la instituțiile statului.

S-a mai arătat că legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea acordării diferenței dintre valoarea nominală de 1 leu și valoarea stabilită ulterior listării la Bursa de Valori la Fondul Proprietatea.

Prin încheierea de la termenul din 09.04.2012, Tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr.1879 din 22.10.2012,Tribunalul București, Secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantă, reținând următoarele:

Prin decizia nr. 7925 din 23.03.2010 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în temeiul dispozițiilor art. 13 alin. (1) și art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, s-a dispus emiterea titlului de despăgubire în favoarea reclamantei T.A.Y.M., în cuantum de 2.804.286 lei, conform raportului de evaluare întocmit, având în vedere dispoziția nr. 5908 din 29.05.2006 emisă de Primăria municipiului București, prin care a fost soluționat dosarul întocmit în baza notificării nr. 4136/2001, formulată de reclamantă.

Ca urmare a opțiunii exprimate de reclamantă, pentru suma de 500.000 lei a fost emis titlul de plată, iar pentru suma de 2.304.286 lei a fost emis de către A.N.R.P. titlul de conversie, respectiv decizia nr. 1141 din 20.08.2010, reprezentând un număr total de 2.304.286 acțiuni, la o valoare nominală de 1 leu pentru fiecare acțiune.

Astfel cum rezultă din adresa din 18.05.2012 emisă de Bursa de Valori București, la momentul listării la bursă a acțiunilor S.C. Fondul Proprietatea S.A.  (25.01.2011), prețul mediu al acțiunilor a fost de 0,641 lei/acțiune.

Prin cererea de chemare în judecată pendinte, reclamanta a susținut că este îndreptățită la plata sumei de 921.715 lei, reprezentând diferența dintre suma de 2.304.286 lei, pentru care s-a obținut titlul de conversie și suma de 1.382.571 lei, care reprezintă valoarea acțiunilor primite.

A apreciat prima instanță că, în cauză, Statul Român, prin instituțiile sale, a respectat prevederile Titlului VII din Legea nr.247/2005, iar împrejurarea că acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la bursă la o valoare nominală inferioară celei preconizate la momentul emiterii titlului de conversie (1 leu/acțiune) nu poate fi imputată pârâtului.

Astfel, conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr.247/2005, „titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul „Proprietatea” și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Potrivit art. 18 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, „după emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată.”

În ceea ce privește valoarea nominală de 1 leu/acțiune, s-a constatat că aceasta a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Actul constitutiv al Fondului Proprietatea, astfel încât, în speță, pentru suma de 2.304.286 lei, ca urmare a opțiunii reclamantei, acesteia i-a fost eliberat titlul de conversie, prin emiterea unui număr de 2.304.286 acțiuni, după cum se menționează în adeverințele eliberate de Depozitarul Central.

În opinia tribunalului, reclamanta avea posibilitatea de a-și exprima opțiunea, în sensul dispozițiilor legale

menționate, ulterior momentului tranzacționării la bursa de valori a acțiunilor Fondului Proprietatea, când, potrivit dispozițiilor art. 18

7

alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate prin OUG nr. 81/2007, conversia se realiza în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare a acțiunilor, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare.

Nu se poate susține că s-a creat o discriminare între persoanele aflate în situația reclamantei și persoanele cărora li s-au eliberat titluri de conversie ulterior listării acțiunilor Fondului Proprietatea la bursă, întrucât modalitatea de conversie este prevăzută de lege, iar o dispoziție legală nu poate fi considerată discriminatorie.

De asemenea, Tribunalul a reținut că reclamanta nu a contestat decizia nr. 1141 din 20.08.2010 la

instanța de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004, cu toate că avea la dispoziție această cale de atac, în situația în care era nemulțumită de numărul de acțiuni menționate în titlul de conversie. În această situație, nu mai pot fi analizate în prezent susținerile referitoare la modalitatea de stabilire a valorii nominale de 1 leu/acțiune, fiind inadmisibile criticile sub acest aspect.

Pe de altă parte, cotația acțiunilor la bursă variază în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, astfel încât, chiar dacă la momentul listării acțiunilor Fondului Proprietatea la bursă, valoarea acestora a fost inferioară celei de 1 leu/acțiune, această împrejurare nu este imputabilă Statului Român, care nu avea  posibilitatea să anticipeze evoluția valorii acțiunilor la bursă.

