ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 810/2016

Decizia nr. 810/2016

Asupra recursului civil de fața constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 01 martie 2013, pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin B., solicitând instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.480.506 lei, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării pe bursa a unui număr de 3,949.184 de acțiuni deținute la C., conform creanței garantate asupra statului în cuantum de 3.949.184 lei, conferita de Titlul de despăgubire din 08 decembrie 2010 - Titlul de conversie din 04 ianuarie 2010 emise de Guvernul României - D.; obligarea pârâtului Statul Român la actualizarea cu indicele de inflație a sumei de 3.949.184 lei, începând cu data de 08 decembrie 2010 și până la momentul plații efective a sumei menționate, precum și obligarea pârâtului la plata sumei de 200 lei, reprezentând daune moratorii, pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive și executorii a hotărârii.

Prin sentința civilă nr. 330 din 18 martie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamant.

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin Decizia nr. 394/A din 17 septembrie 2015, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 330 din 18 martie 2014 a Tribunalului București, secția a V-a civilă.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamantul a declarat recurs, întemeiat în drept pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a interpretat greșit, în mod voit actul juridic dedus judecății, hotărârea dată în speță fiind insuficient motivată și lipsită de temei legal. A arătat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la dispozițiile art. 44 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora creanțele asupra statului sunt garantate, dispoziții în considerarea cărora apreciază ca titlurile de despăgubire în cuantum de 3.949.184 lei emise de către Guvernul României prin Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în favoarea sa „incorporează drepturile de creanță ale deținătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".

Recurentul-reclamant a susținut ca instanța de apel a ignorat cadrul lega! intern referitor la stingerea creanțelor, invocat atât în cuprinsul cererii introductive cât și în cererea de apel. A arătat că titlul de despăgubire obținut, care are regim de creanță garantată asupra statului a fost obținut în baza legislației speciale, pe când cadrul legal aferent stingerii integrale a dreptului lor de creanță îl constituie dreptul comun în materie reglementat de C. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu ar fi întrunite elementele cumulative ale răspunderii delictuale întrucât statul a avut o atitudinea culpabilă și nu a respectat termenele imperative prevăzute de dispozițiile art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, astfel că prețul acțiunilor C. au scăzut sub valoarea nominală de 1 leu/acțiune.

Recurentul-reclamant a arătat că prin demersul lui judiciar a solicitat ca instanța să aplice legislația specială de reparație pentru a putea să-și valorifice integral și nu parțial, creanța garantată asupra statului. Legiuitorul nu a înțeles să renunțe la principiul restituirii integrale prin echivalent și să plafoneze despăgubirile întrucât procedeul ar fi contrar dispozițiilor din Legea nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă, dar și art. 24 din Legea nr. 165/2013.

Creanțele garantate asupra statului nu pot avea ranguri diferite, discriminatorii și anume în cadrul aplicării legilor speciale de reparație, putând fi creanțe garantate asupra statului în mod integral și, respectiv, creanțe garantate asupra statului doar parțial (în speță 50%), în funcție de anumiți factori aleatorii și anume momentul temporal al atribuirii acțiunilor, care putea fi înainte, ori ulterior listării C. la bursă, împrejurare față de care creanța garantata asupra statului, poate fi valorificata efectiv in mod integral, ori respectiv parțial.

Printr-o altă critică, recurentul-reclamant a apreciat că este greșită opinia instanței de apel potrivit căreia tergiversarea listării fondului la bursă, ce a condus ca acțiunile C. să fie listate la o valoare nominală inferioară celei preconizate de 1 leu/acțiune nu ar fi imputabile Statului român. Pârâtul a avut posibilitatea să se informeze timp de 5 ani de zile (cât a durat listarea C. la bursă), cu privire la o regula elementara a pieței de capital și anume că, în cazul oricărei companii listate la bursă, este foarte probabil să existe un discount semnificativ (între 30 - 60%) din valoarea nominală (activ net unitar/acțiune), îndeosebi în cazul piețelor emergente. Pârâtul a decis în cunoștință de cauză ca operațiunea de conversie a titlurilor de despăgubire să se realizeze totuși la valoarea nominala de 1 leu/acțiune. Ca atare, statul a optat ca ansamblul riscurilor pieței bursiere sa revină în sarcina foștilor proprietari.

Recurentul-reclamant a arătat că, de la momentul listării C. la bursă, respectiv 25 ianuarie 2011 și până în prezent, cotația maximă atinsă de aceste acțiuni a fost inferioară celor din titlul de despăgubire.

