ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5195/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul București, secția a IlI-a civilă, prin sentința civilă nr. 546 din 16 mai 2001 a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 2, format din teren în suprafață de 1.449 mp și construcție Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greșit pentru cota indiviză de 1/2 din imobil ce a aparținut autoarei A.T., fostă G., pe cale de consecință, actele ulteriore de dispoziție ale Statului Român, sunt nule.

În ce privește restul de 1/2 din imobil, prima instanță a reținut de asemenea că pârâții nu pot opune un titlu valabil de proprietate, care să fie preferabil celui al reclamantei și autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituției din 1948, ce ocrotea proprietatea privată și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora, nimeni nu poate fi silit să-și cedeze proprietatea, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire. Ca atare, s-a reținut că și în ceea ce privește această cotă indiviză, actele ulteriore de dispoziție săvârșite de stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic. Cererea de chemare în garanție a fost respinsă pe motiv că SC C. SA nu este îndreptățită să formuleze o astfel de cerere din moment ce în contractele de vânzare-cumpărare acționară figurează A.C.P.A.S.

Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâți din cauză. Prin Decizia civilă nr. 398 din 29 septembrie 2003 Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.V., pentru lipsa calității procesuale active și a respins ca nântemeiată cererea de revizuire în garanție formulata de pârâta SC C. SA. Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut ca autorul reclamantei G.A. nu era exceptat de la naționalizare, întrucât în anexa la Decretul nr. 92/1950 poziția 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naționalizate. De asemenea a reținut că nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și imobilul revendicat.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta V.V. În motivarea recursului s-a arătat că în mod greșit s-a reținut că nu există identitate între imobilul ce a constituit proprietatea autorilor săi și imobilul revendicat, care a fost preluat de stat fără titlu valabil, cu încălcarea C.T.I. la care România este parte. S-a susținut că deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța a analizat în cuprinsul considerentelor și aspecte legate de fondul pricinii. La data de 10 ianuarie 2005, SC P.S. SRL a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei-reclamante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel și menținerea hotărârii primei instanțe.

S-a arătat în esență că imobilul revendicat nu mai este necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei SC C. SA care și-a mutat sediul în sectorul 5, în imobil funcționând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic în baza unui contract de închiriere încheiat la 25 decembrie 2000 cu intimata - pârată. Prin Decizia nr. 6909 din 20 septembrie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a fost admis recursul dedarat de redanunta V.V. împotriva Deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a IlI-a civilă, s-a casat decizia și s-a trimis cauza spre rcjudecare aceleiași instanțe De asemenea s-a respins ca nefondat recursul formulat de intervenienta accesorie SC P.S.

SRL declarat împotriva aceleiași decizii Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că în dovedirea calității sale procesuale active, reclamantul în acțiunea în revendicare poate să invoce orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ cu efect translativ sau declarativ de proprietate care generează în favoarea sa o prezumție relativă de proprietate. Pot fi folosite de asemenea, orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare. În ceea ce privește dovada calității de moștenitor, aceasta se face, de regulă, cu certificatul de moștenitor sau legatar ori hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moștenirii.

În speță, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a calității sale de moștenitoare a defunctului G.A., cât și a împrejurării că la data naționalizării, autorul său avea în proprietate, imobilul din sector 2. Cât privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut în prezent de pârâta SC C. SA., instanța de control judiciar și-a fundamentat în întregime soluția pe concluziile expertizei și respectiv suplimentului de expertiză efectuată în cauză, deși acestea nu au avut în vedere toate actele prezentate de reclamantă în susținerea demersului său judiciar.

Astfel, procesul-verbal emis la 19 mai 1941 de Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București, atestă faptul că G.S.A., tatăl reclamantei avea în proprietate imobilul situat în București - compus din teren în suprafață de 1.402 mp și construcție - acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 august 1938 și prin contractul autentificat din 22 ianuarie 1940 prin care fosta sa soție, T.A. (fostă G.S., mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil. Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în str. V. proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata-parata.

În același sens este și istoricul de rol fiscal emis de Consiliul Local al sectorului 2 din 14 februarie 2003 precum și autorizațiile de construire din 08 aprilie 1910 și din 15 octombrie 1921 împreună cu schițele anexe. Ca atare, cu prilejul rejudecării, se impune efectuarea unei noi expertize care să aibă în vedere toate aceste acte și să stabilească de asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției principale, efectuată de SC C. SA, precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri. Instanța de recurs a găsit fondată și critica reclamantei vizând greșita reținere a preluării imobilului în litigiu cu titlu de către Statul Român.

Astfel, deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța, în considerente a antamat chestiuni ce țin de fondul litigiului, reținând, greșit de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât deținea împreună cu cea de-a doua soție, alte 11 apartamente situate în mai multe imobile naționalizate. Or, din copia carnetului de muncă aparținând lui G.C.A. rezultă că autorul reclamantei era de profesie vinificator și a deținut atât înainte cât și după naționalizare, mai multe funcții: muncitor, inspector, pivnicer, președinte al A.V., fapt ce conduce la concluzia că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, potrivit art. 2 din Decretul nr. 92/1950.

Tot astfel, simplul fapt că autorul reclamantei deținea la data naționalizării mai multe apartamente, nu-l putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 din Decretul nr. 92/1950, atâta vreme cât în cauză nu s-a făcut dovada că G.A. trăia exclusiv din exploatarea acestora. Nu în ultimul rând, așa cm de altfel s-a reținut constant în practica judiciară a ultimilor ani, și în literatura de specialitate, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul, nu putea constitui titlu valabil al Statului Român, în condițiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispozițiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480-481 C. civ. și Tratatele Internaționale la care România aderase.

