ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2940/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1674 din 02 octombrie 2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta R.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a apreciat că procedura de plată a despăgubirilor prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a dat naștere unui bun în patrimoniul reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, iar respectarea acestui bun presupune, în raport de specificul procedurii reglementate de Statul Român în baza marjei de apreciere de care se bucură, că reclamanta trebuie să obțină un număr de acțiuni corespunzător cuantumului despăgubirilor recunoscute prin titlul de despăgubire, precum și faptul că autoritățile de stat trebuie să îndeplinească demersurile legale pentru ca, prin valorificarea acțiunilor astfel dobândite, să creeze reclamantei posibilitatea de a obține integral despăgubirile indicate în titlul susmenționat, respectiv să diminueze riscul bursier.

Faptul că, prin jocul bursei, suma efectiv încasată este mai mică decât cea indicată în titlul de despăgubire, nu poate fi calificată ca încălcare a art. 1 din Primul Protocol adițional, dată fiind cotația variabilă a acțiunilor la bursă, coroborat cu faptul că reclamanta este aceea care alege momentul înstrăinării acțiunilor, acceptând astfel valoarea acțiunilor la momentul înstrăinării. S-a reținut că, în speță, reclamanta a beneficiat de un număr de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirilor indicate în titlul de despăgubire, iar sub acest aspect bunul său a fost respectat. Aceasta a acceptat titlurile de conversie, unde se indică numărul de acțiuni și valoarea unei acțiuni, calculată în funcție de valoarea capitalului social, fără a formula, pe calea contenciosului administrativ, indicată expres în cuprinsul titlului, critici în legătură cu valoarea acțiunii.

Valoarea nominal de 1 RON/acțiune a fost stabilită prin actul constitutiv al Fondului Proprietatea, aprobat prin H.G. nr. 1481/2005, neatacată conform dispozițiilor legale în vigoare. Constatând că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamanta nu a făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului și nici a unui prejudiciu cert și actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a acestuia, tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, aceeași soluție fiind dată și capetelor de cerere accesorii, privind actualizarea cu rata inflației și plata daunelor moratorii, conform regulii că accesoriul urmează soarta principalului. Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelanta R.A.C., criticând-o pe motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă R.A.C. împotriva sentinței civile nr. 1674 din 02 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă. În pronunțarea soluției, instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin cererea introductivă la instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 802.293 RON reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanței garantate asupra statului în cuantum de 1.657.998,55 RON, începând cu data de 30 ianuarie 2007 și până la momentul plății efective a sumei indicate, obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere, începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii ce se va pronunța în cauză.

S-a avut în vedere că reclamanta este beneficiara titlului de conversie din 09 octombrie 2007, precum și a titlului de plată din 19 noiembrie 2007 emise în baza dispoziției nr. 4911/2005 a Primăriei Municipiului București, prin care s-au acordat măsuri reparatorii, prin echivalent, pentru imobilul situat în șos. N.T. Curtea de apel a constatat că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 27/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, a Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008, a prevederilor art. 18 8 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G.

nr. 81/2007, reținând în mod corect că legiuitorul a pus la îndemână persoanelor interesate acțiuni în instanță, fie în contencios administrativ, fie comerciale, pentru remedierea deficiențelor legate de numărul acțiunilor primite de persoanele îndreptățite și de valoarea acțiunii. S-a reținut că, apelanta reclamantă nu a pretins nici prin cererea introductivă de instanță și nici prin motivele de apel că a promovat astfel de acțiuni care să constituie temei pentru constatarea unei acțiuni ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală în condițiile art. 998 - 999 C. civ., invocate ca temei juridic al cererii introductive de instanță, aplicabile în prezenta cauză în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011, în raport de data săvârșirii pretinsei fapte ilicite.

Cu privire la nemotivarea sentinței instanței fondului, Curtea a arătat că potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților”, dispoziții legale care reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția ierarhic superioară și reprezentând o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Instanța de apel a avut în vedere că hotărârea apelată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța fondului a expus în mod corespunzător argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor deduse judecății prin intermediul cererii introductive de instanță formulată de reclamantă. S-a apreciat că, motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul motivelor cererii, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea soluției respective.

În cauză, problema de drept invocată de reclamantă prin cererea sa privește principiul acoperirii prejudiciului cauzat persoanelor îndreptățite prin valorificarea acțiunilor în condițiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Ori, din această perspectivă, Curtea de apel a apreciat că, în speță, considerentele hotărârii apelate se circumscriu exigențelor legale privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății, împrejurare față de care o asemenea critică nu poate fi primită.

S-a mai avut în vedere că, analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială și a deciziei nr. 27/2011 include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de reparație la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, în considerarea căreia a fost dată. Faptul că instanța, prin soluția pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că nu a făcut referire expresă la jurisprudența anume indicată de aceasta, nu semnifică nicio nepronunțare asupra cererii și nici o deficiență de motivare, motiv pentru care această critică nu a fost reținută.

Instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin motivele de apel, apelanta a solicitat aplicarea principiilor generale privitoare la stingerea creanțelor, ignorând însă împrejurarea că, în cauză, sunt aplicabile regulile de valorificare prevăzute în legile speciale. Astfel, concursul de legi trebuie soluționat în favoarea legii speciale, în baza principiului de drept specialia generalibus derogant, potrivit cu care, în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun. Prin decizia nr. 27/2011, instanța supremă a statuat cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 329 C. proc.

civ., că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii are loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

S-a obsevat că, art. 20 alin. (2) invocat de apelantă prin motivele de apel stabilește că numai în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 persoana îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare. Curtea de apel a reținut că, această normă trebuie interpretată coroborat cu prevederile art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care statornicește principiile de acordare a titlurilor de participare și că reprezintă despăgubiri juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate în mod abuziv de Statul Român și neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate.

Potrivit art. 3 coroborat cu art. 18 1 alin. (3) din lege, reclamanta avea două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, respectiv să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau să solicite primirea de titluri de plată până la concurența despăgubirii totale acordate prin titluri sau titlurile de despăgubire. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că acest aspect poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. Din această perspectivă s-a subliniat faptul că instanța supremă a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza pilot că propunerea guvernului de stabilire a unor termene constrângătoare în toate etapele administrative ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului de despăgubire și a apreciat ca exemple de bune practici „plafonarea despăgubirilor și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul general al colectivității” (parag. 225). Pe de altă parte, instanța supremă a arătat motivul care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O.

nu a constatat că soluțiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional. În ceea ce privește motivul de apel potrivit căruia creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite discriminatorii, în funcție de anumiți factori aleatorii, instanța de apel a arătat că reclamanta nu a adus nicio probă în sensul că persoanele care au înstrăinat acțiunile lor anterior listării Fondului Proprietatea - 25 ianuarie 2011 au primit un procent mai mare din cuantumul despăgubirilor evidențiate în titlu comparativ cu apelanta, care, de altfel, nu a indicat prejudiciul ce i-a fost cauzat în această situație.

S-a mai apreciat că instanța fondului a reținut corect faptul că nu sunt întrunite condițiile imperative pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența culpei în comiterea faptei ilicite. Apelanta nu a pretins că realizarea conversiei în acțiuni a despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 322/2007 a Agenției Naționale pentru Restituirea Proprietăților s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 18 8 din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Astfel, conform acestui text „titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie depuse la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, începând cu ziua de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare se vor converti în acțiuni emise de Fondul Proprietatea prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent ultimelor 60 de ședințe de tranzacționare, anterioare depunerii titlurilor de despăgubire, respectiv titlurilor de conversie”, „depuse la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în a doua săptămână calendaristică, ulterioară expirării termenului de 60 de ședințe de tranzacționare care se vor converti în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de ședințe de tranzacționare”.

În cauza pilot, C.E.D.O. a arătat că autoritățile naționale rămân suverane în a alege măsurile generale ce trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor, fiind inadmisibil ca în prezenta cauză să se recunoască apelantei alte drepturi decât cele consfințite în legea specială și să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudențială care i-ar conferi posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Constatând că apelanta prin criticile sale a ignorat scopul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum a fost stabilit el prin art. 1, respectiv reglementarea surselor de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor ce nu pot fi restituite în natură rezultate din aplicarea Legii nr. 10/2001 și constatând că au fost aplicate corect prevederile art. 998 - 999 C. civ., art. 18 8 Capitolul VII din Legea nr. 247/2005, Curtea de apel, în condițiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta R.A.C., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală și netemeinică. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că, instanța de apel a interpretat greșit voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată este insuficient motivată și lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, opinând că ar fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 1.567.999 RON emise de către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa „incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate". Sunt invocate argumente, în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanța de apel a ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive, cât și în cererea de apel.

Precizează că titlul de despăgubire obținut care are regim de creanța garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ. Consideră recurenta greșită opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârșit nicio faptă ilicită. Susține că există o legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de risc menționați în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G.

nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor Fondului Proprietatea să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune. Susținând ideea potrivit căreia judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor Omului și are obligația de a: "asigură efectul deplin al normelor acesteia, asigurându-i preeminență față de orice altă prevedere contrară în legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor" (hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, recurenta invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanța de judecata să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege.

Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului, opinând că, instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță cu preeminență dispozițiile art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanța garantată, să fie înlăturată. Invoca faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca instanța de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că solicitarea sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului.

În continuare, sunt aduse argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată instanței nu a vizat acordarea de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susține faptul că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparație care consacră principiul restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale și plafonate.

Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora. Printr-o altă critică, se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării fondului la bursă ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor la bursă.

Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare, însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală unitară a respectivelor acțiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară celor din titlul de despăgubire. Considera că Statul Român, s-a aflat într-o vădită culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și a stabilit în mod unilateral și eminamente artificial cum că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului.

Apreciază că, în raport de demersul judiciar promovat, decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă speței întrucât se referă la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, considerând, totodată, că instanța de apel a făcut referire greșită la cauza Atanasiu împotriva România în raport de data emiterii titlului său de despăgubire din 30 ianuarie 2007, moment la care hotărârea C.E.D.O. nu era pronunțată.