Recurentul-reclamant a mai susținut că este greșită reținerea, în cauză, a considerentelor avute în vedere de către Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 818 din 03 iulie 2008, întrucât decizia a fost pronunțată în legătură cu un litigiu privind înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale ale magistraților, ceea ce în speță nu este cazul. în speță, discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, recurentul-reclamant arătând că nu contestă procedura de acordare a despăgubirilor, ci faptul că despăgubirea nu a fost efectivă, fiind realizată o despăgubire parțială, patrimoniul său fiind diminuat, iar în acest sens a făcut trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului din perioada 2006 - 2009.

Pentru considerentele expuse recurentul-reciamant a solicitat admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată, făcând trimitere la art. 6, 13 și 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, la normele de drept substanțial C. civ. din 1864 și ia Legea nr. 287/2009 privind C. civ., prin raportare la Legea nr. 71/2011.

Examinând hotărârea recurata prin prisma criticilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.

Cu titlu preliminar, se observă că recurentul a înțeles să invoce atât prevederi ale C. civ. de la 1864, cât și prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Din această perspectivă, se impune a se sublinia faptul că, art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. stipulează că „(1) Dispozițiile C. civ. se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispozițiile C. civ. sunt aplicabile și efectelor viitoare ale .situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din. raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a C. civ."

În speță, reclamantul a solicitat să se constate că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale a Statului român pentru modul cum a fost aplicată Legea nr, 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acțiuni și pentru tergiversarea listării la bursă a C. până în Ianuarie 2011 astfel că situația juridică s-a născut anterior intrării în vigoare a N.C.C., fiind guvernată, astfel, de dispozițiile C. civ. de la 1864, recurentul-reclamant neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.

În ceea ce privește criticile recurentului-reci amant întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

În esență, prin raportul juridic dedus judecății, reclamantul a susținut că prin măsurile adoptate sau întârzierea în adoptarea unor măsuri eficiente, pârâtul Statul român nu a asigurat funcționarea în timp util a C. și valorificarea acțiunilor sale acordate prin titlul de conversie la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, având în vedere că acțiunile la C. au fost cotate sub această valoare încă de la prima zi de tranzacționare (25 ianuarie 2011).

Or, în condițiile în care, în ce-l privește pe recurent, procedura prevăzută de Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente a fost integrai parcursă, fiindu-i emis titlul de despăgubire (ce încorpora creanța sa împotriva statului) și ulterior, titlul de conversie prin care a primit acțiuni la C., reclamantul și-a realizat integral dreptul de creanță la momentul la care a intrat în posesia titlului de conversie, așadar, a unui număr de 3,949.184 acțiuni la valoarea nominală de 1 leu/acțiune, corespunzător valorii stabilite prin titlul de despăgubire, de 3.949.184 lei.

Ca atare, și obligația corelativă a statului s-a stins, conform celor expres prevăzute de arU2 alin. (3) din Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente: „Realizarea conversiei acestor titluri în acțiuni emise de C. determină stingerea creanțelor constatate prin aceste titluri.

În consecință, nu se poate reține o „ingerință" în respectarea dreptului de proprietate al recurentului din perspectiva art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană.

Ulterior dobândirii acestor acțiuni de către cel îndreptățit, creșterea sau scăderea valorii acțiunilor ține de raportul dintre cerere și ofertă pe piața de capital, care, implicit, comportă șanse de câștig, dar și riscuri de pierdere; în plus, valorificarea acestora pe piața bursieră nu mai antrenează raporturi juridice între recurent și Statul român.

Fără a nega existența unei întârzieri a listării la bursă a C., nu se poate stabili o legătură de cauzalitate între această întârziere și pretinsul prejudiciu invocat de recurent, deoarece nu a fost prezentat niciun argument în sensul că o listare „în termen" a C. ar fi garantat obținerea unui preț ai acțiunilor de cei puțin 1 leu/ acțiune, adică a unei valori cel puțin egale cu cea la care s-a realizat conversia.