După casarea cu trimitere pentru rejudecarea apelului la Curtea de Apel București s-a format Dosarul de față cu nr. 35806/2/2005. As fel prin Decizia ciula nr. 107 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâtului C.G.M.B. și s-a admis apdul pârâtei SC C. SA, s-a desființat în parte sentința cu prime la soluționarea cererii de ohemare în garanție și s-a trimis cauza spre rejudecarea cererii de oherrure în garanție. A u fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței Pentru a pronunța această hotărâre instanța de apel în rejudecare, a reținut următoarele: Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Făcând aplicarea textului de lege redat anterior curtea a constatat că decizia pronunțată în recurs de către Înalta Curte de Casație și Justiție statuează cu caracter obligatoriu asupra a două probleme de drept. În primul rând instanța de recurs a stabilit că reclamanta a făcut atât dovada calității de moștenitoare a defunctului G.A. cât și dovada împrejurării că la data naționalizării autorul său avea în proprietate imobilul din sector 2 (alin. (3), pag. 5 din Decizia nr. 6909/2003). În al doilea rând instanța de recurs a stabilit că imobilul a fost preluat fără titlu de către stat de la autorul reclamantei (alin. (3)-(7), pag. 6 din Decizia nr. 6909/2003). Instanța de apel a înlăturat susținerile intimatei SC C. SA conform cărora decizia din recurs nu cuprinde dezlegări asupra problemelor de drept.

Constatarea existenței unui drept de proprietate în patrimoniul autoarei reclamantei la momentul naționalizării și constatarea lipsei titlului statului asupra bunului preluat de la autorul reclamantei (constatarea inexistenței unui drept valabil transmis) sunt aspecte care se înscriu în domeniul propriu de aplicare al sintagmei „probleme de drept dezlegate" din textul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Întrucât la prima judecare a apelului a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active raportat la acțiunea introductivă și întrucât instanța de recurs a casat cu trimitere spre rejudecarea apelului tocmai pe motiv că respectiva excepția a fost greși admisă, curtea a reținut de asemenea ca fiind obligatorie pentru instanța de rejudecare concluzia Înaltei Curți conform cu care reclamanta are calitate procesuală activă.

Sub acest aspect sunt relevante atât dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., deoarece calitatea procesuală este o condiție generală de exercitare a acțiunii civile și trebuie tratată ca o problemă de drept în sensul art. 109 alin. (1) C. proc. civ., cât și dispozițiile art. 316 C. proc. civ. rap. la art. 296 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., deoarece recurentei nu i se poate crea o situație mai grea în rejudecarea apelului dispusă ca urmare a admiterii propriului și singurului recurs. Pe lângă necesitatea administrării probei cu expertiză, (dispoziție obligatorie potrivit art. 315 alin. (1) teza a II-a) instanța de recurs indică actele care trebuie avute în vedere la efectuarea noii expertize respectiv aspectele de fapt ce urmează a fi lămurite prin noua probă.

Deși la prima vedere precizarea instanței de recurs, relativă la actele ce trebuie avute în vedere, poate părea superfluă, în condițiile în care oricum instanța este datoare să aibă în vedere toate actele propuse de părți, această precizare își găsește utilitatea dacă se are în vedere faptul constatat de către Înalta Curte și anume că expertizele efectuate în cadrul judecării primului apel nu au avut în vedere ori nu au valorificat respectivele acte. Relativ la obiectivul expertizei, instanța de recurs precizează că aceasta trebuie să stabilească „întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției principale, efectuate de către SC C. SA, precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri". Instanța de recurs nu stabilește ca fiind necesară administrarea în rejudecare a probei cu expertiză topografică pentru a stabili dacă terenul pe care este situată construcția este identic cu terenul ce a aparținut autorului reclamantei.

Dispoziția instanței de recurs conform cu care este necesar a se lămuri doar aspectele legate de construcție este justificată dacă se are în vedere aprecierea aceleiași instanțe (alin. ultim fila 5 din decizie) conform cu care „din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul situat în str. V. proprietatea autorului reclamantei coincide sub aspectul poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata-pârâtă". În legătură cu această din urmă apreciere a instanței de recurs, este necesar a se stabili dacă leagă instanța care rejudecă apelul sau nu. Această problemă este importantă în rejudecarea apelului atât pentru a nu se reține o situație diferită față de cea constatată printr-o hotărâre irevocabilă cât și pentru a nu se motiva aspectele clarificate deja printr-o hotărâre irevocabilă.

Pentru a da un răspuns acestei probleme este necesar să se stabilească dacă și în ce măsură puterea de lucru judecat trebuie atașată considerentelor hotărârii, în condițiile în care este incontestabil că aprecierea la care ne referim nu cade sub incidența dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. după cum, susține și intimata-pârâtă SC C. SA. În mod tradițional jurisprudența și doctrina românească admit că acele considerente care explică dispozitivul și se reflectă în acesta, făcând corp comun cu el, dobândesc putere de lucru judecat. În speță nu se poate susține că aserțiunea instanței de recurs referitoare la identitatea de terenuri explică dispozitivul și se reflectă în acesta, astfel că aceasta nu leagă instanța de rejudecare.

