ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1602/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1602/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1602/2017

Analizând

recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor

art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de

recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza

acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins,

Înalta Curte reține următoarele:

Împotriva

deciziei civile nr. 42/A din data de 23 ianuarie 2015 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții

A. și B. au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art.

488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel

a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr.

247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G. nr. 81/2007, raportat la

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, în conformitate cu

care creanțele asupra statului sunt garantate.

Astfel,

reclamanții apreciază că titlurile de despăgubire în

cuantum de 36.200.500 lei, emise de către Guvernul României prin A.N.R.P.

în favoarea lor, incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate.

Sunt

prezentate argumente în considerarea cărora recurenții apreciază

că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la

stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și

prin concluziile scrise depuse la dosar. Precizează că titlul de

despăgubire, ce are regim de creanța garantată asupra statului,

a fost obținut în baza legislației speciale în domeniu, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar cadrul legal

aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie

dreptul comun în materie, reglementat de dispozițiile din C. civ.

În

dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții arată că cele reținute

de instanța de apel referitor la faptul că, în speță, nu ar

fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale, ignoră

evidența realității obiective, având în vedere că

există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă

a pârâtului, care nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile

art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, inacțiuni și omisiuni care au condus la scăderea

prețului acțiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală

de 1 leu/acțiune.

Plecând de la

conținutul dispozițiilor înscrise în art. 13 din C.E.D.O., recurenții

invocă faptul că, prin demersul lor judiciar, nu au solicitat ca

instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative,

să le combată ori să refuze aplicarea altor acte normative cu

putere de lege, ci solicitarea lor a vizat ca însuși cadrul legal

prevăzut de legislația specială de reparație să fie

aplicat în litera și spiritul său, pentru a se putea valorifica

integral și nu parțial creanța garantată asupra statului.

În

continuare, recurenții susțin faptul că este inadmisibil ca

aplicarea legilor speciale de reparație care consacră principiul

restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu

a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat

termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile

companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care

statul este acționar majoritar, ignorând principiile funcționării

pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor

despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin

de 50%.

Arată

că în cuprinsul legislației speciale de reparație,

guvernată de principiul restituirii integrale (chiar și în cazul Legi

nr. 165/2013), nu se prevede niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere, șanse

de câștig, riscuri de pierdere specifice contractelor de prinsoare ori de

asigurări, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în

posesia statului și imposibil de restituit în natură se vor restitui

prin echivalent, la valoarea lor de circulație și neplafonat, conform

dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) și

b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al

Legea nr. 247/2005 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la

dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

Printr-o

altă critică, se apreciază ca fiind greșită susținerea

instanței de apel potrivit căreia tergiversarea listării

fondului la bursă timp de 5 ani, ceea ce a condus ca acțiunile

Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală

inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, nu ar fi imputabile

Statului Român, întrucât nu se putea anticipa evoluția valorii acțiunilor

la bursă.

Recurenții

susțin faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi

preconizate prin analize de specialitate, iar statul a cunoscut ori putea cunoaște

această împrejurare și a stabilit în mod unilateral și

artificial ca valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor

emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu

valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni.

Apreciază

că, prin neonorarea integrală a titlului de despăgubire cu regim

de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori

aleatorii de natura temporală, s-ar vătăma grav și

securitatea raporturilor juridice.

În ce privește

jurisprudența europeană, recurenții-reclamanți invocă

aplicarea eronată de către instanța de apel a

hotărârii-pilot Atanasiu și alții contra României, deoarece la

momentul emiterii titlului de despăgubire nr. 8992/FF/03.09.2009 nu era

pronunțată hotărârea evocată, considerent pentru care recomandările

C.E.D.O. nu puteau fi aplicate la momentul când a fost emis de către

Guvernul României titlul de despăgubire mai sus menționat.

Precizează

că și noua Lege nr. 165/2013, ce a avut în vedere recomandările

C.E.D.O. din cauza mai sus menționată, este guvernată tot de

principiul restituirii integrale, în cazul foștilor proprietari deposedați

sau moștenitorilor acestora Statul Român însușindu-și

recomandările Curții de la Strasbourg doar în ceea ce privește eșalonarea

plații despăgubirilor și nicidecum plafonarea acestora.

