ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1626/2015

Decizia nr. 1626/2015

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele;

Prin sentința civilă nr. 546 din 16 mai 2001 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis acțiunea reclamantei A. și i-a obligat pe pârâții SC B. SA și C. București să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, format din teren în suprafață de 1.449 mp și construcție. Totodată, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA.

Prima instanța a reținut, în esență, că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greșit pentru cota indiviză de 1/2 din imobil ce a aparținut autoarei Arsenescu Teodora, fostă Georgescu, astfel că actele ulteriore de dispoziție ale Statului român sunt nule.

În ceea ce privește restul cotei de 1/2 din imobil s-a statuat că pârâții nu pot opune un titlu valabil de proprietate, care să fie preferabil celui al reclamantei și autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituției din 1948, ce ocrotea proprietatea privată și dispozițiilor art. 481 C. civ.

S-a reținut că șl în ceea ce privește această cotă indiviză, actele ulteriore de dispoziție săvârșite de stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă, reținându-se că SC B. SA nu este îndreptățită să formuleze o astfel de cerere din moment ce în contractele de vârszare-cumpărare, ca acționară, figurează D.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâți din cauză.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta A., pentru lipsa calității procesuale active și a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC B. SA.

La adoptarea soluției, instanța de apel a reținut că autorul reclamantei, E., nu era exceptat de la naționalizare, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziția 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naționalizate. De asemenea, a reținut că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și imobilul revendicat.

La data de 10 ianuarie 2005, SC F. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei-reci amante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel și menținerea hotărârii primei instanțe.

S-a arătat, în esența, că imobilul revendicat nu mai este necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei SC B. SA care și-a mutat sediul în sîr. Sabinelor nr. 8, sector 5S In imobil funcționând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic în baza unui contract de închiriere încheiat la data de 25 decembrie 2000 cu intimata-pârâtă.

Prin Decizia nr. 6909 din 20 septembrie 2005 pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, s-a casat decizia și a fost trimisă cauza spre rejudecarea apelurilor aceleiași instanțe. De asemenea, s-a respins, ca nefondat, recursul formulat de intervenienta accesorie SC F. SRL împotriva aceleeași decizii.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta a făcut dovada atât a calității sale de moștenitoare a defunctului E., cât și a împrejurării că Ia data naționalizării, autorul său avea în proprietate imobilul din sector 2, București.

Cât privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut în prezent de pârâta SC B. SA s-a constatat că se impune cu prilejul rejudecării, efectuarea unei noi expertize care sa aibă în vedere toate actele de la dosar și să stabilească întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției principale, efectuată de SC B. SA, precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri.

Instanța de recurs a găsit fondată și critica reclamantei vizând greșita reținere a preluării imobilului în litigiu cu titlu de către Statul român. Astfel, deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța, în considerente, a antamal chestiuni ce țin de fondul litigiului, reținând greșit, de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/195. Simplul fapt că autorul reclamantei deținea la data naționalizării mai multe apartamente, nu-l putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 din Decretul nr. 92/1950 atâta vreme cât în cauză nu s-a făcut dovada că E. trăia exclusiv din exploatarea acestora. Actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul nu putea constitui titlu valabil al Statului român, în condițiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispozițiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480-481 C. civ. și Tratatele Internaționale la care România aderase.

După casarea cu trimitere pentru rejudecare, la Curtea de Apel București s-a format Dosarul cu nr. x/2/2005.

Prin Decizia civilă nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâtului C. București și s-a admis apelul pârâtei SC B. SA, s-a desființat în parte sentința cu privire la soluționarea cererii de chemare în garanție și s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii de chemare în garanție. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Curtea a reținut, în esență, că soluția instanței de fond pe cererea în revendicare este legală și temeinică, iar apelul pârâtei relativ la cererea principala este nefondat.

De asemenea, s-a reținut ca fiind nefondat apelul declarat de către pârâtul C. București împotriva soluției de admitere a acțiunii în revendicare, deoarece prin acesta se urmărește a se demonstra că imobilul a trecut în patrimoniul statului cu titlu, ceea ce contravine celor stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu forță obligatorie, prin decizia din recurs.

