ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2940/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2940/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului

civil de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1674 din 02 octombrie

2013, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins, ca nefondată,

acțiunea formulată de reclamanta R.A.C., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice.

Pentru a pronunța

această sentință, tribunalul a apreciat că procedura de plată a despăgubirilor

prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 a dat naștere unui bun în

patrimoniul reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, iar

respectarea acestui bun presupune, în raport de specificul procedurii

reglementate de Statul Român în baza marjei de apreciere de care se bucură, că

reclamanta trebuie să obțină un număr de acțiuni corespunzător cuantumului

despăgubirilor recunoscute prin titlul de despăgubire, precum și faptul că

autoritățile de stat trebuie să îndeplinească demersurile legale pentru ca,

prin valorificarea acțiunilor astfel dobândite, să creeze reclamantei

posibilitatea de a obține integral despăgubirile indicate în titlul

susmenționat, respectiv să diminueze riscul bursier. Faptul că, prin jocul

bursei, suma efectiv încasată este mai mică decât cea indicată în titlul de

despăgubire, nu poate fi calificată ca încălcare a art. 1 din Primul Protocol

adițional, dată fiind cotația variabilă a acțiunilor la bursă, coroborat cu

faptul că reclamanta este aceea care alege momentul înstrăinării acțiunilor,

acceptând astfel valoarea acțiunilor la momentul înstrăinării.

S-a reținut că,

în speță, reclamanta a beneficiat de un număr de acțiuni corespunzător

cuantumului total al despăgubirilor indicate în titlul de despăgubire, iar sub

acest aspect bunul său a fost respectat. Aceasta a acceptat titlurile de

conversie, unde se indică numărul de acțiuni și valoarea unei acțiuni, calculată

în funcție de valoarea capitalului social, fără a formula, pe calea contenciosului

administrativ, indicată expres în cuprinsul titlului, critici în legătură cu

valoarea acțiunii. Valoarea nominal de 1 RON/acțiune a fost stabilită prin

actul constitutiv al Fondului Proprietatea, aprobat prin H.G. nr. 1481/2005,

neatacată conform dispozițiilor legale în vigoare.

Constatând că nu sunt

îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât reclamanta nu a

făcut dovada existenței unei fapte ilicite a pârâtului și nici a unui

prejudiciu cert și actual, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a

acestuia, tribunalul a respins cererea, ca neîntemeiată, aceeași soluție fiind

dată și capetelor de cerere accesorii, privind actualizarea cu rata inflației

și plata daunelor moratorii, conform regulii că accesoriul urmează soarta

principalului.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel apelanta R.A.C., criticând-o pe motive de nelegalitate

și netemeinicie.

Prin decizia civilă

nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost

respins, ca nefondat, apelul formulat de

apelanta - reclamantă

R.A.C. împotriva sentinței civile nr. 1674 din 02 octombrie 2013 pronunțată de

Tribunalul București, secția a V-a civilă.

În pronunțarea

soluției, instanța de apel a avut în vedere faptul că, prin cererea

introductivă la instanță, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata

sumei de 802.293 RON reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanței

garantate asupra statului în cuantum de 1.657.998,55 RON, începând cu data de 30

ianuarie 2007 și până la momentul plății efective a sumei indicate, obligarea pârâtului

la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere,

începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii

ce se va pronunța în cauză.

S-a avut în vedere că

reclamanta este beneficiara titlului de conversie din 09 octombrie 2007, precum

și a titlului de plată din 19 noiembrie 2007 emise în baza dispoziției nr.

4911/2005 a Primăriei Municipiului București, prin care s-au acordat măsuri reparatorii,

prin echivalent, pentru imobilul situat în șos. N.T.

Curtea de apel a constatat

că instanța fondului a făcut o corectă aplicare a deciziei nr. 27/2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul

legii, obligatorie pentru instanțele naționale, a Deciziei Curții Constituționale

nr. 818/2008, a prevederilor art. 18

8

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, reținând în mod corect că legiuitorul

a pus la îndemână persoanelor interesate acțiuni în instanță, fie în contencios

administrativ, fie comerciale, pentru remedierea deficiențelor legate de numărul

acțiunilor primite de persoanele îndreptățite și de valoarea acțiunii.

S-a reținut că, apelanta

reclamantă nu a pretins nici prin cererea introductivă de instanță și nici prin

motivele de apel că a promovat astfel de acțiuni care să constituie temei pentru

constatarea unei acțiuni ilicite care să angajeze răspunderea civilă delictuală

în condițiile art. 998 - 999 C. civ., invocate ca temei juridic al cererii introductive

de instanță, aplicabile în prezenta cauză în baza art. 3 din Legea nr. 71/2011,

în raport de data săvârșirii pretinsei fapte ilicite.

