ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 533/2014

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 533/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de față;

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 19

aprilie 2006, sub nr. 14337/3/2006, reclamanta A.J.V.P.S. Bacău a chemat în

judecată pe pârâții Guvernul României prin reprezentanții săi legau M.A.P.D.R.

Șl M.F.P., pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 1.369.580 lei

reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat până la data de 31 ianuarie

2006, ca urmare a intrării în vigoare și aplicării dispozițiilor O.U.G. nr.

140, publicată în M. Of. nr. 909 din 11 octombrie 2005, partea I, cu cheltuieli

de judecată.

Reclamanta a precizat că își rezervă dreptul la majorarea

pretențiilor în raport cu poziția Guvernului, reprezentat de cele două pârâte,

care au contrasemnat actul normativ, prin care Ie-a fost interzisă vânătoarea,

pentru a preveni răspândirea gripei aviare pe teritoriul județului, unde se

află fondurile sale de vânătoare.

Prin sentința civilă nr. 1374 din 27 octombrie 2006,

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamantei, ca

neîntemeiată, reținând că O.U.G. nr. 140/2005 nu poate constitui temei pentru

angajarea răspunderii delictuale a celor doi pârâți, întrucât emiterea și

promulgarea unui act normativ nu poate reprezenta o faptă ilicită, scopul

urmărit fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare.

Astfel, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite

condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 - 999 C. civ. și

nu se poate face nici aplicarea art. 1000 C. civ., întrucât nu s-a precizat

existența unei răspunderi civile cauzate de fapta altei persoane.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta,

susținând că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin O.U.G. nr. 140

din 11 octombrie 2005, prejudiciul nefiind reparat până în prezent.

Apelanta a precizat că s-a reținut, eronat, că ar fi

susținut că emiterea O.U.G. nr. 140/2005 ar fi fost o faptă ilicită, în

realitate, arătând că în temeiul art. 5 din ordonanță, s-a născut obligația

reparării prejudiciului, potrivit art. 986 C. civ., obligație asumată de

pârâți, care a rămas până în prezent neonorată.

Prin Decizia civilă nr. 466 din 9 iunie 2008, Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat, în

tot, sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei

de 899.885,33 lei cu titlu de despăgubiri și la 19.229,5 lei cheltuielile de

judecată (fond și apel) către reclamantă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut

că, prin efectul O.U.G. nr. 140/2005 au fost instituite o serie de măsuri

privind protecția împotriva gripei aviare, această măsură vizând și activitatea

pârâtei, prin restrângerea sau interzicerea unor activități economice

specifice, pe care le derula în mod obișnuit, aducătoare de profituri.

Previzionând că, prin măsurile restrictrive impuse, vor fi

create prejudicii unor persoane fizice sau juridice, legiuitorul a prevăzut, în

art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, dreptul acestora la despăgubire, acceptând

implicit și corelativ, obligația Statului Român de a suporta contravaloarea

acestora.

S-a avut în vedere că, din corespondența purtată între

părți, a rezultat nu numai că pârâții nu sunt împotriva acordării de despăgubiri,

ci chiar mai mult, au procedat la demersuri concrete privind stabilirea

cadrului organizatoric și a metodologiei de evaluare a prejudiciilor și,

implicit, a despăgubirilor. în speță, prejudiciul a fost stabilit și evaluat

prin expertiza efectuată în apel.

Recursurile declarate de M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului

București și M.A.P.D.R. au fost admise prin Decizia nr. 249 din 21 ianuarie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, care, constatând neconcordanța dintre minută și dispozitivul

hotărârii recurate, a constatat nulitatea acesteia.

S-a reținut că instanța de apel a soluționat acțiunea cu

încălcarea principiului disponibilității și depășirea cadrului procesual, pe

alt temei de drept, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 149/2005, care era abrogată

prin O.U.G. nr. 11/2006.

Pe de altă parte, deși, în primul ciclu procesual, M.A.P.D.R.

a stat în proces în calitate de reprezentant al Guvernului României, în apel

toate apărările fiind formulate de acesta, în calitate de parte, fără ca

instanța să cenzureze poziția sa procesuală, s-a îngrădit posibilitatea legală

a Guvernului de a participa în mod activ la desfășurarea judecății.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2720/2/2010.

La termenul din 26 aprilie 2010, M.A.P.D.R. a formulat

cerere de introducere în cauză a M.M.P. pentru constatarea transmisiunii

calității procesuale pasive și, ca o consecință directă, constatarea lipsei

calității sale procesuale pasive, în temeiul dispozițiilor art. 7 din O.U.G.

nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2) și (3) din H.G. nr. 1635/2009.

M.M.P. a formulat întâmpinări invocând excepția lipsei

calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 25 din O.U.G.

nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru

siguranța alimentelor și a arătat că plata despăgubirilor nu se asigură din

bugetul fostului M.A.P.D.R. și nici din cel al M.M.P., ci din cel al A.N.S.V.S.A.

