ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2680/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Decizia nr. 2680/2015

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 01

octombrie 2008, înregistrată sub nr. x/3/2008, pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. Tulcea a solicitat instanței,

în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, reprezentat prin B. și C.,

obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 700.000 lei, reprezentând

valoarea prejudiciului produs în patrimoniul său, în perioada sezonului de

vânătoare 2005-2006, urmare intrării în vigoare și aplicării O.U.G. nr. 140/2005,

prin care s-a interzis vânătoarea, pârâtele nesolicitând și neaprobând

alocarea de fonduri pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate.

În drept, acțiunea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 (O.U.G. nr. 11/22

februarie 2006) raportate la dispozițiile art. 999, 1000 și 1073 C. civ.

În ședința publică

din data de 20 februarie 2009, instanța a pus din oficiu în discuție

excepția necompetenței funcționale a secției civile, în raport de obiectul

pricinii.

Prin încheierea din

27 februarie 2009, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis

excepția necompetenței funcționale a secției civile și a înaintat cauza, prin transpunere,

la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal, sub nr. x/3/CA/2009.

Prin sentința civilă nr.

1550 din 22 aprilie 2009, Tribunalul București, secția a IX-a de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția de necompetență materială și a

declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. Tulcea, în

contradictoriu cu pârâții Guvernul României, prin B., C., în favoarea Curții de

Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

În fond, după

declinare, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 1021 din 22 aprilie 2010, a admis recursul

formulat de reclamantă și a dispus casarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare Secției civile a Tribunalului București, întrucât obiectul cererii

îl constituie o acțiune în pretenții, iar nu contestarea unui act

administrativ, în sensul Legii nr. 554/2004.

Prin sentința civilă nr.

722 din 28 martie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a admis

acțiunea reclamantei A. - Tulcea și s-a dispus obligarea pârâților Guvernul

României, prin B., D., reprezentat de E. București și F., prin G. la plata

către reclamantă a sumei de 700.000 lei cu titlu de daune materiale și la 5.000

lei cheltuieli de judecată.

În pronunțarea acestei

soluții, s-a reținut că, prin măsurile adoptate de Guvernul României

pentru combaterea gripei aviare, pârâta a suferit unele prejudicii, recunoscute

generic de Guvernul României prin O.U.G. nr. 140/2005.

S-au respins

excepțiile invocate de pârâții D. și B. privind lipsa calității procesuale

pasive, motivat de procedurile O.U.G. nr. 140/2005.

Prin încheierea de

îndreptare a erorii materiale a acestei sentințe, pronunțate la data

de 7 ianuarie 2014, care face parte integrantă din aceasta, s-a dispus

admiterea acțiunii reclamantei, în contradictoriu cu pârâții Guvernul

României, reprezentat prin B., D. și H. și obligarea acestora, în solidar,

la plata către reclamantă a sumei de 700.000 lei cu titlu de daune materiale și

la 5.000 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr.

722 din 28 martie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, au

declarat apel pârâții.

În apelul pârâtului F.,

s-a arătat că acesta nu are calitate procesuală pasivă pentru că nu are

atribuții în aplicarea O.U.G. nr. 140/2005 și că nu este incidentă răspunderea

delictuală, întrucât nu există fapta ilicită.

Pârâtul B. a reiterat,

în apelul său, excepția lipsei calității procesuale pasive, prin înființarea I.,

și a susținut că nu există răspundere delictuală, în absența unei

fapte ilicite.

Pârâtul D. a reiterat

excepția lipsei calității sale procesuale pasive, faptul că nu există temei al

despăgubirii reclamantei, prin raportare la art. 9

1

din O.U.G. nr. 11/2006,

și că, în mod greșit, a fost obligată la cheltuieli de judecată, neavând o

culpă procesuală.

Prin Decizia nr. 125/A

din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pronunțată

în complet de divergență, s-au respins apelurile, ca nefondate.

Prin Decizia nr. 284

din 23 octombrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a

admis recursurile declarate de pârâții B. și D., reprezentat de E. București,

împotriva Deciziei nr. 125/A din 24 martie 2014 a Curții de Apel București, secția

a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la

aceeași instanță, reținând că au fost încălcate dispozițiile art. 257

alin. (5) C. proc. civ. și art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004.

În rejudecare, prin Decizia

civilă nr. 322/A din

18 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția IV-a civilă,

în majoritate, a

respins apelurile declarate de Guvernul României, prin B. și F., prin G.,

împotriva sentinței civile nr. 722 din 28 martie 2012, pronunțată de Tribunalul

București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2010, în contradictoriu cu

intimata reclamantă A. - Tulcea și intimatul pârât I.

A admis apelul D.

împotriva aceleiași sentințe și a schimbat, în parte, sentința, în sensul că a

înlăturat mențiunea din dispozitiv privind obligarea D. la plata cheltuielilor

de judecată.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței.