Cu privire la nemotivarea

sentinței instanței fondului, Curtea a arătat că potrivit art. 261 alin. (1)

pct. 5 C. proc. civ. hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă „motivele de fapt

și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au

înlăturat cererile părților”, dispoziții legale care reglementează, în mod imperativ,

obligativitatea motivării hotărârii judecătorești, care trebuie realizată într-o

manieră clară și coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicția

ierarhic superioară și reprezentând o garanție împotriva arbitrariului pentru părțile

litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile și mijloacele lor de apărare

au fost riguros analizate.

Instanța de apel

a avut în vedere că hotărârea apelată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile

art. 261 alin. (5) C. proc. civ., întrucât instanța fondului a expus în mod corespunzător

argumentele ce au determinat formarea convingerii sale și a răspuns tuturor chestiunilor

deduse judecății prin intermediul cererii introductive de instanță formulată de

reclamantă. S-a apreciat că, motivarea hotărârii judecătorești nu presupune existența

unui răspuns detaliat la fiecare problemă ridicată de părți în cadrul motivelor

cererii, ci implică examinarea reală a problemelor esențiale ce au fost supuse analizei

judiciare și redarea, în considerente, a argumentelor ce au condus la pronunțarea

soluției respective.

În cauză, problema de

drept invocată de reclamantă prin cererea sa privește principiul acoperirii prejudiciului

cauzat persoanelor îndreptățite prin valorificarea acțiunilor în condițiile Titlului

VII al Legii nr. 247/2005. Ori, din această perspectivă, Curtea de apel a apreciat

că, în speță, considerentele hotărârii apelate se circumscriu exigențelor legale

privind obligativitatea pronunțării asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără ca prin

aceasta instanța de judecată să trebuiască a răspunde, punctual, la fiecare argument

al părții, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns, în

mod implicit și prin raționamente logice, la toate aspectele deduse judecății, împrejurare

față de care o asemenea critică nu poate fi primită.

S-a mai avut în vedere

că, analiza cauzei din perspectiva raportului lege generală - lege specială și a

deciziei nr. 27/2011 include, prin ea însăși, analiza principiului securității raporturilor

juridice, a respectării sau nerespectării dispozițiilor legilor speciale de reparație

la care această decizie se referă, precum și a jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului în materie, în considerarea căreia a fost dată. Faptul că instanța,

prin soluția pronunțată, a concluzionat contrar solicitărilor reclamantei, ori că

nu a făcut referire expresă la jurisprudența anume indicată de aceasta, nu semnifică

nicio nepronunțare asupra cererii și nici o deficiență de motivare, motiv pentru

care această critică nu a fost reținută. Instanța de apel a avut în vedere

faptul că, prin motivele de apel, apelanta a solicitat aplicarea principiilor generale

privitoare la stingerea creanțelor, ignorând însă împrejurarea că, în cauză, sunt

aplicabile regulile de valorificare prevăzute în legile speciale. Astfel, concursul

de legi trebuie soluționat în favoarea legii speciale, în baza principiului de drept

specialia generalibus derogant, potrivit cu care, în situația în care legea generală

și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport

juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul

comun.

Prin decizia nr. 27/2011,

instanța supremă a statuat cu caracter obligatoriu, în condițiile art. 329 C. proc.

civ., că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii are loc în condițiile

impuse de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005. Astfel, potrivit art. 1

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii prin echivalent vor consta

în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea

învestită potrivit acestei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei

îndreptățite sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind

regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod

abuziv. Stabilirea cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7)

din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se face de către evaluatorul sau societatea

de evaluatori desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care,

pe baza raportului evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul

de despăgubire.

S-a obsevat că, art. 20

alin. (2) invocat de apelantă prin motivele de apel stabilește că numai în cazul

în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 persoana

îndreptățită are dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea

de piață corespunzătoare întregului imobil, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare. Curtea de apel a reținut că, această normă trebuie interpretată

coroborat cu prevederile art. 4 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care statornicește

principiile de acordare a titlurilor de participare și că reprezintă despăgubiri

juste și echitabile în raport cu practica jurisdicțională internă și internațională

având ca obiect cauze prin care s-au stabilit despăgubiri pentru imobilele preluate

în mod abuziv de Statul Român și neplafonarea prin lege a despăgubirilor acordate.

Potrivit art. 3 coroborat cu art. 18

1

alin. (3) din lege, reclamanta

avea două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, respectiv să

solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau să solicite

primirea de titluri de plată până la concurența despăgubirii totale acordate prin

titluri sau titlurile de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul

despăgubirilor acordate, instanța de apel a reținut că acest aspect poate

face obiectul de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile

au fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.