În plus, prejudiciul invocat de reclamantă nu este cert, atât timp cât aceasta nu a vândut acțiunile la valoarea de 0,60 lei/acțiune, aflându-se și în prezent în posesia lor. În această situație, chiar dacă reclamanta nu a avut posibilitatea de a încasa suma de 2.304.286 lei la data listării acțiunilor la bursă (motiv pentru care a decis să nu vândă acțiunile), în funcție de evoluția viitoare a valorii acțiunilor Fondului Proprietatea, aceasta va putea să le tranzacționeze, existând posibilitatea ca, în viitor, valoarea acțiunilor să se majoreze.

Astfel, pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, nu poate fi obligat la plata către reclamantă a diferenței dintre valoarea nominală a acțiunilor la momentul emiterii titlului de conversie și valoarea rezultată în urma listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, având în vedere că nu se poate cunoaște, la acest moment, care va fi valoarea acțiunilor deținute de reclamantă în viitor, respectiv la data la care aceasta va decide să le vândă.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 243A din 3 septembrie 2013,  Curtea de Apel București, Secția a  IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat, reținând următoarele:

Legea nr.10/2001 a stabilit, ca principiu, restituirea în natură a imobilelor naționalizate, stabilind că, acolo unde nu este posibilă, restituirea în natură să fie înlocuită cu  restituirea  prin echivalent, respectiv persoanele îndreptățite (foștii proprietari sau moștenitorii acestora) să fie despăgubite.

Despăgubirile aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură se  acordă exclusiv după regulile instituite de Titlu VII din Legea nr.247/2005.

Pentru asigurarea resurselor financiare necesare acordării acestor despăgubiri, a fost înființat Fondul Proprietatea, ca organism de plasament colectiv în valori mobiliare, organizat sub forma de societate de investiții financiare. Fondul este o societate comercială pe acțiuni, așa cum rezultă din art. 6, la care titularii dreptului la despăgubire devin acționari, prin conversia „titlurilor de despăgubire” în acțiuni emise de Fond.

Titlurile de despăgubire nu pot fi valorificate altfel decât prin conversie în acțiuni (vânzarea sau cumpărarea lor înainte de conversia lor în acțiuni emise de fond, precum și orice alte tranzacții cu acestea, fiind interzise), de unde rezultă că titularii sunt obligați să devină acționari la Fond.

Prin acest mecanism, în care Statul Român nu mai joacă niciun rol, foștii proprietari  suportă riscul diminuării valorii despăgubirii după cum pot avea șansa unui câștig suplimentar valorii de despăgubire. Calitatea de acționar într-o societate comercială, calitate dobândită fie ca fondator al societății, fie ca cesionar ulterior de acțiuni, presupune asocierea la risc cu ceilalți acționari.

A apreciat instanța de apel că formula propusă de apelanta-reclamantă  în sensul ca, cel puțin la momentul primei listări la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, partea din patrimoniul acesteia (reprezentat de valoarea acțiunilor) ar fi trebuit să fie egală cu valoarea acordată prin titlul de conversie nu este fondată întrucât valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit titlul de conversie, Statul

Român nefiind răspunzător de evoluția acțiunilor la bursă.

De asemenea, nu a fost reținută  existența unei discriminări între persoanele care au primit titluri de conversie și nici între persoanele care au obținut despăgubiri în natură și cele care au obținut o despăgubire prin compensare arătându-se că, în principiu, Curtea Europeana a admis  posibilitatea statelor membre de a alege

mecanisme speciale, proprii pentru stabilirea despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta.

În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C.proc.civ.,  recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este nelegală deoarece, în mod greșit, instanța de apel a reținut că prin mecanismul instituit de lege, Statul Român nu mai joacă niciun rol, iar foștii proprietari suportă riscul diminuării valorii acțiunilor, după cum aceștia pot avea un câștig suplimentar, respectiv că valoarea prestațiilor Statului Român se apreciază la data la care debitorul a primit titlul de conversie, acesta nefiind răspunzător de evoluția acțiunilor la bursă.

A arătat recurenta-reclamantă că, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, nu a solicitat obligarea Statului Român la plata unor despăgubiri care ar consta în diferența negativă pe care ar fi înregistrat-o evoluția acțiunilor pe piața bursieră; de asemenea, nu a solicitat despăgubiri care ar s-ar plasa în timp înainte de cotarea pe piața bursieră a acțiunilor primite.

