ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2642/2015

Decizia nr. 2642/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 22 februarie 2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, B., C. și Statul Român, reprezentat prin C., solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâților, în principal, la plata sumei de 2.278.416,10 lei, reprezentând diferența dintre valoarea creanței asupra statului, conform Deciziilor nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr. 848 din 08 noiembrie 2006 și nr. 8401 din 26 august 2010 și suma încasată efectiv ca urmare a acțiunilor primite, la prețul de 0,607 lei/unitate, respectiv 0,500 lei/unitate; în subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.847.844, 75 lei, ca diferență între valoarea creanței sale asupra statului, în baza deciziilor sus-menționate și suma ce ar fi rezultat ca urmare a înstrăinării acțiunilor primite la valoarea de 0,602 lei/unitate. Statul Român, prin C., a fost chemat în judecată și în calitate de intervenient - chemat în garanție solicitându-se obligarea sa, în subsidiar, la plata sumelor sus-menționate.

Prin sentința nr. 151 din 28 ianuarie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Secretariatul General al Guvernului și, în consecință, a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acesta; a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, B., C., și Statul Român, reprezentat prin C.; a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție a Statului Român, reprezentat prin C., formulată de reclamant.

Prin Decizia nr. 255/R din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 151 din 28 ianuarie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și l-a dat în debit pe apelantul-reclamant cu suma de 26.895 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru datorată la judecata în primă instanță.

Prin Decizia nr. 912 din 19 august 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a

admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 255/R din 18 septembrie 2013, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a casat decizia atacată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare.

În considerentele deciziei s-a reținut faptul că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1) și art. 11 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 146/1997, stabilind în apel o taxă de timbru reprezentând jumătate din taxa datorată la prima instanță, calculată la valoarea pretențiilor, întrucât în cauză sunt incidente dispozițiile art. 15 lit. p) din Legea nr. 146/1997, care prevăd că: “Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: (…) p) orice alte acțiuni, cereri sau acte de procedură pentru care se prevăd, prin legi speciale, scutiri de taxă judiciară de timbru”, coroborate cu art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Cu referire la plata timbrului judiciar, s-a reținut, sub un prim aspect, că potrivit art. 1 alin. (2) din O.G. nr 32/1995, timbrul judiciar nu este datorat dacă cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.

Sub un al doilea aspect, nedepunerea timbrului judiciar nu mai putea constitui motiv de anulare a apelului întrucât, la data pronunțării deciziei recurate (18 septembrie 2013), O.G. nr. 32/1995 privind timbrul judiciar fusese abrogată prin O.U.G. nr. 80/ 2013.

Constatând că instanța de apel nu a intrat în cercetarea fondului apelului, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte a casat decizia recurată și a trimis cauza Curții de Apel București, spre rejudecare.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în rejudecare, a pronunțat Decizia nr. 53/A din 30 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat reclamantul A. împotriva sentinței nr. 151 din 28 ianuarie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În considerentele deciziei s-au reținut următoarele:

La termenul din 21 noiembrie 2014 instanța de apel, prin încheierea de la acea dată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii formulată împotriva Statului Român prin C.

Argumentul admiterii acestei excepții l-a reprezentat Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii.

În speță, Statul Român a fost chemat în judecată, direct de către reclamant, atât ca pârât, cât și ca chemat în garanție și s-a cerut obligarea acestuia la plata sumei de 2.278.416,10, reprezentând o diferență dintre valoarea creanței de 4.642.826 lei și suma de 2.364.410,75 lei, adică prețul încasat pentru tranzacționarea a 4.642.826 acțiuni.

Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile dreptului comun art. 1073 C. civ., art. 998 - 999 C. civ., art. 44 din Constituția României și art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Instanța a reținut că sunt îndeplinite dispozițiile pct. 2 din Decizia nr. 27/2001 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, motiv pentru care s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii față de Statul Român prin C.