Cum recurentul nu a indicat existența unei norme legale care să instituie în sarcina Statului român obligativitatea garantării valorii acțiunilor la C. de (cel puțin) 1 leu la momentul primei listări la bursă și, cum, pe de altă parte, nu există niciun argument de a considera că o listare la bursă a fondului anterioară datei de 25 ianuarie 2011 ar fi asigurat obținerea unui preț mediu de tranzacționare a acțiunilor de cel puțin 1 leu/acțiune (așadar, egal cu prețul de conversie), este înlăturată teza unei valorificări parțiale a titlului de despăgubire constând în Decizia 45 din 04 ianuarie 2011, susținută de către recurent, neexistând vreo legătură de determinare dintre suma solicitată prin acțiune și faptul prejudiciat și imputat, respectiv faptul nelistării ia bursă a C. conform dispozițiilor Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Având în vedere că recurentul a invocat hotărârea pilot „Măria Atanasiu și alții contra României" din 12 octombrie 2010, trebuie precizat că în parag. 180-183 din această hotărâre, Curtea Europeană a concretizat posibile „ingerințe" în dreptul la respectarea bunurilor în contextul legislației din România privind retrocedările, astfel: (1) neexecutarea unei decizii administrative a autorității locale competente prin care i se recunoaște părții interesate un drept la reparație („interes patrimonial" apărat de art. l din Protocolul 1) constituie o ingerință în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (a se vedea și Marin și Gheorghe Rădulescu împotriva României, nr. 15.851/06, §§ 20-22, 27 mai 2010) - parag. 180; (2) neexecutarea unei decizii administrative care recunoaște dreptul la o despăgubire într-un cuantum pe care aceasta îl stabilește reprezintă o ingerință, în sensul primei fraze din primul alineat al acestui articol (Elias împotriva României, nr. 32.800/02, § 21, 12 mai 2009) - parag. 181; (3) neexccutarea unei hotărâri judecătorești ce recunoaște un drept la despăgubire, chiar dacă suma nu a fost stabilită, constituie o ingerință în dreptul de proprietate, în sensul primei fraze din primul alineat al art. 1 din Protocolul nr. l (Deneș și alții împotriva României, nr. 25.862/03, parag. 46 - 47, 3 martie 2009).

Astfel cum se poate constata în oricare dintre situații, „ingerințal’' este generată de neexecutarea obligației asumate de Stat prin adoptarea legislației în materia restituirii proprietăților preluate abuziv de regimul anterior (în cauză, măsura alternativă a despăgubirii în condițiile legii speciale - Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente).

Urmare a obligațiilor stabilite în sarcina Statului Român prin procedura hotârârii-pilot, ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, act normativ care a făcut obiect analizei Curții europene în Cama Preda c. României din 29 aprilie 2014, Curtea conchizând în sensul caracterului eficient al acestui nou act normativ.

Privitor la noile mecanisme de restituire, Curtea europeană nu a criticat Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, considerând că modul de caicul și de acordare a despăgubirilor se încadrează în marja de apreciere a Statului, raportată și la contextul economic al acestuia. Nu au fost aduse critici esențiale nici în privința modului de eșalonare instituit de lege, care poate fi justificat atât de complexitatea mecanismului de restituire, cât și de multitudinea de cereri.

Totodată s-a arătat că, structural, noile reglementari apărute după procedura - pilot au un caracter efectiv și accesibil și, în majoritatea cazurilor, nu sunt de natură să aducă încălcări ale dreptului de proprietate.

Înalta Curte constată că, în antrenarea garanțiilor art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, recurentul susține ingerința ca fiind o inacțiune a autorităților în urgentarea listării la bursă a acțiunilor la C., măsură care, în opinia sa, ar fi trebuit să-i garanteze valorificarea acțiunilor la valoarea lor nominală, respectiv cea din titlul de conversie - 1 leu/acțiune.

În mecanismul de aplicare a Convenției europene, a Protocoalelor sale adiționale ca și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, judecătoralui național nu îi este îngăduit a dispune măsuri cu caracter general (adoptarea dreptului pozitiv fiind atributul exclusiv al legiuitorului), întrucât hotărârea judecătorească are efecte doar între părțile litigante.

În plus, dacă un reclamant se pretinde victima unei încălcări a drepturilor garantate de Convenție, deci a unei „ingerințe" din partea autorităților statului, în aplicarea Convenției, judecătorul național poate dispune doar înlăturarea de la aplicare a normei naționale care este cauza ingerinței (cu respectarea celorlalte cerințe de evaluare ce decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului) și care nu a trecut testul de proporționalitate, în sensul că prin aplicarea ei nu s-a păstrat, în privința acelei persoane, un just echilibru între interesul general și cel particular, caz în care se ajunge la aplicarea directă a Convenției.

Așadar, Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu instituie o competență a instanțelor naționale de a verifica existența unei compatibilități a dreptului intern cu dispozițiile Convenției în scopul angajării răspunderii statului, ci numai de a asigura preeminența dispozițiilor Convenției față de orice altă prevedere contrară din legislația națională (cauza Dumitru Popescu împotriva României).

Așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Europene, art. 13 din Convenție nu impune statelor contractante obligația să prevadă în legislația lor internă căi de atac prin care să poată fi denunțate - în fața unei autorități naționale - înseși normele legale interne ca fiind contrare, prin ele însele, dispozițiilor Convenției.

Prin urmare, acest text nu deschide calea unui „recurs național în convenționalitate", care, teoretic, ar putea avea ca obiect încălcarea de către o normă juridică internă a unui drept prevăzut de Convenția sau de protocoalele sale adiționale.