Decizia

instanței de apel este criticată de către recurenți

întrucât s-ar fi limitat doar la anumite constatări, unele total eronate,

cu încălcarea art. 425 C. proc. civ. referitor la obligația instanței

de a motiva hotărârea.

Pentru motivele

pe larg expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a

deciziei recurate în sensul respingerii apelului, ca nefondat, și menținerea

hotărârii instanței de fond.

Învestită

cu soluționarea recursului la data de 20 ianuarie 2017, Înalta Curte de

Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs,

în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

La data de 11

mai 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu

a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din

cauză.

Părțile

nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Constatându-se

încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7)

C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului

și a stabilit termen de judecată la data de 19 octombrie 2017, în ședință

publică, cu citarea părților, pentru soluționarea

recursului.

Analizând

decizia recurată, în limita criticilor formulate în cuprinsul motivelor de

recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru

următoarele considerente:

Prealabil

analizării motivelor de recurs, se constată că o parte dintre

susținerile prezentate de recurenți nu pot fi încadrate în dispozițiile

art. 488 C. proc. civ., considerent pentru care nu pot învesti instanța de

recurs cu analizarea lor.

Astfel,

simpla enumerare a unor texte de lege, reproducerea conținutului acestora și

afirmația că ele ar trebui interpretate prin raportare la anumite

texte legale, redate, de asemenea, în cuprinsul cererii de recurs, nu pot

constitui critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 C.

proc. civ., cât timp recurenții nu evidențiază în ce a constat

greșeala instanței de apel, care ar fi interpretarea corectă a

dispozițiilor legale incidente în cauză și care sunt argumentele

care susțin o astfel de interpretare.

Cu privire la

motivul de recurs prin care recurenții-reclamanți au susținut

că în mod greșit s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile

pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român,

invocând aplicarea defectuoasă a legislației în materie, care ar fi

dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea și greșita

aplicare a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin

raportate la prevederile Legii nr. 10/2001, a dispozițiilor art. 4 lit. a)

și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul

VII al Legea nr. 247/2005 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte

constată că toate dispozițiile legale invocate de recurenți

se referă la momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru

imobilele naționalizate abuziv, care coincide cu emiterea titlului de

despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv, în privința

căruia recurenții au formulat cerere de acordare a măsurilor

reparatorii, a fost evaluat prin titlul de despăgubire.

Reclamanții

nu au contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a

măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul

prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios

administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor

în acțiuni, procedeu care ar fi condus la diminuarea patrimoniului lor,

întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Contrar susținerilor

formulate prin motivele de recurs, nu se pune problema încălcării

dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea

reclamanților nu privește titlul de despăgubire care

încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor

asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu

prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța

împotriva statului a fost stinsă.

Dispozițiile

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocate de recurenți,

trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. În fapt,

recurenții solicită să li se recunoască drepturi de care nu

beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale

jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții

și în altă procedură decât cele instituite de legea

specială.

În concret,

reclamanții nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi

instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile

Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu, valoarea acțiunilor

la Fondul Proprietatea putând fi fluctuantă, valorificarea acestora fiind

rezultatul propriei alegeri a reclamanților, neputându-se reține vreo

încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează

legile speciale în materie.

De altfel,

instanța de judecată nu se poate pronunța asupra corectitudinii

unui mecanism legal reglementat, ci numai aplicării lui la o cauză

concretă. Or, sub aspectul aplicării, nu se poate identifica vreo

încălcare a legii, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 și Legea nr.

245/2005 reglementează despăgubirea foștilor proprietari prin acțiuni

la Fondul Proprietatea, iar mecanismul legal a fost pe deplin respectat în

cazul reclamanților.

Pentru

reclamanți, conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la

valoarea nominală a acestora, s-a realizat cu respectarea dispozițiilor

art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare

la data emiterii titlului de despăgubire, potrivit cărora titlurile

de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii,

care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință

de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, drept

pentru care, Înalta Curte apreciază că recurenții aveau în mod

obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la

bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Prin

procedura conversiei, reclamanții și-au realizat creanța pe care

o aveau asupra debitorului Statul Român, care le-a emis un număr egal de

acțiuni la Fondul Proprietatea, cu valoare nominală de 1 leu.

