ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5195/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5195/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința

civilă nr. 546 din 16 mai 2001 a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să-i

lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în

București, sector 2, format din teren în suprafață de 1.449 mp și construcție

Totodată,

a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta

SC C. SA.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în

esență că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greșit pentru cota

indiviză de 1/2 din imobil ce a aparținut autoarei A.T., fostă G., pe cale de

consecință, actele ulteriore de dispoziție ale Statului Român, sunt nule.

În ce privește restul de 1/2 din imobil, prima instanță a

reținut de asemenea că pârâții nu pot opune un titlu valabil de proprietate,

care să fie preferabil celui al reclamantei și autorilor ei, cât timp actul

normativ de preluare contravenea Constituției din 1948, ce ocrotea proprietatea

privată și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora, nimeni nu poate fi

silit să-și cedeze proprietatea, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Ca atare, s-a reținut că și în ceea ce privește această

cotă indiviză, actele ulteriore de dispoziție săvârșite de stat sunt nule,

lipsite de orice efect juridic.

Cererea de chemare în garanție a fost respinsă pe motiv că SC

C. SA nu este îndreptățită să formuleze o astfel de cerere din moment ce în

contractele de vânzare-cumpărare acționară figurează A.C.P.A.S.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii

pârâți din cauză.

Prin Decizia civilă nr. 398 din 29 septembrie 2003

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile și a schimbat

în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de

reclamanta V.V., pentru lipsa calității procesuale active și a respins ca

nântemeiată cererea de revizuire în garanție formulata de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a

reținut ca autorul reclamantei G.A. nu era exceptat de la naționalizare,

întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziția 3173, figura cu 11

apartamente, situate în mai multe imobile naționalizate. De asemenea a reținut

că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul ce a aparținut autorilor

reclamantei și imobilul revendicat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta

V.V.

În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit s-a

reținut că nu există identitate între imobilul ce a constituit proprietatea

autorilor săi și imobilul revendicat, care a fost preluat de stat fără titlu valabil,

cu încălcarea C.T.I. la care România este parte. S-a susținut că deși a

soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța a

analizat în cuprinsul considerentelor și aspecte legate de fondul pricinii.

La data de 10 ianuarie 2005, SC P.S. SRL a formulat cerere de

intervenție în interesul recurentei-reclamante, solicitând admiterea recursului

formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel și menținerea hotărârii

primei instanțe.

S-a arătat în esență că imobilul revendicat nu mai este

necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei SC C. SA care și-a mutat

sediul în sectorul 5, în imobil funcționând doar intervenienta, al cărei profil

de activitate este exclusiv didactic în baza unui contract de închiriere

încheiat la 25 decembrie 2000 cu intimata - pârată.

Prin Decizia nr. 6909 din 20 septembrie 2005 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, a fost admis recursul dedarat de redanunta V.V. împotriva Deciziei

nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă,

s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rcjudecare aceleiași instanțe De

asemenea s-a respins ca nefondat recursul formulat de intervenienta accesorie SC

P.S. SRL declarat împotriva aceleiași decizii

Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a

reținut că în dovedirea calității sale procesuale active, reclamantul în

acțiunea în revendicare poate să invoce orice înscris constatator al unui act juridic

civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect translativ sau declarativ de

proprietate care generează în favoarea sa o prezumție relativă de proprietate.

Pot fi folosite de asemenea, orice alte înscrisuri care se întregesc cu

înscrisurile originare.

În ceea ce privește dovada calității de moștenitor, aceasta

se face, de regulă, cu certificatul de moștenitor sau legatar ori hotărâre

judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care

să ateste acceptarea moștenirii.

În speță, prin probele administrate, reclamanta a făcut

dovada atât a calității sale de moștenitoare a defunctului G.A., cât și a

împrejurării că la data naționalizării, autorul său avea în proprietate,

imobilul din sector 2.

Cât privește identitatea dintre imobilul revendicat și

cel deținut în prezent de pârâta SC C. SA., instanța de control judiciar și-a

fundamentat în întregime soluția pe concluziile expertizei și respectiv

suplimentului de expertiză efectuată în cauză, deși acestea nu au avut în

vedere toate actele prezentate de reclamantă în susținerea demersului său

judiciar.

Astfel, procesul-verbal emis la 19 mai 1941 de Comisiunea

pentru înființarea cărților funciare în București, atestă faptul că G.S.A.,

tatăl reclamantei avea în proprietate imobilul situat în București - compus din

teren în suprafață de 1.402 mp și construcție - acesta fiind dobândit prin

contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 august 1938 și prin

contractul autentificat din 22 ianuarie 1940 prin care fosta sa soție, T.A.

(fostă G.S., mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil.

Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul

situat în str. V. proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul

poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest

teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata-parata.

În același sens este și istoricul de rol fiscal emis de

Consiliul Local al sectorului 2 din 14 februarie 2003 precum și autorizațiile

de construire din 08 aprilie 1910 și din 15 octombrie 1921 împreună cu schițele

anexe.

Ca atare, cu prilejul rejudecării, se impune efectuarea unei

noi expertize care să aibă în vedere toate aceste acte și să stabilească de

asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției

principale, efectuată de SC C. SA, precum și dacă acestea au fost realizate pe

structura vechii clădiri.