De altfel în rejudecare a fost administrată și proba cu expertiză topografică. Prin urmare, pe baza tuturor probelor administrate în cauză relativ la situația de fapt se va stabili dacă există identitate de terenuri, iar în caz afirmativ, va stabili pe de o parte dacă lucrările de extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri iar pe de altă parte dacă întinderea acestor lucrări este de natură a duce la schimbarea substanței bunului revendicat. Expertiza topografică efectuată de expertul S.V. concluzionează la fila 7 din raport (fila 303 dosar) următoarele: „faptul că pe plan în dreptul imobilului în litigiu și pe procesul - verbal apar aceleași înscrisuri dovedește cert că terenul actual din str. V. este același cu imobilul cumpărat de S.G.C.A., autorul intimatei-reclamante și cu imobilul care a făcut obiectul Decretului nr. 92/1950, poziția 3175 conform adresei din 03 septembrie 2007 a SC A. SA, care prin Decizia nr. 230/1975 a fost transmis în A.C.I.C.

București". Instanța de apel a reținut pe deplin lămuritoare concluziile raportului de expertiză topografică. Sub acest aspect trebuie precizat că prin răspunsul expertului la obiecțiunile intimatei la raport, (fila 374 dosar) acesta își menține concluziile din punct de vedere tehnic. Mențiunea expertului conform cu care „nu poate explica cum la poziția 3431 din str. S., unde se află amplasat imobilul C., apare I.H.", acest lucru nepermițând o identificare certă, nu este relevantă în cauză deoarece instanța nu a stabilit în sarcina expertului obligația de a se pronunța asupra conținutului anexelor la Decretul nr. 92/1950. Instanța de apel a mai constatat că atât expertul S.V., în răspunsul la obiecțiuni, cât și experții B.N.

și G.V. susțin că nu se poate face o legătură clară și exactă prin documente, acte și schițe ale proprietăților, între imobilele deținute și înstrăinate succesiv de către P.B. - Ș.G. - R.A. - A.G.S., deși obiectivele expertizei nu impuneau găsirea unei astfel de legături. Experții B.N. și G.V., realizând o adevărată „privire diabolica" trag concluzia că nu se poate stabili o identitate certă între imobilul deținut în anul 1891 de către M.S. și imobilul deținut în prezent de către intimată. Această concluzie nu prezintă relevanță în speță deoarece nu se poate induce o contradicție formală într-un sistem prin raportare la o situație exterioară acestuia.

Din moment ce autorul reclamantei, de la care a fost preluat imobilul, avea titlu de proprietate opozabil „erga ormes" (actul de vânzare-cumpărare autentificat din 04 august 1934, transcris în 1940), din moment ce imobilul respectiv a fost identificat conform planului cadastral din anul 1940, scara 1:1500 emis de Comisiunea pentru înființarea C.F. din București și din moment ce imobilul menționat în cartea funciară a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, toate acestea în condițiile în care de la nivelul anului 1928 nu s-au schimbat nici denumirea străzii V. nici adresele poștale ale imobilului (adresă fila 199 dosar), curtea a găsit că identitatea dintre terenul preluat de către stat de la autorul reclamantei și terenul revendicat, aflat în patrimoniul intimatei a fost indubitabil dovedită.

Stabilită fiind identitatea topografică a terenurilor, curtea nu a mai avut în vedere aprecierile din raportul de expertiză tehnică în specialitatea construcții conform cu care respectiva identitate nu este certă. Relativ la construcție curtea a constatat ca fiind relevante în cauză concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul S.I. în care se arată că „după naționalizare (1950), asupra clădirii principale subsol, parter și parțial mansarda din str. V. s-au făcut în perioada 1955-1956 de către I.G.L.L.

raion 1 Mai lucrări de extindere pe structura vechii clădiri, respectiv de realizare a unui etaj general de 304,00 mp peste parterul existent, precum și lucrării de instalații la subsol, parter și etaj specifice funcțiunii de cămin de copii". Aceleași concluzii stabilesc că „ulterior, proprietara SC C. SA a executat o extindere locală a parterului sub forma unei construcții parter cu acoperișul în pantă cu suprafață de 18,18mp, alăturată structurii vechii clădiri, care protejează accesul secundar dinspre curte, în clădire, spre scările către subsol și etaj". Față de cele arătate s-a reținut că lucrările de extindere au fost efectuate pe structura vechii clădiri. Pentru a putea conchide dacă prin lucrările de extindere s-a ajuns la o schimbare a substanței bunului curtea a comparat vechiul imobil cu imobilul extins.

Elementele de comparație au vizat destinația imobilelor, suprafața acestora și eventual valoarea adăugată prin lucrările de extindere. La nivelul anului 1941 vechea clădire era descrisă ca „un corp de case cu încăperile: pivnițe, parter, vestiar și 8 camere, baie, bucătărie, semimansardă cu trei camere, garaj și una cameră de servitori". Transformarea semimansardei cu trei camere într-un etaj generalizat și extinderea locală a parterului sub forma unei construcții parter cu acoperișul în pantă cu suprafața de 18,18mp reprezintă principalele modificări ale vechiului imobil. S-a mai apreciat de instanța de apel că prin modificările arătate nu se ajunge la schimbarea destinației imobilului, acesta putând fi folosit ca locuință atât înainte de modificări cât și după.