Din această perspectivă s-a subliniat faptul că instanța supremă a statuat că parcurgerea

unei proceduri administrative prealabile este compatibilă cu limitările acceptate

de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o instanță, aspect reamintit în hotărârea-pilot

pronunțată în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României (parag. 115). Prin

urmare, exigențele coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența

sa în ceea ce privește adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate

în mod abuziv impun autorităților statale, inclusiv celor judiciare, să respecte

regulile adoptate prin legi speciale pentru restituirea în natură sau aplicarea

de măsuri reparatorii. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în cauza

pilot că propunerea guvernului de stabilire a unor termene constrângătoare în toate

etapele administrative ar putea avea un impact pozitiv asupra eficienței mecanismului

de despăgubire și a apreciat ca exemple de bune practici „plafonarea despăgubirilor

și eșalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, măsuri capabile

să păstreze un just echilibru între interesele foștilor proprietari și interesul

general al colectivității” (parag. 225). Pe de altă parte, instanța

supremă a arătat motivul care a antrenat constatarea numeroaselor violări ale dreptului

garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, anterior hotărârii-pilot

pronunțate în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, rezidă din faptul

că Statul Român nu a pus la punct un mecanism apt să asigure despăgubirea persoanelor

îndreptățite într-un termen rezonabil, deoarece C.E.D.O. nu a constatat că soluțiile

legislative adoptate sunt inadecvate, ci doar faptul că Fondul "Proprietatea",

instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcțional.

În ceea ce privește

motivul de apel potrivit căruia creanțele garantate asupra statului nu pot avea

ranguri diferite discriminatorii, în funcție de anumiți factori aleatorii, instanța

de apel a arătat că reclamanta nu a adus nicio probă în sensul că persoanele care

au înstrăinat acțiunile lor anterior listării Fondului Proprietatea - 25

ianuarie 2011 au primit un procent mai mare din cuantumul despăgubirilor evidențiate

în titlu comparativ cu apelanta, care, de altfel, nu a indicat prejudiciul ce i-a

fost cauzat în această situație.

S-a mai apreciat că instanța

fondului a reținut corect faptul că nu sunt întrunite condițiile imperative pentru

a fi angajată răspunderea civilă delictuală, respectiv: existența prejudiciului,

a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

și existența culpei în comiterea faptei ilicite. Apelanta nu a pretins că realizarea

conversiei în acțiuni a despăgubirilor stabilite prin decizia nr. 322/2007 a Agenției

Naționale pentru Restituirea Proprietăților s-a făcut cu încălcarea prevederilor

art. 18

8

din Capitolul V al Titlului VII al Legii nr. 247/2005. Astfel,

conform acestui text „titlurile de despăgubire, respectiv titlurile de conversie

depuse la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, începând cu ziua

de luni a celei de-a treia săptămâni calendaristice ulterioare expirării termenului

de 60 de ședințe de tranzacționare se vor converti în acțiuni emise de Fondul Proprietatea

prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent ultimelor 60 de

ședințe de tranzacționare, anterioare depunerii titlurilor de despăgubire, respectiv

titlurilor de conversie”, „depuse la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților,

în a doua săptămână calendaristică, ulterioară expirării termenului de 60 de ședințe

de tranzacționare care se vor converti în acțiuni emise de Fondul Proprietatea,

prin utilizarea prețului mediu ponderat de tranzacționare aferent primelor 60 de

ședințe de tranzacționare”.

În cauza pilot, C.E.D.O.

a arătat că autoritățile naționale rămân suverane în a alege măsurile generale ce

trebuie integrate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcărilor,

fiind inadmisibil ca în prezenta cauză să se recunoască apelantei alte drepturi

decât cele consfințite în legea specială și să se instituie un mecanism de despăgubire

pe cale jurisprudențială care i-ar conferi posibilitatea de a beneficia de despăgubiri

în alte condiții și în altă procedură decât cea instituită de legea specială.

Constatând că apelanta

prin criticile sale a ignorat scopul Titlului VII din Legea nr. 247/2005, așa cum

a fost stabilit el prin art. 1, respectiv reglementarea surselor de finanțare, cuantumul

și procedura de acordare a despăgubirilor ce nu pot fi restituite în natură rezultate

din aplicarea Legii nr. 10/2001 și constatând că au fost aplicate corect prevederile

art. 998 - 999 C. civ., art. 18

8

Capitolul VII din Legea nr. 247/2005,

Curtea de apel, în condițiile art. 296 C. proc. civ., a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs reclamanta R.A.C., criticând hotărârea atacată ca fiind nelegală

și netemeinică.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, s-a arătat că, instanța de apel a interpretat greșit voit actul juridic

dedus judecății, hotărârea dată este insuficient motivată și lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii, opinând că ar fi incidente dispozițiile

art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs, reclamanta a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile

art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I,

art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție,

potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea

cărora apreciază că titlurile de despăgubire în cuantum de 1.567.999 RON emise de

către Guvernul României prin A.N.R.P. în favoarea sa „incorporează drepturile de

creanța ale deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Sunt invocate argumente,

în considerarea cărora, recurenta apreciază că instanța de apel a ignorat cadrul

legal intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii

introductive, cât și în cererea de apel. Precizează că titlul de despăgubire obținut

care are regim de creanța garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației

speciale, respectiv Legea nr. 10/2001 și Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pe când

cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie

dreptul comun în materie reglementat de C. civ.