Instanța de recurs a găsit fondată și critica reclamantei

vizând greșita reținere a preluării imobilului în litigiu cu titlu de către

Statul Român. Astfel, deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității

procesuale active, instanța, în considerente a antamat chestiuni ce țin de

fondul litigiului, reținând, greșit de altfel, că autorul reclamantei nu era

exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât deținea împreună cu

cea de-a doua soție, alte 11 apartamente situate în mai multe imobile

naționalizate. Or, din copia carnetului de muncă aparținând lui G.C.A. rezultă

că autorul reclamantei era de profesie vinificator și a deținut atât înainte

cât și după naționalizare, mai multe funcții: muncitor, inspector, pivnicer, președinte

al A.V., fapt ce conduce la concluzia că făcea parte din categoria persoanelor

exceptate de la naționalizare, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Tot astfel, simplul fapt că autorul reclamantei deținea

la data naționalizării mai multe apartamente, nu-l putea plasa automat în

categoria persoanelor vizate de art. 1 din Decretul nr. 92/1950, atâta vreme

cât în cauză nu s-a făcut dovada că G.A. trăia exclusiv din exploatarea acestora.

Nu în ultimul rând, așa cm de altfel s-a reținut constant în

practica judiciară a ultimilor ani, și în literatura de specialitate, actul

normativ în baza căruia a fost preluat imobilul, nu putea constitui titlu

valabil al Statului Român, în condițiile în care acesta a încălcat în mod

flagrant dispozițiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art.

480-481 C. civ. și Tratatele Internaționale la care România aderase.

După casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului la

Curtea de Apel București s-a format Dosarul de față cu nr. 35806/2/2005.

As

fel prin Decizia ciula nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel

București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâtului C.G.M.B. și

s-a admis apdul pârâtei SC C. SA, s-a desființat în parte sentința cu prime la

soluționarea cererii de ohemare în garanție și s-a trimis cauza spre

rejudecarea cererii de oherrure în garanție. A u fost menținute celelalte

dispoziții ale sentinței

Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel în rejudecare,

a reținut următoarele:

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Făcând aplicarea textului de lege redat anterior curtea a

constatat că decizia pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și

Justiție statuează cu caracter obligatoriu asupra a două probleme de drept.

În primul rând instanța de recurs a stabilit că

reclamanta a făcut atât dovada calității de moștenitoare a defunctului G.A. cât

și dovada împrejurării că la data naționalizării autorul său avea în

proprietate imobilul din sector 2 (alin. (3), pag. 5 din Decizia nr. 6909/2003).

În al doilea rând instanța de recurs a stabilit că imobilul a

fost preluat fără titlu de către stat de la autorul reclamantei (alin. (3)-(7),

pag. 6 din Decizia nr. 6909/2003).

Instanța de apel a înlăturat susținerile intimatei SC C. SA

conform cărora decizia din recurs nu cuprinde dezlegări asupra problemelor de

drept. Constatarea existenței unui drept de proprietate în patrimoniul autoarei

reclamantei la momentul naționalizării și constatarea lipsei titlului statului

asupra bunului preluat de la autorul reclamantei (constatarea inexistenței unui

drept valabil transmis) sunt aspecte care se înscriu în domeniul propriu de

aplicare al sintagmei „probleme de drept dezlegate" din textul art. 315 alin.

(1) C. proc. civ.

Întrucât la prima judecare a apelului a fost admisă excepția

lipsei calității procesuale active raportat la acțiunea introductivă și

întrucât instanța de recurs a casat cu trimitere spre rejudecarea apelului

tocmai pe motiv că respectiva excepția a fost greși admisă, curtea a reținut de

asemenea ca fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare concluzia Înaltei Curți

conform cu care reclamanta are calitate procesuală activă. Sub acest aspect

sunt relevante atât dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece

calitatea procesuală este o condiție generală de exercitare a acțiunii civile

și trebuie tratată ca o problemă de drept în sensul art. 109 alin. (1) C. proc.

civ., cât și dispozițiile art. 316 C. proc. civ. rap. la art. 296 alin. (1)

teza a II-a C. proc. civ., deoarece recurentei nu i se poate crea o situație

mai grea în rejudecarea apelului dispusă ca urmare a admiterii propriului și

singurului recurs.

Pe lângă necesitatea administrării probei cu expertiză,

(dispoziție obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) teza a II-a) instanța de

recurs indică actele care trebuie avute în vedere la efectuarea noii expertize

respectiv aspectele de fapt ce urmează a fi lămurite prin noua probă. Deși la

prima vedere precizarea instanței de recurs, relativă la actele ce trebuie

avute în vedere, poate părea superfluă, în condițiile în care oricum instanța

este datoare să aibă în vedere toate actele propuse de părți, această precizare

își găsește utilitatea dacă se are în vedere faptul constatat de către Înalta Curte

și anume că expertizele efectuate în cadrul judecării primului apel nu au avut

în vedere ori nu au valorificat respectivele acte.

Relativ la obiectivul expertizei, instanța de recurs

precizează că aceasta trebuie să stabilească „întinderea exactă a pretinselor

lucrări de extindere a construcției principale, efectuate de către SC C. SA,

precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri".

Instanța de recurs nu stabilește ca fiind necesară

administrarea în rejudecare a probei cu expertiză topografică pentru a stabili

dacă terenul pe care este situată construcția este identic cu terenul ce a

aparținut autorului reclamantei.

Dispoziția instanței de recurs conform cu care este necesar a

se lămuri doar aspectele legate de construcție este justificată dacă se are în

vedere aprecierea aceleiași instanțe (alin. ultim fila 5 din decizie) conform

cu care „din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în

str. V. proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziționării

terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu

imobilul deținut în prezent de intimata-pârâtă".