În esență, art. 13 garantează un recurs, o cale de atac ce permite punerea în discuție a modalităților de aplicare a acestora cu privire la un drept apărat de Convenție, în privința celui ce se pretinde lezat de consecințele actului, dar nu garantează atacarea în sine a însuși conținutului normelor legale. Controlul de convenționalitate a normelor naționale nu poate forma obiectul unui „recurs efectiv" instituit de art. 13 din Convenție.

Curtea Europeană, în jurisprudența sa, a statuat că interpretarea dispozițiilor art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie realizată de o așa manieră încât cerințele acestui convențional să vină în sprijinul prevederilor art. 6 din Convenție, întărind exigențele acestui din urmă articol (cauza Kudla împotriva Poloniei).

Or, în cauza dedusă judecății, dispozițiile Titlului VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv din Legea nr, 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente (în forma în vigoare la data faptelor reclamate) au fost pe deplin respectate (cu referire specială la art. 187 din Titlul VII Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferent imobilelor preluate în mod abuziv, normă în prezent abrogată prin Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România), recurentul-reclamant neindicând un alt text de lege din conținutul acestui act normativ care să garanteze destinatarilor legii, printr-o prevedere expresă, valorificarea acțiunilor obținute prin titlul de conversie la valoarea nominală (prin derogare de la regula cererii și ofertei ce guvernează piața bursieră).

În considerarea celor expuse, relativ și Ia operațiunile ulterioare încheierii procedurii Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, nu se poate constata ca statul ar fi săvârșit o faptă culpabilă care să atragă răspunderea sa în sensul invocat de recurentul-reclamant.

Este de reținut, totodată, că jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazuri similare a fost constantă în a decide că „la momentul emiterii acțiunilor în favoarea reclamanților, creanța deținuta împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, și că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există un raport juridic între reclamanți și Statul Român; reclamanții și-au realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acționari după regulile specifice acestei calități, vânzarea la bursa facându-se după regulile pieței de investiții."

În ceea ce privește susținerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanța de apel la considerentele Deciziei nr. 818/2008 a Curții Constituționale care, în opinia recurentului, nu ar avea legătură cu litigiul de iată pentru a înlătura argumentele privind existența discriminării, se constată că sunt nefondate, întrucât instanța de apel a tăcut trimitere la problema de drept dezlegată de principiu în această decizie de către Curtea Constituțională și anume dacă "instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative", concluzia negativă fiind general valabila, indiferent de circumstanțele concrete ale unui anumit litigiu în care se solicită constatarea unei discriminări decurgând din dispozițiile unei legi.

Recurentul-reclamant a mai susținut, prin cererea de recurs, ca instanța de apel a interpretat greșit, în mod voit actul juridic dedus judecății (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865) dar, în lipsa dezvoltării unor critici în acest sens, această alegație, formulata generic, nu poate fi analizată și încadrată în motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant mai susținut, totodată, că hotărârea instanței de apel este insuficient motivată, motiv de recurs ce se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., or această critică este nefondată întrucât decizia reeurată îndeplinește cerințele impuse de dispozițiile art. 425 C. proc. civ.

Astfel, instanța de apel a reținut, în esență, că creanța recunoscută împotriva statului a fost realizată integral la data eliberării, în favoarea reclamantului, a acțiunilor la C., la acest moment obligația statului fiind executată integral; că mecanismul ulterior, al cotării la bursă, reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căreia nu mai există vreun raport juridic între reclamant și stat în sensul Legii nr. 10/2001, vânzarea acțiunilor de către reclamant, pe bursă, facându-se după regulile pieței de investiții; că, opinând pentru conversia în acțiuni la C., reclamantul și-a asumat inclusiv riscul de a fi expus fluctuației negative a valorii acțiunilor, acest lucru fiind unanim acceptat de către toți participanții la piețele de capital, că enunțarea unor texte C. civ. de la 1864 și a unor texte din N.C.C., despre care reclamantul susține că ar fi fost ignorate de către prima instanță, nu este relevantă, din moment ce nu a dovedit întrunirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii pârâtului; că susținerea reclamantului privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la Convenție este nefondată, deoarece acesta nu deține un "bun" în sensul acestor dispoziții și că existența unor diferențe între beneficiarii titlurilor de despăgubire convertite în acțiuni, ca urmare a valorii obținute de aceștia la momentul tranzacționării titlurilor de valoare nu are caracterul unei discriminări care să atragă răspunderea civilă delictuală a Statului Român.

Înalta Curte, având în vedere considerentele expuse, în raport de art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 394/A din 17 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a-lV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 aprilie 2016.