ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 533/2014

Asupra recursului de față; Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la 19 aprilie 2006, sub nr. 14337/3/2006, reclamanta A.J.V.P.S. Bacău a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României prin reprezentanții săi legau M.A.P.D.R. Șl M.F.P., pentru a fi obligați, în solidar, la plata sumei de 1.369.580 lei reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat până la data de 31 ianuarie 2006, ca urmare a intrării în vigoare și aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 140, publicată în M. Of. nr. 909 din 11 octombrie 2005, partea I, cu cheltuieli de judecată. Reclamanta a precizat că își rezervă dreptul la majorarea pretențiilor în raport cu poziția Guvernului, reprezentat de cele două pârâte, care au contrasemnat actul normativ, prin care Ie-a fost interzisă vânătoarea, pentru a preveni răspândirea gripei aviare pe teritoriul județului, unde se află fondurile sale de vânătoare.

Prin sentința civilă nr. 1374 din 27 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, reținând că O.U.G. nr. 140/2005 nu poate constitui temei pentru angajarea răspunderii delictuale a celor doi pârâți, întrucât emiterea și promulgarea unui act normativ nu poate reprezenta o faptă ilicită, scopul urmărit fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare. Astfel, prima instanță a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 - 999 C. civ. și nu se poate face nici aplicarea art. 1000 C. civ., întrucât nu s-a precizat existența unei răspunderi civile cauzate de fapta altei persoane.

Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, susținând că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile asumate prin O.U.G. nr. 140 din 11 octombrie 2005, prejudiciul nefiind reparat până în prezent. Apelanta a precizat că s-a reținut, eronat, că ar fi susținut că emiterea O.U.G. nr. 140/2005 ar fi fost o faptă ilicită, în realitate, arătând că în temeiul art. 5 din ordonanță, s-a născut obligația reparării prejudiciului, potrivit art. 986 C. civ., obligație asumată de pârâți, care a rămas până în prezent neonorată. Prin Decizia civilă nr. 466 din 9 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei și a schimbat, în tot, sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 899.885,33 lei cu titlu de despăgubiri și la 19.229,5 lei cheltuielile de judecată (fond și apel) către reclamantă.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel București a reținut că, prin efectul O.U.G. nr. 140/2005 au fost instituite o serie de măsuri privind protecția împotriva gripei aviare, această măsură vizând și activitatea pârâtei, prin restrângerea sau interzicerea unor activități economice specifice, pe care le derula în mod obișnuit, aducătoare de profituri. Previzionând că, prin măsurile restrictrive impuse, vor fi create prejudicii unor persoane fizice sau juridice, legiuitorul a prevăzut, în art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, dreptul acestora la despăgubire, acceptând implicit și corelativ, obligația Statului Român de a suporta contravaloarea acestora. S-a avut în vedere că, din corespondența purtată între părți, a rezultat nu numai că pârâții nu sunt împotriva acordării de despăgubiri, ci chiar mai mult, au procedat la demersuri concrete privind stabilirea cadrului organizatoric și a metodologiei de evaluare a prejudiciilor și, implicit, a despăgubirilor.

în speță, prejudiciul a fost stabilit și evaluat prin expertiza efectuată în apel. Recursurile declarate de M.F.P. prin D.G.F.P. a Municipiului București și M.A.P.D.R. au fost admise prin Decizia nr. 249 din 21 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, care, constatând neconcordanța dintre minută și dispozitivul hotărârii recurate, a constatat nulitatea acesteia. S-a reținut că instanța de apel a soluționat acțiunea cu încălcarea principiului disponibilității și depășirea cadrului procesual, pe alt temei de drept, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 149/2005, care era abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006. Pe de altă parte, deși, în primul ciclu procesual, M.A.P.D.R.

a stat în proces în calitate de reprezentant al Guvernului României, în apel toate apărările fiind formulate de acesta, în calitate de parte, fără ca instanța să cenzureze poziția sa procesuală, s-a îngrădit posibilitatea legală a Guvernului de a participa în mod activ la desfășurarea judecății. În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, sub nr. 2720/2/2010. La termenul din 26 aprilie 2010, M.A.P.D.R. a formulat cerere de introducere în cauză a M.M.P. pentru constatarea transmisiunii calității procesuale pasive și, ca o consecință directă, constatarea lipsei calității sale procesuale pasive, în temeiul dispozițiilor art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2) și (3) din H.G.

nr. 1635/2009. M.M.P. a formulat întâmpinări invocând excepția lipsei calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 25 din O.U.G. nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor și a arătat că plata despăgubirilor nu se asigură din bugetul fostului M.A.P.D.R. și nici din cel al M.M.P., ci din cel al A.N.S.V.S.A. Guvernul României a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, arătând că poate sta în justiție, în calitate de pârât numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în considerarea capacității juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituționale (art. 102 și 108) și pe dispozițiile Legii speciale de organizare și funcționare - Legea nr. 90/2001.