Curtea, în

majoritate, a constatat că apelurile sunt nefondate, pentru următoarele

considerente:

Prin O.U.G. nr. 140/2005,

au fost instituite unele restricții și interdicții de vânare a unor specii de

păsări și mamifere sălbatice, motivat de imperativul combaterii gripei aviare.

Prin același act

normativ, s-au stabilit, în art. 5, 6, măsuri de despăgubire a celor afectați,

despăgubiri asigurate printr-un fond la dispoziția Guvernului și aprobate prin

hotărâre a Guvernului.

Acest act normativ a

fost abrogat prin O.U.G. nr. 11/2006 care a menținut, totuși, majoritatea

prevederilor actului abrogat și a adăugat altele noi, printre acestea și pe

aceea că despăgubirile acordate din fondul de intervenție se solicită,

fundamentat, de fiecare minister implicat.

În acest context,

reclamanta a solicitat B. să întreprindă demersuri pentru constatarea pagubei

cauzate de interzicerea totală a vânătorii în județul Tulcea, solicitarea

nefiind soluționată decât prin emiterea unor criterii generale, contestate de

reclamantă.

În cauză, s-a dispus

efectuarea unei expertize tehnice care să evalueze, pe baza înscrisurilor

depuse la dosar, paguba produsă prin măsura de interzicere a vânătorii în

sezonul mai 2005 - iunie 2006.

Expertul a

concluzionat că paguba produsă prin aplicarea actului normativ de interdicție este

în cuantum de 700.000 lei.

În baza O.U.G. nr. 140/2005

și O.U.G. nr. 11/2006, pârâții B., inițial și, ulterior, I., după înființarea

acestuia, aveau obligația întocmirii unor note de fundamentare prin care să

evalueze prejudiciile aduse reclamantei prin aplicarea normelor legale de

interdicție a vânătorii în sezonul 2005 - 2006 și să întocmească un proiect

de hotărâre de guvern pe care să-l propună aprobării guvernului. Pârâții nu

și-au îndeplinit aceste obligații, motiv pentru care criticile lor, atât din

perspectiva calității procesuale pasive, cât și pe fondul cauzei, au fost respinse.

În legătură cu

pârâtul D., s-a constatat că acesta, în calitate de responsabil unic al

gestionării bugetului public, și, implicit, și al Fondului de intervenție, are

calitate procesuală pasivă în cauză.

Apelul acestui pârât a

fost admis însă, în privința obligării sale greșite la cheltuieli de judecată.

Actele normative de interdicție au prevăzut implicarea D., respectiv operarea

Fondului de intervenție, doar în urma întocmirii de către ministerele implicate

a unor note de fundamentare.

În speță, astfel de

note de fundamentare nu au existat, așa încât nu se poate reține o culpă a D.

în neacordarea de despăgubiri către reclamantă până la această dată.

A fost menținută

obligarea tuturor pârâților la plata de despăgubiri, în considerarea faptului

că fiecare dintre aceștia este responsabil, prin lege, în procesul de

evaluare/acordare de daune, în ipotezele reglementate prin O.U.G. nr. 140/2005

și O.U.G. nr. 11/2006.

Au fost respinse

criticile privind impedimentul alocării de anumite sume doar de către anumiți

ordonatori de credite, în considerarea faptului că plata despăgubirilor

stabilite prin prezenta hotărâre este suportată doar din acel fond de

intervenție aflat la dispoziția Guvernului României.

Judecătorul opiniei

separate a considerat că se impune admiterea apelurilor, schimbarea în parte a

sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, în

contradictoriu cu toți pârâții, ca neîntemeiată și păstrării

celorlalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei

decizii, au declarat recurs

pârâții B. și D., reprezentat de E. București.

Recurentul-pârât

B., a

solicitat admiterea

recursului, modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea excepției lipsei

calității procesuale pasive a acestui minister, cu consecința scoaterii sale din

cauză și, pe fond, respingerea acțiunii ca nefondată, pentru următoarele

motive:

Calitatea procesuală

pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel

despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecații,

reclamantul fiind cel obligat a face dovada acestei calități, prin indicarea

obiectului cererii și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază

pretenția sa. Or, astfel cum a fost formulată cererea de chemare în judecată și

urmare modificărilor legislative, reclamanta nu a făcut dovada existenței

identității dintre minister și cel care ar putea fi obligat în raportul juridic

dedus judecății.

Pentru o apreciere

judicioasă a cauzei, este de reținut faptul că justificarea chemării în

judecată a B. a fost dată de faptul că, până la data intrării în vigoare a O.U.G.

nr. 11/2009, acesta era autoritatea publică centrală care administra

managementul silvic și cinegetic.