În legătură cu această din urmă apreciere a instanței

de recurs, este necesar a se stabili dacă leagă instanța care rejudecă apelul

sau nu. Această problemă este importantă în rejudecarea apelului atât pentru a

nu se reține o situație diferită față de cea constatată printr-o hotărâre

irevocabilă cât și pentru a nu se motiva aspectele clarificate deja printr-o

hotărâre irevocabilă. Pentru a da un răspuns acestei probleme este necesar să

se stabilească dacă și în ce măsură puterea de lucru judecat trebuie atașată

considerentelor hotărârii, în condițiile în care este incontestabil că

aprecierea la care ne referim nu cade sub incidența dispozițiilor art. 315 alin.

(1) C. proc. civ. după cum, susține și intimata-pârâtă SC C. SA.

În mod tradițional jurisprudența și doctrina românească admit

că acele considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta,

făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat.

În speță nu se poate susține că aserțiunea instanței de

recurs referitoare la identitatea de terenuri explică dispozitivul și se

reflectă în acesta, astfel că aceasta nu leagă instanța de rejudecare. De

altfel în rejudecare a fost administrată și proba cu expertiză topografică.

Prin urmare, pe baza tuturor probelor administrate în

cauză relativ la situația de fapt se va stabili dacă există identitate de

terenuri, iar în caz afirmativ, va stabili pe de o parte dacă lucrările de

extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri iar pe de altă parte

dacă întinderea acestor lucrări este de natură a duce la schimbarea substanței

bunului revendicat.

Expertiza topografică efectuată de expertul S.V.

concluzionează la fila 7 din raport (fila 303 dosar) următoarele: „faptul că pe

plan în dreptul imobilului în litigiu și pe procesul - verbal apar aceleași

înscrisuri dovedește cert că terenul actual din str. V. este același cu imobilul

cumpărat de S.G.C.A., autorul intimatei-reclamante și cu imobilul care a făcut

obiectul Decretului nr. 92/1950, poziția 3175 conform adresei din 03 septembrie

2007 a SC A. SA, care prin Decizia nr. 230/1975 a fost transmis în A.C.I.C.

București".

Instanța de apel a reținut pe deplin lămuritoare concluziile

raportului de expertiză topografică. Sub acest aspect trebuie precizat că prin

răspunsul expertului la obiecțiunile intimatei la raport, (fila 374 dosar)

acesta își menține concluziile din punct de vedere tehnic. Mențiunea expertului

conform cu care „nu poate explica cum la poziția 3431 din str. S., unde se află

amplasat imobilul C., apare I.H.", acest lucru nepermițând o identificare

certă, nu este relevantă în cauză deoarece instanța nu a stabilit în sarcina

expertului obligația de a se pronunța asupra conținutului anexelor la Decretul nr.

92/1950.

Instanța de apel a mai constatat că atât expertul S.V., în

răspunsul la obiecțiuni, cât și experții B.N. și G.V. susțin că nu se poate

face o legătură clară și exactă prin documente, acte și schițe ale

proprietăților, între imobilele deținute și înstrăinate succesiv de către P.B.

- Ș.G. - R.A. - A.G.S., deși obiectivele expertizei nu impuneau găsirea unei

astfel de legături.

Experții B.N. și G.V., realizând o adevărată „privire

diabolica" trag concluzia că nu se poate stabili o identitate certă între

imobilul deținut în anul 1891 de către M.S. și imobilul deținut în prezent de

către intimată. Această concluzie nu prezintă relevanță în speță deoarece nu se

poate induce o contradicție formală într-un sistem prin raportare la o situație

exterioară acestuia.

Din moment ce autorul reclamantei, de la care a fost

preluat imobilul, avea titlu de proprietate opozabil „erga ormes" (actul

de vânzare-cumpărare autentificat din 04 august 1934, transcris în 1940), din

moment ce imobilul respectiv a fost identificat conform planului cadastral din

anul 1940, scara 1:1500 emis de Comisiunea pentru înființarea C.F. din

București și din moment ce imobilul menționat în cartea funciară a fost preluat

în baza Decretului nr. 92/1950, toate acestea în condițiile în care de la

nivelul anului 1928 nu s-au schimbat nici denumirea străzii V. nici adresele

poștale ale imobilului (adresă fila 199 dosar), curtea a găsit că identitatea

dintre terenul preluat de către stat de la autorul reclamantei și terenul

revendicat, aflat în patrimoniul intimatei a fost indubitabil dovedită.

Stabilită fiind identitatea topografică a terenurilor, curtea

nu a mai avut în vedere aprecierile din raportul de expertiză tehnică în

specialitatea construcții conform cu care respectiva identitate nu este certă.

Relativ la construcție curtea a constatat ca fiind

relevante în cauză concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul

S.I. în care se arată că „după naționalizare (1950), asupra clădirii principale

subsol, parter și parțial mansarda din str. V. s-au făcut în perioada 1955-1956

de către I.G.L.L. raion 1 Mai lucrări de extindere pe structura vechii clădiri,

respectiv de realizare a unui etaj general de 304,00 mp peste parterul

existent, precum și lucrării de instalații la subsol, parter și etaj specifice

funcțiunii de cămin de copii". Aceleași concluzii stabilesc că „ulterior,

proprietara SC C. SA a executat o extindere locală a parterului sub forma unei

construcții parter cu acoperișul în pantă cu suprafață de 18,18mp, alăturată

structurii vechii clădiri, care protejează accesul secundar dinspre curte, în

clădire, spre scările către subsol și etaj".

Față de cele arătate s-a reținut că lucrările de extindere au

fost efectuate pe structura vechii clădiri.

Pentru a putea conchide dacă prin lucrările de extindere s-a

ajuns la o schimbare a substanței bunului curtea a comparat vechiul imobil cu

imobilul extins. Elementele de comparație au vizat destinația imobilelor,

suprafața acestora și eventual valoarea adăugată prin lucrările de extindere.