Consideră recurenta greșită

opinia instanței de apel potrivit căreia, în speță, nu ar fi întrunite elementele

cumulative ale răspunderii delictuale raportat la faptul că statul nu a săvârșit

nicio faptă ilicită. Susține că există o legătură de cauzalitate între atitudinea

culpabilă a pârâtului pe de o parte, care a ignorant factorii de risc menționați

în cererea introductivă și totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute

de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin

art. 16 din O.U.G. nr. 81/20079 care au condus ca prețul acțiunilor Fondului Proprietatea

să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acțiune.

Susținând ideea potrivit

căreia judecătorul național este un prim judecător al Convenției Europene a Drepturilor

Omului și are obligația de a: "asigură efectul deplin al normelor acesteia,

asigurându-i preeminență față de orice altă prevedere contrară în legislația

națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor"

(hotărârea C.E.D.O., pronunțată în cauza Dumitru Popescu împotriva României, recurenta

invocă faptul că, prin demersul său judiciar, nu a solicitat ca instanța de judecata

să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze aplicarea altor

acte normative cu putere de lege. Arată că solicitarea sa a vizat ca însuși

cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație să fie aplicată pentru

a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța garantată asupra statului,

opinând că, instanța de apel ar fi trebuit să aplice în speță cu preeminență dispozițiile

art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanța garantată,

să fie înlăturată. Invoca faptul că, prin demersul judiciar, nu a solicitat ca instanța

de judecată să înlocuiască anumite acte normative, să le combată, ori să refuze

aplicarea altor acte normative cu putere de lege. Arată recurenta că solicitarea

sa a vizat ca însuși cadrul legal prevăzut de legislația specială de reparație

să fie aplicată pentru a putea să-și valorifice integral, și nu parțial, creanța

garantată asupra statului.

În continuare, sunt aduse

argumente potrivit cărora solicitarea sa adresată instanței nu a vizat acordarea

de despăgubiri suplimentare, ci acordarea valorii integrale a despăgubirilor acordate

prin titlul său de despăgubire primit în baza legilor de restituire. Susține faptul

că este de neacceptat ca aplicarea legilor speciale de reparație care consacră principiul

restituirii integrale, să se raporteze la împrejurarea că pârâtul nu a listat la

bursa Fondul Proprietatea în termenul legal, nu a respectat termenele legale de

listare la bursa a minimum 5% din acțiunile companiilor naționale aflate în portofoliul

Fondului Proprietatea la care statul este acționar majoritar, ignorând astfel principiile

funcționării pieței de capital, ceea ce a condus la obținerea unor despăgubiri parțiale

și plafonate. Arată că legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii

integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi

contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă,

dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013 care nu cuprinde dispoziții privind plafonarea

prin lege a despăgubirilor, ci doar eșalonarea plății acestora.

Printr-o altă critică,

se apreciază greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tegiversarea listării

fondului la bursă ce a condus ca acțiunile Fondului Proprietatea să fie listate

la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 RON/acțiune nu ar fi

imputabile Statului Român, întrucât nu putea anticipa evoluția valorii acțiunilor

la bursă. Susține faptul că fluctuațiile pieței bursiere pot fi preconizate prin

analize de specialitate și că statul a cunoscut ori putea cunoaște aceasta împrejurare,

însă a stabilit, în mod unilateral, că valoarea de tranzacționare pe bursă a acțiunilor

emitentului Fondului Proprietatea să fie una și aceeași cu valoarea nominală

unitară a respectivelor acțiuni. S-a arătat că de la de la momentul listării Fondului

Proprietatea la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația

maximă atinsă de aceste acțiuni a fost de doar 0,75 RON/acțiune, fiind inferioară

celor din titlul de despăgubire. Considera că Statul Român, s-a aflat într-o vădită

culpă, întrucât a tergiversat listarea fondului la bursă timp de 5 ani de zile și

a stabilit în mod unilateral și eminamente artificial cum că valoarea de tranzacționare

pe bursă a acțiunilor emitentului Fondul Proprietatea va fi una și aceeași

cu valoarea nominală unitară a acțiunilor emitentului.