Pentru a se stabili calitatea procesuală pasivă a celorlalte persoane chemate în judecată, Curtea a reținut că:

În cererea de chemare în judecată, reclamantul a arătat că i s-a recunoscut un nou drept de proprietate prin emiterea dispozițiilor nr. 475 din 23 februarie 2005, nr. 1430 din 21 noiembrie 2005 și nr. 653 din 28 martie 2006, precum și a Deciziilor nr. 843 din 24 octombrie 2006, nr. 844 din 08 noiembrie 2006 și nr. 8401 din 26 august 2010, deciziile încorporând un drept de creanță și reprezentând un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În ce privește faptele pretins ilicite, s-a susținut că acestea ar consta în ingerința asupra dreptului, în sensul că autoarea nu avea posibilitatea să-și valorifice creanța asupra statului decât printr-o singură modalitate - prin conversia în acțiune la Fondul Proprietatea și care ar fi reprezentat o restrângere a libertății titularului de a realiza creanță și în supunerea creanței riscurilor pieței bursiere, prin faptul că, la momentul listării, valoarea acțiunilor pe unitate s-a stabilit cu 39.80% mai mică decât valoarea nominală a acțiunii și că statul nu a luat nicio măsură pentru creșterea prețului pe unitate, prin noi aporturi la capitolul social, ceea ce a dus la diminuarea valorii despăgubirilor de la suma de 4.642.826 lei la suma de 2.364.410,75 lei.

Cu privire la persoanele considerate răspunzătoare, instanța a reținut că în cererea de chemare în judecată acestea sunt precizate, și anume: Guvernul României pentru că s-a adoptat Legea nr. 247/2007 prin angajarea răspunderii Guvernului în fața parlamentului; B., C. și Guvernul României, în calitate de organe ale Statului Român, pentru neîndeplinirea obligațiilor pozitive de a face ca sistemul de despăgubiri prevăzut de Legea nr. 247/2005 să fie și efectiv, C. pentru neinițierea procedurii necesare admiterii acțiunilor la tranzacționare pe piața operate de B.V.B. Guvernul României și Statul Român pentru că după asumarea răspunderii pe Legea nr. 247/2005 a dispus anularea unui număr de 482.948.088 acțiuni neplătite aparținând Statului Român reprezentat prin C.; C., în calitate de reprezentant al Statului Român întrucât capitolul subscris și vărsat al Fondului Proprietatea de 13.778.392.208 era inferior capitalului social stabilit prin H.G. nr. 148/2005/B., pentru că nu a supus spre aprobare Guvernului României proiecte de acte normative necesare.

Curtea de apel a reținut că toate aceste pretinse fapte de omisiune nu pot fi considerate ilicite în raport de dreptul de proprietate al apelantului-reclamant asupra numărului de acțiuni. Este consacrat că, față de dreptul de proprietate al unei părți, terții au obligația corelativă de a se obține de la vătămarea dreptului de proprietate.

De asemenea, este consacrat că o normă de drept are caracter general.

Totodată, este consacrat că un raport juridic obligațional concret, presupune individualizarea atât a creditorului obligației, cât și a debitorului acestuia.

În speță, dat fiind că apelantul-reclamant a făcut conversia dreptului de creanță în drept de proprietate asupra acțiunilor la Fondul Proprietatea, nu a existat un raport juridic concret obligațional cu nici una dintre părțile chemate în judecată.

Din această perspectivă, față de dreptul de proprietate al reclamantului, nu se poate reține raportul obligațional prevăzut de art. 1073 C. civ.

Cât privește vătămarea dreptului de proprietate prin pretinsele ingerințe săvârșite de stat, nici acestea nu pot fi reținute, motivat de faptul că dreptul de creanță în valoare de 4.642.826 a fost modificat prin conversia, consimțită de reclamant, în drept de proprietate asupra unui număr de 4.642.826 acțiuni, cu valoare nominală de 1 leu.

Faptul că la momentul listării, cotația acțiunii a fost sub valoarea nominală a acțiunii, nu reprezintă o faptă ilicită a statului pentru pretinse riscuri, câtă vreme tranzacționarea s-a făcut cu liberul consimțământ al reclamantului.

În concluzie, nici una din pretinsele fapte ale pârâților nu au constituit fapte ilicite care să determine pretinsul prejudiciu și deci nici una din părți nu poate fi ținută de plata unui asemenea prejudiciu pentru că nu exista raport de cauzalitate între pretinsele fapte și prejudiciul pretins de reclamant, cum corect a reținut și instanța de fond.