La nivelul anului 1941 vechea clădire era descrisă ca „un

corp de case cu încăperile: pivnițe, parter, vestiar și 8 camere, baie,

bucătărie, semimansardă cu trei camere, garaj și una cameră de servitori".

Transformarea semimansardei cu trei camere într-un etaj

generalizat și extinderea locală a parterului sub forma unei construcții parter

cu acoperișul în pantă cu suprafața de 18,18mp reprezintă principalele

modificări ale vechiului imobil.

S-a mai apreciat de instanța de apel că prin

modificările arătate nu se ajunge la schimbarea destinației imobilului, acesta

putând fi folosit ca locuință atât înainte de modificări cât și după.

Funcțiunea căreia îi este afectată construcția (locuință sau sediu ori punct de

lucru societate) nu ține de destinația bunului prin natura sa, ci de nevoile

concrete ale proprietarului.

S-a mai constatat că suprafața construită a imobilului urmare

a respectivelor modificări nu a fost dublată, că regimul de înălțime al

imobilului a rămas același și că amprenta la sol este cvasiidentică. Pentru ca

raționamentul curții să fie pe deplin lămurit s-a arătat cu titlu de exemplu că

schimbarea substanței bunului revendicat s-ar fi putut realiza dacă imobilul

compus din subsol, parter și etaj ar fi fost transformat într-un imobil compus

din subsol, parter și 6 etaje sau dacă suprafața construită a imobilului

modificat ar fi fost cel puțin dublă față de suprafața construită a vechiului

imobil, în această din urmă situație prezentând relevanță și întinderea

terenului (potrivit dreptului civil român terenul reprezintă principalul, iar

construcția accesoriul dacă diferența de valoare nu este evidentă în favoarea

construcției).

Deși generalizarea etajului și extinderea locală a parterului

aduc în mod cert un spor de valoare imobilului, acest spor de valoare nu este

determinant în comparare, mai ales dacă se are în vedere că imobilul în

ansamblul său este compus atât din teren cât și din construcție.

Dat fiind faptul că în speță asemănările sunt mai numeroase

și mai importante decât deosebirile, s-a reținut că imobilul revendicat nu a

suferit de-a lungul timpului o schimbare substanțială de natură a-l transforma

într-un alt bun decât cel care a fost preluat abuziv de la autorul intimatei

reclamante.

Prin urmare, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia erau

îndreptățiți să urmărească bunul preluat fără titlu de către stat în mâinile

oricui s-ar afla bunul, mai ales că la data introducerii acțiunii (27 noiembrie

1998) introductive nu exista o lege specială care să reglementeze regimul

juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat. Legea nr. 213/1998 a fost

publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998 și a intrat în vigoare la 60

de zile de la data publicării.

În sensul admisibilității acțiunii reclamantei s-a avut

în vedere faptul că la data de 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a

statuat în cadrul secțiilor unite, că tribunalele sunt competente să judece

orice acțiuni privitoare la atingerile aduse dreptului de proprietate sau altor

drepturi reale, comise între anii 1944-1989, revenind astfel asupra deciziei sale

din 02 februarie 1995 care stabilise faptul că instanțele judecătorești nu au

atribuția de a cenzura și dispune restituirea imobilelor naționalizate.

Dispozițiile art. 324 alin. (4) și (5) au fost introduse în O.U.G.

nr. 88/1997 prin Legea nr. 99/1999, astfel că nu sunt aplicabile acțiunii

reclamantei pentru a o considera inadmisibilă, deoarece acțiunea introductivă

este anterioară iar legea civilă nu retroactivează. In schimb, aceleași

dispoziții legale sunt aplicabile cererii de chemare în garanție formulată de

către apelanta-pârâtă deoarece în speță, prin ipoteză, evicțiunea se produce

după intrarea în vigoare a respectivelor dispoziții, după cum s-a reținut la

analizarea apelului împotriva soluției date, cererii de chemare în garanție.

În concluzie s-a reținut că soluția instanței de fond pe

cererea în revendicare este legală și temeinică iar apelul pârâtei relativ la

cererea principală este nefondat.

De asemenea s-a reținut ca nefondat apelul declarat de către pârâta

C.G.M.B. împotriva soluției de admitere a acțiunii în revendicare, deoarece

prin acesta se urmărește a se demonstra că imobilul a trecut în patrimoniul

statului cu titlu, ceea ce contravine celor stabilite de către Înalta Curte de

Casație și Justiție, cu forță obligatorie, prin decizia din recurs. Susținerile

pârâtei C.G.M.B. conform cărora formal nu ar avea capacitate procesuală și

implicit calitate procesuală pasivă nu pot fi reținute deoarece sunt întemeiate

exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 215/2001, în condițiile în care acțiunea a

fost introdusă în anul 1998, iar în art. 7 din Decretul nr. 92/1950 se stabilea

că „imobilele naționalizate prin efectul prezentului decret trec în

administrarea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al comunei pe al cărei

teritoriu se află". C.G.M.B., consiliile locale și consiliile județene

sunt continuatoarele personalității juridice a fostelor consilii populare

conform art. 118 din Legea nr. 69/1991 (numerotarea de la data publicării).

A fost găsit ca fondat apelul SC C. SA cât privește soluția

de respingere a cererii de chemare în garanție, dispoziția primei instanțe

relativ la acest aspect fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare

primei instanțe pentru soluționarea acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții

Municipiul București prin primarul general, SC C. SA București și chemata în

garanție A.V.A.S.

Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel

vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Recurenta SC C. SA. a criticat hotărârea instanței de

apel în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ.