S-a apreciat ca fiind fondat apelul SC B. SA cât privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, dispoziția primei instanțe la acest aspect fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare prime: instanțe pentru soluționarea acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Municipiul București prin primarul general, SC B. SA București și chemata în garanție G., iar prin Decizia civilă nr. 8639 din 17 decembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca nefondate, recursurile.

În rejudecare, prin sentința civilă nr. 1371 din 01 iulie 2013, Tribunului București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților SIF H. SA și I. și, ca urmare, a respins cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu aceste pârâte de reclamanta SC B. SA, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis cererea de chemare în garanție formulată de SC B. SA, în contradictoriu cu G. și a obligat-o pe aceasta din urmă să plătească reclamantei suma de 344.562 lei (contravaloare clădire) și suma de 1.191.208,48 lei (contravaloare teren) - imobil situat în București, sector 2, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de intlație de la momentul plății despăgubirii (sumelor). Totodată, a obligat pârâta la plata sumei de 28.849,70 lei reprezentând onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, rămasă irevocabilă, prin Decizia civilă nr. 8639 din 07 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că cererii de chemare în garanție îi sunt aplicabile dispozițiile art. 324 alin. (1) și (6) din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale astfel cum acestea au fost introduse prin Legea nr. 99/1999.

Potrivit acestor dispoziții, „instituțiile publice implicate asigură raportarea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privative, sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile de către stat. Statul garantează îndeplinirea de către instituțiile publice implicate a obligațiilor prevăzute de prezentul articol".

Astfel, argumentele reclamantei potrivit cărora cuantumul despăgubirilor ar trebui să fie stabilite în raport de dispozițiile dreptului comun și nu în raport de prevederile legii speciale au fost înlăturate,

De asemenea, au fost înlăturate și apărările referitoare la neaplicarea în speță a Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în recursul în interesul legii, întrucât analiza dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 aprobată prin Legea nr, 44/1998 cu modificările și completările ulterioare, și anume Legea nr. 137/2002, a avut în vedere situația restituirii imobilelor, noțiune ce cuprinde și revenirea în proprietatea foștilor proprietari a imobilelor preluate de stat ca urmare a admiterii unor acțiuni m revendicare prin comparare de titlu.

Din raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert J. s-a reținut că valoarea clădirii rămasă la data ieșirii din patrimoniul reclamantei - 31 august 2010, raportată la bilanțul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată, este de 344,562 lei, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 lei, imobil situat în București, sector 2.

Având în vedere și dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pârâta G., în calitate de unică instituție publică implicată în privatizarea reclamantei a fost obligată să plătească reclamantei suma de 344.562 lei reprezentând contravaloare clădire și suma de 1.191.208,48 lei reprezentând contravaloare teren, valoare ce urmează a fi actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Tribunalul a constatat că pârâții I. și SIF H. SA nu au calitate procesuală pasivă întrucât nu au fost instituții implicate în procesul de privatizare al reclamantei, și, în consecință, față de acești pârâți acțiunea a fost respinsă ca urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive.

În raport cu dispozițiile ari. 274 C. proc. civ., pârâta G. a fost obligată ia plata suinei de 28.849,70 lei reprezentând onorariul de avocat.

Prin încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2013 Tribunalul București, secția a Ill-a civilă, a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de reclamanta SC B. SA, în sensul că a dispus să se menționeze pârâta G. A respins cererea referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului, ca neîntemeiată.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut că pe parcursul procesului, pârâta G. a devenit K., aspect ce rezultă din chiar titulatura sub care această parte a înțeles să formuleze cereri în prezenta cauză, motiv pentru care a admis cererea de îndreptare a erorii materiale, reținând că denumirea actuală a pârâtei G. este K.

Cu privire la cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013, a reținut că potrivit dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ. „în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii ori acesta cuprinde dispoziții potrivnice, părțile pot cere instanței care a pronunțai hotărârea să lămurească dispozitivul sau să înlăture dispozițiile potrivnice".

Tribunalul a apreciat că atât considerentele cât și dispozitivul hotărârii cuprind dispoziții concrete în ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor, situație ce a fost analizată în raport de dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

De altfel, cuantumul acestor despăgubiri a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuat în cauză, indicele de inflație urmând a fi stabilit la momentul plății, situație în care nu s-a impus o precizare anume, motiv pentru care cererea privind lămurea dispozitivului a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Reclamanta SC B. SA a formulat apel împotriva încheierii din data de 17 iunie 2013, sentinței nr. 1371 din data de 01 iulie 2013 precum și împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a Ill-a civilă.

