ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6909/2005

Asupra recursurilor de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 27 noiembrie 1998, reclamanta V.V. a chemat în judecată SC C. SA și Consiliul General al Municipiului București, ca reprezentant al Statului Român, solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul din București, format din construcție și terenul aferent, în suprafață de 1449 mp. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că întregul imobil de la adresa indicată a aparținut autorilor săi T.G.S. și A.G.S. și a fost preluat de Statul român, urmare aplicării abuzive a Decretului nr. 92/1950, deși imobilul fusese dobândit prin contract de vânzare-cumpărare încheiat sub regimul separației de bunuri reglementată de Codul civil, iar căsătoria autorilor săi a fost desfăcută în anul 1939. Pârâta SC C. SA a formulat la 19 mai 1999 cerere de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor, F.P.S.

și S.I.F. M.I. succesoarea F.P.S. IV M., pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenții, să i se asigure dreptul de a fi dezdăunată. Investită inițial cu soluționarea acestei cauze, Judecătoria sectorului II București s-a declarat necompetentă material, prin sentința civilă nr. 2583 din 15 februarie 1999, declinându-și competența în favoarea Tribunalului București. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 546 din 16 mai 2001, a admis acțiunea și i-a obligat pe pârâți să-i lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, format din teren în suprafață de 1449 mp și construcție. Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greșit pentru cota indiviză de ½ din imobil ce a aparținut autoarei A.T., fostă G., pe cale de consecință actele ulterioare de dispoziție ale Statului român, fiind nule. În ce privește restul de ½ din imobil, pârâții , de asemenea nu pot opune un titlu valabil de proprietate care să fie preferabil celui al reclamantei și autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituției de la 1948, ce ocrotea proprietatea privată și dispozițiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit să-și cedeze proprietatea, fără o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Ca atare, se mai reține că și în ceea ce privește această cotă indiviză, actele ulterioare de dispoziție săvârșite de Stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic. Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâți în cauză. Prin decizia nr. 398 din 29 septembrie 2003, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelurile și a schimbat în tot sentința, în sensul că a respins acțiunea în revendicare formulată de reclamanta V.V., pentru lipsa calității procesuale active. A respins de asemenea, ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC C. SA.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de control judiciar a reținut că autorul reclamantei, G.A., nu era exceptat de la naționalizare, întrucât în anexa la Decretul 92/1950, poziția 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naționalizate, iar pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut dovada identității dintre imobilul ce a aparținut autorilor reclamantei și imobilul revendicat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta V.V. care critică hotărârea pronunțată în apel sub următoarele aspecte: - În mod greșit s-a reținut că nu există identitate între imobilul ce a constituit proprietatea autorilor săi și imobilul revendicat.

- Imobilul revendicat a fost preluat de Stat fără titlu valabil, cu încălcarea Constituției și tratatelor internaționale la care România este parte. În aceste condiții nici pârâta nu putea dobândi în mod valabil proprietatea asupra imobilului revendicat. - Deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța a analizat în cuprinsul considerentelor și aspecte legate de fondul pricinii. La 10 ianuarie 2005, SC P. 97 S. a formulat cerere de intervenție în interesul recurentei–reclamante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel și menținerea hotărârii primei instanțe. Se arată în esență că imobilul revendicat nu mai este necesar desfășurării activității comerciale a pârâtei SC C. SA, care și-a mutat sediul în sector 5, în imobil funcționând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic, în baza unui contract de închiriere încheiat la 25 decembrie 2000, cu intimata pârâtă.

Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed. În dovedirea calității sale procesuale active, reclamantul în acțiunea în revendicare poate să invoce orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicțional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează în favoarea sa o prezumție relativă de proprietate. Pot fi folosite, de asemenea, orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă iuris tantum . În ceea ce privește dovada calității de moștenitor, aceasta se face, de regulă, cu certificatul de moștenitor sau legatar ori hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moștenirii.