Strict raportat la motivele de apel, concretizate în motivele completatoare, pentru că cererea de apel inițial formulată nu cuprinde critici ale sentinței, instanța de apel a reținut că:

Primul motiv de apel, astfel cum a fost formulat, este nefondat pentru că Decizia nr. 27/2011 a Înaltei Curții de Casație și Justiție se referă și la acțiunile directe întemeiate pe dreptul comun și în art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor și libertăților omului.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, astfel cum a fost formulat și dezvoltat, critica este nefondată, pentru că dreptul de creanță stabilit prin decizii s-a stins pe data conversiunii în drept de proprietate asupra acțiunilor. Prin conversie s-a făcut reparație integrală. Faptul că a vândut acțiunile la un preț inferior valorii nominale a acțiunilor a fost decizia reclamantului.

Și cel de al treilea motiv de apel este nefondat, de vreme ce dreptul de creanță a fost convertit în drept de proprietate asupra acțiunilor, situație în care, în mod corect, instanța de fond a reținut că statul nu garantează valorificarea acțiunilor la valoarea nominală, cât timp valoarea lor se face în baza principiului cererii și ofertei libere a părților.

Împotriva Deciziei nr. 53/A din 30 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamantul A.

În cuprinsul cererii de recurs sunt invocate dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul Cod de procedură civilă, recurentul solicitând, în baza art. 498 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei instanței de apel și, în consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

De asemenea, recurentul invocă dispozițiile art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispozițiile art. 11, 16 alin. (1), art. 20, art. 21 și art. 44 din Constituție, dispozițiile art. 998, 999, 1073, 1075, 1082, 1091 și 1101 din V.C.C., dispozițiile art. 2, 5 și 9 pct. 4 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a N.C.C., dispozițiile art. 1357, 1349, 1469, 1480, 1488, 1490, 1492, 1516, 1516, 1518, 1530, 1531, 1535 și 1536 din N.C.C., dispozițiile art. 483, 488 alin. (1) pct. 8 și 498 C. proc. civ., precum și textele Consiliului Europei.

În motivarea căii de atac, se arată faptul că instanța de apel a interpretat greșit, în mod voit, actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în apel fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal.

În primul rând, arată recurentul, se constată că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, „(...) creanțele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlurile de despăgubire, în cuantum de 4.642.826 lei, emise de către Guvernul României prin B. în favoarea reclamantului „încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului roman, corespunzător despăgubirilor acordate".

În al doilea rând, instanța de apel a respins cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat pe larg atât în in cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel.

Cadrul legal în baza căruia a obținut titlul de despăgubire cu regim de creanță garantată asupra statului, arată recurentul, a constat în legislația specială în domeniu, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, iar cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului de creanță nu poate fi altul decât legislația dreptului comun în materie, mai sus arătat.

Cât privește vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - Statul Român -, instanța de apel a făcut vagi referiri la această vădită discriminare, problemă invocată pe larg atât în cererea introductivă, cât și în apel. Astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dispozițiile art. 16 din Constituție, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în domeniu.

Referitor la susținerile instanței de apel, în sensul că în speță nu sunt întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale - fapta ilicită, prejudiciul și legătura de cauzalitate -, raportat la faptul că, în opinia instanței de fond, statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită, Curtea de Apel București a ales să ignore evidența realității obiective.

Astfel, este evident că în speță există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului, pe de o parte, care prin omisiune intenționată a ignorant factorii de risc menționați în cererea de apel și, totodată, nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiile art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum și dispozițiile art. 12 alin. (2) din același titlu, inacțiuni și omisiuni care au condus ca prețul acțiunilor să fie sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Inițierea, conform dispozițiilor art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin dispozițiilor art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, a procedurilor legale necesare pentru inițierea, derularea și încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acțiuni de minim 5%, emise de societățile comerciale SC D. SA și SC E. SA și listarea acestora din urmă la bursa în toamna anului 2013, a influențat în mod profund prețul de tranzacționare pe bursa a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea, care au urcat de la 0,50 lei/acțiune (anterior listării celor două companii mai sus arătate), până la 0,85 lei/acțiune (ulterior listării celor doua companii energetice naționale).

