ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6909/2005

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la 27

noiembrie 1998, reclamanta V.V. a chemat în judecată SC C. SA și Consiliul

General al Municipiului București, ca reprezentant al Statului Român,

solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul din București, format din construcție și terenul aferent, în

suprafață de 1449 mp.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că întregul imobil de la adresa indicată a aparținut autorilor săi T.G.S.

și A.G.S. și a fost preluat de Statul român, urmare aplicării abuzive a

Decretului nr. 92/1950, deși imobilul fusese dobândit prin contract de vânzare-cumpărare

încheiat sub regimul separației de bunuri reglementată de Codul civil, iar

căsătoria autorilor săi a fost desfăcută în anul 1939.

Pârâta SC C. SA a formulat la 19 mai

1999 cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, F.P.S. și S.I.F. M.I.

succesoarea F.P.S. IV M., pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să

i se asigure dreptul de a fi dezdăunată.

Investită inițial cu soluționarea

acestei cauze, Judecătoria sectorului II București s-a declarat necompetentă

material, prin sentința civilă nr. 2583 din 15 februarie 1999, declinându-și

competența în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr. 546 din 16 mai 2001, a admis acțiunea și i-a obligat

pe pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 1449 mp și

construcție.

Totodată, a fost respinsă ca

nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunța astfel, prima

instanță a reținut în esență că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în

mod greșit pentru cota indiviză de ½ din imobil ce a aparținut autoarei A.T.,

fostă G., pe cale de consecință actele ulterioare de dispoziție ale Statului

român, fiind nule.

În ce privește restul de ½

din imobil, pârâții , de asemenea nu pot opune un titlu valabil de proprietate

care să fie preferabil celui al reclamantei și autorilor ei, cât timp actul

normativ de preluare contravenea Constituției de la 1948, ce ocrotea

proprietatea privată și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni

nu poate fi silit să-și cedeze proprietatea, fără o dreaptă și prealabilă

despăgubire.

Ca atare, se mai reține că și în

ceea ce privește această cotă indiviză, actele ulterioare de dispoziție

săvârșite de Stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic.

Hotărârea tribunalului a fost

atacată cu apel de ambii pârâți în cauză.

Prin decizia nr. 398 din 29

septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis

apelurile și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în

revendicare formulată de reclamanta V.V., pentru lipsa calității procesuale

active.

A respins de asemenea, ca

neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de control judiciar a reținut că autorul reclamantei, G.A., nu era

exceptat de la naționalizare, întrucât în anexa la Decretul 92/1950, poziția

3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naționalizate, iar

pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul ce a

aparținut autorilor reclamantei și imobilul revendicat.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta V.V. care

critică hotărârea pronunțată în apel sub următoarele aspecte:

- În mod greșit s-a reținut că nu

există identitate între imobilul ce a constituit proprietatea autorilor săi și

imobilul revendicat.

- Imobilul revendicat a fost preluat

de Stat fără titlu valabil, cu încălcarea Constituției și tratatelor

internaționale la care România este parte. În aceste condiții nici pârâta nu

putea dobândi în mod valabil proprietatea asupra imobilului revendicat.

- Deși a soluționat cauza pe

excepția lipsei calității procesuale active, instanța a analizat în cuprinsul

considerentelor și aspecte legate de fondul pricinii.

La 10 ianuarie 2005, SC P. 97 S. a

formulat cerere de intervenție în interesul recurentei–reclamante, solicitând

admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel și

menținerea hotărârii primei instanțe.

Se arată în esență că imobilul

revendicat nu mai este necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei SC

C. SA, care și-a mutat sediul în sector 5, în imobil funcționând doar

intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic, în baza

unui contract de închiriere încheiat la 25 decembrie 2000, cu intimata pârâtă.

Recursul este fondat, urmând a fi

admis în considerarea argumentelor ce succed.

În dovedirea calității sale

procesuale active, reclamantul în acțiunea în revendicare poate să invoce orice

înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau

administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care

generează în favoarea sa o prezumție relativă de proprietate.

Pot fi folosite, de asemenea, orice

alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le

prezumă

iuris tantum

.

În ceea ce privește dovada calității de moștenitor, aceasta se face, de

regulă, cu certificatul de moștenitor sau legatar ori hotărâre judecătorească

irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste

acceptarea moștenirii.