Pârâta K. a formulat apel împotriva sentinței nr. 1371 din data de 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a Ill-a civilă.

Prin Decizia nr. 65/A din data de 20 februarie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă K., împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă SC B. SA și cu intimați i-pârâți I. și SIF H. SA.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalui București, secția a IIl-a civilă.

A schimbat în pane încheierea de ședință din data de 14 martie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013, astfel:

Valoarea obligației de plata stabilita în sarcina pârâtei G., va fi actualizată cu indicele de inflație, începând de la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, respectiv 31 august 2010, până la momentul plății despăgubirilor.

Curtea a constatat că apelul reclamantei este fondat, iar apelul pârâtei este nefondat pentru următoarele considerente:

Ceea ce s-a soluționat prin sentința atacată este dat de limitele obligatorii ale Deciziei de desființare în parte nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8639 din 17 decembrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție), prin care cauza a fost trimisă primei instanțe spre rejudecarea cererii de chemare în garanție.

Această cerere precizată în rejudecarea apelului a fost formulată de către pârâta-reclamantă SC B. SA în contradictoriu și cu pârâtă K., ca apărare față de acțiunea principală în revendicarea imobilului în litigiu, revendicare a cărei soluție de admitere în primul ciclu procesual a fost menținută prin decizia de desființare In parte menționată, pronunțată în al doilea ciclu procesual.

Prin cererea de chemare în garanție pârâta-reclamantă SC B. SA a solicitat stabilirea în sarcina pârâtei K. a obligației de acordare a despăgubirilor pentru evicțiune, reprezentate de valoarea de circulație a imobilului de 12.530.205 lei, calculată de la data de ia care a fost evacuată din spațiul pe care îl deținea, și anume 26 august 2010.

Asupra apelului pârâtei K. formulat împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a IIl-a civilă, s-a reținut că nu poate fi primită susținerea referitoare la excepția necompetenței materiale a secției a IIl-a civilă a Tribunalului București în judecarea cererii de chemare în garanție.

Deși întemeiată în fondul dreptului pe dispozițiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, privind privatizarea societăților comerciale, în speță cererea de chemare în garanție păstrează caracterul incidental față de cererea principală, fiind formulată în aceeași cauză și având calitatea unui mijloc de apărare față de pretențiilor în revendicare ale reclamantei A., întemeiate pe dispozițiile de drept comun, art. 480 și urm. C. civ. anterior.

În cazul cererilor de chemare în garanție operează prorogarea legală de competență prevăzută de dispozițiile art. 17 C. proc. civ. anterior, care includ în căderea instanței competente să judece cererea principală și cererile accesorii și incidentale.

Prin urmare, competența materială de soluționare a cererii de chemare în garanție pentru evicțiune, în situația imobilului restituit după naționalizare, aparține instanței ce soluționează cererea principală.

S-a reținut că nu este întemeiată nici excepția netîmhrării cererii de chemare în garanție întrucât în speță sunt aplicabile dispozițiile de excepție privind scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru datorate, și anume art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Au fost înlăturate, ca nefondate, susținerile privind excepția nulității cererii de chemare în garanție, pe considerentul neprecizării obiectului și a valorii acțiunii, a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea deoarece aceste elemente se regăsesc și în precizarea adusă în fața instanței de rejudecare a apelului la 15 octombrie 2012, iar trimiterea către instanța de fond, după desființarea în parte a soluției acesteia, s-a efectuat tocmai pentru rejudecarea acestei învestiri.

Cu privire la excepția inadmisihîlității cererii de chemare în garanție s-a reținut că momentul formulării acesteia nu este condiționat de rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură, iar parcurgerea procedurii prealabile a concilierii directe, prevăzută de art. 720

1

C. proc. civ., nu numai că nu este specifica acestui litigiu, dar nici nu era prevăzută de lege la momentul introducerii cererii, prevederea fiind introdusa prin O.U.G. nr. 138/2000.

În ceea ce privește argumentele pe fondul dreptului, Curtea a observat că acestea privesc exclusiv cuantumul despăgubirilor pentru evicțîune, facându-se de asemenea referire Ia aplicarea unor temeiuri de drept specifice dreptului comercial, inaplicabile cauzei.