Apreciază că, în raport

de demersul judiciar promovat, decizia în interesul legii nr. 27/2011 nu este aplicabilă

speței întrucât se referă la situația cererilor în justiție întemeiate pe dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ori la situația în care se încercă eludarea

aplicabilității legilor speciale de reparație nr. 10/2001 și nr. 247/2005, considerând,

totodată, că instanța de apel a făcut referire greșită la cauza Atanasiu împotriva

România în raport de data emiterii titlului său de despăgubire din 30 ianuarie 2007,

moment la care hotărârea C.E.D.O. nu era pronunțată. Arată că prin cererea

adresată instanței a urmărit să-și valorifice integral creanța garantată asupra

statului, în cuantumul nominal al creanței, apreciind că debitorul obligației garantate

nu poate pretinde inexistența prejudiciului motivat de volatilitatea pieței în domeniu

și caracterul speculativ al acesteia din urmă sub motivația că piața aferentă

bunului respectiv este oscilantă.

În opinia recurentei este

greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională

în cuprinsul deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008 întrucât raționamentul instanței

se dovedește a fi eronat, deoarece decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu

privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale

ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul. Susține că, în speță, discriminarea

se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului,

arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci reclamă faptul

că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parțială, patrimoniul

său fiind diminuat, sens în care au făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene

a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.

Solicită admiterea recursului,

modificarea în tot a deciziei civile nr. 289A din 30 iunie 2014 și admiterea apelului,

modificarea în tot a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii, făcând trimitere

la normele de drept substanțial C. civ. din 1864, cât și la Legea nr. 287/2009 privind

C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Potrivit dispozițiilor

art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, cererea este scutită de plata taxei judiciare

de timbru.

Intimatul pârât, deși

legal citat, nu a depus la dosar întâmpinare.

În faza procesuală a recursului

nu au fost administrate alte probe noi, în sensul dispozițiilor art. 305 C. proc.

civ.

Analizând decizia recurată

prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta

Curte va constata că recursul nu este fondat, astfel că va fi respins pentru următoarele

considerentele:

Cu titlu preliminar, trebuie

obsevat că deși reclamanta R.A.C. a arătat că își întemeiază, în drept, cererea

de recurs pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., aceasta nu a dezvoltat

critici care să poate fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 304

pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate

vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul dedus judecății, a schimbat

natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Prin urmare, motivul

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare

a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic,

în sens de convenție sau act juridic material și nu la interpretarea greșită a unei

cereri, cum, în mod eronat, susțin reclamanți.

De asemenea, afirmația

recurentei, în sensul că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată,

nu poate fi încadrată în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. și nu poate fi examinată de instanța de recurs, deoarece nu este dezvoltată.

Pentru ca recursul să poată fi considerat motivat, nu este suficientă doar enunțarea

motivului de recurs, ci este necesar a se realiza și dezvoltarea acestuia, în sensul

expunerii argumentelor logico - juridice de natură a contura critica de nelegalitate

care să justifice exercitarea de către instanța de recurs a controlului judiciar.

Or, simpla afirmație că hotărârea este insuficient motivată, cum invocă recurenta,

neînsoțită de argumente care să o susțină, nu întrunește exigențele unei critici

de nelegalitate.

În ceea ce privește criticile

care pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte va constata că acestea nu sunt fondate.

Cu titlu preliminar, se

observă că recurenta a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864,

cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă,

se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în

aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1)

Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz,

produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice

născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C.

civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior

intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor,

din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile

de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate,

dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ.” Așadar,

unei situații litigioase i se aplică dispozițiile legii în vigoare la momentul nașterii

acesteia, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se

solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În prezenta cauză, s-a

solicitat de către reclamanta R.A.C. constatarea îndeplinirii condițiilor răspunderii

civile delictuale a Statului Român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005

legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării

la bursă a Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, moment anterior intrării

în vigoare a noului C. civ., situație guvernată, astfel, de dispozițiile

C. civ. de la 1864.

În ceea ce privește motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că instanța

de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

astfel cum au fost modificate, apreciind greșită opinia instanței potrivit căreia,

în speță, nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale a

statului.

Critica este neîntemeiată

întrucât, instanța de apel în mod judicios a constatat neîndeplinirea condițiilor

generale prevăzute de lege în materia răspunderii civile delictuale, și anume, existența

prejudiciul și fapta ilicită ce ar fi determinat paguba pretinsă.

În speță, reclamanta a

solicitat prin cererea de chemare în judecată antrenarea răspunderii civile delictuale

a statului pentru modul cum a fost aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia

despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a

Fondului Proprietatea până în ianuarie 2011, solicitând despăgubiri de la Statul

Român întrucât la data tranzacționării acțiunilor lor la bursă, acestea

au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită cu

titlu de despăgubiri pentru imobilul naționalizat.