Însă, odată cu

publicarea O.U.G. nr. 115/2009 și HG. nr. 1635/2009 privind organizarea și

funcționarea I., activitățile privind pădurile și activitățile structurilor

specializate în acest domeniu au fost preluate de I., astfel cum reiese din

dispozițiile art. 1 alin. (2) și art. 3 din hotărâre.

Prin urmare, se

impune constatarea transmisiunii calității procesuale pasive către I. în

prezenta cauză și constatarea lipsei calității procesuale pasive a B., în

temeiul dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2) și (3)

și art. 5 din H.G. nr. 1635/2009, inclusiv anexa la această hotărâre.

Recurentul a apreciat

că soluția instanței de apel este nelegală și pentru că, deși s-a dispus introducerea

în cauză a I., a fost menținut în cauză fără temei legal.

Mai mult, ministerul

nu avea atribuții de primire a documentației, de verificare, de aprobare a

acesteia ori de plată a deconturilor beneficiarilor, iar sumele pentru

despăgubiri „se asigură din fondul de intervenție la dispoziția Guvernului”.

Pe fondul cauzei, s-a

învederat că, prin aplicarea prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 140/2005,

activitatea de vânătoare a fost interzisă, în scopul diminuării riscului

contactului direct al omului cu sursele de infecție a influenței aviare, ceea

ce a produs pagube gestionarilor de fonduri de vânătoare.

Conform prevederilor art.

5 din O.U.G. nr. 140/2005, sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri se

asigură din fondul de intervenție la dispoziția Guvernului și se aprobă prin

hotărâre a Guvernului, prevederi ce au fost preluate și în dispozițiile art.

10 din O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică pentru monitorizarea,

combaterea și eradicarea gripei aviare pe teritoriul României, care au abrogat

prevederile O.U.G. nr. 140/2005.

Reclamanta a

solicitat instanței obligarea sa la plata de despăgubiri, ca urmare a intrării

în vigoare a O.U.G. nr. 140/2005, prin care s-a interzis activitatea de

vânătoare, în scopul diminuării riscului contactului direct al omului cu

sursele de infecție a influenței aviare.

Pentru acordarea

despăgubirilor aferente reprezentând contravaloarea prejudiciului pretins de

asociație, ca urmare a aplicării prevederilor ordonanței, nu există cadru

legal, întrucât hotărârea de guvern privind sumele necesare pentru acordarea de

despăgubiri din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului nu a fost

adoptată.

Raportat la temeiul

de drept invocat de reclamantă (art. 999 și 1000 C. civ.), recurentul a

susținut că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale,

întrucât nu a fost precizată existența unei răspunderi civile cauzată de fapta

altor persoane.

Teoria și jurisprudența

au statuat că, pentru a exista răspundere civila delictuală, trebuie

îndeplinite condițiile generale ale răspunderii, adică existența unei fapte

ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între fapta ilicită

și prejudiciu și vinovăția autorului.

Fapta ilicită

constituie orice faptă prin care, încălcându-se o normă juridică, sunt cauzate

prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane sau se aduce atingere

intereselor sale legitime.

Prejudiciul

constituie o condiție esențială a răspunderii civile delictuale și reprezintă o

consecință negativă suferită de o anumită persoană din cauza faptei ilicite a

unei alte persoane.

Pentru antrenarea

răspunderii civile este necesar ca între fapta ilicită și prejudiciu să existe

un raport de cauzalitate care se determină potrivit sistemului cauzei proxime,

cauzei adecvate, cauzalității necesare și cauzei necesare.

Având în vedere aceste

considerente, se constată că cel puțin două dintre condițiile cumulative

prevăzute nu sunt îndeplinite în cauză, astfel încât să poată fi reținută culpa

recurentului.

Interzicerea

activității de vânătoare, în scopul diminuării riscului contactului direct al

omului cu sursele de infecție a influenței aviare, s-a dispus în temeiul O.U.G.

nr. 140/2005, astfel încât nu poate fi calificată ca fiind o faptă ilicită,

scopul fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare.

În plus, răspunderea

civilă delictuală presupune culpa imputabilă autorului. Nici această condiție

nu se poate reține în sarcina ministerului, având în vedere că s-a urmărit

prevenirea unei situații care ar fi putut produce prejudicii mult mai mari,

raportat la scopul

urmărit

prin elaborarea ordonanței de urgență, respectiv „diminuarea riscului

contactului direct al omului cu sursele de infecție ale influenței

aviare".

Acest act a fost emis

cu respectarea prevederilor legale, fiind astfel exclusă prezumția unei

încălcări a normelor de drept obiectiv și, ca atare, nu este întrunită condiția

existenței unei fapte ilicite sau a culpei ministerului în speță.

În cauză, nu sunt

îndeplinite nici condițiile existenței raportului de cauzalitate dintre faptă

și prejudiciu și a vinovăției.