Se susține astfel că instanța de apel în rejudecare nu a

respectat dezlegările date prin decizia de casare și de fapt aceasta a dus la

distorsionarea judecății, fiind încălcat și dreptul la judecata efectivă în

apel prin neexaminarea temeiurilor cererii de apel.

Din această perspectivă recurenta susține că se impune

rejudecarea cauzei.

Recurenta mai învederează că nu se motivează concret soluția

de respingere a apelului și de menținere a sentinței cu privire la cererea de

revendicare.

Instanța

de rejudecare a menținut sentința atacată cu privire la soluția dată în

rezolvarea cererii de revendicare, fără a preciza dacă se păstrează motivarea

sentinței, în condițiile în care nu există considerente din care să rezulte

care este motivarea soluției de respingere a apelului declarat de SC C. SA. cu

privire la cererea de revendicare.

Astfel hotărârea instanței de apel în rejudecare nu cuprinde

o motivare proprie.

Se mai susține de către aceeași recurentă că apărarea

făcută în apel privind aplicarea corectă cu privire la bunul revendicat a

prevederilor art. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1950, nu a fost constatată în

apel, cu argumentul că aceasta ar constitui o problemă de drept rezolvată de

decizia de casare.

Se mai susține că sunt incorecte și contrazise în cauză

considerentele sentinței privitoare la actele de dispoziție pe care statul le-a

luat cu privire la cota indiviză de 1/2 din proprietatea asupra imobilului sub

argumentul lipsei de obiect.

Considerentele hotărârii instanței de apel sunt

contradictorii cu elemente străine pricinii și nu se motivează în nici un mod

înlăturarea concluziilor coroborate și concordante ale tuturor rapoartelor de

expertiză efectuate în cauză.

Au fost ignorate total înscrisurile aflate la dosar și

practic considerentele cuprind motivări ipotetice, ceea ce nu echivalează cu o

motivare aptă să satisfacă exigențele legii.

În aceeași idee a nemotivării hotărârii, recurenta

arată că sunt anihilate raționamentele propuse de contradicțiile evocate și

practic hotărârea este lipsită de temei legal.

Se mai învederează că probatoriul administrat

demonstrează lipsa de identitate între bunul proprietatea intimatei-reclamante

și bunul revendicat, astfel că este cert că imobilul existent în prezent pe

terenul proprietatea SC C. SA nu este același cu imobilul descris în cererea de

chemare în judecată și care face obiectul revendicării.

O altă critică vizează încălcarea regulilor legate de

aplicarea legii, survenite pe parcursul judecării unui litigiu, ignorându-se

împrejurarea că acțiunea vizează un activ comercial deținut de o societate

comercială complet privatizată.

Se mai constată că reclamanta nu are un drept la un bun, în

sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci are exclusiv dreptul de a

urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Or, susține aceeași recurentă, în lipsa unui bun, apt a fundamenta

o cerere de revendicare, acțiunea principală este neîntemeiată.

Titlul de proprietate al pârâtei este valid și este încheiat

în conformitate cu legea, bunul fiind dobândit de la stat în condițiile Legii nr.

15/1990.

Recurentul Municipiul București prin primarul general a

criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte:

Recurentul susține că erau incidente dispozițiile art. 23 din

Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar competența de

restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat revine primarului

general al Municipiului București.

Ca

atare, recurentul învederează că potrivit Deciziei de recurs în interesul legii

dată în Dosarul nr. 60/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile

unite, este inadmisibilă acțiunea în revendicare și pe considerentul

priorității legii speciale și a securității raporturilor juridice.

În

drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta

A.V.A.S. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte:

Recurenta

susține că au fost încălcate dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și

că ipotezele prevăzute de acest text nu se regăsesc în cauză, întrucât soluția

adoptată de prima instanță a fost soluționată pe fondul cererii de chemare în

garanție.

Un

alt motiv de recurs se referă la interpretarea și aplicarea eronată a

dispozițiilor art. 32.4 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și

completată prin Legea nr. 99/1999 de instanța de apel.

Se

susține că nu a fost pusă în discuție contradictorie temeiul juridic al cererii

de chemare în garanție, motiv pentru care sunt excluse dispozițiile art. 32.4 alin.

(5) din O.U.G. nr. 88/1997 întrucât excede obiectului cu care instanța de fond

a fost investită.

În drept au fost invocate dispozițiunile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

Înalta Curte prin Decizia nr. 2685 din 3 mai 2010 a respins

ca nefondate recursurile declarate în cauză, reținând următoarele:

Față de dispozițiile Deciziei de casare nr. 6909 din 20

septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel în

rejudecare a pronunțat o hotărâre temeinică și legală.

Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului.

Soluția astfel consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși

rațiunea controlului judiciar.

Prin urmare, modul de interpretare a unui text de lege

ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate ale

instanței de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar practic

instanța în rejudecare are obligația confirmării acelor dezlegări în drept date

de instanța de casare.

Or, față de dispozițiile cuprinse în decizia de casare,

instanța de apel în rejudecare s-a conformat întocmai dispozițiilor și

recomandărilor date, precum și problemelor de drept dezlegate, respectând

astfel prevederile art. 315 C. proc. civ.

Prin prisma recomandărilor și a dispozițiilor cuprinse în

decizia de casare, instanța de apel a făcut o legală interpretare a

raporturilor juridice dintre părți.

Criticile legate de nemotivarea hotărârii și de existența

unor elemente străine sau contradictorii sunt și ele nefondate.

Astfel motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum

ci de conținut.

Motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei

situații particulare, de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte

ale unei legi iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de

instanță.

Or, din această perspectivă este de reținut că instanța de

apel s-a conformat și dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care

nu sunt fondate criticile recurenților legate de nemotivarea hotărârii.

În ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de

apel in mod legal și în virtutea respectării principiului contradictorialității

și al dreptului la un proces echitabil a reținut că acestea nefiind soluționate

pe fondul cauzei, sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Prin prisma celor expuse, constându-se că în cauză nu

sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., toate

recursurile au fost respinse ca nefondate.

Împotriva susmenționatei hotărâri a formulat în termen legal,

contestație în anulare SC C. SA solicitând în contradictoriu cu intimații V.V.,

M.F.P., S.I.F.M.I., A.V.A.S. și Municipiul București prin primar general,

anularea hotărârii atacate și reluarea judecății în recurs.

În motivarea cererii, contestatoarea a susținut că instanța,

respingând recursul, a omis să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe

dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost

dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, fiind astfel incidență teza I a

textului art. 318 C. proc. civ., pe care contestatoarea a înțeles să-și

întemeieze cererea dedusă judecății.

S-a

susținut că prin declarația de recurs au învestit instanța de control judiciar

cu analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

constând în încălcarea de către instanța de apel a regulilor judecății și

formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ. A relevat astfel că instanța de apel a procedat la

determinarea situațiilor ce țin de domeniul aplicării art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., fără ca problema să fie dezbătută, a fost încuviințată o expertiză

tehnică de altă specialitate decât cea dispusă obligatoriu prin decizia de

casare, nu au fost respectate dispozițiile luate prin încheierile

interlocutorii, ajungându-se la situația ca temeiurile de fapt și de drept ale

apelului său să nu fie efectiv examinate, deși casarea dispusă în ciclul

procesual anterior a fost totală.

Altă critică adusă deciziei instanței de apel, care a

fost încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constă în aceea

că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au respins apărările formulate

în susținerea apelului, bazate pe concluziile concordante ale lucrărilor de

expertiză efectuate în cauză, din care rezultă lipsa de identitate dintre

imobilul revendicat și cel deținut de contestatoare; soluția dată apelului, în

ceea ce privește cererea de revendicare, se bazează pe motive contradictorii și

străine de natura pricinii.

Critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. a vizat pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal, date cu

încălcarea și aplicarea greșită a legii și a principiilor ce cârmuiesc materia

soluționării acțiunilor în revendicare.

Au relevat că, relativ la criticile expuse, motivarea

soluției date în recurs, este alcătuită din evocarea unor reguli și principii

general valabile, fără nici o referire concretă, la speță, ori la criticile

concrete privind greșelile de judecată evocate în recurs.

Astfel, nu au fost examinate temeiurile recursului în

raport de prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât vătămările

procesuale deduse spre analiza instanței de recurs, nu au făcut obiect de

analiză din partea instanței de recurs.

Nu există nici o apreciere proprie a instanței de recurs din

care să rezulte argumentele pentru care temeiurile de fapt și de drept ale

recursului său au fost calificate ca nefondate.

În acest sens s-a susținut ca fiind decisivă motivarea

propriu-zisă a recursului, care reproduce dispozițiile art. 315 alin. (1) C.

proc. civ. și se referă, în general, la ipoteza în care prin decizia de casare

pronunțată într-un ciclu procesual anterior s-a procedat la dezlegarea unei

probleme de drept sau s-a realizat interpretarea unei dispoziții legale

incidență în cauză.

Or, în cauză, nu este cazul unei astfel de situații întrucât

decizia de casare dată în ciclul procesual anterior nu cuprinde dezlegarea unei

probleme de drept aplicabilă în speță.

Relevându-se scopul și limitele casării, care avea drept

obiectiv efectuarea unei expertize, cu reținerea unei situații de fapt eronate,

alta decât cea rezultată din probe, a distorsionării judecății apelului,

determinat de faptul că instanța de apel nu a procedat la identificarea

adevăratelor dezlegări date de instanța de casare, s-a arătat că în ipoteza în

care, în recurs, prin decizia contestată, nu s-au făcut verificări ale criticilor

invocate sub acest aspect, au rămas neclarificate și fără răspuns apărări

constante la care nu au dat nici o dezlegare nici instanța de apel, nici

instanța de recurs.

S-a arătat că greșeala de judecată privind aplicarea

regulilor procedurale impuse de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. s-a săvârșit

în sensul reținerii chestiunilor de fapt dezlegate de instanța de casare drept

chestiuni de drept, obligatorii și că, deși casarea a fost totală, apelul s-a

judecat în limite incorect determinate, procedeu ce a fost criticat în recurs,

care a rămas neexaminat.

A învederat că au rămas neexaminate următoarele probleme

invocate în recurs:

- neexaminarea efectivă a apelului său cu privire la

împrejurările de fapt invocate care au fost apreciate, fără dezbateri, prin

hotărârea recurată, drept dezlegări obligatorii în sensul art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.

Cu privire la acest aspect au susținut că aplicarea corectă a

dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 314 C. proc. civ.

combinat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., impunea la rejudecarea cauzei,

cercetarea completă a fondului apelului, deoarece casarea a fost totală, iar

considerentele deciziei de casare deși se referă la chestiuni de fapt,

relevante pentru soluționarea cauzei, nu se impun în rejudecare, cu titlu de

dezlegări de drept.

- corectitudinea/incorectitudinea soluției date de instanța

de apel care a ignorat, fără motivare, încheierile interlocutorii, prin care

s-a pregătit judecata apelului, vizând administrarea unor probe, care reflectă

nelămurirea instanței cu privire la problematica identificării construcției și

a terenului revendicat, până la momentul pronunțării cu privire la cererea de

probe.