Guvernul României a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive, arătând că poate sta în justiție, în calitate de pârât numai

în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată

legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în considerarea

capacității juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile

constituționale (art. 102 și 108) și pe dispozițiile Legii speciale de

organizare și funcționare - Legea nr. 90/2001.

La termenul din 7 februarie 2011, instanța a invocat excepția

necompetenței materiale a tribunalului de soluționare a cauzei în primă

instanță.

Prin Decizia civilă nr. 275/ A din 14 martie 2011, Curtea de

Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei A.J.V.P.S.

Buzău, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare

în primă instanță Curții de Apel București, secția contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a

reținut că temeiul de drept al cererii reclamantei l-au reprezentat atât

dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, cât și

prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, abrogate prin O.U.G. nr. 11/2006,

act normativ ce a menținut, însă, prin art. 10, dispozițiile referitoare la

acordarea de despăgubiri, prevăzând că sumele necesare asigurării derulării

acțiunilor de monitorizare, prevenire și combatere a bolii, precum și cele

necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenție

la dispoziția Guvernului, la solicitarea fundamentată a fiecărui minister

implicat și se aprobă prin H.G.

Curtea de apel a constatat că dreptul la despăgubiri s-a

născut din interzicerea vânătorii în baza O.U.G. nr. 140/2005, măsură având

natura juridică a unui act administrativ, emis în regim de putere publică, de

autoritatea administrativă competentă, în executarea dispozițiilor legale

aplicabile în această materie.

Totodată, având în vedere că și procedura de stabilire și

acordare a despăgubirilor este tot un act administrativ, s-a considerat că

litigiul este de competența instanțelor de contencios administrativ, și nu de

drept comun, fiind aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea

nr. 554/2004.

S-a apreciat că, deși în prezent O.U.G. nr. 140/2005 a fost

abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006, acest aspect nu afectează competența

soluționării acțiunii întrucât noul act normativ recunoaște dreptul la

despăgubirile solicitate de către reclamant.

Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul

legal, pârâtul, prin M.M.P., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând casarea acestuia, respingerea

excepției necompetenței materiale a primei instanțe, și trimiterea cauzei spre

rejudecare instanței de apel.

Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că

hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., având în vedere că în primul ciclu procesual, finalizat prin

pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a Deciziei civile nr. 249 din 22 ianuarie 2001 s-a calificat

acțiunea ca o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999

C. civ., situație în care, în rejudecare nu se mai putea da o altă calificare,

contrară acesteia.

S-a susținut, totodată, că s-a încălcat decizia de casare și

sub aspectul aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 140/2005, greșit reținute de

instanța de trimitere.

Intimatul, M.A.D.R. a formulat întâmpinare, solicitând să se

constate lipsa calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art.

7 din O.U.G. nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2), (3) și (5) din H.G. nr.

1635/2009, în baza cărora a transmis calitatea sa procesuală recurentului.

Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat

la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția a l-a civilă, prin Decizia nr. 1015 din 16

februarie 2012 a admis recursul declarat de pârâtul M.M.P., a casat decizia recurată

și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut

următoarele:

În primul ciclu procesual, finalizat prin pronunțarea de

către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a Deciziei civile nr. 249 din 21 ianuarie 2010, s-a reținut că

este fondată critica formulată de recurenții pârâți M.E.F., prin D.G.F.P. a

Municipiului București și M.A.D.R., întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5

C. proc. civ., constând în încălcarea principiului disponibilității, prin

depășirea cadrului procesual, urmare a admiterii apelului reclamantei pe alt

temei de drept decât cel invocat.

Astfel, s-a reținut că reclamanta a promovat o acțiune de

drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 948 - 999 C. civ., și nu pe art. 5

din O.U.G. nr. 140/2005, care era abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006.

S-a impus ca rejudecarea să aibă loc cu respectarea

limitelor soluționării apelului, conform art. 293 C. proc. civ. și cu

respectarea cadrului procesual stabilit de parte prin cererea de chemare în

judecată, respectiv părțile, cauza și obiectul cererii.

Pe cale de consecință, la rejudecare, Curtea de Apel

București trebuia să respecte îndrumările instanței de recurs, obligatorii în

ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării de

probe, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În condițiile în care cererea de chemare în judecată

formulată de A.J.V.P.S. Buzău a fost calificată de instanța de casare ca fiind

o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., în

rejudecare nu se putea da o altă calificare, contrară acesteia.

Pronunțând decizia recurată și recalificând acțiunea în

sensul că aceasta ar avea un obiect care s-ar circumscrie materiei

contenciosului administrativ, cu consecința înlăturării aplicabilității

dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, instanța

de apel a încălcat decizia de casare, care a stabilit, în mod irevocabil,

incidența art. 998 -999 C. civ.