Împrejurările ivite însă în etapa ulterioară emiterii titlului

de conversie, în care s-a înregistrat o fluctuație a valorii acțiunilor,

nu pot fi imputate și reținute ca fapte ilicite în sarcina Statului

Român.

Reclamanții

au ales momentul valorificării acțiunilor dobândite în temeiul

titlului de conversie nr. 8992/FF/03.09.2009, fiind esențial a fi avut în

vedere că valoarea unor astfel de titluri de natura acțiunilor deținute

de reclamanți variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și

al creșterii, dată fiind natura speculativă a bursei de valori

pe care acestea se tranzacționează.

Cum însă

valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea

acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamanților, care devenind

acționari suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor

pe piața bursieră.

Așa cum

în mod corect a reținut și instanța de apel, aceste fluctuații

nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului Statului Român, care

să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după

cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației

integrale, care guvernează legile speciale în materie.

Relativ la

solicitarea reclamanților privind antrenarea răspunderii statului

pentru tergiversarea listării la bursă a acțiunilor Fondului

Proprietatea, Înalta Curte reține că prin procedura reglementată

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 statul nu și-a asumat obligația

de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că

acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune.

Or,

indiferent de data la care ar fi intervenit listarea la bursă a Fondului

Proprietatea, valoarea acțiunilor deținute la acest organism de

plasament colectiv avea a fi determinată pe baza mecanismului specific

bursei care este unul speculativ, neputând fi garantată de către

legiuitor la nivelul valorii de conversie a titlului de despăgubire (de 1

leu/acțiune).

Relativ la

trimiterea recurenților la jurisprudența Curții Europene

referitoare la nefuncționarea Fondului Proprietatea, este de reținut

că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietatea a fost

realizată de curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare

a acțiunilor, însă Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor

la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare

a acțiunilor.

În ceea ce

privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul

de analiză al instanței de contencios administrativ. De altfel,

problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a

analizării posibilității de a solicita despăgubiri

bănești în justiție în alte condiții și în baza altor

temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată

de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia

în interesul legii nr. 27/2011, decizie care își găsește incidență

în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe

potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Instanța

de apel face referire expresă la hotărârea pronunțată de

Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu ș.a.

contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.10.2010, hotărâre

pilot ce nu poate fi ignorată, fiind aplicabilă cauzei pendinte, indiferent

de momentul emiterii titlului de despăgubire.

În

cauză, se constată că reclamanții au beneficiat de legile

speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea

nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile

acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul

căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor.

Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede

mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține,

fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că

alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea

aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Criticile

recurenților subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile

art. 488 pct. 6 C. proc. civ., privind încălcarea obligației de

motivare a hotărârii atacate, prevăzută de art. 425 C. proc.

civ., se dovedesc a fi nefondate.

Înalta Curte

observă că instanța de apel a examinat motivele de apel

formulate de reclamanți, iar decizia atacată cu recurs cuprinde

argumentele privind verificarea legalității soluției primei

instanțe.

Contrar susținerilor

recurenților, decizia atacată nu se sprijină pe constatări

eronate și nici nu ignoră cadrul procesual al cauzei, ci

dimpotrivă, plecând chiar de la acesta, înlătură argumentat

toate susținerile reclamanților care au invocat o culpă a

statului decurgând din modalitatea de reglementare și de implementare a

sistemului de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de

proprietățile imobiliare în perioada regimului politic anterior (și

cărora nu li s-a putut asigura o reparație prin restituirea în

natură) și, de asemenea, producerea unui prejudiciu decurgând din

valoarea pe care au dobândit-o acțiunile pe care le dețin la Fondul

Proprietatea în urma listării acestuia la Bursa de Valori, comparativ cu

valoarea acelorași acțiuni la data emiterii titlului de conversie.

În fapt,

recurenții-reclamanți nu pretind existența în cuprinsul deciziei

recurate a unor considerente contradictorii ori care nu sunt de natură

să sprijine soluția adoptată, ci nelegalitatea

argumentării, ceea ce denotă nemulțumirea acestora față

de însăși soluția de respingere a pretențiilor lor, urmare

a unei aplicări pretins greșite a legii.

În

considerarea argumentelor expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în

temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva

deciziei nr. 42/A din data de 23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2017.