În ceea ce privește

cuantumul cheltuielilor de judecată, recurentul a învederat că acesta este

vădit exagerat, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, solicitând

fie aplicarea art. 274 alin. 3 C. proc. civ., fie respingerea acestora.

Recurentul-pârât D.,

reprezentat de E. București, a solicitat admiterea recursului, modificarea în

parte a deciziei civile recurate, cu consecința admiterii în totalitate a

apelurilor și schimbării sentinței de fond, în sensul respingerii acțiunii

ca neîntemeiată.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, a fost criticată soluția pronunțată, pentru următoarele

considerente:

Hotărârea instanței

de apel este, în parte, netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită

a legii, fiind incident art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens, s-a

arătat că, în mod greșit, instanța a menținut obligația de plată a

despăgubirilor în sarcina D., alături de ceilalți pârâți din cauză.

Astfel, s-a apreciat,

în ciclul procesual anterior, că răspunderea instituită de normele speciale ale

O.U.G. nr. 140/2005 constituie un caz particular de răspundere civilă delictuală,

al cărei temei general se regăsește în prevederile art. 998, 999 C. civ.

Însă, pentru a fi

admisibilă o cerere fundamentată pe dispozițiile art. 998-999 C. civ., trebuie îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, respectiv: fapta

să aibă un caracter ilicit, existența prejudiciului, vinovăția autorului și

legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.

Or, în cauză, nu se

poate constata existența unei fapte ilicite din partea pârâtelor și nu se

poate reține existența unei legături de cauzalitate între adoptarea O.U.G. nr. 140/2005

și prejudiciul suferit de către reclamantă.

Astfel, emiterea și

promulgarea unui act juridic nu poate constitui o faptă ilicită, scopul urmărit

prin promulgarea O.U.G.. nr. 140/2005 fiind acela de a diminua riscul

răspândirii gripei aviare.

Veritabilă legătură

de cauzalitate este aceea între epidemia de gripă aviară și prejudiciu. Fiind o

împrejurare de fapt, imprevizibilă și de neînlăturat, cu caracter de calamitate

naturală, gripa aviară îndeplinește toate condițiile pentru o situație de forță

majoră, caz în care nu se poate reține culpa guvernului sau a unei instituții

de stat pentru măsurile luate în vederea combaterii acesteia.

De altfel, prin măsurile

luate în baza O.U.G. nr. 140/2005, reclamantei i s-au creat în primul rând

beneficii, fiind evident că o eventuală continuare a activității acesteia, în

respectiva perioadă, ar fi putut duce la prejudicii incomparabil mai mari, atât

materiale, cât și de imagine, acestea din urmă cu consecințe pecuniare.

Așadar, O.U.G. nr. 140/2005

și O.U.G. nr. 11/2006 reprezintă acte normative adoptate pentru un caz de forța

majoră, destinate să înlăture riscurile de răspândire a gripei aviare.

În acord cu opinia

separată, s-a susținut că aceste texte sunt generale, întrucât nu definesc

nici noțiunea de prejudiciu, nici categoriile de persoane care vor beneficia de

despăgubiri, necircumstanțiind în niciun fel de natură a da naștere în

beneficiul vreunei persoane a unui drept efectiv la despăgubiri. Au fost

reiterate în acest sens argumentele opiniei separate.

Un alt argument în

favoarea respingerii acțiunii ca neîntemeiată îl constituie faptul că nici unul

dintre cele două acte normative incidente în cauză (O.U.G. nr. 140/2005 și O.U.G.

nr. 11/2006) nu prevede acordarea de despăgubiri pentru eventuale prejudicii

aduse prin interzicerea vânării speciilor de pasări sălbatice.

Din lectura dispozițiilor

ordonanței de urgență, în special a art. 91 din O.U.G. nr. 11/2006 („Toate

păsările existente în afara gospodăriei se consideră că nu au stăpân, se

confiscă și se euthanasiază, fără a se acorda despăgubiri.”), rezultă faptul că

nu se prevede acordarea de despăgubiri pentru eventuale prejudicii aduse prin

aplicarea actului normativ invocat, motiv pentru care, nici din acest punct de

vedere, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Mai mult, fondul din

care se asigură despăgubirile, ca urmare a aplicării măsurilor pentru

prevenirea și combaterea gripei aviare se află la dispoziția Guvernului,

situație în care D. nu are atribuții în acordarea de despăgubiri, potrivit

prevederilor O.U.G. nr. 140/2005. Totodată, D. nu are atribuții nici în

elaborarea hotărârilor de Guvern pentru aprobarea unor astfel de despăgubiri.

Prin urmare, rezultă

faptul că D. nu poate fi obligat la despăgubiri, întrucât nu are competențe

legale, nici referitor la plata despăgubirilor prevăzute în O.U.G. nr. 140/2005,

nici cu privire la elaborarea hotărârilor de guvern pentru aprobarea unor

astfel de despăgubiri.