Totodată, s-a reținut că, în același context al încălcării

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată este nelegală și sub

aspectul aplicabilității dispozițiilor O.U.G. nr. 140/2005, înlăturate de

instanța de casare.

Contrar considerentelor din motivarea deciziei recurate, în

cauză nu prezintă relevanță, față de calificarea acțiunii dată de instanța de

casare, calitatea pârâților, de autorități publice centrale, nefiind de natură

să atragă competența curții de apel în soluționarea litigiului în primă

instanță.

Prin Decizia civilă nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, Curtea

de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate: a respins, ca nefondat,

apelul declarat de apelantul - reclamant A.J.V.P.P. împotriva sentinței civile

nr. 1374 din 27 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a

IV-a civilă, în Dosarul nr. 14337/3/2006, în contradictoriu cu intimații -

pârâți Guvernul României, M.A.D.R., M.F.P. prin D.G.F.P. a municipiului

București și M.M.P.

Cu opinia separată a doamnei judecător D.F., în sensul

admiterii apelului, schimbării sentinței, admiterii acțiunii, obligării

pârâtului, M.M.P., la plata sumei de 899.885,33 lei reprezentând despăgubiri,

către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța

care rejudecă apelul trebuie să se raporteze, în analizarea pretențiilor

reclamantei, la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a statuat prin

decizia de casare din primul ciclu procesual.

Examinând cauza în aceste limite, conform dispozițiilor art.

315 C. proc. civ., instanța de apel a constatat următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ., orice faptă a

omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală

s-a ocazionat a-l repara, iar conform art. 999 C. civ., omul este responsabil

nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și pe acela ceea ce

a cauzat din neglijența sau imprudența sa.

Din aceste prevederi legale concluzionăm că pentru angajarea

răspunderii civile delictuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu, existența

unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și existența

vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul.

Aceste condiții nu sunt întrunite cumulativ, în speță,

neexistând o faptă ilicită săvârșită de pârâți împotriva recurentei -

reclamante, toate măsurile luate cu privire la aceasta fiind o consecință a

aplicării legii, emiterea și promulgarea unui act juridic neputând constitui o

faptă ilicită în sensul art. 998- 999 C. civ.

Actul normativ adoptat și intrat în vigoare se bucură de

prezumția de legalitate, astfel că susținerea apelantei nu poate fi primită.

În lipsa unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție nu putem

vorbi de antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998 - 999

C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta

-reclamantă A.J.V.P.S. Buzău, âducându-i următoarele critici:

Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare

a legii, respectiv a dispozițiilor art. 999 și 998 C. civ., fiind evident

faptul că prin O.U.G. nr. 140/2005, s-a cauzat recurentei - reclamante un

prejudiciu, astfel că este necesară repararea acestei pagube, textul de lege

nefăcând nicio distincție în raport de mijloacele prin care paguba a fost

cauzată.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile

formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele

considerente:

În cauză sunt întrunite condițiile pentru răspunderea

delictuală civilă, conform art. 998 și 999 C. civ.

Astfel, deși impusă printr-un act normativ, respectiv O.U.G.

nr. 140/2005, acțiunea de combatere a situației epidemiologice reprezentată de

gripa aviară, a vizat și interzicerea vânatului, inclusiv în raza fondurilor de

vânătoare gestionate de către recurentă, însă caracterul păgubitor, deci

ilicit, al acestei acțiuni, relativ la gestionarul fondului de vânătoare, a

fost recunoscut chiar de către legiuitor, prin art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005,

care a arătat că sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri gestionarilor

fondurilor de vânătoare se asigură din fondul de intervenție la dispoziția

Guvernului și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Deși este adevărat că O.U.G. nr. 140/2005 a fost abrogată

prin O.U.G. nr. 11/2006, în art. 10 al acestui din urmă act normativ sunt

menținute dispozițiile cu privire la acordarea de despăgubiri rezultate în urma

acțiunilor de monitorizare, prevenire și combatere a gripei aviare.

Deoarece, celelalte condiții ale răspunderii delictuale

civile, respectiv vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre

fapta ilicită și prejudiciu sunt dovedite, se impune acordarea de despăgubiri

recurentei - reclamante pentru prejudiciul suferit.

Însă, cum instanța de recurs nu poate administra probe pe

întinderea prejudiciului, sub acest aspect starea de fapt nefiind pe deplin

stabilită, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare, pentru ca instanța de apel, pe baza probelor deja administrate, dar

și a altor probe pe care le va considera necesare, să stabilească întinderea

prejudiciului și să pronunțe o soluție în acest sens.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1),

(3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., la art.

998 și 999 C. civ. și la art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006, respectiv art. 5 din O.U.G.

nr. 140/2005ă A.J.V.P.S. Buzău împotriva Deciziei civile nr. 420/ A din 3

decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă,

va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași

instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A.J.V.P.S. Buzău împotriva

Deciziei civile nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel

București, secția a IV-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.