ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 249/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra recursurilor

civile de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin sentința nr. 1374 din 27

octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea

reclamantei A.J.V.P.S. Buzău împotriva pârâților Guvernul României, prin

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și Ministerul

Economiei și Finanțelor, ca nefondată, reținând că în speță nu sunt întrunite

condițiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâților.

Prin decizia nr. 466 din 9 iunie

2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul declarat

de apelanta-reclamantă A.J.V.P.S., a schimbat în tot sentința apelată în sensul

că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 899.885,33 RON cu

titlu de despăgubiri și la 19.229,5 RON cheltuieli de judecată (în fond și apel),

către reclamantă, reținând, în esență, următoarele:

Prin efectul O.U.G. nr. 140/2005 au

fost instituite o serie de măsuri privind protecția împotriva efectelor gripei

aviare, măsuri ce au vizat și activitatea pârâtei.

Prevăzând că prin măsurile impuse

vor fi create prejudicii unor persoane fizice sau juridice, legiuitorul a

reglementat prin art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 dreptul acestora la

despăgubiri, acceptând, implicit și corelativ, obligația statului de a suporta contravaloarea

acestora, stare de fapt și de drept acceptată și de pârâții din prezenta cauză.

În speță, prejudiciul suferit a fost

stabilit cert și evaluat prin raportul de expertiză efectuat (pag. 28 - 38

dosar apel ).

S-a concluzionat că, în raport de

prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, vor fi obligați pârâții la plata

către reclamantă a sumei de bani reprezentând contravaloarea prejudiciului

suferit și reținut în raportul de expertiză; că reținerea și aplicarea rigidă a

unui temei de drept referitor la răspunderea civilă delictuală, ce presupune o

culpă tipică, este formală și excesivă, și că forțând, interpretativ, textul

legal se poate considera că pârâții sunt în culpă pentru că nu au asigurat

aplicarea art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005.

În ceea ce privește calitatea procesuală

a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, s-a reținut că aceasta se justifică

tocmai prin poziția pe care pârâtul o ocupă în angrenajul bugetar al statului

și rolul său în alocarea resurselor necesare acoperirii despăgubirilor ce ar

rezulta din aplicarea art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005 fiind vădit.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent

Ministerul Finanțelor Publice), prin D.G.F.P. București și Ministerul Agriculturii

și Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale), criticând-o pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prin recursul său, Ministerul

Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice), prin D.G.F.P.

București, arată că decizia recurată este dată cu aplicarea greșită a legii,

potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța, în

mod greșit, a admis apelul și în contradictoriu cu Ministerul Economiei și

Finanțelor, fără a avea în vedere prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005,

potrivit cărora „sumele necesare asigurării derulării acțiunilor de prevenire

și combatere a bolii, precum și cele necesare pentru acordarea de despăgubiri

se asigură din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului și se aprobă prin

hotărâre a Guvernului”.

Or, potrivit acestor dispoziții,

Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții nici în acordarea de despăgubiri

și nici în elaborarea hotărârilor de guvern pentru acordarea unor astfel de

despăgubiri, în condițiile în care, prin art. 30 alin. (2) din Legea nr.

500/2002, se prevede că aceste sume se repartizează unor ordonatori principali

de credite implicați în combaterea și prevenirea gripei aviare pe teritoriul

României.

În speță, Ministerul Economiei și

Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, însă Guvernul României are personalitate

juridică, putând sta în judecată în nume propriu și, mai mult, nu există nici

un act normativ care să prevadă reprezentarea acestuia de către recurent.

Se mai arată, că, în mod greșit, a

fost admisă acțiunea pe considerentul că temeiul acțiunii nu ar fi răspunderea

civilă delictuală, fără a avea în vedere principiul disponibilității ce

guvernează procesul civil, potrivit căruia instanța are îndatorirea să se

pronunțe în limitele învestirii cu privire la pretențiile reclamantului în

cadrul procesual stabilit de aceasta.

Din acțiunea reclamantei, reiese cu

certitudine că aceasta și-a întemeiat acțiunea „pe răspunderea civilă

delictuală, respectiv art. 998, art. 999 și art. 1000 C. civ.”, iar prima

instanță a apreciat corect că emiterea și promulgarea unui act juridic nu poate

constitui o faptă ilicită, scopul urmărit prin promulgarea O.U.G. nr. 140/2005

fiind acela de a diminua riscul răspândirii gripei aviare.

Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale), prin recursul său critică decizia pentru nelegalitate, potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, se

arată că intimata-reclamantă a solicitat obligarea sa la plata de despăgubiri

ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. nr. 140/2005, prin care s-a interzis

activitatea de vânătoare în scopul diminuării riscului contactului direct al

omului cu sursele de infecție aviară.

Potrivit prevederilor art. 10 din

O.U.G. nr. 11/2006, sumele necesare pentru acordarea de despăgubiri se asigură

din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului, la solicitarea fundamentată

a fiecărui minister implicat și se aprobă prin hotărâre a Guvernului.

Pentru acordarea despăgubirilor

aferente, reprezentând contravaloarea prejudiciului realizat de asociație până

la data de 31 ianuarie 2006 ce urmează a fi acordate gestionarilor de fonduri

de vânătoare ca urmare a aplicării prevederilor O.U.G. nr. 140/2005, nu există

cadru legal, întrucât hotărârea de guvern privind sumele necesare pentru

acordarea de despăgubiri din Fondul de intervenție la dispoziția Guvernului nu

a fost adoptată, astfel că este netemeinică și nelegală, obligația impusă în

sarcina Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale de plată a

despăgubirilor și cheltuielilor de judecată către reclamantă.

Se mai arată, că reclamanta a

precizat că nu a înțeles să formuleze o cerere în anularea unui act normativ,

motivându-și acțiunea pe dispozițiile dreptului comun, astfel că „instanța de

fond a fost ținută în pronunțare de aceste dispoziții”.

În virtutea respectării principiului

disponibilității reglementat de art. 129 alin. (6) C. proc. civ., în mod

corect, prima instanța a hotărât numai asupra cererii deduse judecății,

analizând cererea de chemare în judecată sub aspectul unei acțiuni izvorâte din

răspunderea civilă delictuală (art. 1000 C. civ. ).

Deși reclamanta și-a întemeiat

acțiunea pe dispozițiile art. 1000 C. civ., tribunalul a apreciat că se invocă

răspunderea delictuală pentru faptă proprie.

Or, emiterea și promulgarea O.U.G.

nr. 140/2005 nu poate constitui o faptă ilicită, scopul urmărit fiind acela de

a diminua riscul răspândirii gripei aviare.

Mai mult, prin publicarea ordonanței

de urgență în Monitorul Oficial, este exclusă prezumția unei încălcări a

normelor de drept subiectiv, nefăcându-se dovada existenței unei fapte ilicite

în sarcina Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale.

La termenul din 21 ianuarie 2010,

instanța a pus în discuția părților neconcordanța dintre minută și dispozitivul

deciziei recurate.

Examinând decizia în raport de

motivul de recurs invocat de instanță din oficiu, cât și în raport de criticile

formulate de Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice), prin D.G.F.P. București și Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale) ce permit încadrarea în art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța

constată recursurile întemeiate pentru cele ce urmează.

Invocând din oficiu neconcordanța

dintre minută și dispozitivul deciziei recurate, instanța a invocat nulitatea

acesteia.

Potrivit art. 258 alin. (1) C. proc.

civ., așa cum a fost modificat prin art. I pct. 82 din O.U.G. nr. 138/2000,

după ce s-a întrunit majoritatea, se va întocmit de îndată dispozitivul

hotărârii care se semnează, sub sancțiunea nulității, de către judecători și în

care se va arăta, când este cazul, opinia separată a judecătorilor aflați în

minoritate.

Textul modificat nu mai cuprinde prevederea

„pe scurt” și, de aceea, față de conținutul textului citat, hotărârea trebuie

să aibă același dispozitiv cu cel întocmit în momentul pronunțării.

Dispozitivul fiind unic, nu poate fi

modificat ulterior, în așa fel încât să difere față de cel întocmit „de îndată

ce s-a întrunit majoritatea”.

În prezenta cauză, dispozitivul deciziei

recurate cuprinde mențiunea „obligă pârâta la plata sumei de 899.885,33 RON cu

titlu de despăgubiri și la 19.229,5 RON cheltuieli de judecată (în fond și apel)

către reclamantă”, fila 141 dosar apel, fără să se arate căreia dintre cele

două pârâte îi revine obligația de plată, iar minuta întocmită cu ocazia

pronunțării, în condițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., cuprinde mențiunea

„obligă pârâții la plata sumei de 899.885,33 RON cu titlu de despăgubiri și la

19.229,5 RON cheltuieli de judecată (în fond și apel) către reclamantă”, fila

124 dosar apel.