Pentru dezvoltarea unitară a raționamentului instanței, analiza acestor argumente s-a efectuat alături de considerentele apelului advers.

Asupra apelului reclamantei SC B. SA din cererea de chemare în garanție formulat împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, Curtea a reținut următoarele:

Corectând o eroare materială cu privire la denumirea pârâtei G., prin încheierea atacată s-a dispus și respingerea cererii referitoare la necesitatea lămuririi dispozitivului, formulată de către SC B. SA, în sensul stabilirii în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflație pentru despăgubirile rezultând din evicțiune.

Tribunalul a considerat că există în hotărârea de fond, suficiente dispoziții concrete în ceea ce privește modalitatea de plată a despăgubirilor, situația fiind analizată în raport de dispozițiile Deciziei nr. 18/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Curtea, însă a apreciat că tocmai prin prisma considerentelor deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție invocate, se impune clarificarea în dispozitiv a perioadei pentru care valoarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei, trebuie actualizată cu indicele de inflație.

Prin Decizia menționată, nr. 18/2011 a Înaltei. Curți de Casație și Justiție pronunțată în recursul în interesul legii (obligatorie pentru instanțe potrivit ort. 3307 alin. (4) C. proc. civ.), s-a stabilit că „în aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate In procesul de privatizare, ca urmare a retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de ia momentul plății despăgubirii."

Este evident că în fiecare cauză se impune precizarea momentului de la care bunul ce a fost retrocedat și a ieșit din patrimoniul societății, pentru a se verifica valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanțul anterior momentului retrocedării. In speță, aceste elemente au fost lămurite, iar considerentele instanței de fond fac referire la raportul de expertiză efectuat în cauză de către expert J., prin care s-a reținut că valoarea clădirii rămasă la data ieșirii din patrimoniul reclamantei, și anume 31 august 2010, raportată la bilanțul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată este de 344.562 lei, iar valoarea terenului este de 1.191.208,48 lei, imobil situat în sector 2, București.

Pentru stabilirea integrală și eficientă a reparației, Curtea a considerat că se impune clarificarea solicitată de apelanta-reclamantă SC B. SA, în sensul lămuririi dispozitivului și indicării precise a intervalului de timp în care se actualizează cu indicele de inflație valoarea despăgubirilor, astfel că a schimbat în parte încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2013, în baza dispozițiilor art. 296 C. proc. civ.

Revenind la apelul G., cu trimitere la dispozitivul și considerentele Deciziei nr. 18/2011 pronunțate în interesul legii, Curtea a reținut că se clarifică toate elementele ce privesc cuantumul despăgubirilor pentru evicțiune ca urmare a retrocedării imobiliare, care au fost invocate în speță pe fondul dreptului de către apelanta-pârâtă.

De asemenea, Curtea a reținut că nu au influența în cuantumul prejudiciului, nici valoarea contabilă a bunurilor imobile înregistrată în registrele contabile ale societății la data când aceasta a fost privatizată, nici limita prevăzută de art. 30 din Legea nr. 337/2002 - 50% din prețul încasat din vânzarea pachetului de acțiuni- aceste aspecte fiind deplin lămurite de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 02 februarie 2015 SC B. SA, în temeiul art. 281

2

C. proc. civ., a solicitat completarea dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, prin pronunțarea unei soluții în privința apelului formulat de aceasta împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 și a încheierii din data de 17 iunie 2013 pronunțate de Tribunalul București.

Prin Decizia nr. 143/A din data de 12 martie 2015, Curtea de Apei București, secția a IV-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, cu următoarea motivare:

Din cuprinsul motivelor de apel formulate de către SC B. SA și atașate la filele 18-23 din prezentul dosar, reiese că apelul, și respectiv crtttcile invocate sunt îndreptate împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, solieitându-se admiterea cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371/2013 și stabilirea în mod clar a perioadei pentru care urmează să fie aplicat indicele de inflație.

La dosar, la filele 27-41 se mai află depuse și alte motive de apel, criticile fiind îndreptate împotriva sentinței civile nr. 1371/2013, cât și împotriva încheierii din data de 17 iunie 2013, în sensul admiterii obiecțiunilor formulate la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de expertul J.