În speță, prin probele administrate,

reclamanta a făcut dovada atât a calității sale de moștenitoare a defunctului G.A.(a

se vedea certificatul de moștenitor nr. 187 emis la 3 martie 1980 de fostul

Notariat de Stat al sectorului 5) cât și a împrejurării că, la data

naționalizării, autorul său avea în proprietate, imobilul sector 2.

Cât privește identitatea dintre

imobilul revendicat și cel deținut în prezent de pârâta SC C. SA, instanța de

control judiciar și-a fundamentat în întregime soluția pe concluziile

expertizei, și respectiv suplimentului de expertiză, efectuată în cauză, deși

aceasta nu a avut în vedere toate actele prezentate de reclamantă în susținerea

demersului său judiciar.

Astfel, prin procesul verbal nr.

11073 emis la 19 mai 1941, „Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în

București” atestă faptul că G.S.A., tatăl reclamantei avea în proprietate

imobilul situat în București, compus din teren, în suprafață de 1402 mp și

construcție, acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare–cumpărare

autentificat sub nr. 22624 din 4 august 1938 și respectiv contractul

autentificat sub nr. 2013 din 22 ianuarie 1940, prin care fosta sa soție, T.A.(fostă

G.S., mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil.

Din planul cadastral anexat acestui

act, rezultă că imobilul, proprietatea autorului reclamantei, coincide sub

aspectul poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire

edificate pe acest teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata pârâtă

(dosar 3467/2001 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

În același sens este și istoricul de

rol fiscal emis de Consiliul local al sectorului 2, sub nr. 901162 din 14

februarie 2003 precum și autorizațiile de construire nr. 3967 din 8 aprilie

1910 și 275 din 15 octombrie 1921, împreună cu schițele anexe.

Ca atare, cu prilejul rejudecării se

impune efectuarea unei noi expertize, care să aibă în vedere toate aceste acte

și să stabilească de asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de

extindere a construcției principale, efectuate de SC C. SA precum și dacă

acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri.

Este fondată și critica reclamantei

vizând greșita reținere a preluării imobilului în litigiu, cu titlu, de către

Statul român.

Astfel, deși a soluționat cauza pe

excepția lipsei calității procesuale active, instanța, în considerente, a

antamat chestiuni ce țin de fondul rezolvării litigiului, reținând, greșit, de

altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr.

92/1950, întrucât deținea, împreună cu cea de a doua soție, alte 11 apartamente

situate în mai multe imobile naționalizate.

Or, din copia „carnetului de muncă”

aparținând lui Georgescu C. Alexandru (dosar 20024/1998 al Judecătoriei sector

II București) rezultă că autorul reclamantei era de profesie vinificator, și a

deținut atât înainte cât și după naționalizare mai multe funcții: muncitor,

inspector, pivnicer, președinte al Asociației Viticole etc, fapt ce conduce la

concluzia că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la

naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Tot astfel, simplul fapt că autorul

reclamantei deținea la data naționalizării mai multe apartamente, nu îl putea

plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 al Decretului nr. 92/1950,

atâta vreme cât în cauză, nu s-a făcut dovada că G.A. trăia exclusiv din

exploatarea acestora.

Nu în ultimul rând, așa cum de

altfel s-a reținut constant în practica judiciară a ultimilor ani și în

literatura juridică de specialitate, actul normativ în baza căruia a fost

preluat imobilul, nu putea constitui titlu valabil al Statului român, în

condițiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispozițiile legii

fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480 și art. 481 C. civ.,

și tratatele internaționale la care România aderase.

Așa fiind, recursul urmează a se

admite, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre

rejudecare, aceleiași instanțe.

Cât privește cererea de intervenție

formulată de SC P. 97 S în interesul recurentei–reclamante, aceasta urmează a se

respinge întrucât, din actele cauzei, rezultă că vizează neîndoielnic un

interes propriu, intervenienta ocupă în prezent imobilul în litigiu, urmare

contractului de închiriere încheiat la 26 decembrie 2000 cu SC C. SA, situație

în care era obligatoriu a fi depusă, conform dispozițiilor art. 50 pct. 2 C.

proc. civ., în fața primei instanțe, anterior închiderii dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta V.V. împotriva deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curții de

Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Respinge ca nefondat recursul

formulat de SC P. 97 S., declarat împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie

2005.