La termenul din 7 februarie 2011, instanța a invocat excepția necompetenței materiale a tribunalului de soluționare a cauzei în primă instanță. Prin Decizia civilă nr. 275/ A din 14 martie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul reclamantei A.J.V.P.S. Buzău, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre competentă soluționare în primă instanță Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că temeiul de drept al cererii reclamantei l-au reprezentat atât dispozițiile C. civ. în materia răspunderii civile delictuale, cât și prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, abrogate prin O.U.G.

nr. 11/2006, act normativ ce a menținut, însă, prin art. 10, dispozițiile referitoare la acordarea de despăgubiri, prevăzând că sumele necesare asigurării derulării acțiunilor de monitorizare, prevenire și combatere a bolii, precum și cele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului, la solicitarea fundamentată a fiecărui minister implicat și se aprobă prin H.G. Curtea de apel a constatat că dreptul la despăgubiri s-a născut din interzicerea vânătorii în baza O.U.G. nr. 140/2005, măsură având natura juridică a unui act administrativ, emis în regim de putere publică, de autoritatea administrativă competentă, în executarea dispozițiilor legale aplicabile în această materie.

Totodată, având în vedere că și procedura de stabilire și acordare a despăgubirilor este tot un act administrativ, s-a considerat că litigiul este de competența instanțelor de contencios administrativ, și nu de drept comun, fiind aplicabile prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004. S-a apreciat că, deși în prezent O.U.G. nr. 140/2005 a fost abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006, acest aspect nu afectează competența soluționării acțiunii întrucât noul act normativ recunoaște dreptul la despăgubirile solicitate de către reclamant. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs în termenul legal, pârâtul, prin M.M.P., criticând-o ca nelegală pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și solicitând casarea acestuia, respingerea excepției necompetenței materiale a primei instanțe, și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Dezvoltând motivele de recurs, pârâtul a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că în primul ciclu procesual, finalizat prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a Deciziei civile nr. 249 din 22 ianuarie 2001 s-a calificat acțiunea ca o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., situație în care, în rejudecare nu se mai putea da o altă calificare, contrară acesteia.

S-a susținut, totodată, că s-a încălcat decizia de casare și sub aspectul aplicabilității dispozițiilor OUG nr. 140/2005, greșit reținute de instanța de trimitere. Intimatul, M.A.D.R. a formulat întâmpinare, solicitând să se constate lipsa calității sale procesuale pasive, raportat la dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 115/2009 și a art. 1 alin. (2), (3) și (5) din H.G. nr. 1635/2009, în baza cărora a transmis calitatea sa procesuală recurentului. Examinând criticile invocate de pârâtul recurent, raportat la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a l-a civilă, prin Decizia nr. 1015 din 16 februarie 2012 a admis recursul declarat de pârâtul M.M.P., a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut următoarele: În primul ciclu procesual, finalizat prin pronunțarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a Deciziei civile nr. 249 din 21 ianuarie 2010, s-a reținut că este fondată critica formulată de recurenții pârâți M.E.F., prin D.G.F.P. a Municipiului București și M.A.D.R., întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea principiului disponibilității, prin depășirea cadrului procesual, urmare a admiterii apelului reclamantei pe alt temei de drept decât cel invocat. Astfel, s-a reținut că reclamanta a promovat o acțiune de drept comun, întemeiată pe dispozițiile art. 948 - 999 C. civ., și nu pe art. 5 din O.U.G.

nr. 140/2005, care era abrogată prin O.U.G. nr. 11/2006. S-a impus ca rejudecarea să aibă loc cu respectarea limitelor soluționării apelului, conform art. 293 C. proc. civ. și cu respectarea cadrului procesual stabilit de parte prin cererea de chemare în judecată, respectiv părțile, cauza și obiectul cererii. Pe cale de consecință, la rejudecare, Curtea de Apel București trebuia să respecte îndrumările instanței de recurs, obligatorii în ceea ce privește problemele de drept dezlegate și necesitatea administrării de probe, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. În condițiile în care cererea de chemare în judecată formulată de A.J.V.P.S. Buzău a fost calificată de instanța de casare ca fiind o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., în rejudecare nu se putea da o altă calificare, contrară acesteia.