Din situația de fapt

reținută de instanța de fond rezultă că, reclamanta s-a aflat în posesia

titlului de despăgubire din 30 ianuarie 2007 emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor, convertit prin titlul de conversie din 09 octombrie 2007 emis de

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. În justificarea acțiunii

sale, reclamanta a susținut că statul a încălcat mai multe obligații în

cazul convertirii acțiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire

(1 RON pe acțiune), respectiv: principiul restituirii integrale, raportat la

dreptul comun în materia stingerii creanțelor și modalitatea de evaluare

a despăgubirilor datorate pentru imobilele naționalizate abuziv; principiul

nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să

le valorifice prin convertirea în acțiuni după listarea la bursă a Fondului

Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislației în materie care ar fi dus

la scăderea valorii acțiunilor la Fondul Proprietatea.

În ceea ce privește

încălcarea principiului restituirii integrale recurenta a invocat greșita aplicare

a prevederilor C. civ. referitoare la stingerea creanțelor prin raportate la

prevederile Legii nr. 10/2001 potrivit cărora

„(...) persoana îndreptățită are dreptul

la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață corespunzătoare a

întregului imobil, teren și construcții, stabilită potrivit standardelor internaționale

de evaluare", susținând și aplicarea greșită a dispozițiilor

art. 3 lit. a) și art. 4 lit. a) și b) din Titlului VII din Legii nr. 247/2005,

modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 referitoare la faptul că titlul

de despăgubire „(...) incorporează drepturile de creanța ale deținătorilor asupra

Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Se observă că toate dispozițiile

legale invocate de recurentă privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate

pentru imobilele naționalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de

despăgubire, când imobilul naționalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor

recurenților a fost evaluat prin titlurile de despăgubire. Reclamanta nu a

contestat în cadrul prezentului litigiu - după cum a și precizat - procedura de

acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce față de dispozițiile art. 19 din Titlul

VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestației

la instanța de contencios administrativ), ci a reclamat modalitatea de conversie

a despăgubirilor în acțiuni, procedeu care a condus la diminuarea patrimoniului

său întrucât măsurile acordate nu au fost efective, ci parțiale.

Într-adevăr, potrivit

art.

3

lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înțelesul acestui titlu, ”titlurile

de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

în numele și pe seama Statului Român, care încorporează drepturile de creanță ale

deținătorilor asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit

prezentei legi și care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acțiuni emise

de Fondul "Proprietatea" și/sau, după caz, în funcție de opțiunea titularului

ori a titularilor înscriși în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de

plată, în limitele și condițiile prevăzute în prezenta lege.”

Însă, raportat la pretențiile

recurentei R.A.C. nu se pune problema încălcării dispozițiilor privind stingerea

creanțelor, întrucât nemulțumirea recurentului nu privește

titlul de despăgubire

care încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra Statului Român,

ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor

în acțiuni, deci după ce creanța împotriva statului a fost stinsă.

În acest context al analizei,

dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 evocate de recurentă

trebuie coroborate cu celelalte prevederi ale acestui act normativ. Astfel, invocând

dispoziții cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru

imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, recurenta solicită,

în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale

și să se instituie, pe cale jurisprudențială, un mecanism de despăgubire în alte

condiții și în altă procedură decât cele instituite de legea specială. În concret,

reclamanta R.A.C. nu a indicat nicio dispoziție legală care ar fi instituit obligativitatea

ca, la momentul primei listări la bursă, acțiunile Fondului Proprietatea să aibă

valoarea de 1 RON.

În condițiile în care

potrivit dispozițiilor art. 18

1

alin. (4) din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlurilor de despăgubire conferite reclamanților:

„Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii,

care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea”, Înalta Curte apreciază că recurenta

avea în mod obiectiv posibilitatea de a-și valorifica titlul ulterior listării la

bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Reclamanta a ales momentul

valorificării unei părți din totalul acțiunilor dobândite în temeiul titlului de

conversie din 09 octombrie 2007 emis de Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, fiind esențial a fi avut în vedere că valoarea unor astfel de titluri,

de natura acțiunilor deținute de reclamantă, variază continuu, atât în sensul diminuării,

cât și al creșterii, dată fiind natura speculativă a pieței (bursei de valori) pe

care acestea se tranzacționează. Cum însă valoarea acțiunilor la Fondul Proprietatea

este fluctuantă, valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a reclamantei

care devenind acționară suportă consecințele fluctuației valorii

acțiunilor pe piața bursieră. Aceste fluctuații nu pot constitui

un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală,

după cum nu reprezintă nicio încălcare a principiului reparației integrale,

care guvernează legile speciale în materie.