Deși chestiunile pe care erau chemate să le rezolve

aparțin domeniului problematicii de fapt a litigiului, dat fiind faptul că ele

vizează identitatea obiectului material al dreptului asupra căruia poartă

cererea de revendicare, ca și cele privind situația socio-profesională a

persoanei de la care a fost preluat bunul, instanța de trimitere, în

rejudecare, era obligată ca în apel să analizeze calea de atac și sub acest

aspect, analiză neefectuată, cu încălcarea dreptului la judecată efectivă în

apel, care implică examinarea concretă a temeiurilor cererii de apel.

Instanța de recurs nu a analizat aceste critici ale

recursului, conservând aceste greșeli de judecată, deoarece a omis să se

pronunțe asupra acestor critici concrete aduse deciziei pronunțate în apel.

- nu s-a verificat critica privind existența unor

considerente străine de natura pricinii, ori considerente contradictorii în

decizia recurată (motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C.

proc. civ.) relevându-se că decizia contestată cuprinde în partea considerentelor

hotărârii pronunțate de instanța de recurs (pag. 16 alin. (1)

2

- (1)

3

și pag. 17), condițiile general valabile în raport cu care motivarea unei

hotărâri satisface exigențele art. 261 C. proc. civ.

Considerentele deciziei contestate sunt generice, ele

nu fac trimitere, nu analizează criticile invocate pe larg sub acest aspect,

constând în împrejurarea că din decizia recurată lipsesc considerentele

concrete privind soluția dată în apel și că nu există considerente din care să

rezulte care este motivarea soluției de respingere a apelului său cu privire la

cererea de revendicare, context în care instanța de recurs nu a analizat

recursul motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., din perspectiva

celor invocate în recursul său.

De asemenea a rămas neexaminată critica existenței unor

considerente contradictorii și străine de exigențele art. 261 C. proc. civ.,

relativ la actele de dispoziție ulterioare pe care statul le-a făcut cu privire

la cota indiviză de Vi din proprietate asupra imobilului, considerată ca

lipsită de obiect, ori cele privind aplicarea art. 948 pct. 3 C. civ. și art. 960

- 962 C. civ.

Deși sunt incompatibile cu exigențele motivării corecte

a hotărârii, considerentele conform cărora „această soluție (de admitere a

revendicării) se impune și pentru a se evita o posibilă nouă condamnare a României

din partea Curții europene a drepturilor omului, precum celebrul, de acum, caz

„Brumărescu", evident străine de natura pricinii, au rămas indiferente

instanței de recurs, care nu a analizat recursul sub acest aspect.

Au rămas neexaminate temeiurile recursului referitoare la

înlăturarea nemotivată a înscrisurilor și concluziilor coroborate și

concordante ale rapoartelor de expertiză efectuate în cauză și care neagă

identitatea imobilului indicat în titlul revendicantei cu cel pe care

societatea în deține.

- a fost total ignorat motivul de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fundamentat printre altele pe

interpretarea și aplicarea incorectă a principiilor convenționale ale apărării

dreptului la bun, prin reglementări ce aparțin dreptului comunitar european.

Or, dacă verificarea examinării/neexaminării unui motiv de

casare sau de modificare a hotărârii recurate, nu se poate face altfel decât

prin examinarea „răspunsurilor" concrete date de instanța de recurs

temeiurilor recursului, în cauză, hotărârea contestată nu a examinat nici unul

dintre temeiurile criticilor subordonate prevederilor art. 304 pct. 9.

Or, omisiunea cercetării unui motiv de casare sau de

modificare, temei al contestației în anulare reglementat de art. 318 C. proc.

civ. se face prin verificarea îndeplinirii obligației de motivare a hotărârii

în funcție de considerentele proprii ale instanței de recurs.

Lipsa examinării unui motiv de recurs golește de conținut o

garanție a dreptului la un proces echitabil, greșeală de judecată ce poate fi

corectată prin retractarea hotărârii contestate și rejudecarea recursului sub

aspectul/aspectele omise a fi cercetate.

Intimata-reclamantă V.V. a formulat întâmpinare solicitând,

în principal respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată și menținerea

deciziei contestate.

A susținut că prin procesul-verbal din 26 august 2010 a fost

pusă în posesie asupra imobilului, obiect al litigiului, căruia i-a adus

numeroase îmbunătățiri.

După ce a prezentat istoricul cauzei, intimata a susținut

netemeinicia cererii justificat de împrejurarea că recursul dedus judecății a

fost structurat pe trei motive de recurs - art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc.

civ. - în dezvoltarea cărora s-a invocat o multitudine de „argumente" ce

probabil s-ar fi dorit a fi calificate fiecare în parte drept motive distincte

de recurs.

Pentru ca hotărârea să fie motivată, judecătorul nu trebuie

să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate părții, fiind

suficient ca, din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente,

chiar și în mod implicit, cu atât mai mult cu cât motivarea reprezintă o

lucrare pur subiectivă, ce ține de tehnica fiecărui judecător în parte.

Modalitatea și tehnica de redactare a unei hotărâri

judecătorești nu se poate încadra într-un anumit tipar, fiind la latitudinea

instanței modul în care răspunde criticilor aduse, singura obligativitate

reprezentând-o necesitatea cuprinderii în considerentele hotărârii a motivelor

de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței și

pronunțării soluției.

Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în

sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze

soluția dată fiecărui capăt de cerere (ceea ce s-a și întâmplat) și nu să

răspundă separat diferitelor argumente ale părților, care sprijină aceste

cereri, fiind motivată și hotărârea care cuprinde o motivare implicită a

cererilor formulate de părți.