Prin Decizia nr. 65/A din 20 februarie 2014 Curtea de Apel a respins apelul deeiarat de K., iar în ceea ce o privește pe apelanta reclamantă SC B. SA, Curtea a admis apelul acesteia împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, schimbând-o în parte, în sensul admiterii cererii de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371/2013.

Dispozițiile art. 281

2

alin. (1) C. proc. civ. se aplică m căzui judecății în primă instanță, când instanța are a se pronunța asupra cererilor principale, accesorii, conexe sau incidentale cu care a fost investită, precum și în cazul judecății în fond, după casarea cu reținere, și anume după anularea sentinței în apel.

Cum eventuala omisiune a instanței de apel de a analiza o parte din motivele invocate de către apelantă nu se încadrează în dispozițiile art. 2812 alin. (1) C. proc. civ., cererea apei antei de a completa hotărârea în sensul analizării motivelor de apel omise, este inadmisibilă.

În același sens s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3414/2007, secția civilă și de proprietate intelectuală, în care s-a reținut că în lipsa motivării unei hotărâri sau motivarea necorespunzătoare în fapt. sau în drept pot face obiect de critică în căile de atac, art. 2812 C. proc. civ. aplicându-se numai în cazul omisiunii instanței de a se pronunța asupra unui capăt de cerere sau a unei cereri.

1.1. Prin motivele de recurs formulate împotriva Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apei București, secția a IV a civilă, SC B. SA, prevalându-se de dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac și pe cale de consecință modificarea, în parte, a deciziei recurate în sensul; admiterii apelului său formulat împotriva încheierii din 1.4 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București; admiterii apelului formulat de aceasta împotriva sentinței nr. 1371 din 1 iulie 2013 și a încheierii din 17 iunie 2013 ale Tribunalului București, în sensul schimbării în parte a acestei încheieri prin admiterea obiecțiunilor formulate de SC B. SA la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de expertul J.; schimbării în parte a sentinței primei instanțe în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților - pârâți SIF H. SA și I.; admiterii cererii de chemare în garanție în sensul obligării intimațiîor-pârâți la plata despăgubirilor pentru evicțiune reprezentate de valoarea de circulație a imobilului, astfel cum aceasta a fost determinată prin raportul de expertiză întocmit de expertul L. și omologat prin încheierea din data de 14 noiembrie 2011 pronunțată de către Judecătoria sectorului 2 București în Dosarul nr. x/300/2010.

În temeiul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a solicitat obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susținut că Decizia nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București este nelegaiă întrucât instanța de apel nu a analizat criticile privind: greșita admitere de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimaților - pârâți SIF H. SA și I.; schimbarea în parte a încheierii din data de 17 iunie 2013 în sensul admiterii obiecțiunilor formulate de SC B. SA la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară efectuat de expertul J.; inaplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 18/2011; neconstituționalitatea Deciziei nr, 18/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii.

De asemenea, recurenta a susținut că instanța nu a motivat respingerea apelului formulat de aceasta împotriva sentinței primei instanțe și a încheierii din 17 iunie 2013, motiv pentru care a apreciat că au fost ignorate dispozițiile art. 261 alin. (1) pct 5 din C. proc. civ.

Cu privire la incidența dispozițiilor art. 304 pct 9 din C. proc. civ. a arătat că instanța de apel a soluționat cererea de lămurire a dispozitivului sentinței primei instanțe în mod nelegal deoarece a ignorat prevederile legale invocate și a dispus în sensul că actualizarea urmează a se realiza începând cu momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății - 31 august 2010 - și nu începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului raport de reevaluare - 1 ianuarie 2008.

Sub acest aspect a arătat că interpretarea corectă a dispozițiilor cuprinse în Decizia RIL nr, 18/2011 relevă că modul de calcul al ratei de inflație atât pentru clădire cât și pentru terenul situat la adresa din București, sector 2, prin aplicarea coeficienților de inflație legali asupra valorilor contabile, trebuie să se raporteze la valorile înscrise în bilanțul pe anul 2010, începând cu data înregistrării în contabilitate a ultimului raport de reevaluare și până la momentul plății despăgubirii.