De asemenea, arată recurentul, supune atenției instanței de recurs împrejurarea că, deși instanța de apel a conchis că reclamantul nu are, în temeiul dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vreun recurs în convenționalitate, cu toate acestea, judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de „a asigura efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminența față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie sa aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, publicata în M. Of. nr 830 din 5 decembrie 2007). Ca atare, instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță, în conformitate cu dispozițiile art. 20 din Constituție, cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul de creanță garantată să fie înlăturată.

Recurentul susține că a cerut ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicat în litera și spiritul său, pentru a fi în măsură să-și valorifice, în mod integral și nu parțial, dreptul de creanță asupra statului, în cuantumul nominal al creanței.

Astfel, nu a cerut decât interpretarea sistematică și teleologică, precum și aplicarea dispozițiilor art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în vigoare la acest moment și a dispozițiilor art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, de asemenea în vigoare, precum și a dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007.

Altminteri, arată recurentul, în cazul în care legiuitorul ar fi înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent prevăzut de normele mai sus arătate și să plafoneze în acest sens despăgubirile acordate, în această situație și-ar fi găsit incidența dispoziții legale prevăzute de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, pe larg enumerate în cererea introductivă.

În plus față de aceasta, chiar noua Lege nr. 165/2013 - art. 24, privind stabilirea și plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, nu cuprinde dispoziții legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eșalonarea plății acestora.

Pe cale de consecință, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparație în vigoare, guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea, la care statul este acționar majoritar, ignorând totodată cu rea-credință principii elementare ale funcționarii pieței de capital, să conducă de facto la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate, în proporție de mai puțin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare și elaborate eu respectarea Legii nr. 24/2000.

Susținerile instanței de apel în sensul că, deși listarea fondului la bursă a fost tergiversată timp de 5 ani, iar acțiunile Fondului Proprietatea au fost listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune, ceea ce în opinia instanței de apel s-ar încadra în marja fluctuațiilor specifice piețelor de capital, acestea nu sunt imputabile Statului Român, care nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursa, sfidează de-a dreptul evidența realității.

Statul roman s-a aflat într-o vădită culpă întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani și a stabilit în mod unilateral și eminamente artificial că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea.

Faptul că legiuitorul a înțeles să îi despăgubească pe foștii proprietari naționalizați, în mod corect, conform principiului asumat al restituirii integrale, la valoarea nominală stabilită în titlul de despăgubire, rezultă și din Secțiunea a II-a din O.U.G. nr. 81/2007 prin care a fost introdus art. 18

7

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Însă, în mod regretabil, din cauza aplicării defectuoase de către C. - acționarul majoritar inițial al Fondului Proprietatea -, a legislației în materie - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 privind listarea Fondului Proprietatea la bursă, acest deziderat legitim și salutabil al legiuitorului nu s-a mai putut concretiza.

În ceea ce privește conchiderile instanței de apel, care deși nu le-a nominalizat textual, se referă, de fapt, în mod tacit, la dispozițiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în sensul că această creanță garantată a reclamantului asupra statului s-ar fi stins odată cu realizarea conversiei în acțiuni a titlurilor de despăgubire, Curtea de Apel București a preferat să ignore un principiu de drept elementar, și anume că dispozițiile art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 se interpretează sistematic și în raport de dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, dispozițiile, art. 4 lit. a) și b) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ca să nu mai vorbim de dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 și art. 1 din Primul protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Referitor la invocarea de către instanța de apel a dispozitivului (făcând abstracție totală de expozeu) a Deciziei nr. 27, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, recurentul susține că dispozitivul deciziei mai sus arătate se interpretează în raport de expozeul și motivația deciziei, care constituie unul și același corp cu dispozitivul hotărârii.

Astfel, cele două ipoteze juridice aplicabile deciziei nr. 27 se referă la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată ori la situația în care se încearcă eludarea legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, legi aplicabile în sensul efectivității aplicării acestora.