În ceea ce privește solicitarea

de antrenare a răspunderii statului pentru tegiversarea listării la bursă a acțiunilor

Fondului Proprietatea, Înalta Curte reține că, deși real ceea ce susține recurenta

(respectiv listarea cu întârziere la bursă a acestor acțiuni), trebuie însă observat

că statul prin procedura reglementată de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu și-a

asumat obligația de a face listarea într-un termen determinat și nici nu a garantat

că acțiunile se vor tranzacționa la valoarea de 1 RON/acțiune, ci măsurile reparatorii

care au urmat procedura instituită prin același act normativ și în baza

căruia reclamanții au intrat în posesia titlurilor de despăgubire. De aceea,

n

u se poate

concluziona că principiului reparației integrale reclamă, cum eronat susține recurenta,

“o echivalență valorică totală între valoarea despăgubirii la care o persoană are

dreptul și ceea ce i se oferă”.

Deși nu se poate contesta

că scopul legilor cu caracter reparator este acela de a acorda persoanelor îndreptățite

posibilitatea de a fi despăgubite, așa cum s-a reținut și în jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului (Cauza Păduraru împotriva României), art. 1 din Protocolul

nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor

contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile preluate

înainte de ratificarea Convenției. Dacă Convenția nu impune statelor obligația de

a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat,

ea trebuie implementată cu o claritate și coerență rezonabile, pentru a se evita,

pe cât posibil, insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept

la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții. Or, în această materie

Statul Român a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii

au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și de Legea nr. 247/2005. Mai mult,

prin Legea nr. 247/2005 au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii

nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii care se

cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Astfel,

s-a prevăzut prin art. I pct. 1 referitor la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,

că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri

sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit acestei

legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite sau despăgubiri

acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. S-a prevăzut ca, stabilirea

cuantumului despăgubirilor, potrivit art. 16 alin. (6) și (7) din titlul VII al

Legii nr. 247/2005, se va face de către evaluatorul sau societatea de evaluatori

desemnată de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor care, pe baza raportului

evaluatorului, va proceda la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, acesta poate face obiectul

de analiză al instanței de contencios administrativ doar după ce despăgubirile au

fost stabilite prin decizie de Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor. După

cum s-a arătat, recurenta nu a contestat cuantumul despăgubirilor în condițiile

sus-menționate, astfel încât în prezentul său demers judiciar aceasta nu pot critica

modalitatea în care la momentul efectuării conversiei despăgubirilor în acțiuni,

o acțiune a fost evaluată la valoarea nominală de 1 RON, iar procedura de valorificare

a acțiunilor era prevăzută de Legea nr. 247/2005.

Referitor la trimiterea

recurentei R.A.C. la jurisprudența Curții Europene (hotărâri din perioada 2006-2009)

în care se reține că Fondul Proprietatea nu ar fi funcționat într-un mod

care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensații,

este de reținut că sancționarea nefuncționării Fondului Proprietate a fost

realizată de Curte din perspectiva imposibilității de tranzacționare a acțiunilor.

Curtea nu a impus plata de către stat a acțiunilor la valoarea nominală de 1 RON,

ci posibilitatea efectivă de tranzacționare a acțiunilor.

Cu referire la dispozițiile

din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea

actelor normative, invocate de recurentă în susținerea principiului restituirii

integrale prin echivalent și a neplafonării despăgubirilor, instanța reține că sunt

nerelevante, întrucât acestea norme generale vizează calitatea actelor normative,

iar în privința susținerilor referitoare la dispozițiile art. 24 din Legea

nr. 165/2013 se constată că acestea nu se impun a fi analizate deoarece nu sunt

aplicabile în cauză din perspectiva normelor de aplicare în timp a legii civile.

Nefondate sunt și

motivele de recurs prin care se susține încălcarea principiului nediscriminării

prin conversia despăgubirii în acțiuni la valoarea de 1 RON pe acțiune,

prin raportare la situația persoanelor

care au optat pentru conversie ulterior listării

la bursă a acțiunilor Fondului Proprietatea.

Examinarea în concret

a existenței unei situații discriminatorii între diversele categorii de persoane

îndreptățite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reține că principiul

nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situații

similare, întrucât verificarea unei atare situații nu se poate face în lipsa unor

elemente care să permită identificarea situațiilor similare și a încălcării principiului

egalității în fața legii.

Recurenta reclamantă a

susținut că înseși dispozițiile legale sunt discriminatorii, de vreme ce nu a avut

un drept de opțiune cu privire la momentul efectuării conversiei. Susținerea nu

este fondată având în vedere că în forma existentă la data obținerii titlului de

despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G.

nr. 81/2007, menționa în mod expres întreaga procedură de valorificare a acțiunilor,

inclusiv modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acțiuni, ulterior

listării la bursă.

Prin instituirea dispoziției

conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data

emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea, s-a dat posibilitate posesorilor unor

atare titluri, între care se regăsesc și recurenții, să opteze pentru conversie,

ulterior listării acțiunilor la bursă. Astfel, în baza propriei opțiuni asupra

momentului conversiei li s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege,

neputând să se constate în aceste condiții existența vreunei discriminări.