Totodată a susținut că în mod nelegal s-a respins apeiul împotriva soluției primei instanțe privind excepția lipsei calității procesuale pasive a imimaților-pârâți I. și SIF H. S.A.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a I. a arătat că prima instanță nu a pus în discuție această excepție în ședința publică din data de 17 iunie 2013, fiind încălcat astfel principiul contradictorialitățti. Mai mult, la dosarul cauzei au fost depuse note de ședință prin care a fost invocată excepția doar de către SIF H. SA, nu și de către I., iar prima instanță nu a invocat această excepție din oficiu.

În mod nelegal, Curtea a respins motivul de apel prin care a criticat încălcarea de către prima instanță a dispozițiilor C. proc. civ. cu privire la elementele care trebuie să se regăsească în mod obligatoriu într-o hotărâre judecătorească.

Art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. a fost ignorat de instanța de apel care nu a analizat criticile privind nemotivarea hotărârii primei instanțe prin neanalizarea motivului subsidiar invocat în susținerea cererii de chemare în. garanție.

Instanța de apel a stabilit în mod nelegal că Decizia nr. 18/2011 este aplicabilă, deoarece în prezenta cauză este vorba despre un imobil revendicat și nu despre un imobil retrocedat. Decizia RIL nr. 18/2011 nu este aplicabilă în cauza de față întrucât este neconstituțională.

Hotărârea recurată este nelegală în ceea ce privește critica prin care s-a arătat faptul că prima instanță a stabilit în mod greșit suma de 344.562 Iei - contravaloare clădire, în loc de suma de 368.600 lei.

În mod nelegal instanța de apel a respins critica prin care s-a susținut faptul că prima instanță a respins în mod greșit obiecțiunile formulate de SC B. SA pentru termenul din 17 iunie 2013 prin raportare la completarea la raportul de expertiză realizat de J.

1.2. Prin recursul formulat împotriva Deciziei nr. 143/A din data de 12 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

SC B. SA a criticat hotărârea din perspectiva dispozițiilor art,304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță în vederea soluționării cererii de completare a dispozitivului Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 pronunțată de aceeași curte de apel.

În esență, a arătat că prin petitele cererii de completare a dispozitivului Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 a solicitat completarea în sensul admiterii apelului asupra căruia instanța a omis să se pronunțe; schimbării în parte a încheierii clin data de 17 iunie 2013 pronunțate de către Tribunalul București în sensul admiterii obiecțiunilor la completarea raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de către expertul desemnat; schimbării în parte a sentinței primei instanțe, în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatelor SIF H. SA și I. și admiterii cererii de chemare în garanție în sensul obligării intimatelor la plata despăgubirilor pentru evicțiuoe reprezentate de valoarea de circulație a imobilului; precum și obligării intimatelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.

A subliniat faptul că instanța de apel s-a pronunțat exclusiv în privința apelului formulat împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013 a Tribunalului București, iar nu și asupra apelului promovat împotriva sentinței civile nr. 1371 din data de 01 iulie 2012 și a încheierii din data de 17 iunie 2013, pronunțate de către aceeași instanță.

Față de omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra cererii cu care a fost legal învestită, devin incidente dispozițiile art. 281 C. proc. civ., care instituie o procedură conteneaoasă tocmai pentru depășirea situației descrise anterior și completarea hotărârii pronunțate minus petita.

Cu toate acestea, în mod eronat, instanța de apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din data de 20 februarie 2014, procedând la aplicarea greșită a legii, ceea ce impune casarea acesteia și trimiterea spre rejudecare către instanța de apel.

În mod eronat a reținut Curtea inaplicabilitaîea dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ, potrivit cărora ori de câte ori instanța de judecată omite să se pronunțe cu privire la o cerere cu care a fost învestită, partea interesată poate formula o cerere de completare a dispozitivului, solicitând admiterea pretențiilor care, din eroare, nu au fost analizate.

Soluția instanței în sensul inadmisibilitații cererii de completare a dispozitivului echivalează cu un refuz evident de aplicare a unei norme legale incidente, în contextul în care ipoteza normei juridice procedurale corespunde în integralitate situației de fapt incidente în speță, și anume omisiunea instanței de a se pronunța eu privire la unele capete de cerere.

Instanța de apel a procedat la o interpretare greșită a textului de lege invocat, apreciind, fără temei, că acesta ar fi incident exclusiv în ipoteza "judecății în primă instanță, când instanța are a se pronunța asupra cererilor principale, accesorii, conexe sau incidentale cu care a fost investită, precum și în cazul judecății în fond, după casarea cu reținere, respectiv după anularea sentinței în apel".