Arată că prin cererea adresată instanței a urmărit să-și valorifice integral creanța garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate nu poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă bunului respectiv este oscilantă. În opinia recurentei este greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raționamentul instanței se dovedește a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul.

Susține că, în speță, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parțială, patrimoniul său fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009. Solicită admiterea recursului, modificarea în tot a deciziei civile nr. 289A din 30 iunie 2014 și admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, făcând trimitere la normele de drept substanțial C. civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Potrivit dispozițiilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare de timbru. Intimatul pârât, deși legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare. În faza procesuală a recursului nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc. civ. Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele considerentele: Cu titlu preliminar, trebuie obsevat că deși reclamanta R.A.C. a arătat că își întemeiază, în drept, cererea de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. Motivul de nelegalitate vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei cereri, cum, în mod eronat, susțin reclamanți. De asemenea, afirmația recurentei, în sensul că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată.

Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar. Or, simpla afirmație că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenta, neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici de nelegalitate. În ceea ce privește criticile care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate. Cu titlu preliminar, se observă că recurenta a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ.

de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ.

sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Așadar, unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp. În prezenta cauză, s-a solicitat de către reclamanta R.A.C.

constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a statului.

Critica este neîntemeiată întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă. În speță, reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul Român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta s-a aflat în posesia titlului de despăgubire din 30 ianuarie 2007 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, convertit prin titlul de conversie din 09 octombrie 2007 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

În justificarea acțiunii sale, reclamanta a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea. În ceea ce privește încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor C. civ.

referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora „(...) persoana îndreptățită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005, modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G.

nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul de despăgubire „(...) incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate". Se observă că toate dispozițiile legale invocate de recurentă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurenților a fost evaluat prin titlurile de despăgubire.

Reclamanta nu a contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum a și precizat - procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.” Însă, raportat la pretențiile recurentei R.A.C.

nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român, ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă. În acest context al analizei, dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, recurenta solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială.

În concret, reclamanta R.A.C. nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON. În condițiile în care potrivit dispozițiilor art. 18 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților: „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanta a ales momentul valorificării unei părți din totalul acțiunilor dobândite în temeiul titlului de conversie din 09 octombrie 2007 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri, de natura acțiunilor deținute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării, cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori) pe care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei care devenind acționară suportă consecințele fluctuației valorii acțiunilor pe piața bursieră.

Aceste fluctuații nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale, care guvernează legile speciale în materie. În ceea ce privește solicitarea de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susține recurenta (respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune, ci măsurile reparatorii care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza căruia reclamanții au intrat în posesia titlurilor de despăgubire.

De aceea, n u se poate concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susține recurenta, “o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are dreptul și ceea ce i se oferă”. Deși nu se poate contesta că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenției.

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie Statul Român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult, prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora.

Astfel, s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După cum s-a arătat, recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile sus-menționate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu pot critica modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni, o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005. Referitor la trimiterea recurentei R.A.C.

la jurisprudența Curții Europene (hotărâri din perioada 2006-2009) în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcționat într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații, este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cu referire la dispozițiile din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, invocate de recurentă în susținerea principiului restituirii integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative, iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile. Nefondate sunt și motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune, prin raportare la situația persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului egalității în fața legii. Recurenta reclamantă a susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea nu este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor, inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior listării la bursă. Prin instituirea dispoziției conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor atare titluri, între care se regăsesc și recurenții, să opteze pentru conversie, ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra momentului conversiei li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la discriminarea la care ar fi fost supusă recurenta R.A.C. ca urmare a împrejurării că nu a obținut plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că aceasta este deținătoarea acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile. Recurenta a optat pentru conversia în acțiuni, pe care, parte din acestea, le-a și valorificat. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă relevanță circumstanțele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să înstrăineze parte din totalul acțiunilor conferite, anterior listării la bursă a acestora.

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurentei, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reține nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă ”instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

Nu va fi primită nici susținerea referitoare la reținerea greșită a incidenței deciziei în interesul legii nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330 7 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă a statuat că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român, întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” Trimiterea la hotărârea instanței de contencios european Maria Atanasiu ș.a. contra României s-a realizat în contextul reținerii efectelor deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în cuprinsul căreia instanța supremă a făcut referire la decizia pilot în conformitate cu care Curtea Europeană a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O.

ale dreptului de acces la o instanță (parag. 115) și că, instanța europeană și în hotărârea-pilot reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233). Prin urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O.

în jurisprudența sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii. În speță, nu pot fi înlăturate dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor, nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.

Raționamentul expus în considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea problemei de drept în discuție. Nu pot fi reținute nici susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional Convenției întrucât în privința bunului său nu a intervenit nicio ingerință în sensul normei europene, dat fiind faptul că aceasta a beneficiat de numărul corespunzător de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de conversie, ce nu a fost contestat. În atare condiții, reclamanta recurentă suportă fluctuația pieței bursiere, momentul valorificării acțiunilor sale fiind rezultatul propriei opțiuni.

În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.A.C. împotriva deciziei nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta R.A.C. împotriva deciziei nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.