ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1602/2017

Decizia nr. 1602/2017 Analizând recursul în condițiile art. 496 C. proc. civ., cu aplicarea dispozițiilor art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins, Înalta Curte reține următoarele: Împotriva deciziei civile nr. 42/A din data de 23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, reclamanții A. și B. au declarat recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.U.G.

nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, în conformitate cu care creanțele asupra statului sunt garantate. Astfel, reclamanții apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 36.200.500 lei, emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea lor, incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate. Sunt prezentate argumente în considerarea cărora recurenții apreciază că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și prin concluziile scrise depuse la dosar.

Precizează că titlul de despăgubire, ce are regim de creanța garantată asupra statului, a fost obținut în baza legislației speciale în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie, reglementat de dispozițiile din C. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenții arată că cele reținute de instanța de apel referitor la faptul că, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale, ignoră evidența realității obiective, având în vedere că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, care nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/2007, inacțiuni și omisiuni care au condus la scăderea prețului acțiunilor Fondului Proprietatea sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune. Plecând de la conținutul dispozițiilor înscrise în art. 13 din C.E.D.O., recurenții invocă faptul că, prin demersul lor judiciar, nu au solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci solicitarea lor a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat în litera și spiritul său, pentru a se putea valorifica integral și nu parțial creanța garantată asupra statului.

În continuare, recurenții susțin faptul că este inadmisibil ca aplicarea legilor speciale de reparație care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%.

Arată că în cuprinsul legislației speciale de reparație, guvernată de principiul restituirii integrale (chiar și în cazul Legi nr. 165/2013), nu se prevede niciun factor aleatoriu, riscuri bursiere, șanse de câștig, riscuri de pierdere specifice contractelor de prinsoare ori de asigurări, ci doar garanția că bunurile intrate în mod abuziv în posesia statului și imposibil de restituit în natură se vor restitui prin echivalent, la valoarea lor de circulație și neplafonat, conform dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, totul raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție.

Printr-o altă critică, se apreciază ca fiind greșită susținerea instanței de apel potrivit căreia tergiversarea listării fondului la bursă timp de 5 ani, ceea ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu se putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă. Recurenții susțin faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate, iar statul a cunoscut ori putea cunoaște această împrejurare și a stabilit în mod unilateral și artificial ca valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni.

Apreciază că, prin neonorarea integrală a titlului de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natura temporală, s-ar vătăma grav și securitatea raporturilor juridice. În ce privește jurisprudența europeană, recurenții-reclamanți invocă aplicarea eronată de către instanța de apel a hotărârii-pilot Atanasiu și alții contra României, deoarece la momentul emiterii titlului de despăgubire nr. 8992/FF/03.09.2009 nu era pronunțată hotărârea evocată, considerent pentru care recomandările C.E.D.O. nu puteau fi aplicate la momentul când a fost emis de către Guvernul României titlul de despăgubire mai sus menționat. Precizează că și noua Lege nr. 165/2013, ce a avut în vedere recomandările C.E.D.O.

din cauza mai sus menționată, este guvernată tot de principiul restituirii integrale, în cazul foștilor proprietari deposedați sau moștenitorilor acestora Statul Român însușindu-și recomandările Curții de la Strasbourg doar în ceea ce privește eșalonarea plații despăgubirilor și nicidecum plafonarea acestora. Decizia instanței de apel este criticată de către recurenți întrucât s-ar fi limitat doar la anumite constatări, unele total eronate, cu încălcarea art. 425 C. proc. civ. referitor la obligația instanței de a motiva hotărârea. Pentru motivele pe larg expuse, se solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii apelului, ca nefondat, și menținerea hotărârii instanței de fond.

Învestită cu soluționarea recursului la data de 20 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la comunicarea cererii de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. La data de 11 mai 2017 a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, dispunându-se comunicarea acestuia părților din cauză. Părțile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport. Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul de filtru a dispus admisibilitatea în principiu a recursului și a stabilit termen de judecată la data de 19 octombrie 2017, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

Analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate în cuprinsul motivelor de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente: Prealabil analizării motivelor de recurs, se constată că o parte dintre susținerile prezentate de recurenți nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., considerent pentru care nu pot învesti instanța de recurs cu analizarea lor. Astfel, simpla enumerare a unor texte de lege, reproducerea conținutului acestora și afirmația că ele ar trebui interpretate prin raportare la anumite texte legale, redate, de asemenea, în cuprinsul cererii de recurs, nu pot constitui critici de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 488 C. proc.

civ., cât timp recurenții nu evidențiază în ce a constat greșeala instanței de apel, care ar fi interpretarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză și care sunt argumentele care susțin o astfel de interpretare. Cu privire la motivul de recurs prin care recurenții-reclamanți au susținut că în mod greșit s-a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului Statul Român, invocând aplicarea defectuoasă a legislației în materie, care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea și greșita aplicare a prevederilor C. civ.

referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001, a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 și art. 24 din Legea nr. 165/2013, Înalta Curte constată că toate dispozițiile legale invocate de recurenți se referă la momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv, care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv, în privința căruia recurenții au formulat cerere de acordare a măsurilor reparatorii, a fost evaluat prin titlul de despăgubire.