Intimata reclamantă A.

Tulcea a formulat întâmpinare, obligatorie în condițiile art. 308 C. proc.

civ., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele

expuse în apărare și în apel.

Recursurile sunt

fondate, pentru următoarele argumente:

Sub un prim aspect,

trebuie constatat că acțiunea formulată în cauză și recursurile

declarate aduc în dezbatere problematica posibilității antrenării

răspunderii civile delictuale a guvernului, prin ministerele de resort, în

ipoteza neadoptării unei legislații specifice, despre care un particular,

în speță, reclamanta intimată A. Tulcea, pretinde că ar fi trebuit

adoptată într-un anumit domeniu - cel al vânătorii, pentru despăgubirea sa, în

contextul interzicerii vânătorii din cauza suspiciunii influenței (gripei)

aviare.

Acestea fiind

coordonatele obiective ale cauzei, fixate prin efectul general al introducerii

cererii de chemare în judecată, va fi supus cenzurii de legalitate, intrinsecă

recursului, modul în care instanțele de fond au interpretat și

aplicat, în cauza particulară dedusă judecății, dispozițiile legale

relevante în această materie, urmând a se verifica dacă guvernul, prin

ministerele de resort, poate răspunde, din unghiul răspunderii civile

delictuale reglementate de art. 998-999 C. civ., pentru fapta care i se impută.

Sub un al doilea

aspect, trebuie subliniat faptul că, în acord cu considerentele opiniei

separate formulate de judecătorul apelului, problematica calității

procesuale pasive a pârâților chemați în judecată reprezintă, în

prezentul litigiu, o chestiune de fond, strict legată de săvârșirea faptei

prejudiciabile imputate și pretinsa vinovăție cu care aceasta a fost

săvârșită, și va fi tratată în această modalitate, fără a fi necesar

să primească o dezlegare din perspectiva art. 137 alin. (1) C. proc. civ.

În drept,

dispozițiile legale reclamate ca fiind încălcate sunt:

Art. 3 alin. (1)

și (2) din O.U.G. nr. 140/2005 privind măsurile ce se aplică ca urmare a

suspiciunii influenței aviare prevede că:

(1) În scopul

diminuării riscului contactului direct al omului cu sursele de infecție

ale influenței aviare, se interzice: a) vânarea exemplarelor din speciile prevăzute

de Legea fondului cinegetic și a protecției vânatului nr. 103/1996,

republicată, pe teritoriul Rezervației Biosferei "Delta Dunării",

precum și pe raza administrativ-teritorială a județului Tulcea, până în

momentul stingerii bolii;

b) vânarea

exemplarelor din speciile de păsări prevăzute în Legea nr. 103/1996, republicată,

pe întregul teritoriu al țării, până în momentul stingerii bolii.

(2) în condițiile

apariției suspiciunii influenței aviare pe raza administrativ-teritorială a

unui județ, președintele Comandamentului antiepizootic central

interzice vânătoarea exemplarelor din speciile de mamifere prevăzute de Legea nr.

103/1996, republicată, prin decizie, pe teritoriul județului respectiv.

Conform prevederilor art.

5 din O.U.G. nr. 140/2005, sumele necesare asigurării derulării acțiunilor

de prevenire și combatere a bolii, precum și cele necesare pentru

acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenție la dispoziția

Guvernului și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit

dispozițiilor art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006 privind măsurile ce se aplică

pentru monitorizarea, combaterea și eradicarea gripei aviare pe teritoriul

României, care au abrogat prevederile O.U.G. nr. 140/2005, sumele necesare

asigurării derulării

acțiunilor de monitorizare, prevenire și combatere a bolii, precum și cele

pentru

acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenție la dispoziția

Guvernului,

la

solicitarea fundamentată a fiecărui minister implicat,

și se aprobă prin

hotărâre a Guvernului.

Pentru

controlul influenței aviare în România, legislația de bază este reprezentată de

Ordinul președintelui J. nr. 54/2007, cu modificările și completările

ulterioare, ce transpune în legislația românească Directiva Consiliului nr. 2005/94/CE

privind măsurile comunitare pentru controlul influenței aviare. Pe lângă

acesta, cadrul legal de aplicare al măsurilor de control este completat de

legislația relevantă în domeniu.

Conform

planului de contingent al României pentru influența aviară (gripa aviară),

uciderea păsărilor infectate, precum și a păsărilor și a animalelor ce pot reprezenta

sursă de infecție și plata compensațiilor sunt cuprinse în H.G. nr. 1214/2009

privind metodologia pentru stabilirea și plata despăgubirilor ce se cuvin

proprietarilor de animale tăiate, ucise sau altfel afectate în vederea

lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile ale animalelor.