Funcțiunea căreia îi este afectată construcția (locuință sau sediu ori punct de lucru societate) nu ține de destinația bunului prin natura sa, ci de nevoile concrete ale proprietarului. S-a mai constatat că suprafața construită a imobilului urmare a respectivelor modificări nu a fost dublată, că regimul de înălțime al imobilului a rămas același și că amprenta la sol este cvasiidentică.

Pentru ca raționamentul curții să fie pe deplin lămurit s-a arătat cu titlu de exemplu că schimbarea substanței bunului revendicat s-ar fi putut realiza dacă imobilul compus din subsol, parter și etaj ar fi fost transformat într-un imobil compus din subsol, parter și 6 etaje sau dacă suprafața construită a imobilului modificat ar fi fost cel puțin dublă față de suprafața construită a vechiului imobil, în această din urmă situație prezentând relevanță și întinderea terenului (potrivit dreptului civil român terenul reprezintă principalul, iar construcția accesoriul dacă diferența de valoare nu este evidentă în favoarea construcției). Deși generalizarea etajului și extinderea locală a parterului aduc în mod cert un spor de valoare imobilului, acest spor de valoare nu este determinant în comparare, mai ales dacă se are în vedere că imobilul în ansamblul său este compus atât din teren cât și din construcție.

Dat fiind faptul că în speță asemănările sunt mai numeroase și mai importante decât deosebirile, s-a reținut că imobilul revendicat nu a suferit de-a lungul timpului o schimbare substanțială de natură a-l transforma într-un alt bun decât cel care a fost preluat abuziv de la autorul intimatei reclamante. Prin urmare, fostul proprietar sau moștenitorii acestuia erau îndreptățiți să urmărească bunul preluat fără titlu de către stat în mâinile oricui s-ar afla bunul, mai ales că la data introducerii acțiunii (27 noiembrie 1998) introductive nu exista o lege specială care să reglementeze regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de către stat. Legea nr. 213/1998 a fost publicată în M. Of. nr. 448 din 24 noiembrie 1998 și a intrat în vigoare la 60 de zile de la data publicării.

În sensul admisibilității acțiunii reclamantei s-a avut în vedere faptul că la data de 28 septembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a statuat în cadrul secțiilor unite, că tribunalele sunt competente să judece orice acțiuni privitoare la atingerile aduse dreptului de proprietate sau altor drepturi reale, comise între anii 1944-1989, revenind astfel asupra deciziei sale din 02 februarie 1995 care stabilise faptul că instanțele judecătorești nu au atribuția de a cenzura și dispune restituirea imobilelor naționalizate. Dispozițiile art. 324 alin. (4) și (5) au fost introduse în O.U.G. nr. 88/1997 prin Legea nr. 99/1999, astfel că nu sunt aplicabile acțiunii reclamantei pentru a o considera inadmisibilă, deoarece acțiunea introductivă este anterioară iar legea civilă nu retroactivează.

In schimb, aceleași dispoziții legale sunt aplicabile cererii de chemare în garanție formulată de către apelanta-pârâtă deoarece în speță, prin ipoteză, evicțiunea se produce după intrarea în vigoare a respectivelor dispoziții, după cum s-a reținut la analizarea apelului împotriva soluției date, cererii de chemare în garanție. În concluzie s-a reținut că soluția instanței de fond pe cererea în revendicare este legală și temeinică iar apelul pârâtei relativ la cererea principală este nefondat. De asemenea s-a reținut ca nefondat apelul declarat de către pârâta C.G.M.B. împotriva soluției de admitere a acțiunii în revendicare, deoarece prin acesta se urmărește a se demonstra că imobilul a trecut în patrimoniul statului cu titlu, ceea ce contravine celor stabilite de către Înalta Curte de Casație și Justiție, cu forță obligatorie, prin decizia din recurs.

Susținerile pârâtei C.G.M.B. conform cărora formal nu ar avea capacitate procesuală și implicit calitate procesuală pasivă nu pot fi reținute deoarece sunt întemeiate exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 215/2001, în condițiile în care acțiunea a fost introdusă în anul 1998, iar în art. 7 din Decretul nr. 92/1950 se stabilea că „imobilele naționalizate prin efectul prezentului decret trec în administrarea Comitetului Provizoriu al Sfatului Popular al comunei pe al cărei teritoriu se află". C.G.M.B., consiliile locale și consiliile județene sunt continuatoarele personalității juridice a fostelor consilii populare conform art. 118 din Legea nr. 69/1991 (numerotarea de la data publicării). A fost găsit ca fondat apelul SC C. SA cât privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție, dispoziția primei instanțe relativ la acest aspect fiind desființată, iar cauza trimisă spre rejudecare primei instanțe pentru soluționarea acestui capăt de cerere.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții Municipiul București prin primarul general, SC C. SA București și chemata în garanție A.V.A.S. Astfel criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Recurenta SC C. SA. a criticat hotărârea instanței de apel în temeiul art. 304 pct. 5, 7, 9 C. proc. civ. Se susține astfel că instanța de apel în rejudecare nu a respectat dezlegările date prin decizia de casare și de fapt aceasta a dus la distorsionarea judecății, fiind încălcat și dreptul la judecata efectivă în apel prin neexaminarea temeiurilor cererii de apel. Din această perspectivă recurenta susține că se impune rejudecarea cauzei. Recurenta mai învederează că nu se motivează concret soluția de respingere a apelului și de menținere a sentinței cu privire la cererea de revendicare.