Ori instanța a adăugat în mod nepermis la textul de lege, reținând o distincție care nu este operată de către legiuitor, încălcând regula fundamentală de interpretare exprimată sintetic prin adagiul "ubi lex non dîstinguit nec nos distinguere debemus".

În absența unei prevederi în acest sens, este eronată aprecierea instanței de apel potrivit căreia art. 281

2

C. proc. civ. ar fi incident exclusiv în. faza judecății în prima instanță, dispozițiile menționate găsindu-și deplină incidență inclusiv în faza apelului.

Rațiunea procedurii prevăzute de art. 281

2

C. proc. civ. este aceea de instituire a unui mijloc procedural eficient pentru repararea omisiunii instanței, fără a fi necesară antamarea unei faze procesuale distincte.

Prin urmare, instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a legii, apreciind în mod nelegal că cererea întemeiată pe prevederile art. 281

2

C. proc. civ. este inadmisibilă în faza apelului, fiind incident, pe cale de consecință, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pot. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a susținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea criticată fiind pronunțata cu încălcarea dispozițiilor art. 43 alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997, coroborate cu art. 40 alin. (1) din Legea nr. 137/2002, prin respingerea excepției necompetenței funcționale a Judecătoriei sectorului 5 București, invocată prin motivele de apel.

Față de dispozițiile legale arătate cât și de temeiul de drept invocat de SC B. SA- art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată - a considerat că se impune casarea hotărârilor criticate și trimiterea cererii de chemare în garanție pentru rejudecare către instanța competentă să judece litigiile intre profesioniști.

A reiterat excepția netimbrarii cererii de chemare în garanție, la valoarea pretențiilor formulate, nelegal respinsă de către instanța de apel susținând că cererea formulată este o cerere în despăgubiri, intimata-rcclamanta nebeneficiind de scutire la plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.

În susținerea motivului întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut ca hotărârea criticată este pronunțată eu încălcarea și aplicarea greșita a dispozițiilor art. 32 din O.G. nr. 88/1997 modificată, prin respingerea excepției inadmisibilității, invocată prin motivele de apel. Atât instanța de fond cât și cea de apel au făcut o greșita aplicare a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, în sensul ca cererea în despăgubiri a fost formulată înainte de a exista o hotărâre judecătorească rămasa irevocabila, cerere admisa sub forma unei cereri de chemare în garanție.

Totodată, recurenta a arătat că hotărârea criticată este pronunțată eu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 modificată, în ceea ce privește valoarea despăgubirilor acordate.

De asemenea, a susținut că hotărârea recurată este pronunțată cu încălcarea Deciziei RIL nr. 18 din 17 octombrie 2011, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 331 C. proc. civ., prin care s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, modificată și completată prin Legea nr. 99/1999, despăgubirile acordate societăților comerciale de instituțiile publice implicate în procesul de privatizare, urmare retrocedării unor imobile, se raportează la valoarea contabilă a imobilului, astfel cum aceasta este reflectată în bilanț la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, valoare ce trebuie actualizată cu indicele de inflație de la momentul plății despăgubirii.

Astfel, în mod nelegal, ambele instanțe au stabilit valoarea despăgubirilor luând în considerare bilanțul contabil întocmit la 31 octombrie 2010 și balanța de verificare întocmită tot la aceeași dată, ulterioară ieșirii imobilelor din patrimoniul intimatei-reclamante, și anume 31 august 2010, deoarece au încălcat dispozițiile exprese ale art. 324 din O.G. nr. 88/1997, aplicabile contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat în anul 1993. Un prejudiciu real suferit nu poate avea în vedere decât valoarea contabilă a imobilelor restituite în natură, în cuantumul prevăzut de lege, orice aită valoare reprezentând o îmbogățire fără justa cauza.

Chiar și în situația în care reclamanta ar fi îndeplinit toate condițiile pentru acordarea de despăgubiri, instituția publică implicată nu ar putea fi obligată la o valoare peste limita prevăzuta de art. 30 din Legea nr. 137/2002 - 50% din prețul încasat de către aceasta din vânzarea pachetului de acțiuni. Dispozițiile art. 30 alin. (3) din Legea nr. 137/2002 modificată sunt de imediată aplicare și au aplicabilitate în cauza, momentul nașterii dreptului la acțiune fiind ulterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Hotărârea criticată este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 93 din Tratatul Consiliului Europei și a altor dispoziții comunitare, având în vedere caracterul obligatoriu și de imediata aplicare al acestora, de care este ținută orice instanță în dezlegarea pricinilor, pentru a evita o nerespectare a normelor comunitare.