Reclamanții nu au contestat în cadrul prezentului litigiu procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci au reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care ar fi condus la diminuarea patrimoniului lor, întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale. Contrar susținerilor formulate prin motivele de recurs, nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea reclamanților nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

Dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, invocate de recurenți, trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. În fapt, recurenții solicită să li se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret, reclamanții nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 leu, valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea putând fi fluctuantă, valorificarea acestora fiind rezultatul propriei alegeri a reclamanților, neputându-se reține vreo încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

De altfel, instanța de judecată nu se poate pronunța asupra corectitudinii unui mecanism legal reglementat, ci numai aplicării lui la o cauză concretă. Or, sub aspectul aplicării, nu se poate identifica vreo încălcare a legii, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 245/2005 reglementează despăgubirea foștilor proprietari prin acțiuni la Fondul Proprietatea, iar mecanismul legal a fost pe deplin respectat în cazul reclamanților.

Pentru reclamanți, conversia titlurilor de despăgubire în acțiuni la valoarea nominală a acestora, s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire, potrivit cărora titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, drept pentru care, Înalta Curte apreciază că recurenții aveau în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea. Prin procedura conversiei, reclamanții și-au realizat creanța pe care o aveau asupra debitorului Statul Român, care le-a emis un număr egal de acțiuni la Fondul Proprietatea, cu valoare nominală de 1 leu.

Împrejurările ivite însă în etapa ulterioară emiterii titlului de conversie, în care s-a înregistrat o fluctuație a valorii acțiunilor, nu pot fi imputate și reținute ca fapte ilicite în sarcina Statului Român. Reclamanții au ales momentul valorificării acțiunilor dobândite în temeiul titlului de conversie nr. 8992/FF/03.09.2009, fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri de natura acțiunilor deținute de reclamanți variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a bursei de valori pe care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamanților, care devenind acționari suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră.

Așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului Statului Român, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie. Relativ la solicitarea reclamanților privind antrenarea răspunderii statului pentru tergiversarea listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 statul nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 leu/acțiune.

Or, indiferent de data la care ar fi intervenit listarea la bursă a Fondului Proprietatea, valoarea acțiunilor deținute la acest organism de plasament colectiv avea a fi determinată pe baza mecanismului specific bursei care este unul speculativ, neputând fi garantată de către legiuitor la nivelul valorii de conversie a titlului de despăgubire (de 1 leu/acțiune). Relativ la trimiterea recurenților la jurisprudența Curții Europene referitoare la nefuncționarea Fondului Proprietatea, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietatea a fost realizată de curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor, însă Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 leu, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acestea pot face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ. De altfel, problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, decizie care își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Instanța de apel face referire expresă la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu ș.a.

contra României, publicată în M. Of. nr. 778/22.10.2010, hotărâre pilot ce nu poate fi ignorată, fiind aplicabilă cauzei pendinte, indiferent de momentul emiterii titlului de despăgubire. În cauză, se constată că reclamanții au beneficiat de legile speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Criticile recurenților subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., privind încălcarea obligației de motivare a hotărârii atacate, prevăzută de art. 425 C. proc. civ., se dovedesc a fi nefondate. Înalta Curte observă că instanța de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamanți, iar decizia atacată cu recurs cuprinde argumentele privind verificarea legalității soluției primei instanțe.

Contrar susținerilor recurenților, decizia atacată nu se sprijină pe constatări eronate și nici nu ignoră cadrul procesual al cauzei, ci dimpotrivă, plecând chiar de la acesta, înlătură argumentat toate susținerile reclamanților care au invocat o culpă a statului decurgând din modalitatea de reglementare și de implementare a sistemului de despăgubire a persoanelor deposedate abuziv de proprietățile imobiliare în perioada regimului politic anterior (și cărora nu li s-a putut asigura o reparație prin restituirea în natură) și, de asemenea, producerea unui prejudiciu decurgând din valoarea pe care au dobândit-o acțiunile pe care le dețin la Fondul Proprietatea în urma listării acestuia la Bursa de Valori, comparativ cu valoarea acelorași acțiuni la data emiterii titlului de conversie.

În fapt, recurenții-reclamanți nu pretind existența în cuprinsul deciziei recurate a unor considerente contradictorii ori care nu sunt de natură să sprijine soluția adoptată, ci nelegalitatea argumentării, ceea ce denotă nemulțumirea acestora față de însăși soluția de respingere a pretențiilor lor, urmare a unei aplicări pretins greșite a legii. În considerarea argumentelor expuse, constatând legalitatea deciziei atacate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 42/A din data de 23 ianuarie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 octombrie 2017.