Pronunțând decizia recurată și recalificând acțiunea în sensul că aceasta ar avea un obiect care s-ar circumscrie materiei contenciosului administrativ, cu consecința înlăturării aplicabilității dispozițiilor de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, instanța de apel a încălcat decizia de casare, care a stabilit, în mod irevocabil, incidența art. 998 -999 C. civ. Totodată, s-a reținut că, în același context al încălcării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., decizia recurată este nelegală și sub aspectul aplicabilității dispozițiilor O.U.G. nr. 140/2005, înlăturate de instanța de casare. Contrar considerentelor din motivarea deciziei recurate, în cauză nu prezintă relevanță, față de calificarea acțiunii dată de instanța de casare, calitatea pârâților, de autorități publice centrale, nefiind de natură să atragă competența curții de apel în soluționarea litigiului în primă instanță.

Prin Decizia civilă nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în majoritate: a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul - reclamant A.J.V.P.P. împotriva sentinței civile nr. 1374 din 27 octombrie 2006 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în Dosarul nr. 14337/3/2006, în contradictoriu cu intimații - pârâți Guvernul României, M.A.D.R., M.F.P. prin D.G.F.P. a municipiului București și M.M.P. Cu opinia separată a doamnei judecător D.F., în sensul admiterii apelului, schimbării sentinței, admiterii acțiunii, obligării pârâtului, M.M.P., la plata sumei de 899.885,33 lei reprezentând despăgubiri, către reclamantă.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că instanța care rejudecă apelul trebuie să se raporteze, în analizarea pretențiilor reclamantei, la dispozițiile art. 998 - 999 C. civ., așa cum s-a statuat prin decizia de casare din primul ciclu procesual. Examinând cauza în aceste limite, conform dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., instanța de apel a constatat următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-l repara, iar conform art. 999 C. civ., omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și pe acela ceea ce a cauzat din neglijența sau imprudența sa.

Din aceste prevederi legale concluzionăm că pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: existența unei fapte ilicite; existența unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, și existența vinovăției celui ce a cauzat prejudiciul. Aceste condiții nu sunt întrunite cumulativ, în speță, neexistând o faptă ilicită săvârșită de pârâți împotriva recurentei - reclamante, toate măsurile luate cu privire la aceasta fiind o consecință a aplicării legii, emiterea și promulgarea unui act juridic neputând constitui o faptă ilicită în sensul art. 998- 999 C. civ. Actul normativ adoptat și intrat în vigoare se bucură de prezumția de legalitate, astfel că susținerea apelantei nu poate fi primită.

În lipsa unei fapte ilicite săvârșită cu vinovăție nu putem vorbi de antrenarea răspunderii civile delictuale în condițiile art. 998 - 999 C. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta -reclamantă A.J.V.P.S. Buzău, âducându-i următoarele critici: Hotărârea instanței de apel a fost dată cu greșita aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 999 și 998 C. civ., fiind evident faptul că prin O.U.G. nr. 140/2005, s-a cauzat recurentei - reclamante un prejudiciu, astfel că este necesară repararea acestei pagube, textul de lege nefăcând nicio distincție în raport de mijloacele prin care paguba a fost cauzată. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente: În cauză sunt întrunite condițiile pentru răspunderea delictuală civilă, conform art. 998 și 999 C. civ.

Astfel, deși impusă printr-un act normativ, respectiv O.U.G. nr. 140/2005, acțiunea de combatere a situației epidemiologice reprezentată de gripa aviară, a vizat și interzicerea vânatului, inclusiv în raza fondurilor de vânătoare gestionate de către recurentă, însă caracterul păgubitor, deci ilicit, al acestei acțiuni, relativ la gestionarul fondului de vânătoare, a fost recunoscut chiar de către legiuitor, prin art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, care a arătat că sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri gestionarilor fondurilor de vânătoare se asigură din fondul de intervenție la dispoziția Guvernului și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Deși este adevărat că O.U.G. nr. 140/2005 a fost abrogată prin O.U.G.

nr. 11/2006, în art. 10 al acestui din urmă act normativ sunt menținute dispozițiile cu privire la acordarea de despăgubiri rezultate în urma acțiunilor de monitorizare, prevenire și combatere a gripei aviare. Deoarece, celelalte condiții ale răspunderii delictuale civile, respectiv vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu sunt dovedite, se impune acordarea de despăgubiri recurentei - reclamante pentru prejudiciul suferit. Însă, cum instanța de recurs nu poate administra probe pe întinderea prejudiciului, sub acest aspect starea de fapt nefiind pe deplin stabilită, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel, pe baza probelor deja administrate, dar și a altor probe pe care le va considera necesare, să stabilească întinderea prejudiciului și să pronunțe o soluție în acest sens.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., la art. 998 și 999 C. civ. și la art. 10 din O.U.G. nr. 11/2006, respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005ă A.J.V.P.S. Buzău împotriva Deciziei civile nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta A.J.V.P.S. Buzău împotriva Deciziei civile nr. 420/ A din 3 decembrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2014.