În speță, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a calității sale de moștenitoare a defunctului G.A.(a se vedea certificatul de moștenitor nr. 187 emis la 3 martie 1980 de fostul Notariat de Stat al sectorului 5) cât și a împrejurării că, la data naționalizării, autorul său avea în proprietate, imobilul sector 2. Cât privește identitatea dintre imobilul revendicat și cel deținut în prezent de pârâta SC C. SA, instanța de control judiciar și-a fundamentat în întregime soluția pe concluziile expertizei, și respectiv suplimentului de expertiză, efectuată în cauză, deși aceasta nu a avut în vedere toate actele prezentate de reclamantă în susținerea demersului său judiciar.

Astfel, prin procesul verbal nr. 11073 emis la 19 mai 1941, „Comisiunea pentru înființarea cărților funciare în București” atestă faptul că G.S.A., tatăl reclamantei avea în proprietate imobilul situat în București, compus din teren, în suprafață de 1402 mp și construcție, acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare–cumpărare autentificat sub nr. 22624 din 4 august 1938 și respectiv contractul autentificat sub nr. 2013 din 22 ianuarie 1940, prin care fosta sa soție, T.A.(fostă G.S., mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil. Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul, proprietatea autorului reclamantei, coincide sub aspectul poziționării terenului, vecinătăților și corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deținut în prezent de intimata pârâtă (dosar 3467/2001 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă).

În același sens este și istoricul de rol fiscal emis de Consiliul local al sectorului 2, sub nr. 901162 din 14 februarie 2003 precum și autorizațiile de construire nr. 3967 din 8 aprilie 1910 și 275 din 15 octombrie 1921, împreună cu schițele anexe. Ca atare, cu prilejul rejudecării se impune efectuarea unei noi expertize, care să aibă în vedere toate aceste acte și să stabilească de asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcției principale, efectuate de SC C. SA precum și dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri. Este fondată și critica reclamantei vizând greșita reținere a preluării imobilului în litigiu, cu titlu, de către Statul român.

Astfel, deși a soluționat cauza pe excepția lipsei calității procesuale active, instanța, în considerente, a antamat chestiuni ce țin de fondul rezolvării litigiului, reținând, greșit, de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât deținea, împreună cu cea de a doua soție, alte 11 apartamente situate în mai multe imobile naționalizate. Or, din copia „carnetului de muncă” aparținând lui Georgescu C. Alexandru (dosar 20024/1998 al Judecătoriei sector II București) rezultă că autorul reclamantei era de profesie vinificator, și a deținut atât înainte cât și după naționalizare mai multe funcții: muncitor, inspector, pivnicer, președinte al Asociației Viticole etc, fapt ce conduce la concluzia că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.

Tot astfel, simplul fapt că autorul reclamantei deținea la data naționalizării mai multe apartamente, nu îl putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 al Decretului nr. 92/1950, atâta vreme cât în cauză, nu s-a făcut dovada că G.A. trăia exclusiv din exploatarea acestora. Nu în ultimul rând, așa cum de altfel s-a reținut constant în practica judiciară a ultimilor ani și în literatura juridică de specialitate, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul, nu putea constitui titlu valabil al Statului român, în condițiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispozițiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., și tratatele internaționale la care România aderase.

Așa fiind, recursul urmează a se admite, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe. Cât privește cererea de intervenție formulată de SC P. 97 S în interesul recurentei–reclamante, aceasta urmează a se respinge întrucât, din actele cauzei, rezultă că vizează neîndoielnic un interes propriu, intervenienta ocupă în prezent imobilul în litigiu, urmare contractului de închiriere încheiat la 26 decembrie 2000 cu SC C. SA, situație în care era obligatoriu a fi depusă, conform dispozițiilor art. 50 pct. 2 C. proc. civ., în fața primei instanțe, anterior închiderii dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta V.V. împotriva deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Respinge ca nefondat recursul formulat de SC P. 97 S., declarat împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2005.