Ceea ce a solicitat prin acțiune este cuantumul valorii totale a despăgubirilor acordate prin titlul de conversie, față de cotarea unei acțiuni la valoarea nominala de 1 leu, valoare arbitrală și nereală, ceea cea făcut ca, în fapt, cuantumul despăgubirii primite în baza titlului de despăgubire primit în baza legilor de restituire să fie inferior celui la care era îndreptățită.

A arătat recurenta-reclamantă că în acest sens instanța de apel a schimbat înțelesul actului juridic dedus judecății, motivând hotărârea din apel prin considerente care reprezintă o aplicare greșită a legii.

Printr-o altă critică, s-a arătat că prima instanță a stabilit, pe baza probatoriile administrate că, la prima listare la bursa a acțiunilor, care reprezintă momentul real de verificare a valorii unei acțiuni, a existat o diferență de la 1 leu/acțiune la 0,641 lei/acțiune; s-a apreciat însă că această diferență nu este imputabilă Statului Român deoarece, în opinia tribunalului, valoarea nominală de 1 leu pentru o acțiune a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din Actul constitutiv al Fondului Proprietatea.

Or, este evidentă contradicția argumentelor cuprinse în sentință și respectiv în decizia instanței de apel.

Astfel, este adevărat că, ulterior listării la bursă a acțiunilor, revine titularului acțiunilor orice responsabilitate cu privire la modul de valorificare a acțiunilor, care va suporta riscul ori câștigul ce ar decurge din evoluția pieței bursiere.

Însă, aspectul dedus judecății este acela de a se stabili: a) că valoarea nominală a acțiunilor primite prin titlul de conversie este inferioară sumei datorate conform titlului de despăgubiri și b) că valoarea nominală a unei acțiuni este valoarea primei listări la bursă, iar nu cea de 1 leu/acțiune, stabilită în mod arbitrar.

A susținut recurenta-reclamantă că a formulat cererea de chemare în judecată pornind tocmai de la discriminarea care s-a creat între persoanele care au primit titluri de conversie după listarea la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, în sensul că, în timp titlurile de conversie anterior listării de bursă au fost stabilite în funcție de o valoare arbitrară pentru o acțiune, în vreme ce, ulterior, titlurile de conversie au fost emise în raport de valoarea reală a acțiunilor. De asemenea, s-a creat inechitate și între persoanele care au obținut despăgubiri în natură și cele care au obținut o despăgubire prin compensare, în raport cu dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr.10/2001,

Această inechitate constă în faptul că cei ce au primit acțiuni la Fondul Proprietatea, în baza acelorași titluri de despăgubire, însă ulterior listării Fondului, le-au primit în funcție de media lor de tranzacționare, iar nu la valoarea nominală standard de 1 leu. Or, această discriminare vădită între cele două categorii de foști proprietari naționalizați ori urmașii acestora, este interzisă atât de Constituție, cât și de Convenția europeană.

Pe de altă parte, aceste acțiuni la Fondul Proprietatea își au originea în titluri de despăgubire cu regim de creanțe garantate asupra statului român, iar orice creanță se stinge la momentul plății integrale, nu parțiale, fiind nerelevantă în speță, opțiunea privind valorificarea acțiunilor ulterior emiterii titlului de conversie și aceasta deoarece înseși opțiunea pentru titlurile de conversie a fost una legală, impusă, recurenta-reclamantă neavând posibilitatea să își exprime o altă opțiune.

În opinia recurentei-reclamante, a considera

de plano

că o prevedere legală nu poate constitui o dispoziție discriminatorie, echivalează cu însăși nesoluționarea fondului.

Modalitatea în care s-a realizat conversia reprezintă o încălcare a prevederilor art. 3 lit

.

a) din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora titlurile de despăgubire încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

Dispozițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care stabilesc posibilitatea despăgubirii prin echivalent,

utilizează termenul de „compensare" ceea ce presupune o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii

la care persoana are dreptul și ceea ce i se oferă. Or, în speță, această echivalență valorică nu a fost realizată.

Recurenta-reclamantă a precizat că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci  reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă; astfel, s-a realizat o despăgubire  parțială,   patrimoniul său fiind diminuat, concomitent cu o îmbogățirea fără just temei a statului.

Aceasta a arătat că prin decizia pronunțată în cauza Faimblat contra României, Curtea Europeană a stabilit că executarea deciziei administrative privind restituirea prin echivalent se face în toate cazurile, prin procedura prevăzuta la Legea nr.247/2005 și, deci, prin intermediul Fondului Proprietatea și că Fondul Proprietatea nu funcționează în prezent de o maniera susceptibila să conducă la o despăgubire efectivă.