Potrivit art.

4 din H.G. nr. 1214/2009: (1) beneficiază de despăgubiri, potrivit legii,

persoanele juridice și persoanele fizice proprietare de animale, în cazul în care

animalele sunt deținute cu respectarea normelor sanitar-veterinare în vigoare,

cu referire la declararea și înregistrarea obligatorie în registrul agricol și

în sistemul național de identificare și înregistrare a animalelor, în conformitate

cu reglementările legale în vigoare, dacă au suferit pagube la suspicionarea

sau confirmarea bolii prin aplicarea măsurilor de control specifice ce se întreprind

pentru lichidarea rapidă a focarelor de boli transmisibile prevăzute în lista

cuprinsă în anexa nr. 1.

(2)Beneficiază

de despăgubiri persoanele juridice și persoanele fizice proprietare de animale,

dacă animalele suspicionate de boală au fost predate către unitățile de

abatorizare, autorizate sanitar-veterinar, direct de către proprietarii

acestora ori prin intermediari, persoane fizice sau juridice, în cadrul

programelor naționale de eradicare a epizootiilor, de la data aprobării

acestor programe, în vederea sacrificării în scop de diagnostic.

(3) Beneficiază

de despăgubiri proprietarii de animale din exploatațiile în care se aplică

măsurile de control al bolilor, inclusiv din exploatațiile aflate în zona

de protecție a focarului, precum și alte persoane fizice și juridice care

au suferit pagube colaterale prin aplicarea măsurilor de eradicare și combatere

a bolilor.

(4) Despăgubirile

prevăzute la alin. (1)-(3) nu vor fi acordate persoanelor fizice sau juridice sancționate

contravențional în baza art. 9.

(5) Despăgubirile

se acordă în baza evaluărilor făcute de comisia de evaluare prevăzută la art. 7

alin. (1) și a documentației prevăzute la art. 11.

(6) În cazul

lichidării rapide a focarelor de boli transmisibile, despăgubirile se acordă

indiferent dacă animalele sunt asigurate sau nu.

Potrivit

dispozițiilor art. 998 - 999 C. civ.: Orice faptă a omului care cauzează altuia

un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara.

Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și

de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa.

Procedând

în continuare la analiza deciziei recurate din perspectiva interpretării

și aplicării dispozițiilor legale relevante, instanța de recurs

reține următoarele:

În

exercitarea atribuțiilor sale, Guvernul, ca autoritate publică a puterii

executive, care asigură realizarea politicii interne și externe a țării și

exercită conducerea generală a administrației publice, adoptă hotărâri și

ordonanțe, conform art. 108 din Constituția României. Hotărârile se emit

pentru organizarea executării legilor. Ordonanțele se emit în temeiul unei legi

speciale de abilitare

,

în

limitele și în condițiile prevăzute de aceasta

,

sau, în cazuri excepționale,

a căror reglementare

nu poate fi amânată, se pot adopta, ordonanțe de urgență, potrivit art. 114 alin.

4 din Constituție, cu obligația de a se justifica urgența în cadrul

acestora.

Ministerele

sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează

politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Ministerele se

organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului, potrivit

prevederilor Constituției și Legii nr. 90/2001.

În

literatura juridică de specialitate, răspunderea juridică este considerată ca

fiind acea categorie generală a dreptului ce constă în suportarea de către

persoana care a săvârșit o faptă ilicită a unei sancțiuni juridice. Răspunderea

juridică constituie cadrul juridic de realizare și întruchipare a sancțiunii

juridice

.

Elementul comun al formelor

răspunderii juridice este incompatibilitatea dintre conduita subiectului de

drept și dispoziția normei juridice.

Principiul

legalității răspunderii juridice presupune că, la baza acțiunii de tragere la

răspundere juridică, trebuie să stea legea ca unic temei. Principiul angajării

răspunderii juridice doar în temeiul legii este valabil pentru toate formele răspunderii

juridice. În acest sens, dispune și Constituția României la art. 23 alin. (1)

2

:

„nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în

temeiul legii.”

Pentru antrenarea

răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie este necesară îndeplinirea

cumulativă a mai multor condiții: existența unei fapte ilicite,

existența unui prejudiciu material sau moral, legătura de cauzalitate

între fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei.

În cauză, din

perspectiva intimatei reclamante, fapta ilicită a recurentelor pârâte chemate

în judecată constă, pe de o parte, în faptul interzicerii vânătorii și, pe

de altă parte, în împrejurarea că hotărârea de guvern privind sumele necesare

pentru acordarea de despăgubiri din fondul de intervenție la dispoziția guvernului

nu a fost adoptată, întrucât ministerele de resort nu au întocmit

notele de

fundamentare prin care să evalueze prejudiciile aduse reclamantei, prin

aplicarea normelor legale de interdicție a vânătorii, în sezonul 2005 - 2006, și

nu au întocmit un proiect de hotărâre de guvern pe care să-l propună aprobării

guvernului, pentru acordarea acestor despăgubiri,

din fondul de

intervenție menționat.