Instanța de rejudecare a menținut sentința atacată cu privire la soluția dată în rezolvarea cererii de revendicare, fără a preciza dacă se păstrează motivarea sentinței, în condițiile în care nu există considerente din care să rezulte care este motivarea soluției de respingere a apelului declarat de SC C. SA. cu privire la cererea de revendicare. Astfel hotărârea instanței de apel în rejudecare nu cuprinde o motivare proprie. Se mai susține de către aceeași recurentă că apărarea făcută în apel privind aplicarea corectă cu privire la bunul revendicat a prevederilor art. 1 și 2 din Decretul nr. 92/1950, nu a fost constatată în apel, cu argumentul că aceasta ar constitui o problemă de drept rezolvată de decizia de casare.

Se mai susține că sunt incorecte și contrazise în cauză considerentele sentinței privitoare la actele de dispoziție pe care statul le-a luat cu privire la cota indiviză de 1/2 din proprietatea asupra imobilului sub argumentul lipsei de obiect. Considerentele hotărârii instanței de apel sunt contradictorii cu elemente străine pricinii și nu se motivează în nici un mod înlăturarea concluziilor coroborate și concordante ale tuturor rapoartelor de expertiză efectuate în cauză. Au fost ignorate total înscrisurile aflate la dosar și practic considerentele cuprind motivări ipotetice, ceea ce nu echivalează cu o motivare aptă să satisfacă exigențele legii. În aceeași idee a nemotivării hotărârii, recurenta arată că sunt anihilate raționamentele propuse de contradicțiile evocate și practic hotărârea este lipsită de temei legal.

Se mai învederează că probatoriul administrat demonstrează lipsa de identitate între bunul proprietatea intimatei-reclamante și bunul revendicat, astfel că este cert că imobilul existent în prezent pe terenul proprietatea SC C. SA nu este același cu imobilul descris în cererea de chemare în judecată și care face obiectul revendicării. O altă critică vizează încălcarea regulilor legate de aplicarea legii, survenite pe parcursul judecării unui litigiu, ignorându-se împrejurarea că acțiunea vizează un activ comercial deținut de o societate comercială complet privatizată. Se mai constată că reclamanta nu are un drept la un bun, în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, ci are exclusiv dreptul de a urma căile procedurale legal reglementate prin legi speciale.

Or, susține aceeași recurentă, în lipsa unui bun, apt a fundamenta o cerere de revendicare, acțiunea principală este neîntemeiată. Titlul de proprietate al pârâtei este valid și este încheiat în conformitate cu legea, bunul fiind dobândit de la stat în condițiile Legii nr. 15/1990. Recurentul Municipiul București prin primarul general a criticat hotărârea instanței de apel sub următoarele aspecte: Recurentul susține că erau incidente dispozițiile art. 23 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar competența de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate de stat revine primarului general al Municipiului București. Ca atare, recurentul învederează că potrivit Deciziei de recurs în interesul legii dată în Dosarul nr. 60/2007 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, este inadmisibilă acțiunea în revendicare și pe considerentul priorității legii speciale și a securității raporturilor juridice.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta A.V.A.S. a criticat hotărârea instanței de apel prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sub următoarele aspecte: Recurenta susține că au fost încălcate dispozițiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ. și că ipotezele prevăzute de acest text nu se regăsesc în cauză, întrucât soluția adoptată de prima instanță a fost soluționată pe fondul cererii de chemare în garanție. Un alt motiv de recurs se referă la interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor art. 32.4 alin. (5) din O.U.G. nr. 88/1997 modificată și completată prin Legea nr. 99/1999 de instanța de apel. Se susține că nu a fost pusă în discuție contradictorie temeiul juridic al cererii de chemare în garanție, motiv pentru care sunt excluse dispozițiile art. 32.4 alin. (5) din O.U.G.

nr. 88/1997 întrucât excede obiectului cu care instanța de fond a fost investită. În drept au fost invocate dispozițiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Înalta Curte prin Decizia nr. 2685 din 3 mai 2010 a respins ca nefondate recursurile declarate în cauză, reținând următoarele: Față de dispozițiile Deciziei de casare nr. 6909 din 20 septembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel în rejudecare a pronunțat o hotărâre temeinică și legală. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Soluția astfel consacrată de art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar. Prin urmare, modul de interpretare a unui text de lege ori aplicarea unui anumit principiu de drept, în condițiile determinate ale instanței de recurs, este obligatorie pentru judecătorii fondului, iar practic instanța în rejudecare are obligația confirmării acelor dezlegări în drept date de instanța de casare. Or, față de dispozițiile cuprinse în decizia de casare, instanța de apel în rejudecare s-a conformat întocmai dispozițiilor și recomandărilor date, precum și problemelor de drept dezlegate, respectând astfel prevederile art. 315 C. proc. civ. Prin prisma recomandărilor și a dispozițiilor cuprinse în decizia de casare, instanța de apel a făcut o legală interpretare a raporturilor juridice dintre părți.