A învederat că potrivit Constituției României, principiul priorității este consacrat atât pentru dreptul comunitar cât și pentru tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte. Drepturile și libertățile fundamentale conținute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului sunt cuprinse și în Carta Drepturilor Fundamentale, Carta garantând atât drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii Europene cât și drepturi de natură procesuală.

Recursurile au fost admise doar din perspectiva omisiunii instanței de apei de a se pronunța asupra apelului declarat de către SC B. SA împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 a Tribunalului București și a încheierii de ședință din data de 17 iunie 2013.

În speța supusă analizei, Înalta Curte a constatat că instanța de apel, cu încălcarea principiilor disponibilității și al dublului grad de jurisdicție și a dreptului la apărare, nu s-a pronunțat pe o cale de atac distinctă, vizând hotărâri diferite, cu care a fost învestită.

Astfel, la data de 13 septembrie 2013 (conform plicului aflat la fila 42 și a notei de inventar aflate la fila 24 din dosarul instanței de apei)., SC B. SA, distinct de apelul formulat împotriva încheierii din data 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a Ill-a civilă, a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 și a încheierii de ședință din data de 17 iunie 2013 ale Tribunalului București (fila 27 dosar apel), însă instanța nu s-a pronunțat asupra acestei din urmă căi de atac.

Omisiunea rezultă, atât din practicaua și considerentele Deciziei nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă, cât și din dispozitivul sau.

Astfel, prin Decizia nr. 65/A din data de 20 februarie 2014, Curtea de Apei Bueurești, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă K., împotriva sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu apelanta-reclamantă SC B. SA și cu intimații-pârâți I. și SIF H. SA.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă SC B. SA împotriva încheierii din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

A schimbat, în parte, încheierea de ședință din data de 14 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în sensul că a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinței civile nr. 1371 din 01 iulie 2013, astfel: Valoarea obligației de plată stabilită în sarcina pârâtei G., va fi actualizată cu indicele de inflație, începând de la momentul ieșirii efective a bunului din patrimoniul societății, respectiv 31 august 2010, până la momentul plății despăgubirilor.

Omisiunea instanței de apel de a analiza un apel cu care a fost învestită, face imposibila exercitarea controlului judiciar de instanța de recurs, atât în ceea ce privește calea de atac exercitată de apelanta reclamantă, cât și cu privire la recursul declarat de apelanta pârâtă, apelurile ambelor părți vizând legalitatea și temeinicia sentinței civile nr. 1371 din 1 iulie 2013, cu incidență și asupra cererii de îndreptare a erorilor materiale și lămurire a acesteia.

Înalta Curte a constatat, de asemenea, că Decizia nr. 143/A din data de 12 martie 2015 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de completare a dispozitivului Deciziei civile nr. 65/A din 20 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2812 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar constatărilor instanței de apel, în cauză nu era vorba despre „eventuala omisiune a instanței de apel de a analiza o parte din motivele invocate" ci chiar de o cerere de apel distinctă rămasă nesoluționată, ceea ce făcea pe deplin aplicabil art. 2812 alin. (1) C. proc. civ. Apelul formulat împotriva încheierii din 14 martie 2013 era de sine stătător, fiind declarat împotriva unei încheieri care putea fi atacată separat, și anume încheierea prin care prima instanță se pronunțase asupra cererilor de îndreptare a erorilor materiale și de lămurire a sentinței.

Urmare a nepronunțăriî instanței asupra unei căi de atac declarate, cu încălcarea principiilor disponibilității și al dublului grad de jurisdicție și a dreptului la apărare, cu consecința aplicării greșite a legii, în temeiul art. 312 raportat la art. 304 pct. 5, 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursurile declarate, a casat deciziile recurate și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 și a Deciziei nr. 143/A din data de 12 martie 2015 ale Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, și de pârâta K. (fosta G.) împotriva Deciziei nr. 65/A din data de 20 februarie 2014 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează deciziile și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 iunie 2015.