Caracterul ilicit al

faptei se apreciază în raport cu ordinea de drept și cu raportul juridic

concret. Modalitățile de săvârșire a conduitei ilicite sunt: acțiunea și

inacțiunea (omisiunea).

Inacțiunea

constă în abținerea de la acțiune a persoanei care este obligată să săvârșească

anumite fapte pozitive, adică să acționeze în felul stabilit de lege. Ea

reprezintă atitudinea de pasivitate a persoanei față de norma juridică care îi

impune o anumită activitate. Inacțiunea are un caracter conștient și voluntar,

fiind o conduită dirijată pentru atingerea anumitor scopuri. Ca modalitate a

conduitei ilicite, omisiunea nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o

acțiune prin omisiune, ce constă în nesăvârșirea unui act concret ce constituie

obligația subiectului.

Sub

aspectul interzicerii vânătorii (prima faptă imputată), este corectă

susținerea recurenților, conform căreia activitatea de vânătoare a

fost interzisă în scopul diminuării riscului contactului direct al omului cu

sursele de infecție ale gripei aviare, în temeiul O.U.G. nr. 140/2005,

astfel încât aceasta nu poate fi calificată ca o faptă ilicită. În același

sens, temeiurile care au condus la emiterea acestui act normative sunt de

interes general, iar emiterea acestui act normativ nu poate constitui o faptă

ilicită.

În plus,

din analiza legislației expuse în această materie, rezultă că obligația

guvernului, prin organismele de resort, era aceea de a combate influența

aviară și de a asigura sănătatea publică, în contextul existenței

focarelor de gripă aviară, iar beneficiarii despăgubirilor erau, conform H.G. nr.

1214/2009, cu modificările ulterioare, proprietarii de animale tăiate, ucise

sau altfel afectate, în vederea lichidării rapide a focarelor de boli

transmisibile ale animalelor.

Astfel, din

perspectiva destinatarilor legii, actul normativ menționat specifică în

mod expres, în articolele 4-8, cine sunt beneficiarii plăților

compensatorii, modul în care se compensează valoarea animalelor sacrificate din

cauza influenței aviare, sursele alocării fondurilor pentru combaterea

bolilor la animale și descrie baza de calcul a acestei evaluări. Anexa 1 a H.G.

nr. 1214/2009 cu modificările ulterioare prezintă lista bolilor pentru a căror

eradicare se acorda plăți compensatorii.

Compensarea

se acorda proprietarului, la prețul pieței, pentru păsările suspecte

de boală, ucise în scop de diagnostic și pentru combaterea bolii, cât și pentru

produsele de origine animală și materialele care au fost confiscate și distruse

prin incinerare sau îngropare, în conformitate cu prevederile Ordinului nr. 54/2007

pentru aprobarea Normei Sanitare Veterinare privitoare la măsurile de control împotriva

influenței aviare, cu modificările și completările ulterioare, ce constituie

transpunerea Directivei Consiliului

nr.

2005/94/EC în legislația românească.

În consecință, din

examinarea ansamblului dispozițiilor legale relevante în această materie,

nu rezultă că asociațiile de vânătoare sunt destinatarii sau beneficiarii

unui astfel de drept la despăgubiri.

Mai mult, în opinia

instanței de recurs, neadoptarea unei legislații într-o anumită

materie în care guvernul ar putea avea obligația adoptării acesteia nu

poate fi apreciată pe tărâmul răspunderii civile delictuale pentru fapta

proprie, invocată de intimata reclamantă, ci pe terenul obligațiilor

pozitive pe care un stat le are pentru respectarea drepturilor fundamentale ale

omului, protejate de tratatele internaționale la care România este parte,

sau a celor reglementate pe terenul legislației comunitare.

Pentru a putea invoca

însă o astfel de nerespectare a obligațiilor pozitive ce ar incumba

statelor, este necesar ca cel care pretinde despăgubiri pentru că a suportat un

prejudiciu să fie victima directă a nerespectării unor astfel de

obligații, deci să aibă un drept recunoscut fie în virtutea legii, fie

prin alte mijloace prevăzute de lege, care, fiind încălcat, să dea naștere

la despăgubiri.

Or, în contextul

procesual analizat, intimata reclamantă nu demonstrează că este beneficiara

unor despăgubiri având ca izvor legea și al căror cuantum sau întindere nu

au putut fi stabilite, întrucât nu s-ar fi adoptat o legislație specifică

(fapta omisivă imputată).