Existând neconcordanță între minută

și dispozitivul deciziei recurate, aceasta este nulă, pentru că nu se poate ști

ce anume a hotărât instanța de apel cu privire la obligația de plată către

reclamantă, respectiv căreia dintre pârâte îi incumbă această obligație, în

condițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., iar o astfel de neconcordanță

cauzează părților o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea

deciziei.

De altfel, și critica formulată de

recurenții-pârâți Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice), prin D.G.F.P. București și Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării

Rurale), întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., este

întemeiată pentru următoarele considerente:

Se invocă de către recurenții-pârâți

Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice),

prin D.G.F.P. București și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (în

prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale) pronunțarea

deciziei recurate cu încălcarea principiului disponibilității consacrat de art.

129 alin. (6) C. proc. civ., care prevede că „în toate cazurile, judecătorii

hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”.

Prin principiul disponibilității se

înțelege faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului prin

declanșarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune capăt procesului înainte

de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supuse judecății, ci și

conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual în privința

obiectului și a participanților în proces, a fazelor și etapelor pe care

procesul civil le-ar putea parcurge.

Cadrul procesual este stabilit de

reclamant care menționează în cererea de chemare în judecată persoanele cu care

înțelege să se judece, obiectul cererii de chemare în judecată, adică ceea ce

pretinde.

Instanța, chiar dacă nu este ținută

de calificarea juridică dată de reclamant acțiunii, nu poate schimba obiectul

cererii și nici nu poate introduce o altă persoană în proces decât cele arătate

de reclamant prin cerere.

În speță, prin cererea de chemare în

judecată, reclamanta a arătat că înțelege să cheme în judecată „Guvernul

României prin reprezentanții săi legali Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale și Ministerul Finanțelor Publice, ultimele două urmând a fi

citate în calitate de pârâte în cauză”.

Prin urmare, prima instanță a

stabilit că în cauză calitatea de pârât o are și Guvernul României, care a stat

în proces prin reprezentanții săi, și, calificând juridic acțiunea, a stabilit

că reclamanta a promovat o acțiune de drept comun întemeiată pe dispozițiile

art. 998 – 999 C. civ., analizând temeinicia acesteia.

Instanța de apel, cu încălcarea

principiului disponibilității, prin depășirea cadrului procesual, a soluționat

acțiunea, urmare a admiterii apelului reclamantei, pe alt temei de drept,

respectiv art. 5 din O.U.G. nr. 140/2005, care era abrogată prin O.U.G. nr.

11/2006, reținând greșit că „reținerea și aplicarea rigidă a unui temei de

drept referitor la răspunderea civilă delictuală, ce presupune o culpă tipică

este formală și excesivă”, ceea ce reprezintă o depășire a cadrului procesual

stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, deși in primul

ciclu procesual, Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale a

stat în proces în calitate de reprezentant al Guvernului României, în apel,

toate apărările formulate de acesta au fost făcute în calitate de parte, fără

ca instanța să cenzureze poziția sa procesuală, ceea ce a dus la îngrădirea

posibilității legale a Guvernului României de a participa în mod activ la

desfășurarea judecății, privind dreptul său de a combate susținerile părții

potrivnice și de a-și exprima poziția față de demersurile pe care instanța le

poate dispune.

Mai mult, potrivit art. 129 alin. (1)

C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să facă respectate și să asigure el

însuși principiile ce guvernează procesul civil și celelalte reguli ale

acestuia.

Pentru considerentele expuse,

instanța, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile

declarate de Ministerul Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul

Finanțelor Publice), prin D.G.F.P. București și Ministerul Agriculturii și

Dezvoltării Rurale (în prezent Ministerul Agriculturii, Pădurilor și

Dezvoltării Rurale); va casa decizia recurată și va trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Rejudecarea va avea loc cu

respectarea limitelor judecării apelului, impuse de art. 294 C. proc. civ. și

se va respecta cadrul procesul stabilit de parte prin cererea de chemare în

judecată, respectiv părțile, cauza și obiectul cererii, și se vor stabili

regulile juridice aplicabile cadrului procesual stabilit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Ministerul

Economiei și Finanțelor (în prezent Ministerul Finanțelor Publice), prin D.G.F.P.

București și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale (în prezent

Ministerul Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale) împotriva deciziei

nr. 466 din 9 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe

care o casează.

Trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2010.