Referitor la discriminarea

la care ar fi fost supusă recurenta R.A.C. ca urmare a împrejurării că nu a obținut

plata integrală a creanței garantate asupra statului, Înalta Curte reține că aceasta

este deținătoarea acțiunilor, astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul

sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acțiunile.

Recurenta a optat pentru conversia în acțiuni, pe care, parte din acestea, le-a

și valorificat. Din perspectiva legalității deciziei atacate cu recurs, nu prezintă

relevanță circumstanțele personale invocate de recurentă, care a determinat-o să

înstrăineze parte din totalul acțiunilor conferite, anterior listării la bursă a

acestora.

În ceea ce privește

susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de

apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale

care, în opinia recurentei, nu ar avea legătură cu litigiul de față pentru

a înlătura argumentele privind existența discriminării, Înalta Curte reține

nefondată critica având în vedere că instanța de apel a făcut trimitere la

problema de drept, de principiu, dezlegată în această decizie de către Curtea Constituțională

și anume dacă ”instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze

aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii,

și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse

în alte acte normative”, concluzia negativă fiind general valabilă, indiferent de

circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu.

Nu va fi primită nici

susținerea referitoare la reținerea greșită a incidenței deciziei în interesul legii

nr. 27/2011. Problema de drept ce se ridică în speță, respectiv cea a analizării

posibilității de a solicita despăgubiri bănești în justiție în alte condiții și

în baza altor temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială, a fost tranșată

de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii

nr. 27/20011, decizie care, sub aspect intertemporal, își găsește incidență în procesul

în curs de desfășurare, fiind obligatorie pentru instanțe potrivit art. 330

7

alin. (4) C. proc. civ. Referitor la problema de drept analizată, instanța supremă

a statuat că “acțiunile în acordarea de despăgubiri bănești pentru imobilele preluate

abuziv, imposibil de restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii

prin titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva Statului Român,

întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și

ale art. 13 din această convenție, sunt inadmisibile.” Trimiterea la hotărârea instanței

de contencios european Maria Atanasiu ș.a. contra României s-a realizat în

contextul reținerii efectelor deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în cuprinsul

căreia instanța supremă a făcut referire la decizia pilot în conformitate cu

care Curtea Europeană a statuat că parcurgerea unei proceduri administrative prealabile

este compatibilă cu limitările acceptate de C.E.D.O. ale dreptului de acces la o

instanță (parag. 115) și că, instanța europeană și în hotărârea-pilot

reamintit că "statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere

pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale

sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în

aplicare" și că "punerea în balanță a drepturilor în cauză și a câștigurilor

și pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei

și a sistemului juridic al statului constituie un exercițiu de o dificultate deosebită,

presupunând intervenția diverselor autorități interne" (parag. 233).

Prin urmare, exigențele

coerenței și certitudinii statuate de C.E.D.O. în jurisprudența sa în ceea ce privește

adoptarea măsurilor reparatorii pentru bunurile preluate în mod abuziv impun autorităților

statale, inclusiv celor judiciare, să respecte regulile adoptate prin legi speciale

pentru restituirea în natură sau aplicarea de măsuri reparatorii.

În speță, nu pot fi înlăturate

dispozițiile legii speciale, reclamanta a beneficiat de legile speciale de reparație

și au urmat calea reglementată de Legea nr. 247/2005, atribuirea acțiunilor

fiind realizată în condițiile acestei legii speciale, ce reprezintă cadrul normativ

în temeiul căruia s-a statuat asupra procedurii de plată a despăgubirilor. Or, câtă

vreme a fost adoptată o lege specială care prevede mecanismul de plată a despăgubirilor,

nu se poate susține, fără a încălca principiul specilia generalibus derogant, că

alte temeiuri de drept decât cele deschise de legea specială s-ar putea aplica cu

prioritate sau în concurs cu legea specială. Raționamentul expus în considerentele

deciziei în interesul legii nr. 27/2011, întemeiat pe principiul aplicării prioritare

a legii speciale față de dreptul comun, este aplicabil dat fiind similitudinea

problemei de drept în discuție.

Nu pot fi reținute nici

susținerile recurentei referitoare la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adițional

Convenției întrucât în privința bunului său nu a intervenit nicio ingerință în sensul

normei europene, dat fiind faptul că aceasta a beneficiat de numărul corespunzător

de acțiuni corespunzător cuantumului total al despăgubirii indicat în titlul de

conversie, ce nu a fost contestat. În atare condiții, reclamanta recurentă suportă

fluctuația pieței bursiere, momentul valorificării acțiunilor sale fiind rezultatul

propriei opțiuni.

În consecință, constatându-se

că instanța de apel a efectuat o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor

legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de

recurs subsumate art. 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta R.A.C. împotriva deciziei nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamanta

R.A.C. împotriva deciziei nr. 289A din 30 iunie 2014 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie

2014.