În speță, instanța de recurs a avut o altă concepție decât

cea a recurentei-pârâte în analiza criticilor deduse prin recurs,

fundamentându-și convingerea referitoare la netemeinicia recursului pe baza

unei construcții juridice proprii.

A accepta teza contestatoarei ar însemna ca orice susținere a

unei părți să fie necesar a fi combătută în mod distinct, iar în ipoteza în

care instanța are un anumit punct de vedere, fundamentat pe un raționament

juridic diferit de cel al uneia dintre părți și pe care îl exprimă în mod

succint, hotărârea astfel pronunțată să fie susceptibilă de desființare.

Or, nu acesta a fost intenția legiuitorului și scopul

introducerii pct. 5 al art. 261 C. proc. civ., nefiind posibil ca o parte

lipsită de orice culpă procesuală să fie nevoită să reia sine die cu plata unor

costuri suplimentare un ciclu procesual doar datorită unei anumite modalități de

redactare a hotărârii de către un judecător, care în soluția pronunțată și-a

expus propriul raționament juridic relativ la aspectele deduse judecății.

A solicitat respingerea contestației în anulare ca

neîntemeiată.

Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată

următoarele:

Hotărârea judecătorească - sentenția - reprezintă actul final

și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru

judecat, litigiul dintre părți.

întrucât întreaga activitate judiciară are drept scop

soluționarea unui conflict civil concret, hotărârea judecătorească desemnând

tocmai rezultatul activității judiciare „quodjudex sentif, reprezintă,

indubitabil, cel mai important act al justiției.

Deși în literatura juridică, conceptul de hotărâre este

folosit într-un sens larg (cuprinzând toate dispozițiile luate de instanță cu

privire la desfășurarea procesului civil, administrarea dovezilor în rezolvarea

unor incidente de procedură), sensul ce interesează aici este acela de act

final și de dispoziție prin care se soluționează litigiul dintre părți.

Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., unul dintre

elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească sunt

considerentele sau „motivele de fapt și de drept care au format convingerea

instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților",

cerință pretinsă delege imperativ.

Legea nu pretinde, prin urmare, o anumită formă sau conținut

al considerentelor, ci pe aceea ca instanța să se refere în motivare la toate

capetele de cerere formulate și la considerentul pentru care s-au respins unele

cereri, cu alte cuvinte, instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce

s-a cerut prin acțiune (în speță, prin cererea de recurs) și asupra tuturor mijloacelor

ce au stat la temelia pretențiilor ridicate/solicitate de părți.

Este adevărat că, în această operațiune, instanța nu

trebuie să răspundă și la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea

pretențiilor lor, însă ea este obligată să analizeze și să se pronunțe pe

cererile părților (în speță, motivele de recurs invocate drept critici aduse

hotărârii cu privire la care s-a cerut exercitarea controlului judiciar)

însoțite de argumente mai mult sau mai puțin consistente.

Deci ceea ce este important și asigură „motivarea

hotărârii judecătorești" în accepțiunea normelor procesuale este

examinarea pretențiilor deduse instanței învestite cu soluționarea cauzei, care

trebuie să se prezinte într-o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de

drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, numai în

această ipoteză partea având convingerea că cererile sale au fost analizate de

instanța de judecată și, în același timp, poate verifica concordanța măsurilor

dispuse cu situația de fapt și legea aplicabilă raportului juridic litigios,

hotărârea judecătorească constituind prin elementele ce o compun, dar, în

special, cu referire la norma art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., oglinda

activității judiciare într-un caz dat.

Deși este real că nu se poate face abstracție de latura

subiectivă a activității de redactare a unei hotărâri judecătorești, care

presupune o anumită specificitate în acțiunea de concepere a acestui act de

procedură determinat de structura/tipologia judecătorului, cel care realizează

acest act de o deosebită importanță în activitatea judiciară și asupra căruia,

inevitabilul își pune propria amprentă, este de menționat că, independent de

acest aspect, conținutul și elementele unei hotărâri judecătorești, criterii

obiective, pretinse de lege imperativ, sunt cele care trebuie să primeze și să

urmeze structura impusă de lege și concepția legiuitorului în adoptarea acestei

norme, garanție a respectării dreptului la apărarea și a principiului

legalității ce guvernează întreaga activitate judiciară.

Și în concepția legiuitorului european și a jurisprudenței

convenționale, în considerarea art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a

drepturilor omului, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție

a unui proces echitabil.

Curtea europeană reamintește că dreptul la un proces

echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, include, printre altele,

dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente

pentru cauza lor. întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi

teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (hotărârea

Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, parag. 33), acest drept nu poate fi

considerat efectiv, decât dacă aceste observații sunt, în mod real ascultate,

adică, în mod concret, examinate de către instanța sesizată cu o contestație

asupra unui drept sau a unei obligații cu caracter civil.

Astfel, principiile expuse de instanța de contencios

european a drepturilor omului, în jurisprudența sa constantă în această

materie, reglementează obligația pentru instanțe de a proceda la un examen

efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților,

cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea Albina împotriva României,

hotărârea Perez împotriva Franței, parag. 80, hotărârea Van der Hurk împotriva

Olandei, din 19 aprilie 1994, parag. 59).

Raportând aceste principii la speța dedusă judecății,

se observă că instanța de recurs nu a respectat nici exigențele art. 261 pct. 5

C. proc. civ., nici garanțiile procesuale impuse de art. 6 parag. 1 din Curtea

europeană, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor,

mijloacelor de apărare și elementelor de probă și excepțiilor procesuale

invocate de părți, limitându-se în a prelua/transpune o normă de drept

procesual-civil în susținerea dispozitivului hotărârii (art. 315 alin. (1) C.

proc. civ.), fără s