Astfel,

cele două ordonanțe de urgență, invocate ca temei juridic în cauză,

nu au stabilit în sarcina entităților pârâte obligația de adoptare a

unor măsuri legislative în beneficiul categoriilor de persoane în care se încadrează

intimata reclamantă și nici obligația de despăgubire a acestora

pentru prejudiciul de natura celui invocat de aceasta, pentru a se determina că

a existat o obligație concretă a recurentelor pârâte pe care acestea nu

și-au respectat-o.

În absența unei

obligații legale determinate, atât din perspectiva titularului dreptului de

despăgubire, corespunzător acestei obligații, cât și din perspectiva conținutului

acesteia, nu se poate decela existența unei obligații concrete, a cărei

neexecutare să poată fi calificată ca o faptă ilicită omisivă ce ar fi decurs

ex lege.

În consecință, neefectuarea

de către recurenții pârâți a anumitor demersuri legislative, pretinse

de intimata reclamantă, în vederea despăgubirii sale pentru prejudiciul invocat

în prezenta cauză, nu poate fi considerată o faptă ilicită, pentru că nu a

existat stabilită în sarcina acestora o asemenea obligație, determinată sub

dublu aspect - al categoriilor de persoane în care să fi fost inclusă intimata

reclamantă și al categoriilor de prejudicii de tipul celor alegate și care

să se fi impus a fi reparate.

În acest context, se

va reține, contrar susținerilor recurentei-reclamante și argumentelor enunțate

de instanțele de fond, că, în speță, nu sunt îndeplinite cerințele art. 998-999

C. civ. pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, criticile formulate de

recurenții-pârâți fiind fondate sub acest aspect.

Astfel, pentru angajarea acestui tip de

răspundere, nu este suficientă existența unei fapte prejudiciabile, ci aceasta

trebuie să aibă un caracter ilicit, pentru că, în caz contrar, răspunderea

civilă delictuală nu poate exista.

Or, potrivit art. 1

din H.G. nr. 1415/2004, măsurile dispuse de autoritățile statului pentru

lichidarea focarelor de gripă aviară au fost luate pentru protejarea unui

interes public, respectiv apărarea sănătății animalelor, siguranța alimentelor,

protecția mediului, etc., în contextul unei obligații impuse de legislația

comunitară în acest domeniu, fac parte din politica guvernamentală a unui stat

și intră în marja de apreciere a acestuia.

În consecință, săvârșirea

faptei pretins prejudiciabile, din perspectiva intimatei reclamante, în îndeplinirea

unor obligații legale și pentru protejarea unui interes general, public,

constituie o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei, fiind o cauză

exoneratoare de răspundere, cu excepția abuzului de drept, ce nu este dovedit

în cauză. Prin urmare, în ipoteza dedusă judecății, este exclusă

antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților.

Pentru considerentele

expuse, apreciind că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală

din perspectiva interpretării și aplicării dispozițiilor legale

incidente în cauza dedusă judecății, fiind operant motivul de recurs

reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312

alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâții B. și D.,

reprezentat de E. București, împotriva Deciziei nr. 322/A din 18 iunie 2015 a

Curții de Apel București, secția IV-a civilă; va modifica decizia recurată, în

sensul că: va admite apelurile intimaților B. și I., prin G. împotriva

sentinței civile nr. 722 din 28 martie 2012 a Tribunalului București, secția a

III-a civilă; va schimba în parte sentința apelată, cu consecința respingerii

cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. Tulcea; păstrând

celelalte dispoziții ale sentinței privitoare la respingerea excepției lipsei

calității procesuale pasive invocate de B. și D.; soluția respingerii

cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu toți pârâții

chemați în judecată impunându-se în raport de dispozițiile art. 47

și 48 C. proc. civ., întrucât efectele admiterii recursului exercitat de

către recurenții pârâți B. și D., reprezentat de E. București, se

extind și asupra pârâtului H., care se afla împreună cu ceilalți

pârâți în raport de solidaritate pasivă, fiind obligat, în solidar cu

aceștia, la plata sumei de 700.000 lei daune materiale și 5000 lei

cheltuieli de judecată, conform sentinței civile nr. 722 din 28 martie 2013,

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, și

încheierii de îndreptare eroare materială a acestei sentințe,

pronunțată la data de 7 ianuarie 2014, ce face parte integrantă din

aceasta.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de pârâții B. și D., reprezentat de E. București, împotriva Deciziei

nr. 322/A din 18 iunie 2015 a Curții de Apel București, secția IV-a civilă.

Modifică decizia

recurată, în sensul că:

Admite apelurile

intimaților B. și I., prin G. împotriva sentinței civile nr. 722 din 28 martie

2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată

formulată de reclamanta A. Tulcea.

Păstrează celelalte

dispoziții ale sentinței privitoare la respingerea excepției lipsei calității

procesuale pasive invocate de B. și D.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 25 noiembrie 2015.