Criticile legate de nemotivarea hotărârii și de existența unor elemente străine sau contradictorii sunt și ele nefondate. Astfel motivarea unei hotărâri nu este o chestiune de volum ci de conținut. Motivarea hotărârii înseamnă de fapt încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul procedurilor generale și abstracte ale unei legi iar scopul ei este acela de a explica măsurile adoptate de instanță. Or, din această perspectivă este de reținut că instanța de apel s-a conformat și dispozițiilor art. 261 C. proc. civ., motiv pentru care nu sunt fondate criticile recurenților legate de nemotivarea hotărârii. În ce privește cererea de chemare în garanție, instanța de apel in mod legal și în virtutea respectării principiului contradictorialității și al dreptului la un proces echitabil a reținut că acestea nefiind soluționate pe fondul cauzei, sunt incidente dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Prin prisma celor expuse, constându-se că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ., toate recursurile au fost respinse ca nefondate. Împotriva susmenționatei hotărâri a formulat în termen legal, contestație în anulare SC C. SA solicitând în contradictoriu cu intimații V.V., M.F.P., S.I.F.M.I., A.V.A.S. și Municipiul București prin primar general, anularea hotărârii atacate și reluarea judecății în recurs. În motivarea cererii, contestatoarea a susținut că instanța, respingând recursul, a omis să cerceteze motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc. civ., astfel cum acestea au fost dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs, fiind astfel incidență teza I a textului art. 318 C. proc.

civ., pe care contestatoarea a înțeles să-și întemeieze cererea dedusă judecății. S-a susținut că prin declarația de recurs au învestit instanța de control judiciar cu analiza motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., constând în încălcarea de către instanța de apel a regulilor judecății și formelor de procedură, prevăzute sub sancțiunea nulității de dispozițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. A relevat astfel că instanța de apel a procedat la determinarea situațiilor ce țin de domeniul aplicării art. 315 alin. (1) C. proc. civ., fără ca problema să fie dezbătută, a fost încuviințată o expertiză tehnică de altă specialitate decât cea dispusă obligatoriu prin decizia de casare, nu au fost respectate dispozițiile luate prin încheierile interlocutorii, ajungându-se la situația ca temeiurile de fapt și de drept ale apelului său să nu fie efectiv examinate, deși casarea dispusă în ciclul procesual anterior a fost totală.

Altă critică adusă deciziei instanței de apel, care a fost încadrată în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., constă în aceea că hotărârea nu cuprinde motivele pentru care s-au respins apărările formulate în susținerea apelului, bazate pe concluziile concordante ale lucrărilor de expertiză efectuate în cauză, din care rezultă lipsa de identitate dintre imobilul revendicat și cel deținut de contestatoare; soluția dată apelului, în ceea ce privește cererea de revendicare, se bazează pe motive contradictorii și străine de natura pricinii. Critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. a vizat pronunțarea unei hotărâri lipsite de temei legal, date cu încălcarea și aplicarea greșită a legii și a principiilor ce cârmuiesc materia soluționării acțiunilor în revendicare.

Au relevat că, relativ la criticile expuse, motivarea soluției date în recurs, este alcătuită din evocarea unor reguli și principii general valabile, fără nici o referire concretă, la speță, ori la criticile concrete privind greșelile de judecată evocate în recurs. Astfel, nu au fost examinate temeiurile recursului în raport de prevederile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât vătămările procesuale deduse spre analiza instanței de recurs, nu au făcut obiect de analiză din partea instanței de recurs. Nu există nici o apreciere proprie a instanței de recurs din care să rezulte argumentele pentru care temeiurile de fapt și de drept ale recursului său au fost calificate ca nefondate. În acest sens s-a susținut ca fiind decisivă motivarea propriu-zisă a recursului, care reproduce dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. și se referă, în general, la ipoteza în care prin decizia de casare pronunțată într-un ciclu procesual anterior s-a procedat la dezlegarea unei probleme de drept sau s-a realizat interpretarea unei dispoziții legale incidență în cauză. Or, în cauză, nu este cazul unei astfel de situații întrucât decizia de casare dată în ciclul procesual anterior nu cuprinde dezlegarea unei probleme de drept aplicabilă în speță.

Relevându-se scopul și limitele casării, care avea drept obiectiv efectuarea unei expertize, cu reținerea unei situații de fapt eronate, alta decât cea rezultată din probe, a distorsionării judecății apelului, determinat de faptul că instanța de apel nu a procedat la identificarea adevăratelor dezlegări date de instanța de casare, s-a arătat că în ipoteza în care, în recurs, prin decizia contestată, nu s-au făcut verificări ale criticilor invocate sub acest aspect, au rămas neclarificate și fără răspuns apărări constante la care nu au dat nici o dezlegare nici instanța de apel, nici instanța de recurs. S-a arătat că greșeala de judecată privind aplicarea regulilor procedurale impuse de art. 315 alin. (1) C. proc.

civ. s-a săvârșit în sensul reținerii chestiunilor de fapt dezlegate de instanța de casare drept chestiuni de drept, obligatorii și că, deși casarea a fost totală, apelul s-a judecat în limite incorect determinate, procedeu ce a fost criticat în recurs, care a rămas neexaminat. A învederat că au rămas neexaminate următoarele probleme invocate în recurs: - neexaminarea efectivă a apelului său cu privire la împrejurările de fapt invocate care au fost apreciate, fără dezbateri, prin hotărârea recurată, drept dezlegări obligatorii în sensul art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la acest aspect au susținut că aplicarea corectă a dispozițiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. și a art. 314 C. proc.

civ. combinat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., impunea la rejudecarea cauzei, cercetarea completă a fondului apelului, deoarece casarea a fost totală, iar considerentele deciziei de casare deși se referă la chestiuni de fapt, relevante pentru soluționarea cauzei, nu se impun în rejudecare, cu titlu de dezlegări de drept. - corectitudinea/incorectitudinea soluției date de instanța de apel care a ignorat, fără motivare, încheierile interlocutorii, prin care s-a pregătit judecata apelului, vizând administrarea unor probe, care reflectă nelămurirea instanței cu privire la problematica identificării construcției și a terenului revendicat, până la momentul pronunțării cu privire la cererea de probe.