Ori, în speță, nu se contestă conform dispozițiilor art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, vreo decizie emisă în baza acestei legi de către entitatea deținătoare și nici nu se încearcă să se obțină despăgubiri cu eludarea legilor speciale de reparație, în speța dedusă judecații causa debendi, ca și fundament juridic al acțiunii și care se materializează practic în situația de fapt calificată juridic, fiind cu totul alta decât cele două premise mai sus menționate circumscrise sferei de aplicare ale acestui recurs în interesul legii la care pârâta face referire printr-o interpretare extensivă prin analogie.

În aceste condiții, reiese că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana Statului Roman, care a întârziat listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea, la care statul este acționar majoritar, iar ulterior listării a ignorat principiile elementare ale funcționarii pieței de capital, acțiunile fiind tranzacționate cu un discount semnificativ de 50-60% din valoarea nominală.

Altfel spus, dacă s-ar fi respectat termenele legale imperative, opțiunea privind conversia titlului de despăgubire ar fi avut loc după listarea la bursă și astfel conversia s-ar fi realizat în funcție de prețul mediu ponderat de tranzacționare, aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare (art. 18 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin O.U.G. nr. 81/2007).

Or, prin fapta culpabilă a pârâtului, opțiunea a fost realizată anterior listării, la o valoare artificială, nerealistă, de 1 leu/acțiune.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefundat, având în vedere următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte reține că,

potrivit normelor tranzitorii cuprinse în art. 24 din noul Cod de procedură civilă (art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind N.C.P.C.), dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Având în vedere data formulării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2012 - rezultă că dispozițiile noului cod de procedură civilă nu sunt aplicabile cererii pendinte, chiar dacă recurentul a invocat, ca temei al cererii de recurs, dispozițiile art. 483 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În ceea ce privește motivele de recurs invocate, față de dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că acestea pot fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu, reclamantul a solicitat despăgubiri de la statul român invocând răspunderea civilă delictuală întrucât la data tranzacționării acțiunilor la bursă acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită ca reprezentând despăgubiri pentru imobilul naționalizat în acțiuni la Fondul Proprietatea.

Reclamantul a susținut că statul a încălcat, în cazul său, prin convertirea acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 leu/acțiune) principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv și principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea.

În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale, recurentul a invocat încălcarea

dispozițiilor art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I nr. 446 din 29 iunie 2007, (titlul de despăgubire „.încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate").

Potrivit art.

3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005, în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Raportat la pretențiile recurentului, nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește

titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În ceea ce privește modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni,

la valoarea nominală (1 leu pe acțiune), recurentul avea posibilitatea, așa cum se menționează expres în art. 2 al deciziei, să conteste titlul de conversie la instanța de contencios administrativ, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cadrul acestei proceduri putea invoca eventuala nerespectarea a Convenției Eurpene a Drepturilor Omului prin efectuarea conversiei la valoarea nominală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire.

Atâta timp cât nu fost urmată această procedură specială nu mai poate invoca ulterior încălcarea vreunui drept prin efectuarea conversiei despăgubirilor în acțiuni la valoarea de 1 leu pe acțiune.

Or,

recurentul nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii, ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care, devenind acționar, suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie.

Mai mult, cu referire la împrejurarea că recurentul nu ar obține plata integrală a creanței, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant este deținătorul acțiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile.

Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

Sunt nefondate și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 leu pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor

care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

În ceea ce privește pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii.

Înalta Curte reține că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, începând cu 29 iunie 2007, menționează, în mod expres, modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă (art. 18

7

și urm.).

Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea (art. 18

1

alin. (4) din același titlu menționat anterior), s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, să opteze pentru conversie ulterior listării acțiunilor la bursă.

Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei, reclamantului i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Cu referire la discriminarea la care a fost supus ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant este deținătorul acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile, iar pe de altă parte, aceasta ignoră dispozițiile legii speciale existente în materia restituirii în echivalent a bunurilor care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

Or, în această materie statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel, potrivit art. 1 pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de F. care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ, după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de F.

Or, recurentul-reclamant nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate.(...).

În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 53/A din 30 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2015.