A concluzionat recurenta-reclamantă că deși ulterior listării la bursă a acțiunilor, succesul tranzacțiilor acțiunilor este apanajul exclusiv al deținătorului, la momentul primei listări la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, valoarea acțiunilor trebuia să fie egală cu valoarea acordată prin titlul de conversie și că, de esența acțiunii, este a se stabili dacă recurenta-reclamantă a primit în realitate cu titlu de despăgubire efectivă, urmare emiterii titlului de conversie, o valoare patrimonială determinată de întinderea titlului de despăgubire. Este adevărat că Statul Român nu poate anticipa evoluția acțiunilor la bursă însă acesta avea obligația, potrivit legii, să acorde o despăgubire reală și efectivă, prin determinarea corectă a valorii nominale a unei acțiuni și să realizeze corecțiile necesare.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce succed.

Deși recurenta-reclamantă a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct.8 și 9 C.proc.civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct.8 C.proc.civ.; criticile care privesc greșita calificare a obiectului cererii de chemare în judecată  nu se încadrează în această ipoteză.

De asemenea, pretinsele contradicții între considerentele sentinței pronunțate de tribunal și considerentele deciziei recurate nu pun în discuție motivul de recurs prevăzut  de 304 pct.7 C.proc.civ., care sancționează existența unor contradicții în cuprinsul hotărârii deciziei atacate cu recurs.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9 C.pr.civ., recurenta a susținut că în speță au fost încălcate dispozițiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005 și cele ale art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Aceasta a arătat, în esență, că nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce, față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parțiale, existând o îmbogățire fără justă cauză a statului în defavoarea patrimoniului său.

Dispozițiile art. 26 alin.(1) din  Legea nr. 10/2001, invocate de recurenta-reclamantă, prevăd că: “

Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art.25 alin.(1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită

.”

După cum se poate observa, noțiunea de “compensare” utilizată în dispozițiile legale enunțate definesc o categorie de măsuri reparatorii prevăzută de Legea nr. 10/2001.

În speță, recurenta-reclamantă nu a beneficiat de o asemenea măsură reparatorie, din actele de la dosar rezultând că

i s-au acordat despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

În consecință, nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante că decizia recurată este nelegală din perspectiva modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 26 alin.(1) din  Legea nr. 10/2001.

Nu se poate concluziona că această prevedere legală “presupune o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă”, așa cum susține recurenta-reclamantă, cu consecințe asupra legalității deciziei recurate.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza

Păduraru împotriva României

), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005.

Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special

în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, potrivit art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Recurenta-reclamantă nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate; în prezentul demers judiciar aceasta nu poate critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 leu.

Conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 247/2005, invocate de recurentă: “

titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege. Titlurile de despăgubire nu pot fi vândute, cumpărate, date în garanție sau transferate în orice alt mod, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, cu excepția dobândirii acestora ca efect al succesiunii. Actele de înstrăinare a titlurilor de despăgubire, cu excepția transmiterii ca urmare a succesiunii, sunt lovite de nulitate absolută. Titlurile de despăgubire nu sunt titluri de participare ale altor organisme de plasament colectiv (AOPC) și nu intră sub incidența Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și a reglementărilor emise de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare în aplicarea acesteia

.”

Aceste dispoziții  trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ și nu pot fi interpretate în sensul arătat de recurentă.

Astfel, recurenta-reclamantă, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

În concret, aceasta nu a indicat nicio dispoziție legală care instituia obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu.

În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18

1

alin.(4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (23.03.2010): „

Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea

”, Înalta Curte apreciază că recurenta-reclamantă avea în mod obiectiv

posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că,  principiul nediscriminării, ca formă modernă a principiului egalității în față legii presupune egalitatea de tratament persoanelor aflate în situații similare.

Recurenta-reclamantă pretinde că este discriminată atât în raport cu cei care au primit măsuri reparatorii în natură, cât și  în raport cu cei care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și încălcarea principiului egalității în fața legii.

Recurenta-reclamantă a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut în

realitate un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei.

Această susținere nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin OUG nr.81/2007, menționa în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la

data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăsește și recurenta, să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă.

Cu referire la discriminarea la care a fost supusă ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă este deținătoarea acțiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile, iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispozițiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidența Legii nr.10/2001.

În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin.(1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.