Deși chestiunile pe care erau chemate să le rezolve aparțin domeniului problematicii de fapt a litigiului, dat fiind faptul că ele vizează identitatea obiectului material al dreptului asupra căruia poartă cererea de revendicare, ca și cele privind situația socio-profesională a persoanei de la care a fost preluat bunul, instanța de trimitere, în rejudecare, era obligată ca în apel să analizeze calea de atac și sub acest aspect, analiză neefectuată, cu încălcarea dreptului la judecată efectivă în apel, care implică examinarea concretă a temeiurilor cererii de apel. Instanța de recurs nu a analizat aceste critici ale recursului, conservând aceste greșeli de judecată, deoarece a omis să se pronunțe asupra acestor critici concrete aduse deciziei pronunțate în apel.

- nu s-a verificat critica privind existența unor considerente străine de natura pricinii, ori considerente contradictorii în decizia recurată (motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) relevându-se că decizia contestată cuprinde în partea considerentelor hotărârii pronunțate de instanța de recurs (pag. 16 alin. (1) 2 - (1) 3 și pag. 17), condițiile general valabile în raport cu care motivarea unei hotărâri satisface exigențele art. 261 C. proc. civ. Considerentele deciziei contestate sunt generice, ele nu fac trimitere, nu analizează criticile invocate pe larg sub acest aspect, constând în împrejurarea că din decizia recurată lipsesc considerentele concrete privind soluția dată în apel și că nu există considerente din care să rezulte care este motivarea soluției de respingere a apelului său cu privire la cererea de revendicare, context în care instanța de recurs nu a analizat recursul motivat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., din perspectiva celor invocate în recursul său. De asemenea a rămas neexaminată critica existenței unor considerente contradictorii și străine de exigențele art. 261 C. proc. civ., relativ la actele de dispoziție ulterioare pe care statul le-a făcut cu privire la cota indiviză de Vi din proprietate asupra imobilului, considerată ca lipsită de obiect, ori cele privind aplicarea art. 948 pct. 3 C. civ. și art. 960 - 962 C. civ. Deși sunt incompatibile cu exigențele motivării corecte a hotărârii, considerentele conform cărora „această soluție (de admitere a revendicării) se impune și pentru a se evita o posibilă nouă condamnare a României din partea Curții europene a drepturilor omului, precum celebrul, de acum, caz „Brumărescu", evident străine de natura pricinii, au rămas indiferente instanței de recurs, care nu a analizat recursul sub acest aspect.

Au rămas neexaminate temeiurile recursului referitoare la înlăturarea nemotivată a înscrisurilor și concluziilor coroborate și concordante ale rapoartelor de expertiză efectuate în cauză și care neagă identitatea imobilului indicat în titlul revendicantei cu cel pe care societatea în deține. - a fost total ignorat motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., fundamentat printre altele pe interpretarea și aplicarea incorectă a principiilor convenționale ale apărării dreptului la bun, prin reglementări ce aparțin dreptului comunitar european.

Or, dacă verificarea examinării/neexaminării unui motiv de casare sau de modificare a hotărârii recurate, nu se poate face altfel decât prin examinarea „răspunsurilor" concrete date de instanța de recurs temeiurilor recursului, în cauză, hotărârea contestată nu a examinat nici unul dintre temeiurile criticilor subordonate prevederilor art. 304 pct. 9. Or, omisiunea cercetării unui motiv de casare sau de modificare, temei al contestației în anulare reglementat de art. 318 C. proc. civ. se face prin verificarea îndeplinirii obligației de motivare a hotărârii în funcție de considerentele proprii ale instanței de recurs. Lipsa examinării unui motiv de recurs golește de conținut o garanție a dreptului la un proces echitabil, greșeală de judecată ce poate fi corectată prin retractarea hotărârii contestate și rejudecarea recursului sub aspectul/aspectele omise a fi cercetate.

Intimata-reclamantă V.V. a formulat întâmpinare solicitând, în principal respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată și menținerea deciziei contestate. A susținut că prin procesul-verbal din 26 august 2010 a fost pusă în posesie asupra imobilului, obiect al litigiului, căruia i-a adus numeroase îmbunătățiri. După ce a prezentat istoricul cauzei, intimata a susținut netemeinicia cererii justificat de împrejurarea că recursul dedus judecății a fost structurat pe trei motive de recurs - art. 304 pct. 5, 7, și 9 C. proc. civ. - în dezvoltarea cărora s-a invocat o multitudine de „argumente" ce probabil s-ar fi dorit a fi calificate fiecare în parte drept motive distincte de recurs.

Pentru ca hotărârea să fie motivată, judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate părții, fiind suficient ca, din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente, chiar și în mod implicit, cu atât mai mult cu cât motivarea reprezintă o lucrare pur subiectivă, ce ține de tehnica fiecărui judecător în parte. Modalitatea și tehnica de redactare a unei hotărâri judecătorești nu se poate încadra într-un anumit tipar, fiind la latitudinea instanței modul în care răspunde criticilor aduse, singura obligativitate reprezentând-o necesitatea cuprinderii în considerentele hotărârii a motivelor de fapt și de drept care au stat la baza formării convingerii instanței și pronunțării soluției.

Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie motivată, în sensul art. 261 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca judecătorul să motiveze soluția dată fiecărui capăt de cerere (ceea ce s-a și întâmplat) și nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, care sprijină aceste cereri, fiind motivată și hotărârea care cuprinde o motivare implicită a cererilor formulate de părți. În speță, instanța de recurs a avut o altă concepție decât cea a recurentei-pârâte în analiza criticilor deduse prin recurs, fundamentându-și convingerea referitoare la netemeinicia recursului pe baza unei construcții juridice proprii. A accepta teza contestatoarei ar însemna ca orice susținere a unei părți să fie necesar a fi combătută în mod distinct, iar în ipoteza în care instanța are un anumit punct de vedere, fundamentat pe un raționament juridic diferit de cel al uneia dintre părți și pe care îl exprimă în mod succint, hotărârea astfel pronunțată să fie susceptibilă de desființare.

Or, nu acesta a fost intenția legiuitorului și scopul introducerii pct. 5 al art. 261 C. proc. civ., nefiind posibil ca o parte lipsită de orice culpă procesuală să fie nevoită să reia sine die cu plata unor costuri suplimentare un ciclu procesual doar datorită unei anumite modalități de redactare a hotărârii de către un judecător, care în soluția pronunțată și-a expus propriul raționament juridic relativ la aspectele deduse judecății. A solicitat respingerea contestației în anulare ca neîntemeiată. Referitor la calea de atac dedusă judecății, se constată următoarele: Hotărârea judecătorească - sentenția - reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează, cu putere de lucru judecat, litigiul dintre părți.

întrucât întreaga activitate judiciară are drept scop soluționarea unui conflict civil concret, hotărârea judecătorească desemnând tocmai rezultatul activității judiciare „quodjudex sentif, reprezintă, indubitabil, cel mai important act al justiției. Deși în literatura juridică, conceptul de hotărâre este folosit într-un sens larg (cuprinzând toate dispozițiile luate de instanță cu privire la desfășurarea procesului civil, administrarea dovezilor în rezolvarea unor incidente de procedură), sensul ce interesează aici este acela de act final și de dispoziție prin care se soluționează litigiul dintre părți. Potrivit art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., unul dintre elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească sunt considerentele sau „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", cerință pretinsă delege imperativ.

Legea nu pretinde, prin urmare, o anumită formă sau conținut al considerentelor, ci pe aceea ca instanța să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentul pentru care s-au respins unele cereri, cu alte cuvinte, instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune (în speță, prin cererea de recurs) și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate/solicitate de părți. Este adevărat că, în această operațiune, instanța nu trebuie să răspundă și la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor, însă ea este obligată să analizeze și să se pronunțe pe cererile părților (în speță, motivele de recurs invocate drept critici aduse hotărârii cu privire la care s-a cerut exercitarea controlului judiciar) însoțite de argumente mai mult sau mai puțin consistente.

Deci ceea ce este important și asigură „motivarea hotărârii judecătorești" în accepțiunea normelor procesuale este examinarea pretențiilor deduse instanței învestite cu soluționarea cauzei, care trebuie să se prezinte într-o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, numai în această ipoteză partea având convingerea că cererile sale au fost analizate de instanța de judecată și, în același timp, poate verifica concordanța măsurilor dispuse cu situația de fapt și legea aplicabilă raportului juridic litigios, hotărârea judecătorească constituind prin elementele ce o compun, dar, în special, cu referire la norma art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., oglinda activității judiciare într-un caz dat. Deși este real că nu se poate face abstracție de latura subiectivă a activității de redactare a unei hotărâri judecătorești, care presupune o anumită specificitate în acțiunea de concepere a acestui act de procedură determinat de structura/tipologia judecătorului, cel care realizează acest act de o deosebită importanță în activitatea judiciară și asupra căruia, inevitabilul își pune propria amprentă, este de menționat că, independent de acest aspect, conținutul și elementele unei hotărâri judecătorești, criterii obiective, pretinse de lege imperativ, sunt cele care trebuie să primeze și să urmeze structura impusă de lege și concepția legiuitorului în adoptarea acestei norme, garanție a respectării dreptului la apărarea și a principiului legalității ce guvernează întreaga activitate judiciară.

Și în concepția legiuitorului european și a jurisprudenței convenționale, în considerarea art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă o garanție a unui proces echitabil. Curtea europeană reamintește că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenție, include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete și efective (hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, parag. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv, decât dacă aceste observații sunt, în mod real ascultate, adică, în mod concret, examinate de către instanța sesizată cu o contestație asupra unui drept sau a unei obligații cu caracter civil.

Astfel, principiile expuse de instanța de contencios european a drepturilor omului, în jurisprudența sa constantă în această materie, reglementează obligația pentru instanțe de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (hotărârea Albina împotriva României, hotărârea Perez împotriva Franței, parag. 80, hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, parag. 59). Raportând aceste principii la speța dedusă judecății, se observă că instanța de recurs nu a respectat nici exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nici garanțiile procesuale impuse de art. 6 parag.

1 din Curtea europeană, întrucât nu a procedat la un examen efectiv al argumentelor, mijloacelor de apărare și elementelor de probă și excepțiilor procesuale invocate de părți, limitându-se în a prelua/transpune o normă de drept procesual-civil în susținerea dispozitivului hotărârii (art. 315 alin. (1) C. proc. civ.), fără s